CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 2 aprilie 2014(1)
Cauza C‑112/13
A
împotriva
B și alții
[cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof (Austria)]
„Spațiul de libertate, securitate și justiție – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Cooperare în materie civilă – Competență judiciară – Prorogare de competență în cazul înfățișării pârâtului – Curatorul pârâtului absent – Articolul 47 din cartă – Supremația dreptului Uniunii”
1. În prezenta cauză, Curtea este chemată, mai întâi, să declare dacă înfățișarea unui curator al pârâtului absent, numit în conformitate cu dreptul național, echivalează cu o înfățișare în sensul articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(2).
2. Importanța acestei chestiuni constă în faptul că înfățișarea, în sensul acestei dispoziții, determină în mod automat prorogarea competenței instanței sesizate, chiar dacă aceasta nu ar fi competentă în temeiul normelor instituite prin Regulamentul nr. 44/2001.
3. În continuare, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) urmărește să afle dacă instanțele naționale sunt obligate, în temeiul principiului echivalenței, să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei legi naționale pe care acestea o consideră contrară Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) în vederea abrogării generale a acestei legi, în loc să înlăture în speță aplicarea acesteia, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii.
4. În prezentele concluzii, vom arăta motivele pentru care considerăm că articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că înfățișarea înaintea unei instanțe naționale a curatorului pârâtului absent, numit în conformitate cu legea națională, nu echivalează cu înfățișarea pârâtului în sensul articolului 24 din acest regulament.
5. În continuare, vom explica motivul pentru care, în opinia noastră, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, principiul echivalenței, în împrejurări precum cele din cauza principală, nu impune instanțelor naționale să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei legi naționale pe care acestea o consideră contrară cartei în vederea abrogării generale a acestei legi. O dispoziție de drept intern care instituie o astfel de obligație nu este contrară dreptului Uniunii, cu condiția ca obligația instanței naționale de a aplica dispozițiile acestui drept și de a asigura efectul deplin al acestora, înlăturând, dacă este cazul, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, precum și competența acesteia de a solicita Curții să se pronunțe pe cale preliminară să nu fie nici eliminate, nici suspendate, nici diminuate sau amânate.
I – Cadrul juridic
A – Regulamentul nr. 44/2001
6. În temeiul articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, acesta se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței.
7. Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede că, sub rezerva dispozițiilor prevăzute de acesta din urmă, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.
8. În secțiunea 7, intitulată „Prorogare de competență”, articolul 24 din regulamentul menționat prevede:
„Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 22.”
9. Articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 are următorul cuprins:
„Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile prezentului regulament.”
10. În capitolul III, intitulat „Recunoaștere și executare”, articolul 34 punctul 2 din acest regulament prevede că o hotărâre nu este recunoscută dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s‑a înfățișat în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă.
B – Dreptul austriac
1. Dreptul constituțional
11. În temeiul articolului 89 din Legea constituțională federală (Bundes‑Verfassungsgesetz, denumită în continuare „B‑VG”), nici instanțele de drept comun, nici Oberster Gerichtshof – care, în temeiul articolului 92 din B‑VG, este instanţa cea mai înaltă în materie civilă şi penală – nu dispun de dreptul de abrogare a legilor ordinare pentru neconstituționalitate. În cazul în care instanțele menționate consideră că o lege ordinară este neconstituțională, acestea sunt obligate să introducă o cerere la Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituțională).
12. Conform articolului 140 alineatele 6 și 7 din B‑VG, abrogarea unei legi de către Verfassungsgerichtshof are un efect general și este obligatorie pentru instanțele de drept comun.
13. Potrivit unei jurisprudențe constante, Oberster Gerichtshof a înlăturat în mod repetat, fără a sesiza Verfassungsgerichtshof, de la caz la caz, dispozițiile legislative contrare dreptului Uniunii direct aplicabil, punând în aplicare astfel principiul supremației acestui drept. În plus, până atunci, Verfassungsgerichtshof s‑a pronunțat de asemenea în sensul că o eventuală contradicție între o lege austriacă și dreptul Uniunii trebuie soluționată prin aplicarea acestui principiu. În consecință, o asemenea contradicție nu conduce la abrogarea legii pentru neconstituționalitate în sensul articolului 140 din B‑VG.
14. Cu toate acestea, într‑o decizie din 14 martie 2012, Verfassungsgerichtshof s‑a îndepărtat de această jurisprudență și a considerat că Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), este direct aplicabilă în Austria și are rang constituțional. Drepturile pe care le garantează sunt drepturi garantate ele însele de B‑VG. Acesta este motivul pentru care, continuă Verfassungsgerichtshof, trebuie să se analizeze, ținând seama de principiul echivalenței, modul în care și procedura potrivit căreia este posibil să se invoce drepturi care rezultă din cartă în temeiul legislației naționale.
15. Verfassungsgerichtshof adaugă că sistemul de căi de atac prevăzut de B‑VG se întemeiază pe principiul potrivit căruia Curtea Constituțională este singura instanță care trebuie să constate atingerile aduse prin intermediul normelor generale, și anume al legilor și regulamentelor, şi este singura instanţă cu competenţa de a abroga astfel de norme.
16. În consecință, Verfassungsgerichtshof ajunge la concluzia că, în temeiul legislaţiei naţionale, principiul echivalenţei are drept consecinţă faptul că şi drepturile garantate de cartă constituie, în domeniul de aplicare al acesteia, un criteriu de apreciere în procedurile privind controlul general al normelor, în special în conformitate cu articolele 139 și 140 din B‑VG.
17. În încheiere, Verfassungsgerichtshof a subliniat că nu există nicio obligație de a sesiza Curtea cu titlu preliminar în cazul în care o problemă de drept este lipsită de relevanță pentru soluționarea litigiului aflat pe rolul său, cu alte cuvinte atunci când răspunsul la această întrebare, indiferent care ar fi acesta, nu are nicio influenţă asupra soluţionării litigiului menționat. În domeniul cartei, această situație se regăsește atunci când un drept garantat de B‑VG, în special un drept întemeiat pe CEDO, are acelaşi domeniu de aplicare precum un drept întemeiat pe cartă. Într‑un astfel de caz, Curtea Constituțională intervine în temeiul dreptului constituțional austriac, fără să fie necesară formularea unei trimiteri preliminare în sensul articolului 267 TFUE.
18. Instanța de trimitere ne indică, așadar, că acest lucru ar putea însemna că, atunci când o lege austriacă este contrară dreptului Uniunii și în special cartei, este imposibil să se remedieze aceasta direct în cadrul procedurii de drept comun prin aplicarea principiului supremației și că, fără a aduce atingere posibilității de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, instanțele de drept comun sunt obligate, în temeiul principiului echivalenței, să introducă o cerere la Verfassungsgerichtshof.
2. Codul de procedură civilă
19. Potrivit articolului 115 din Codul de procedură civilă (Zivilprozessordnung, denumit în continuare „ZPO”), în versiunea aplicabilă în litigiul principal, pentru persoanele cu domiciliu necunoscut, notificările se fac, în principiu, prin afişare publică. Acesta precizează de asemenea că este prevăzută înregistrarea în arhiva electronică pentru comunicările publice efectuate prin avize.
20. Articolul 116 din ZPO prevede că, pentru persoanele pentru care notificarea nu s‑a putut face decât prin afişare publică, întrucât au domiciliul necunoscut, instanţa sesizată este obligată să numească un curator al pârâtului absent în cazul în care, ca urmare a notificării care urmează să fie efectuată, persoanele respective trebuie să îndeplinească un act de procedură pentru apărarea drepturilor acestora şi în special în cazul în care actul judiciar care trebuie comunicat cuprinde o citaţie. În temeiul articolului 117 din ZPO, numirea acestui curator trebuie să fie făcută publică printr‑un aviz în arhiva electronică, aviz care se poate consulta public prin intermediul transferului electronic de date.
21. În sfârșit, potrivit articolului 230 din ZPO, instanţa sesizată este obligată să verifice, în prealabil, dacă are competenţă internaţională. În cazul în care se dovedește că răspunsul este negativ, instanţa de fond trebuie să respingă din oficiu acţiunea. În schimb, în cazul în care instanța este competentă, este obligată să notifice pârâtului acţiunea, pentru ca acesta să poată depune observații.
II – Situația de fapt din litigiul principal
22. La 12 octombrie 2009, B și alții au introdus o acțiune la Landesgericht Krems an der Donau (Tribunalul Regional Krems an der Donau, instanță de fond) împotriva lui A, prin care au solicitat daune interese. Aceștia susțin că, în Kazahstan, A i‑ar fi răpit pe soţii, respectiv taţii acestora. Potrivit acestora, competența instanțelor austriece s‑ar întemeia pe motivul că A ar avea domiciliul obișnuit pe teritoriul austriac.
23. După mai multe încercări nereușite de notificare a cererii, Landesgericht Krems an der Donau a constatat că A nu mai avea domiciliul la adresele de notificare și, la cererea formulată de B și alții, acesta a numit așadar, prin ordonanța din 27 august 2010, un curator al pârâtului absent, conform articolului 116 din ZPO.
24. După ce s‑a notificat cererea, acest curator a depus un memoriu în apărare prin care a solicitat respingerea acțiunii și a adus numeroase critici pe fond. Curatorul respectiv nu a contestat, în acest memoriu, competența internațională a instanțelor austriece.
25. Ulterior, după ce i s‑a adus la cunoștință procedura inițiată împotriva sa, A a anunțat că a mandatat un birou de avocatură care îl reprezintă în prezent și a solicitat ca, pe viitor, toate comunicările să fie făcute prin intermediul acestui birou. Pe de altă parte, A a arătat de asemenea că contestă competența internațională a instanțelor austriece, precizând că faptele din litigiul principal s‑au desfășurat în Kazahstan. În opinia sa, necompetența acestor instanțe nu ar fi acoperită de intervenția curatorului pârâtului absent, cu care nu ar fi avut niciun contact și care nu ar cunoaște circumstanțele cauzei. A a arătat de asemenea că trebuie să îşi păstreze secret domiciliul din cauza pericolului care îi amenință viața, precizând că a părăsit definitiv Austria cu mult timp înainte de introducerea acțiunii.
26. Landesgericht Krems an der Donau și‑a declarat în acest caz necompetența internațională și a respins acțiunea, pentru motivul că A avea domiciliul pe teritoriul maltez și că înfățișarea curatorului pârâtului absent nu reprezintă o înfățișare în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001.
27. B și alții au declarat apel împotriva acestei decizii. Instanța de apel a admis acțiunea și a respins excepția de necompetență internațională. În opinia sa, Regulamentul nr. 44/2001 ar impune instanței o obligație de verificare a competenței sale internaționale numai în cazul în care pârâtul nu se înfăţişează înaintea acesteia în sensul articolului 26 din acest regulament și numai în urma unei obiecții ridicate de pârât instanța ar fi obligată să examineze competența sa internațională. Instanța de apel a adăugat că, în dreptul austriac, actul de procedură al curatorului pârâtului absent, care este ținut să apere interesele acestui pârât, produce aceleaşi efecte juridice precum actul de procedură al unui reprezentant mandatat pe cale convenţională.
28. Prin urmare, A a formulat recurs împotriva acestei decizii la instanța de trimitere. În opinia acestuia, o astfel de decizie aduce atingere respectării dreptului la apărare consacrat la articolul 6 din CEDO și la articolul 47 din cartă, în măsura în care pârâtul nu a luat cunoștință de faptul că o procedură a fost inițiată împotriva sa.
29. În schimb, în memoriul în răspuns prezentat în fața instanței de trimitere, B și alții susțin că numirea unui curator al pârâtului absent este o garanție de respectare a dreptului lor fundamental la o cale de atac eficientă, consacrat și prin aceste dispoziții.
30. Instanța de trimitere, având îndoieli în ceea ce privește interpretarea care trebuie dată articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001, precum și articolului 47 din cartă, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții mai multe întrebări preliminare.
III – Întrebările preliminare
31. Oberster Gerichtshof adresează Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) La aplicarea dreptului Uniunii Europene la un sistem de procedură în care instanţele ordinare chemate să pronunţe hotărârile pe fond sunt obligate să verifice neconstituţionalitatea legilor, însă le este interzisă abrogarea generală a acestor legi, care este rezervată unei curţi constituţionale organizate într‑un mod special, rezultă din «principiul echivalenţei» prevăzut de dreptul Uniunii că, în cazul în care o lege încalcă articolul 47 din [cartă], instanţele ordinare sunt obligate de asemenea să sesizeze, în cadrul procedurii, Curtea Constituţională în vederea abrogării generale a legii respective şi nu se pot limita să înlăture în speță aplicarea legii?
2) Articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de procedură conform căreia o instanţă care nu are competenţă internaţională numeşte un curator pentru o parte care nu se înfățișează și a cărei reședință nu poate fi stabilită, iar în acest caz din «înfăţişarea» curatorului poate rezulta în mod valabil competenţa internaţională a instanței?
3) Articolul 24 din Regulamentul […] nr. 44/2001 […] trebuie interpretat în sensul că «pârâtul se înfăţişează» în sensul acestei dispoziţii numai dacă respectivul act de procedură a fost efectuat de pârâtul însuşi sau de reprezentantul legal mandatat de acesta ori că nu există limitări în această privință, înfățișarea fiind valabilă şi în cazul în care actul de procedură este efectuat prin intermediul unui curator al pârâtului absent, numit în conformitate cu legislaţia respectivului stat membru?”
IV – Analiza noastră
32. Cu titlu introductiv, astfel cum au sugerat A, guvernele austriac și italian, precum și Comisia Europeană, considerăm că trebuie să răspundem mai întâi la a doua și la a treia întrebare, care vor determina Curtea să interpreteze articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 în lumina articolului 47 din cartă, și, în continuare, la prima întrebare, care este pertinentă numai dacă s‑a răspuns la a doua și la a treia întrebare în sensul că dreptul Uniunii se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal.
A – Cu privire la a doua și la a treia întrebare
33. Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, pe care propunem să le examinăm împreună, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că înfățișarea înaintea unei instanțe naționale a curatorului pârâtului absent, numit în conformitate cu legislația națională, reprezintă o înfățișare a pârâtului în sensul articolului 24 din acest regulament, determinând astfel acceptarea tacită a competenței internaționale a acestei instanțe.
34. Astfel, amintim că, în litigiul principal, un curator al pârâtului absent a fost numit, în conformitate cu articolul 116 din ZPO, dat fiind că notificarea cererii formulate de B și alții nu s‑a putut efectua din cauza lipsei unei adrese cunoscute.
35. Pentru noțiunea „înfățișare” în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001 nu se găsește nicio definiție în acest regulament. În opinia noastră, aceasta trebuie să facă obiectul unei definiții autonome în dreptul Uniunii, având în vedere că regulamentul menționat are ca obiectiv optimizarea bunei funcționări a pieței interne prin adoptarea de dispoziții care, între altele, să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială(3). Or, o interpretare divergentă a acestei noțiuni ar putea pune în pericol realizarea acestui obiectiv. În consecință, articolul 24 din același regulament trebuie interpretat în lumina sistemului și a obiectivelor pe care le prevede acesta din urmă.
36. Această dispoziție constituie o prorogare tacită a competenței instanței înaintea căreia se înfățișează pârâtul, chiar dacă, în temeiul normelor instituite prin Regulamentul nr. 44/2001, această instanță nu este în mod necesar competentă. Această excepție, care nu se aplică pentru normele de competență exclusive prevăzute la articolul 22 din acest regulament, constituie o derogare de la sistemul de competență stabilit de regulamentul menționat și trebuie, așadar, să fie interpretată în sens strict.
37. Astfel, normele instituite prin Regulamentul nr. 44/2001 urmăresc să stabilească un grad ridicat de previzibilitate pentru justițiabili și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului(4), care preia o normă stabilită de mult timp în procedura civilă, și anume actor sequitur forum rei. Această competență de principiu a fost preferată oricărei alte competențe, întrucât se presupune că instanța de la domiciliul pârâtului are, în principiu, legăturile cele mai strânse cu litigiul.
38. Având în vedere că această constatare nu este întotdeauna exactă, Regulamentul nr. 44/2001 prevede norme de competență speciale care se aplică atunci când materia vizată de litigiu sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură(5). Concret, normele de competență instituite în materie de asigurări, de contracte încheiate cu consumatorii sau de contracte individuale de muncă urmăresc să protejeze partea defavorizată prin norme mai favorabile intereselor acestei părți(6). Necesitatea de a interpreta în sens strict articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 este, așadar, cu atât mai importantă în măsura în care această interpretare ar putea conduce la derogarea de la normele de competență mai favorabile.
39. Prorogarea tacită a competenței instanței înaintea căreia se înfățișează pârâtul are drept scop să contribuie la o recunoaștere și o executare rapidă a hotărârilor judecătorești pronunțate de o instanță a cărei competență a fost acceptată de ambele părți, chiar și în condițiile în care această instanță nu era, în realitate, competentă să soluționeze litigiul. Astfel, în cazul în care instanța competentă să se pronunțe cu privire la exequatur este chemată să verifice competența instanței care a pronunțat hotărârea(7), trebuie să se evite ca prima instanță să conteste competența celei de a doua instanțe în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, chiar dacă părțile la litigiu au fost de acord cu această competență, dat fiind că pârâtul s‑a înfățișat fără a o contesta pe aceasta din urmă. Astfel cum subliniază Comisia, doar comportamentul pârâtului va stabili, așadar, competența instanței în această ipoteză.
40. Constatăm într‑adevăr, în această cauză, toată importanța pe care o prezintă pentru pârâtul care se înfățișează faptul de a decide în deplină cunoștință de cauză cu privire la prorogarea tacită a competenței unei instanțe care în mod normal nu este competentă. Să luăm exemplul unui litigiu care privește un contract încheiat de un consumator. Să ne imaginăm că acesta din urmă este acționat în justiție de cocontractantul profesionist în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul acest profesionist. În mod normal, articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 s‑ar opune competenței acestor instanțe, consumatorul fiind partea defavorizată, iar instanța competentă fiind, în consecință, cea din statul membru pe teritoriul căruia își are domiciliul acest consumator. Totuși, în cazul în care acesta din urmă se înfățișează în mod deliberat înaintea instanțelor din primul stat membru fără a contesta competența statului respectiv, acestea vor fi competente conform articolului 24 din acest regulament(8), iar decizia va trebui recunoscută, în consecință, de instanța competentă să se pronunțe cu privire la exequatur.
41. Această importanță de a se asigura că pârâtul este conștient de consecințele generate de „înfățișare” în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001 apare în prezent cu claritate în noul text în care se realizează o reformare a acestui regulament, și anume Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(9). Astfel, articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 a fost modificat și s‑a adăugat un al doilea alineat pentru a‑l completa. Acesta prevede că, „[î]n ceea ce privește aspectele menționate în secțiunile 3, 4 sau 5, în cazul în care pârâtul este deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul unui contract de asigurare sau partea vătămată, consumatorul sau angajatul, instanța, înainte de declararea competenței în temeiul alineatului (1), se asigură că pârâtul este informat cu privire la dreptul său de a contesta competența instanței și cu privire la consecințele înfățișării sau ale neînfățișării sale”(10).
42. Este, așadar, esențial ca prorogarea tacită a competenței unei instanțe dintr‑un stat membru să fie acceptată numai atunci când toate părțile în litigiu și mai ales pârâtul au ales în mod deliberat această competență în defavoarea celei a instanței competente în mod normal în temeiul normelor instituite prin Regulamentul nr. 44/2001.
43. În consecință, nu înțelegem cum am putea admite că, atunci când pârâtul nu numai că nu se înfățișează personal, dar nici nu este informat cu privire la procedura inițiată împotriva sa, acesta acceptă în deplină cunoștință de cauză, „în mod deliberat”, pentru a relua locuțiunea adverbială utilizată de Curte în Hotărârea ČPP Vienna Insurance Group(11), competența instanței înaintea căreia nu se înfățișează.
44. Înfățișarea unui curator al pârâtului absent pentru a‑l reprezenta nu schimbă deloc această considerație.
45. Astfel, în Hotărârea Hendrikman și Feyen(12), Curtea a arătat că un pârât care ignoră procedura inițiată împotriva sa și pentru care se înfățișează, înaintea instanței de origine, un avocat pe care nu l‑a mandatat se află în imposibilitatea absolută de a se apăra. În consecință, acesta trebuie considerat absent, în sensul articolului 27 punctul 2 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială(13), chiar dacă procedura în fața instanței de origine a prezentat un caracter contradictoriu(14). Cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată privea aspectul dacă instanța din statul membru solicitat poate refuza să recunoască hotărârile pronunțate de instanța din alt stat membru atunci când aceste hotărâri au fost pronunțate împotriva unui pârât căruia nu i s‑a comunicat sau notificat, în mod legal și în timp util, actul de sesizare a instanței și care nu a fost reprezentat în mod valabil la proces, în condițiile în care, ca urmare a înfățișării înaintea instanței de origine a unui pretins reprezentant al pârâtului, hotărârile nu au fost pronunțate în lipsă.
46. Pentru Curte, o decizie, chiar și calificată drept „contradictorie”, nu poate fi recunoscută în măsura în care pârâtul nu a mandatat el însuși avocatul, iar procedura s‑a desfășurat fără știrea sa. Cu siguranță, deși speța care face obiectul prezentei cauze este diferită de cea din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Hendrikman și Feyen(15), având în vedere că ne aflăm, în cazul primei dintre acestea, în stadiul inițial al procedurii și, în cazul celei de a doua, în stadiul procedurii de executare, nu este mai puțin adevărat că, în ambele situații, se poate aduce atingere dreptului la apărare, garantat la articolul 47 din cartă.
47. Astfel, nu considerăm că un curator al pârâtului absent numit în condiții precum cele din cauza principală poate fi în măsură să protejeze cel mai bine interesele pârâtului și să permită astfel respectarea drepturilor garantate la același articol 47. Curatorul respectiv dispune în ceea ce privește litigiul numai de informații parțiale, și anume cele furnizate de reclamant. În consecință, acesta nu poate asigura în mod corespunzător apărarea pârâtului. De asemenea, lipsesc, în opinia noastră, elemente esențiale pentru a putea contesta, eventual, competența internațională a instanței sesizate de reclamant, problema competenței în dreptul internațional nefiind niciodată o chestiune simplă. Pârâtul, dat fiind faptul că nu a fost informat cu privire la procedură și că, a fortiori, nu și‑a putut alege avocatul, nu poate fi reprezentat în mod valabil în fața instanței în cauză.
48. Nu numai că pârâtul, care, la fel ca A, este informat într‑un stadiu ulterior cu privire la procedura inițiată împotriva sa, nu ar mai avea posibilitatea de a contesta competența instanțelor sesizate, dar totodată s‑ar pronunța o hotărâre valabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene, care s‑ar întemeia pe o procedură neconformă articolului 47 din cartă, ceea ce nu este acceptabil.
49. În opinia noastră, Hotărârea Hypoteční banka(16) nu este de natură să repună în discuție aceste constatări. În această hotărâre, Curtea a declarat că posibilitatea de a continua procedura fără știrea pârâtului prin comunicarea acțiunii unui curator numit de instanța sesizată restrânge dreptul la apărare al pârâtului. Această restrângere este însă justificată în raport cu dreptul unui reclamant la o protecție efectivă, dat fiind că, în lipsa unei astfel de proceduri, acest drept ar rămâne lipsit de conținut(17). Astfel, continuă Curtea, spre deosebire de situația pârâtului care, în cazul în care a fost lipsit de posibilitatea de a‑și pregăti apărarea în mod eficient, își va putea valorifica dreptul la apărare opunându‑se, potrivit articolului 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, recunoașterii hotărârii pronunțate împotriva sa, reclamantul riscă să fie lipsit de orice posibilitate de a formula o acțiune(18).
50. Dacă se poate înțelege intenția Curții, în hotărârea amintită, de a conserva în același timp dreptul la apărare și pe cele ale reclamantului în privința căruia urmărește să evite denegarea de dreptate, diferența semnificativă față de prezenta cauză constă în faptul că pârâtul, și anume A, nu va mai putea contesta competența instanțelor austriece în cazul în care se consideră că curatorul pârâtului absent se înfățișează în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001. În plus, nu trebuie să se piardă din vedere că, în prezenta cauză și contrar situației de fapt din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Hypoteční banka(19), domiciliul lui A este cunoscut și se află pe teritoriul altui stat membru. B și alții au, așadar, posibilitatea de a formula o acțiune în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat A, și anume în fața instanțelor malteze.
51. În consecință, considerăm că în prezenta cauză nu se poate aplica același raționament cu cel care se desprinde din Hotărârea Hypoteční banka.
52. Pe de altă parte, un alt element militează în favoarea tezei pe care o susținem. Este vorba despre rațiunea existenței articolului 26 din Regulamentul nr. 44/2001.
53. Astfel, în secțiunea 8 din acest regulament, intitulată „Verificarea competenței și admisibilității”, legiuitorul Uniunii s‑a preocupat să insereze acest articol, care prevede la alineatul (1) că, dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile regulamentului menționat.
54. În raportul referitor la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, elaborat de domnul Jénard(20), care a precedat Regulamentul nr. 44/2001, articolul echivalent articolului 26 din acest regulament a fost calificat drept „unul dintre cele mai importante”(21). De altfel, s‑a precizat în acest raport că lipsa pârâtului nu echivalează cu o prorogare tacită de competență, că nu este suficient ca instanța să recunoască drept exacte declarațiile reclamantului cu privire la competență și că trebuie să se asigure că acesta dovedește că competența internațională este întemeiată. Motivul este că, în cazul lipsei pârâtului, trebuie să se asigure că hotărârea va fi fost pronunțată, într‑adevăr, de o instanță competentă pentru a acorda acestui pârât garanții maxime în procedura de origine(22).
55. Or, efectul util al articolului 26 din Regulamentul nr. 44/2001 și, așadar, însăși garanția că dreptul la apărare va fi respectat ar fi afectate în cazul în care s‑ar considera că este suficient ca un curator al pârâtului să se înfățișeze înaintea instanței, în sensul articolului 24 din regulamentul menționat, pentru ca competența acesteia să fie întemeiată, chiar dacă, în mod incontestabil, această instanță nu este competentă să soluționeze litigiul.
56. În cele din urmă, prezenta cauză însăși ilustrează, în opinia noastră, ceea ce legiuitorul Uniunii intenționa să evite prin instituirea sistemului privind normele de competență după cum este prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, este cert în această cauză că A nu are reședința pe teritoriul austriac. În cazul în care s‑ar admite că înfățișarea curatorului pârâtului absent reprezintă o înfățișare a pârâtului în sensul articolului 24 din regulamentul menționat, acest lucru ar conduce la a determina competența unei instanțe dintr‑un stat membru care nu are însă nicio legătură cu realitatea litigiului. Amintim astfel că B și alții au cetățenie kazahă și locuiesc în Kazahstan, că A este de asemenea cetățean kazah și locuiește pe teritoriul maltez și, în sfârșit, că situația de fapt din litigiul principal s‑a desfășurat pe teritoriul kazah.
57. A interpreta articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 în acest mod ar însemna, în realitate, a admite că această instanță are, de fiecare dată, competență internațională în defavoarea normelor instituite prin acest regulament și chiar dacă o instanță străină este mai adecvată datorită legăturilor pe care le poate avea cu litigiul.
58. Pentru toate aceste motive, considerăm că articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că înfățișarea înaintea unei instanțe naționale a curatorului pârâtului absent, numit în conformitate cu legea națională, nu reprezintă o înfățișare a pârâtului în sensul articolului 24 din acest regulament.
B – Cu privire la prima întrebare
59. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă instanțele naționale sunt obligate, în temeiul principiului echivalenței, să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei legi naționale pe care o consideră contrară cartei în vederea abrogării generale a acestei legi, în loc să înlăture în speță aplicarea acesteia, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii.
60. Motivul pentru care instanța de trimitere adresează această întrebare Curții decurge din jurisprudența Verfassungsgerichtshof, care a hotărât că, în cazul în care drepturile garantate de CEDO pot fi, în calitate de drepturi cu rang constituțional, invocate înaintea acesteia, principiul echivalenței impune în acest caz ca respectiva acțiune constituțională să fie de asemenea disponibilă pentru drepturile garantate de cartă. În consecință, instanța de trimitere consideră că nu ar mai fi posibil, în prezent, să se înlăture în speță aplicarea legii contrare dreptului Uniunii, în conformitate cu principiul supremației acestui drept, ci instanțele naționale ar fi obligate acum să adreseze Verfassungsgerichtshof întrebări cu privire la conformitatea acestei legi pe care o consideră contrară dreptului menționat.
61. În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse de instanța națională dintr‑un conflict între dispozițiile dreptului național și drepturile garantate de cartă, atunci când aceasta se aplică, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(23).
62. Obligația de a asigura conformitatea cu prevederile cartei, care se impune dreptului național, atunci când se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, rezultă doar din voința statului membru în cauză și ține de libertatea sa suverană.
63. În acest sens, modalitățile de punere în aplicare a acestei obligații constituționale interne țin de asemenea de propria sa aplicare sub o rezervă fundamentală, și anume aceea că punerea în aplicare a acestei opțiuni nu poate înlătura principiile stabilite de Hotărârea Simmenthal(24) și de jurisprudența subsecventă, astfel cum a fost exprimată printre altele în Hotărârea Melki și Abdeli(25).
64. Astfel, în această ultimă hotărâre, Curtea a amintit jurisprudența sa constantă potrivit căreia ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară care ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii. Aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al Uniunii și o lege națională, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a acestui drept nu ar fi decât temporar(26).
65. Rezultă de aici că procedura reținută de dreptul constituțional național pentru a asigura punerea în aplicare a principiilor sale nu poate avea drept efect eliminarea, suspendarea, diminuarea sau amânarea competenței instanței naționale, sesizată cu privire la litigiu, de a‑și exercita obligația care constă, în temeiul jurisprudenței citate anterior, în îndepărtarea și înlăturarea aplicării unei legi naționale contrare dreptului Uniunii.
66. Aplicarea principiului echivalenței nu repune nicidecum în discuție această jurisprudență.
67. Conform acestui principiu, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern(27).
68. Or, în speță, nu înțelegem în ce mod anume faptul de a înlătura aplicarea legii naționale contrare dreptului Uniunii într‑un anumit litigiu ar fi mai puțin favorabil pentru justițiabil decât faptul de a iniția o procedură incidentă privind controlul de constituționalitate urmărind abrogarea generală a unei astfel de legi. Dimpotrivă. După cum arată chiar instanța de trimitere, punerea în aplicare a unei asemenea proceduri este relativ dificilă, conducând la cheltuieli de judecată și la termene suplimentare pentru justițiabili, în condițiile în care instanța națională are posibilitatea de a constata incompatibilitatea unei legi naționale cu dreptul Uniunii în mod direct în cadrul litigiului cu care este sesizată și de a înlătura această lege, asigurând astfel o protecție imediată pentru acești justițiabili.
69. Așadar, întrucât ar avea efectul paradoxal de a diminua principiul supremației dreptului Uniunii, principiul echivalenței, astfel cum a fost conceput, și într‑o situație precum cea descrisă în cauza principală, nu se poate aplica în această cauză.
70. În consecință, având în vedere elementele de mai sus, considerăm că, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, principiul echivalenței, în circumstanțe precum cele din cauza principală, nu impune instanțelor naționale să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei legi naționale pe care o consideră contrară cartei în vederea abrogării generale a acestei legi. O dispoziție de drept intern privind o astfel de obligație nu este contrară dreptului Uniunii, cu condiția ca obligația instanței naționale de a aplica dispozițiile acestui drept și de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, precum și competența acesteia de a solicita Curții să se pronunțe pe cale preliminară să nu fie nici eliminate, nici suspendate, nici diminuate sau amânate.
V – Concluzie
71. Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem Curții să răspundă Oberster Gerichtshof după cum urmează:
„1) Articolul 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că înfățișarea înaintea unei instanțe naționale a curatorului pârâtului absent, numit în conformitate cu legislația națională, nu este echivalentă cu înfățișarea pârâtului în sensul articolului 24 din acest regulament.
2) În domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, principiul echivalenței, în împrejurări precum cele din cauza principală, nu impune instanțelor naționale să adreseze unei curți constituționale întrebări cu privire la conformitatea unei legi naționale pe care o consideră contrară Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în vederea abrogării generale a acestei legi.
O dispoziție de drept intern privind o astfel de obligație nu este contrară dreptului Uniunii, cu condiția ca obligația instanței naționale de a aplica dispozițiile acestui drept și de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, precum și competența acesteia de a solicita Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe pe cale preliminară să nu fie nici eliminate, nici suspendate, nici diminuate sau amânate.”