HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

12 iulie 2023(*)

„Politica comercială – Protecția împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a unei legislații adoptate de către o țară terță – Măsuri restrictive luate de Statele Unite împotriva Iranului – Sancțiuni secundare care împiedică persoanele fizice sau juridice din Uniune să aibă relații comerciale cu întreprinderile vizate de măsurile respective – Interdicția de a se conforma unei asemenea legislații – Articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 2271/96 – Decizia Comisiei de autorizare a unei persoane juridice din Uniune să se conformeze legislației respective – Obligația de motivare – Efectul retroactiv al autorizației – Luare în considerare a intereselor întreprinderii vizate de măsurile restrictive din țara terță – Dreptul de a fi ascultat”

În cauza T‑8/21,

IFIC Holding AG, cu sediul în Düsseldorf (Germania), reprezentată de C. Franz și N. Bornemann, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de M. Kellerbauer, în calitate de agent,

pârâtă,

susținută de

Clearstream Banking AG, cu sediul în Eschborn (Germania), reprezentată de C. Schmitt și T. Bastian, avocați,

intervenientă

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),

compus, la deliberări, din domnul M. van der Woude, președinte, doamna A. Marcoulli (raportoare) și domnii S. Frimodt Nielsen, J. Schwarcz și R. Norkus, judecători,

grefier: doamna S. Jund, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii, în special:

–        memoriul în intervenție al intervenientei depus la grefa Tribunalului la 31 august 2021;

–        memoriul în adaptarea cererii introductive depus la grefa Tribunalului la 21 iunie 2022 și observațiile Comisiei și ale intervenientei depuse la grefa Tribunalului la 16 august 2022 și, respectiv, la 1 septembrie 2022,

în urma ședinței din 1 decembrie 2022,

având în vedere propunerea de probe a reclamantei depusă la grefa Tribunalului la 17 martie 2023, Ordonanța de redeschidere a fazei orale a procedurii din 4 aprilie 2023 și observațiile Comisiei cu privire la această propunere de probe, depuse la grefa Tribunalului la 18 aprilie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea formulată în temeiul articolului 263 TFUE, reclamanta, IFIC Holding AG, solicită anularea Deciziei de punere în aplicare C(2020) 2813 final a Comisiei din 28 aprilie 2020 de acordare a unei autorizații intervenientei, Clearstream Banking AG, în conformitate cu articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 2271/96 al Consiliului din 22 noiembrie 1996 de protecție împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a unei legislații adoptate de către o țară terță, precum și a acțiunilor întemeiate pe aceasta sau care rezultă din aceasta (JO 1996, L 309, p. 1, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 75) (denumită în continuare „prima decizie atacată”), precum și Deciziei de punere în aplicare C(2021) 3021 final a Comisiei din 27 aprilie 2021 de acordare a unei autorizații intervenientei în conformitate cu articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 (denumită în continuare „a doua decizie atacată”) și a Deciziei de punere în aplicare C(2022) 2775 final a Comisiei din 26 aprilie 2022 de acordare a unei autorizații intervenientei în conformitate cu articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 (denumită în continuare „a treia decizie atacată”).

 Istoricul litigiului

2        La 8 mai 2018, președintele Statelor Unite ale Americii a anunțat decizia sa de a retrage Statele Unite ale Americii din Acordul nuclear cu Iranul, semnat la Viena la 14 iulie 2015, și de a restabili sancțiunile împotriva Iranului care fuseseră ridicate pe baza acestuia. Prin sancțiunile respective se interzice printre altele persoanelor care nu se află sub jurisdicția Statelor Unite ale Americii (sancțiuni secundare), precum persoane fizice sau juridice din Uniunea Europeană, să întrețină relații comerciale cu persoane care figurează în „lista cetățenilor desemnați în mod specific și a persoanelor ale căror active sunt blocate” (Specially Designated Nationals and Blocked Persons List) (denumită în continuare „lista SDN”), întocmită de Office of Foreign Assets Control (OFAC) [Oficiul de Control al Activelor Străine (OFAC), Statele Unite].

3        Reclamanta este o societate înscrisă în registrul comerțului ținut de Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual din Düsseldorf, Germania) și are sediul în Düsseldorf. Acțiunile sale sunt deținute indirect de statul iranian.

4        Reclamanta deține participații în diferite întreprinderi germane, pe baza cărora are dreptul la dividende.

5        Începând de la 5 noiembrie 2018, reclamanta figurează pe lista SDN.

6        Intervenienta este o societate germană. Aceasta este responsabilă cu decontarea titlurilor de valoare, cu păstrarea titlurilor de valoare și cu gestionarea titlurilor de valoare naționale și străine. Ea este singura bancă depozitară de titluri de valoare autorizată în Germania. Intervenienta este însărcinată printre altele cu plata către reclamantă a dividendelor ce rezultă din participațiile pe care le deține în întreprinderi germane.

7        Începând din luna noiembrie 2018, intervenienta a blocat într‑un cont separat dividendele datorate reclamantei și a refuzat să le plătească acesteia din urmă.

8        La 6 februarie 2020, reclamanta a introdus o acțiune împotriva intervenientei la Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main, Germania) pentru a obține informații cu privire la statutul dividendelor sale și la plata lor. În cadrul acestei proceduri, reclamanta a aflat că, în temeiul primei decizii atacate, intervenienta bloca dividendele care îi erau datorate.

9        Prima decizie atacată a fost depusă de intervenientă la Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main) prin memoriul din 5 noiembrie 2020, notificat reclamantei la 9 noiembrie 2020, dată la care reclamanta arată că a avut cunoștință de aceasta.

10      Astfel cum reiese din prima decizie atacată, la 8 noiembrie 2018, intervenienta a introdus la Comisia Europeană o cerere de autorizare în sensul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96.

11      Prin intermediul primei decizii atacate, Comisia a admis cererea intervenientei, autorizând‑o să se conformeze anumitor legi ale Statelor Unite ale Americii, în ceea ce privește titlurile sau fondurile reclamantei, pentru o perioadă de 12 luni (denumită în continuare „autorizația în litigiu”). A doua și a treia decizie atacată, în privința cărora reclamanta arată că a luat cunoștință la 25 mai 2022 în fața Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main), dată la care aceste decizii i‑au fost notificate printre anexele la un memoriu al intervenientei, au reînnoit, fiecare, autorizația în litigiu pentru o perioadă de 12 luni.

 Concluziile părților

12      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziilor atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată;

–        obligarea intervenientei la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

13      Comisia și intervenienta solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

14      În susținerea acțiunii, reclamanta invocă patru motive, întemeiate, primul, pe o încălcare a dreptului de a fi ascultat, al doilea, pe o încălcare a articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, al treilea, pe o încălcare a obligației de motivare și, al patrulea, pe o eroare de apreciere.

 Observații introductive

15      Regulamentul nr. 2271/96 are ca obiect, astfel cum reiese din al șaselea considerent al acestuia, protejarea ordinii juridice stabilite, precum și a intereselor Uniunii și ale persoanelor fizice sau juridice care își exercită drepturile în temeiul Tratatului FUE, printre altele prin eliminarea, neutralizarea, blocarea sau contracararea în orice fel a efectelor actelor cu putere de lege, ale normelor administrative și ale altor instrumente legislative menționate în anexa la regulamentul amintit (denumite în continuare „actele cu putere de lege citate în anexă”) (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 35).

16      Articolul 1 din Regulamentul nr. 2271/96 precizează în această privință că legiuitorul Uniunii urmărește, prin măsurile prevăzute de regulamentul menționat, să asigure o protecție împotriva aplicării extrateritoriale a actelor cu putere de lege citate în anexă și împotriva acțiunilor bazate pe ele sau care decurg din acestea, precum și contracararea efectelor, atunci când această aplicare afectează interesele persoanelor menționate la articolul 11 implicate în comerțul internațional și/sau mișcări de capital și activități comerciale conexe între Uniune și țări terțe (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 36).

17      Astfel cum rezultă din primul‑al cincilea considerent ale Regulamentului nr. 2271/96, actele cu putere de lege citate în anexă, care figurează în anexa la acest regulament, vizează reglementarea activităților persoanelor fizice și juridice aflate sub jurisdicția statelor membre și au astfel o aplicare extrateritorială. Procedând astfel, ele aduc atingere ordinii juridice stabilite și lezează interesele Uniunii, precum și pe cele ale persoanelor menționate, încălcând dreptul internațional și compromițând realizarea obiectivelor Uniunii. Aceasta din urmă urmărește astfel să contribuie la dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial și să elimine progresiv restricțiile la schimburile comerciale internaționale prin promovarea, cât de mult posibil, a liberei circulații a capitalurilor între statele membre și țările terțe, precum și să elimine orice restricții asupra investițiilor directe, inclusiv investițiile imobiliare, asupra stabilirii, asupra prestării de servicii financiare sau asupra admiterii de titluri pe piețele de capitaluri (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 37).

18      Printre actele cu putere de lege citate în anexă figurează „Iran Freedom and Counter‑Proliferation Act of 2012” (Legea din 2012 privind libertatea și combaterea proliferării în Iran), pe care Statele Unite, așa cum reiese din considerentul (4) al Regulamentului delegat (UE) 2018/1100 al Comisiei din 6 iunie 2018 de modificare a anexei la Regulamentul nr. 2271/96 (JO 2018, L 199 I, p. 1), nu au mai renunțat să o aplice, ca urmare a retragerii lor din Acordul nuclear cu Iranul, astfel cum au anunțat la 8 mai 2018 (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 38).

19      Persoanele menționate la articolul 11 din Regulamentul nr. 2271/96 sunt printre altele, pe de o parte, persoanele fizice care au reședința în Uniune și au cetățenia unui stat membru și, pe de altă parte, persoanele juridice care își au sediul ca societate în Uniune (a se vedea articolul 11 punctele 1 și 2 din regulamentul menționat).

20      Pentru a realiza obiectivele amintite la punctele 15-17 de mai sus, Regulamentul nr. 2271/96 prevede norme de natură variată. Astfel, în scopul de a proteja ordinea juridică stabilită, precum și interesele Uniunii, articolul 4 din acest regulament prevede în esență că nicio hotărâre exterioară Uniunii care pune în vigoare actele cu putere de lege citate în anexă sau acțiunile întemeiate pe acestea sau care decurg din acestea nu este recunoscută și nu poate fi executată. În același scop, primul paragraf al articolului 5 din regulamentul amintit interzice în esență oricărei persoane menționate la articolul 11 din acesta să se conformeze actelor cu putere de lege citate în anexă sau acțiunilor întemeiate pe acestea sau care rezultă din acestea, al doilea paragraf al articolului 5 prevăzând însă că o asemenea persoană poate fi autorizată, în orice moment, să se conformeze integral sau parțial acestor acte cu putere de lege, în măsura în care nerespectarea lor ar leza în mod grav interesele sale sau pe cele ale Uniunii. Pe de altă parte, în scopul de a proteja interesele persoanelor menționate la articolul 11 din Regulamentul nr. 2271/96, articolul 6 din acesta prevede că acele persoane care desfășoară o activitate vizată la articolul 1 din regulament au dreptul să obțină orice despăgubiri datorate pentru orice daună care le‑a fost adusă în urma aplicării respectivelor acte cu putere de lege sau a acestor acțiuni (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 39).

21      În același scop de a proteja interesele persoanelor menționate la articolul 11 din Regulamentul nr. 2271/96, articolul 2 din același regulament prevede că, „[a]tunci când interesele economice și/sau financiare ale oricărei persoane menționate la articolul 11 [amintit] sunt afectate, direct sau indirect, de actele cu putere de lege citate în anexă sau de acțiunile întemeiate pe acestea sau care decurg din acestea, această persoană anunță Comisia în termen de 30 de zile de la data la care a obținut informația”.

22      În sfârșit, articolul 9 din Regulamentul nr. 2271/96 asigură ca normele respective să fie aplicate în mod efectiv, impunând statelor membre să determine sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării lor, aceste sancțiuni trebuind să fie eficiente, proporționale și disuasive. Astfel, asemenea sancțiuni trebuie să fie prevăzute în special atunci când o persoană menționată la articolul 11 din acest regulament încalcă interdicția prevăzută la articolul 5 primul paragraf din acesta (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 40).

23      Acestea sunt considerațiile în lumina cărora trebuie să fie examinate motivele invocate de reclamantă.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare

24      Reclamanta susține că Comisia și‑a încălcat obligația de motivare. Comisia nu ar fi motivat suficient considerentele primei decizii atacate, întrucât nu ar fi ținut seama de situația reclamantei, ci numai de cea a intervenientei, iar articolele 1 și 3 din prima decizie atacată ar fi redactate într‑un mod echivoc și incomprehensibil, în ceea ce privește domeniul de aplicare temporal și material al primei decizii atacate, precum și condițiile sale de aplicare. Reclamanta arată că ar trebui să fie în măsură să înțeleagă prima decizie atacată, în calitate de persoană vizată și afectată de aceasta. Reclamanta arată că aceste argumente pot fi transpuse și pentru a doua și a treia decizie atacată, ale căror motive ar fi aproape identice. În plus, a doua și a treia decizie atacată ar conține o dispoziție privind încetarea anticipată a acestora, care ar fi vagă și incomprehensibilă.

25      Comisia și intervenienta combat această argumentație.

26      Articolul 296 TFUE prevede că actele juridice adoptate de instituțiile Uniunii trebuie să fie motivate.

27      Potrivit unei jurisprudențe constante referitoare la obligația de motivare care decurge de la articolul 296 TFUE, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2017, Anagnostakis/Comisia, C‑589/15 P, EU:C:2017:663, punctul 28 și jurisprudența citată).

28      În plus, așa cum reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă, cerința motivării trebuie să fie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare a acestui act, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice ce reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2017, Anagnostakis/Comisia, C‑589/15 P, EU:C:2017:663, punctul 29 și jurisprudența citată).

29      Acestea sunt principiile în lumina cărora trebuie să fie apreciate argumentele reclamantei.

30      În primul rând, reclamanta invocă o pretinsă încălcare a obligației de motivare în ceea ce privește considerentele deciziilor atacate.

31      Or, pe de o parte, trebuie să se arate că reclamanta nu vizează în mod precis nicio parte a deciziilor atacate și nici măcar vreun considerent al acestora, ci se limitează să formuleze o afirmație generală lipsită de orice precizare și de caracter concret. În plus, trebuie să se constate că considerentele deciziilor atacate menționează atât procedura care a condus la adoptarea acestor decizii, cât și elementele luate în considerare de Comisie în cadrul respectiv și în temeiul cărora aceasta a decis să acorde intervenientei autorizația în litigiu.

32      Pe de altă parte, în măsura în care reclamanta susține că, în considerentele deciziilor atacate, Comisia nu ar fi luat în considerare poziția sa, ci numai pe cea a intervenientei, trebuie să se arate că aceste argumente nu privesc motivarea deciziilor menționate, ci temeinicia lor și se suprapun cu argumentele prezentate în cadrul primului și al celui de al patrulea motiv, cu care vor fi, așadar, examinate în continuare. Situația este aceeași în ceea ce privește argumentele reclamantei referitoare la elementele pe care, în opinia sa, Comisia le‑ar fi luat în considerare în mod eronat.

33      Rezultă din cele ce precedă că nu se poate constata nicio nemotivare sau nicio insuficiență a motivării în ceea ce privește considerentele deciziilor atacate.

34      În al doilea rând, reclamanta critică modul de redactare a articolelor din deciziile atacate, întrucât articolele respective nu ar permite să se înțeleagă domeniul de aplicare material și temporal al deciziilor menționate și nici condițiile lor de aplicare. În special, argumentele reclamantei vizează articolele 1 și 3 din deciziile atacate, precum și articolul 4 din a doua și din a treia decizie atacată.

35      În ceea ce privește, primo, domeniul de aplicare material al deciziilor atacate și condițiile de aplicare a acestora, articolul 1 din deciziile menționate are următorul cuprins:

„[Intervenienta] este autorizată să se conformeze anumitor acte cu putere de lege ale Statelor Unite ale Americii [citate în anexă] […] în măsura în care este necesar pentru:

1)      înghețarea titlurilor de valoare sau a fondurilor a căror păstrare o asigură sau al cărei depozitar este și pentru refuzul efectuării unor plăți sau a executării oricărei alte instrucțiuni inerente acestora;

2)      refuzul includerii oricărui nou titlu în sistemul său de compensare a titlurilor de valoare și

3)      înghețarea oricărui profit rezultat din acțiunile societăților, inclusiv dividendele, dobânzile, plata de răscumpărare sau plăți similare sau dobânda încasată,

atunci când [intervenienta] știe sau are motive serioase să suspecteze că, în caz contrar, [reclamanta] ar beneficia sau ar participa la orice serviciu, direct sau indirect.”

36      Dispoziția menționată precizează la primul paragraf, mai întâi, actele cu putere de lege citate în anexă ale Statelor Unite ale Americii în privința cărora intervenienta este autorizată să se conformeze. O asemenea mențiune nu pare să prezinte nicio nemotivare și, de altfel, reclamanta nu formulează nicio obiecție precisă în această privință.

37      În continuare, la punctele 1-3, dispoziția menționată enumeră comportamentele derogatorii pe care intervenienta este autorizată să le adopte ca efect al autorizației în litigiu, și anume, în esență, „înghețarea” anumitor bunuri și „refuzarea” anumitor operațiuni, în locul prestării serviciilor pe care le‑ar furniza în mod normal. O asemenea mențiune nu pare să prezinte nicio nemotivare în ceea ce privește domeniul de aplicare material al dispoziției, iar reclamanta nu formulează, de altfel, nicio obiecție precisă în această privință, cu excepția domeniului de aplicare temporal al acestor comportamente, chestiune care va fi examinată în continuare în raport cu domeniul de aplicare temporal al autorizației (a se vedea punctul 46 de mai jos).

38      În sfârșit, la al doilea paragraf, dispoziția menționată definește condițiile în care pot fi adoptate aceste comportamente derogatorii, și anume atunci când intervenienta „știe” sau „are motive serioase să suspecteze” că reclamanta, în caz contrar, ar beneficia de (sau ar participa la) „orice serviciu”, direct sau indirect.

39      Reclamanta contestă anumite expresii cuprinse în acest al doilea paragraf.

40      Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamantă, expresiile „motive serioase să suspecteze” și „orice serviciu” utilizate de Comisie nu fac dispoziția menționată imprecisă sau incomprehensibilă. Astfel, modul de redactare a celui de al doilea paragraf al dispoziției în cauză coroborat cu celălalt paragraf al aceleiași dispoziții permite să se înțeleagă care sunt serviciile vizate de comportamentele autorizate și condițiile stabilite.

41      Pe de o parte, faptul că deciziile atacate prevăd posibilitatea intervenientei de a se întemeia pe „motive serioase să suspecteze” nu evidențiază nicio nemotivare sau nicio insuficiență a motivării acestor decizii. Astfel, așa cum reiese din articolul 1 din deciziile atacate, noțiunea „motive serioase să suspecteze” utilizată la al doilea paragraf al dispoziției menționate permite intervenientei să considere că reclamanta beneficiază de (sau participă la) anumite servicii, fără a fi necesar ca ea să aibă certitudine în privința lor, întemeindu‑se pe o suspiciune întemeiată pe motive serioase. Așadar, nu există nicio ambiguitate în această privință.

42      Pe de altă parte, nu ridică incertitudini nici utilizarea noțiunii „orice serviciu” la articolul 1 al doilea paragraf din deciziile atacate. Desigur, Comisia nu a făcut o referire încrucișată la primul paragraf al aceleiași dispoziții sau la serviciile vizate la paragraful menționat. Cu toate acestea, expresia menționată nu poate fi interpretată în afara contextului său ca referindu‑se la orice serviciu care nu are nicio legătură cu serviciile și cu comportamentele vizate de aceeași dispoziție. Astfel, în economia acestei dispoziții, care constituie de altfel o frază unică, expresia „orice serviciu” nu poate avea o altă semnificație decât aceea de a se referi la serviciile prestate în mod normal de intervenientă, care fac obiectul comportamentelor derogatorii identificate la primul paragraf menționat, atunci când reclamanta beneficiază sau participă direct sau indirect la ele. Așadar, nu există nicio dificultate de înțelegere în această privință.

43      În consecință, argumentele reclamantei privind motivarea deciziilor atacate în legătură cu definirea domeniului lor de aplicare material și a condițiilor lor de aplicare nu pot fi reținute.

44      În ceea ce privește, secundo, domeniul de aplicare temporal al deciziilor atacate, mai întâi trebuie să se arate că articolul 3 din fiecare dintre deciziile menționate prevede că „[a]ceastă decizie este validă pentru o perioadă de 12 luni, începând de la data notificării sale”.

45      Prin urmare, este necesar să se constate, contrar celor sugerate de reclamantă, că domeniul de aplicare temporal al deciziilor atacate este definit în mod clar la articolul 3 din acestea, fără a se putea identifica vreo nemotivare sau lipsă de precizie în această privință. Astfel, reiese în mod clar din dispoziția menționată că fiecare dintre deciziile atacate este validă și că, prin urmare, autorizația în litigiu se aplică pentru o perioadă de 12 luni de la data notificării acestor decizii.

46      În continuare, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia autorizația în litigiu ar acoperi comportamente puse în aplicare sau fonduri obținute înainte de adoptarea sa, este suficient să se arate că acesta se întemeiază pe o înțelegere eronată a întinderii autorizației. Astfel, din articolul 1 din deciziile atacate coroborat cu articolul 3 din aceleași decizii reiese că, în perioada de validitate a acestor decizii, intervenienta este autorizată să adopte comportamentele identificate la articolul 1 menționat și, prin urmare, să nu presteze anumite servicii atunci când reclamanta ar putea beneficia de ele sau ar putea participa direct sau indirect la ele. Cu alte cuvinte, în perioada de validitate de 12 luni menționată, intervenienta este autorizată să „înghețe” bunurile sau să „refuze” operațiunile menționate la articolul 1 primul paragraf, independent de data la care ea sau reclamanta au intrat în posesia bunurilor respective sau la care operațiunile respective au fost solicitate. Așadar, nu există nicio incertitudine asupra motivării în această privință.

47      În sfârșit, în cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta formulează critici privind caracterul pretins vag al articolului 4 din a doua și din a treia decizie atacată sau caracterul său pretins incomprehensibil în legătură cu articolul 3 primul paragraf din a treia decizie atacată. Aceste argumente trebuie să fie analizate în cadrul prezentului motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare.

48      În această privință, trebuie să se constate că articolul 4 din a doua și din a treia decizie atacată nu este afectat de nelegalitățile invocate de reclamantă, privit atât individual, cât și coroborat cu articolul 3 primul paragraf din a treia decizie atacată.

49      Pe de o parte, articolul 4 din a doua și a treia decizie atacată precizează că fiecare dintre deciziile menționate va înceta imediat să se aplice dacă și începând de la data la care reclamanta este retrasă de pe lista SDN în sensul actelor cu putere de lege citate în anexă menționate la articolul 1 din deciziile amintite sau dacă aplicarea extrateritorială a acestor acte cu putere de lege citate în anexă persoanelor menționate la articolul 11 din Regulamentul nr. 2271/96 „se suspendă, se abandonează” sau „încetează în alt mod”. Or, contrar celor susținute de reclamantă, dispoziția menționată nu este vagă. Prima parte a acesteia vizează în mod clar cazul în care reclamanta, ca atare, nu ar mai figura pe lista SDN, prevăzând că, într‑un asemenea caz, deciziile menționate încetează imediat să se aplice. În această privință, cuvântul „imediat” nu dă naștere niciunei incertitudini, ci efectul său este acela că încetarea se produce automat la data la care reclamanta este retrasă de pe lista SDN prin decizia Statelor Unite, fără a fi necesare alte măsuri sau examinări. De altfel, situația este aceeași, în conformitate cu a doua parte a articolului 4 amintit, atunci când în esență, tot prin decizia Statelor Unite, actele cu putere de lege citate în anexă ar înceta să mai aibă o aplicare extrateritorială în Uniune.

50      Pe de altă parte, nici corelarea articolului 4 menționat cu articolul 3 primul paragraf din a treia decizie atacată nu ridică dificultăți de înțelegere. A doua teză a acestei din urmă dispoziții prevede că, deși, în perioada de validitate de 12 luni a acestei decizii, un „acord” conduce la suspendarea, abandonarea sau încetarea, totală sau parțială, a aplicării extrateritoriale a actelor cu putere de lege citate în anexă persoanelor menționate la articolul 11 din Regulamentul nr. 2271/96, Comisia are obligația să examineze cu promptitudine dacă motivele pe care se întemeiază a treia decizie atacată sunt încă valide sau dacă există motive pentru modificarea sau încetarea acestei decizii. Astfel, spre deosebire de articolul 4 din a treia decizie atacată, articolul 3 primul paragraf a doua teză din aceeași decizie nu vizează o acțiune unilaterală a Statelor Unite, ci efectele unui „acord” precum, așa cum reiese din considerentul (29) al aceleiași decizii, Acordul nuclear cu Iranul. În plus, spre deosebire de situația prevăzută la articolul 4 menționat, efectele încheierii unui asemenea „acord” asupra celei de a treia decizii atacate nu ar fi imediate sau automate, ci Comisiei i‑ar reveni sarcina de a stabili impactul asupra acestei decizii.

51      În consecință, argumentele reclamantei privind motivarea deciziilor atacate în ceea ce privește definirea domeniului lor de aplicare material și a condițiilor lor de aplicare nu pot fi reținute.

52      Rezultă din toate cele ce precedă că nu se poate constata nicio nemotivare în ceea ce privește articolele din deciziile atacate.

53      Prin urmare, al treilea motiv al acțiunii trebuie să fie înlăturat.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96

54      Reclamanta susține că, prin acordarea unei autorizații retroactive, Comisia a încălcat articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96. Nici acest regulament, nici Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2018/1101 al Comisiei din 3 august 2018 de stabilire a criteriilor de aplicare a articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 (JO 2018, L 199 I, p. 7) nu ar prevedea un asemenea efect retroactiv, care ar fi deopotrivă exclus prin Nota de orientare a Comisiei din 7 august 2018, intitulată „Întrebări și răspunsuri: adoptarea actualizării «legii de blocaj»” (JO 2018, C 277 I, p. 4). Intervenienta ar susține de altfel în fața Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main) că prima decizie atacată ar avea efect retroactiv. Nici a doua și nici a treia decizie atacată nu ar fi suficient determinate în timp. În plus, deși aceste din urmă decizii ar conține o dispoziție privind încetarea lor anticipată, a cărei lipsă în prima decizie atacată ar trebui să conducă la anularea ei, dispoziția respectivă nu ar face situația mai clară.

55      Comisia și intervenienta combat această argumentație.

56      În primul rând, este suficient să se arate că al doilea motiv al acțiunii se întemeiază pe premise eronate. Astfel, din deciziile atacate nu reiese că ele ar avea un efect retroactiv. Dimpotrivă, așa cum s‑a arătat la punctele 44-46 de mai sus, articolul 3 din fiecare dintre deciziile atacate indică în mod clar că aceste decizii sunt valide de la data notificării lor, numai pentru o perioadă de 12 luni, astfel încât nu se poate considera că ele au efecte retroactive sau că sunt nedeterminate în timp. Pe de altă parte, considerentele deciziilor menționate, care prezintă motivele care au determinat Comisia să stabilească perioada de validitate amintită, nu conțin nicio mențiune care să sugereze că aceste decizii ar avea efect retroactiv.

57      Rezultă din cele arătate că autorizația în litigiu nu are efect retroactiv și nu acoperă comportamente care ar fi intervenit înainte de data începerii validității deciziilor atacate, în special a primei decizii atacate, ci numai pe cele care au intervenit începând de la acea dată.

58      Mai mult, faptul că, potrivit reclamantei, intervenienta ar susține teza contrară în fața Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main) este lipsit de relevanță în această privință, întrucât domeniul de aplicare al deciziilor atacate poate fi determinat numai în funcție de cadrul juridic relevant, de conținutul lor și de intenția autorului lor.

59      În același sens, atât argumentul reclamantei potrivit căruia intervenienta ar fi înghețat în mod necorespunzător bunurile sale înainte de a obține autorizația în litigiu, pe de o parte, cât și argumentul intervenientei potrivit căruia comportamentul său nu ar trebui considerat contrar interdicției prevăzute la articolul 5 primul paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, fără a lua în considerare faptul că o procedură de autorizare ar fi fost în curs și rezultatul acestei proceduri, pe de altă parte, sunt de asemenea lipsite de relevanță în cadrul prezentului litigiu, care privește numai legalitatea deciziilor atacate, iar nu comportamentul intervenientei. De altfel, nu este de competența Tribunalului să stabilească dacă un comportament al intervenientei ar fi contrar sau nu Regulamentului nr. 2271/96.

60      În al doilea rând, trebuie să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia lipsa, în prima decizie atacată, a unei dispoziții privind încetarea anticipată a acestei decizii, precum cea care figurează la articolul 4 din a doua și din a treia decizie atacată sau cea care figurează la articolul 3 primul paragraf din a treia decizie atacată, ar trebui să determine anularea primei decizii menționate. Astfel, niciun element prezentat în fața Tribunalului nu permite să se considere că lipsa unei asemenea dispoziții ar determina, ca atare, nelegalitatea primei decizii atacate. De altfel, trebuie să se arate că, chiar în lipsa unei asemenea dispoziții, Comisia ar fi avut posibilitatea să retragă prima decizie atacată, în special dacă o schimbare a împrejurărilor ar impune acest lucru.

61      Prin urmare, al doilea motiv al acțiunii trebuie să fie înlăturat.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare de apreciere

62      Reclamanta susține că Comisia nu și‑a exercitat puterea de apreciere sau a săvârșit o eroare de apreciere, întrucât, pe de o parte, aceasta nu ar fi ținut seama de situația și de interesele reclamantei și nici de efectele primei decizii atacate asupra celei din urmă, în timp ce reclamanta, prin efectul primei decizii atacate, se afla în incapacitate totală de a‑și exercita activitatea. Comisia nu ar fi ținut seama nici de chestiunea dacă existau mijloace mai puțin constrângătoare, nici de dreptul la repararea prejudiciului suferit. Pe de altă parte, Comisia nu ar fi trebuit să țină seama, astfel cum ar fi procedat în considerentul (15) al primei decizii atacate, de faptul că reclamanta ar fi formulat o acțiune împotriva intervenientei la Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main), întrucât exercitarea dreptului la o cale de atac jurisdicțională nu îi poate aduce atingere.

63      Reclamanta susține că intervenienta nu i‑ar furniza niciun serviciu. În plus, faptele evocate în considerentul (15) al primei decizii atacate ar demonstra că Comisia avea cunoștință de faptul că intervenienta încălca Regulamentul nr. 2271/96.

64      Reclamanta arată că și în ceea ce privește a doua și a treia decizie atacată, Comisia nici nu a recurs la puterea sa de apreciere și nici nu a efectuat niciun control de proporționalitate, omițând printre altele să ia în considerare relaxarea sancțiunilor. Potrivit reclamantei, a doua și a treia decizie atacată se întemeiază deopotrivă pe date neverificate și nedovedite, precum și pe elemente nerelevante și pe o prezentare unilaterală a anumitor fapte.

65      Comisia și intervenienta combat această argumentație.

66      Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta formulează diferite obiecții împotriva aprecierilor cuprinse în deciziile atacate. În plus, în măsura în care, în cadrul celorlalte motive ale acțiunii, reclamanta contestă în egală măsură anumite aprecieri cuprinse în deciziile atacate, este necesar să se analizeze în continuare toate aceste argumente împreună.

67      În primul rând, în esență, reclamanta contestă deciziile atacate pentru motivul că Comisia nu ar fi luat în considerare interesele sale, ci numai pe cele ale intervenientei.

68      În această privință, mai întâi, trebuie să se arate că articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 prevede că acordarea unei autorizații de a se conforma actelor cu putere de lege citate în anexă este supusă condiției ca nerespectarea acestor acte cu putere de lege să lezeze în mod grav interesele persoanei care solicită autorizarea sau interesele Uniunii. Reiese, așadar, din dispoziția menționată că numai aceste două interese trebuie să fie examinate de Comisie pentru a stabili dacă ele ar fi lezate în mod grav prin nerespectarea actelor cu putere de lege citate în anexă, astfel încât o autorizație să poată fi eventual acordată. În schimb, dispoziția menționată nu indică interesele terțului vizat de măsurile restrictive ale țării terțe (denumit în continuare „terțul vizat de măsurile restrictive”) în legătură cu care solicitantul încearcă să fie autorizat să se conformeze actelor cu putere de lege citate în anexă. Or, dacă intenția legiuitorului Uniunii ar fi fost aceea de a include interesele unui asemenea terț în interesele care trebuie luate în considerare în cadrul examinării menționate, ar fi indicat acest lucru în mod expres, în loc să se refere exclusiv la interesele Uniunii și la interesele solicitantului.

69      În continuare, articolul 4 din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101 indică criteriile necumulative de care Comisia ține seama printre altele la examinarea unei cereri de autorizare. Această dispoziție se referă de asemenea numai la interesele protejate prevăzute la articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, și anume cele ale solicitantului și cele ale Uniunii, și nu menționează nici terțul vizat de măsurile restrictive, nici, a fortiori, interesele sale. În plus, niciunul dintre criteriile stabilite de dispoziția menționată nu evocă o luare în considerare a intereselor acestui terț și nici o evaluare comparativă a intereselor sale cu cele ale solicitantului sau cu cele ale Uniunii. Pe de altă parte, referirea la „orice alt factor relevant” care figurează la articolul 4 litera (n) din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101 nu poate conduce la o interpretare diferită și la luarea în considerare a unor elemente străine atât față de litera, cât și față de spiritul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, asemenea elemente fiind astfel lipsite de relevanță în cadrul aplicării acestei dispoziții.

70      În sfârșit, așa cum reiese din al cincilea și din al șaselea considerent ale Regulamentului nr. 2271/96, precum și din jurisprudența amintită la punctul 15 de mai sus, regulamentul menționat urmărește să protejeze numai ordinea juridică stabilită, pe de o parte, și interesele Uniunii și cele ale persoanelor fizice sau juridice care își exercită drepturile în temeiul Tratatului FUE, pe de altă parte.

71      Deși este posibil, desigur, ca terțul vizat de măsurile restrictive să poată fi o persoană care se află sub incidența articolului 11 din Regulamentul nr. 2271/96 și să intre, astfel, în domeniul de aplicare al anumitor dispoziții ale regulamentului amintit, precum articolul 2 din acesta, o asemenea împrejurare nu poate conduce, în cadrul aplicării excepției prevăzute la articolul 5 al doilea paragraf din același regulament, la luarea în considerare a altor interese decât cele prevăzute de dispoziția menționată și, așadar, rămâne fără efect în acest cadru.

72      Rezultă, așadar, din cadrul juridic ce reglementează acordarea unei autorizații în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 că, atunci când examinează o cerere de autorizare formulată în temeiul dispoziției menționate, Comisia nu are obligația să ia în considerare interesele terților vizați de măsurile restrictive, precum persoanele care figurează pe lista SDN precum reclamanta.

73      Această constatare corespunde, pe de altă parte, celei efectuate la punctul 73 din Concluziile avocatului general Hogan prezentate în cauza Bank Melli Iran (C‑124/20, EU:C:2021:386), potrivit căruia articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 „ nu prevede că, pentru a decide cu privire la acordarea unei astfel de derogări, [Comisia] ar trebui să țină seama de interesele terților”.

74      De altfel, trebuie să se constate că, deși reclamanta pretinde că Comisia ar fi omis în mod eronat să ia în considerare interesele sale, aceasta nu se întemeiază în mod valabil pe niciun element care decurge din cadrul juridic relevant pentru a‑și susține argumentul. În special, astfel cum s‑a arătat la punctul 69 de mai sus, articolul 4 din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101, care a fost evocat de reclamantă în ședință, nu confirmă nicidecum argumentația acesteia.

75      În consecință, argumentele reclamantei nu permit să se considere că, prin neluarea în considerare a intereselor sale, Comisia ar fi săvârșit o eroare de apreciere.

76      În al doilea rând, în esență, reclamanta contestă deciziile atacate pentru motivul că Comisia nu ar fi luat în considerare nici posibilitatea de a se recurge la alternative mai puțin constrângătoare și nici posibilitatea reclamantei de a se prevala de un drept la despăgubire.

77      În această privință, este suficient să se arate că acest cadru juridic relevant nu impune Comisiei asemenea obligații.

78      Astfel cum reiese din articolul 3 din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101, examinarea Comisiei constă în a verifica dacă elementele de probă transmise de solicitant și, dacă este cazul, elementele suplimentare care îi sunt solicitate de Comisie permit să se concluzioneze, în raport cu criteriile stabilite la articolul 4 din același regulament, că, în cazul nerespectării actelor cu putere de lege citate în anexă, interesele solicitantului sau ale Uniunii ar fi lezate în mod grav, în sensul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96. Rezultă de asemenea din articolul 5 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101 că rezultatul unei asemenea examinări urmează în esență o logică binară: în cazul în care Comisia constată că atingerea gravă adusă intereselor amintite nu este suficient demonstrată, aceasta pregătește un proiect de decizie de respingere a cererii; în cazul în care Comisia concluzionează că producerea unui asemenea prejudiciu este suficient demonstrată, aceasta pregătește un proiect de decizie care vizează acordarea autorizației, stabilind măsurile adecvate. Astfel, din cadrul juridic relevant nu reiese că Comisia, sesizată cu o cerere de autorizare și care a ajuns la această din urmă concluzie, trebuie să examineze existența unor alternative la autorizație.

79      De altfel, reclamanta nu se întemeiază pe niciun element care decurge din cadrul juridic relevant pentru a‑și susține argumentul.

80      În plus, eventuala existență a unor alternative mai puțin constrângătoare pentru interesele terților pare a fi, în orice caz, lipsită de relevanță. Astfel, așa cum s‑a arătat la punctele 68-75 de mai sus, Comisia nu are obligația să ia în considerare interesele terților cu ocazia examinării unei cereri de autorizare. Prin urmare, în speță, Comisia nu trebuia să examineze dacă existau alternative mai puțin constrângătoare pentru reclamantă.

81      Pentru aceleași motive, Comisia nu avea nicidecum obligația să examineze dacă reclamanta ar fi putut să se prevaleze de un eventual drept la despăgubire, chestiune care este lipsită de relevanță în cadrul examinării unei cereri de autorizare în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96.

82      Pe de altă parte, reclamanta susține că Comisia nu ar fi verificat dacă intervenienta încercase să „clarifice situația” cu autoritățile americane. Or, trebuie să se constate că reclamanta nici nu precizează temeiul unei asemenea obligații, de altfel formulată într‑un mod destul de vag, care ar reveni Comisiei. Niciun element nu permite, așadar, să se considere că această obligație de verificare revenea Comisiei.

83      În sfârșit, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia nu ar fi luat în considerare faptul că intervenienta nu ar furniza niciun serviciu reclamantei, ci mai degrabă băncii sale depozitare, este suficient să se arate că un asemenea argument decurge dintr‑o lectură parțială a conținutului autorizației în litigiu. Astfel, așa cum s‑a arătat la punctele 38 și 42 de mai sus, deciziile atacate privesc serviciile propuse de intervenientă și de care beneficiază reclamanta (sau la care participă reclamanta) direct sau indirect, acestea din urmă incluzând serviciile care nu sunt propuse direct reclamantei, dar de care beneficiază reclamanta (sau la care participă reclamanta) chiar indirect.

84      În consecință, argumentele reclamantei nu permit să se considere că, în cadrul examinării cererilor de autorizare ale intervenientei, Comisia ar fi omis să ia în considerare anumite elemente relevante.

85      În al treilea rând, reclamanta contestă anumite aprecieri cuprinse în deciziile atacate. Pe de o parte, este vorba despre luarea în considerare, în prima decizie atacată, a acțiunii formulate de reclamantă la Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main). Pe de altă parte, este vorba despre luarea în considerare, în a doua și în a treia decizie atacată, a unor elemente pretins nerelevante sau care decurg dintr‑o prezentare unilaterală a faptelor.

86      Primo, faptul invocat de reclamantă că, în considerentul (15) al primei decizii atacate, Comisia a menționat acțiunea pe care a introdus‑o la Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main) nu înseamnă nici că Comisia a luat în considerare interesele reclamantei și nici, contrar celor susținute de reclamantă, că menționarea acestei acțiuni i‑a cauzat un prejudiciu în cadrul examinării Comisiei sau că aceasta din urmă a avut cunoștință de o eventuală încălcare de către intervenientă a Regulamentului nr. 2271/96. Astfel, reiese din prima decizie atacată că, în considerentul (15), Comisia s‑a limitat să amintească elementele invocate de intervenientă în susținerea cererii sale, fără a efectua o apreciere în această privință. Argumentele reclamantei au la bază, așadar, premise eronate și afirmații lipsite de orice temei.

87      Secundo, reclamanta vizează considerentul (16) al celei de a treia decizii atacate, în care Comisia a menționat conținutul cererii de autorizare a intervenientei în ceea ce privește în special anumite elemente invocate de aceasta pentru a demonstra că ar putea fi expusă unor riscuri în Statele Unite. Este vorba îndeosebi despre tranzacțiile efectuate de o „întreprindere soră” a intervenientei cu autoritățile americane și despre investigațiile pendinte la aceste autorități. Comisia a făcut trimitere la aceste riscuri și la aceste elemente în cadrul aprecierii sale care figurează în considerentul (22) al celei de a treia decizii atacate. Pe de altă parte, trebuie să se constate că aceste elemente erau în esență menționate și în considerentele (22)-(25) ale primei decizii atacate.

88      Or, contrar celor ce au fost susținute de reclamantă, aceste elemente nu sunt lipsite de relevanță, iar Comisia nu a săvârșit o eroare de apreciere întemeindu‑se pe ele. Pe de o parte, deși aceste elemente, întrucât privesc două proceduri din anul 2014, nu sunt nici numeroase și nici recente, ele permit totuși să se demonstreze că riscul unor sancțiuni (sau legat de necesitatea de a se recurge la tranzacții în vederea evitării unor asemenea sancțiuni) era real în Statele Unite. Pe de altă parte, faptul că aceste elemente privesc o „întreprindere soră” a intervenientei, iar nu intervenienta însăși, nu invalidează analiza Comisiei. Astfel, așa cum subliniază aceasta din urmă, articolul 4 litera (c) din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101 prevede în mod expres că, pentru a aprecia legătura cu țara aflată la originea actelor cu putere de lege citate în anexă, Comisia poate lua în considerare „de exemplu” „deținerea” de către solicitant a unor „societăți‑mamă” sau „filiale”, ceea ce implică faptul că riscurile la care este expusă o „întreprindere soră” a intervenientei sunt la fel de relevante.

89      În plus, faptul că, la notele de subsol 8 și 9 din a treia decizie atacată, Comisia a menționat în mod eronat intervenienta în locul „întreprinderii soră” a acesteia în legătură cu elementele menționate constituie, în speță, o eroare materială, care nu afectează înțelegerea deciziei menționate și nu este susceptibilă să repună în discuție legalitatea sa, având în vedere conținutul considerentului (16) al acesteia, precum și, în plus, al considerentelor (22)-(25) ale primei decizii atacate.

90      Tertio, reclamanta are în vedere considerentul (24) al celei de a treia decizii atacate [o parte al acestuia figura deja în considerentul (16) al celei de a doua decizii atacate] și notele de subsol 15 și 16 privind evoluția situației din Statele Unite după alegerea noului președinte al Statelor Unite ale Americii în anul 2020. Potrivit reclamantei, Comisia nu a luat în considerare în mod corespunzător împrejurarea că sancțiunile fuseseră relaxate în luna februarie a anului 2022 și și‑a întemeiat aprecierea pe un singur articol de presă.

91      Cu toate acestea, trebuie să se constate, pe de o parte, că afirmațiile reclamantei cu privire la pretinsa relaxare a sancțiunilor Statelor Unite nu sunt susținute și, pe de altă parte, că, în considerentul (16) al celei de a doua decizii atacate și în considerentele (24) și (25) ale celei de a treia decizii atacate, Comisia a ținut seama efectiv de evoluția contextului din Statele Unite și a concluzionat că, în pofida acestei evoluții, nu a intervenit nicio modificare în esență și în punerea în aplicare a sancțiunilor Statelor Unite în privința Iranului. De altfel, așa cum subliniază Comisia, la momentul adoptării fiecăreia dintre deciziile atacate, reclamanta figura încă pe lista SDN.

92      În consecință, niciun argument al reclamantei nu permite să se considere că Comisia ar fi săvârșit o eroare de apreciere.

93      Prin urmare, al patrulea motiv al acțiunii trebuie să fie înlăturat.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului de a fi ascultat

94      Reclamanta arată că principiul general care decurge din articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în temeiul căruia persoanele vizate de o măsură au dreptul de a fi ascultate, îi este aplicabil, în calitate de persoană afectată în mod indirect prin prima decizie atacată. În cursul procedurii care a condus la adoptarea primei decizii atacate, Comisia nu i‑ar fi acordat dreptul de a fi ascultată și, prin urmare, posibilitatea de a‑și prezenta observațiile. Prima decizie atacată nu ar menționa situația acesteia și nici faptul că intervenienta i‑ar fi blocat activele fără a dispune de autorizație. În cazul în care Comisia ar fi audiat‑o, aceasta ar fi exclus efectul retroactiv al autorizației. Reclamanta nu ar fi fost ascultată cu privire la „motivele serioase” menționate în prima decizie atacată. Reclamanta concluzionează că prima decizie atacată este viciată de o încălcare a unei norme fundamentale de procedură și că această încălcare trebuie să conducă la anularea primei decizii atacate.

95      Răspunzând Comisiei, care a arătat că reclamanta nu respectase obligația de informare care îi revenea în temeiul articolului 2 din Regulamentul nr. 2271/96, reclamanta precizează că dispoziția menționată nu are putere de constrângere și, prin urmare, nu poate produce consecințe defavorabile pentru operatorii economici. În plus, în lipsa unor informații, operatorii ar fi în imposibilitatea de a prezenta observații cu privire la o cerere de autorizare, reclamanta având, de altfel, cunoștință de ele după acordarea autorizației. Aceasta ar fi epuizat de asemenea toate căile disponibile, inclusiv în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 2271/96, prin faptul că s‑a adresat unei autorități competente a unui stat membru. În sfârșit, reclamanta susține că ar putea doar să formuleze ipoteze în ceea ce privește chestiunea dacă Comisia ar fi adoptat o decizie diferită.

96      Reclamanta pretinde că în Concluziile avocatului general Hogan prezentate în cauza Bank Melli Iran (C‑124/20, EU:C:2021:386) nu se menționează că interesele terților nu trebuie să fie luate în considerare. Refuzul intervenientei de a transfera dividendele și de a vinde titlurile ar fi privat reclamanta de orice activitate și de orice valoare. În sfârșit, reclamanta confirmă că a depus o plângere la Hauptzollamt Gießen (Biroul vamal principal din Gießen, Germania) și la Bundesanstalt für Finanzdienstleistungsaufsicht (Autoritatea Federală de Supraveghere Financiară, Germania) și arată că nu există nicio dispoziție care să reglementeze modul de furnizare a informațiilor prevăzute la articolul 2 din Regulamentul nr. 2271/96 autorităților naționale.

97      Reclamanta arată că a doua și a treia decizie atacată sunt viciate de aceleași neregularități. Argumentele sale s‑ar aplica, așadar, celor trei decizii atacate, întrucât Comisia a omis să o asculte și să o informeze în privința tuturor acestor decizii. De asemenea, întrucât nu a avut cunoștință de deciziile atacate, reclamanta ar fi fost constrânsă să exercite acțiuni costisitoare împotriva mai multor operatori.

98      În cadrul propunerii de probe din 17 martie 2023, reclamanta arată că Comisia ar fi ascultat un terț vizat de măsuri restrictive în cadrul unei proceduri de autorizare analoge desfășurate în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, fără obligații de confidențialitate. Aceste împrejurări ar demonstra că audierea terților vizați de măsurile restrictive, precum reclamanta, ar fi necesară și ar fi obligatorie pentru Comisie, având în vedere că Regulamentul nr. 2271/96 nu prevede o diferențiere a acestor terți și ar fi, așadar, nelegală.

99      Comisia și intervenienta combat această argumentație.

100    Respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, în prezent consacrat la articolul 41 din cartă, care prevede dreptul la bună administrare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctele 64 și 65).

101    Astfel, alineatul (2) al articolului 41 menționat prevede că dreptul la bună administrare include dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere.

102    Așa cum rezultă din însuși modul său de redactare, această dispoziție este de aplicabilitate generală. Dreptul de a fi ascultat trebuie să fie respectat în orice procedură susceptibilă să conducă la un act cauzator de prejudicii, chiar în cazul în care reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres o asemenea formalitate. Dreptul menționat garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii care poate să aducă atingere intereselor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 67).

103    Acestea fiind amintite, mai trebuie să se arate că articolul 52 alineatul (1) din cartă admite restrângeri ale exercițiului drepturilor consacrate de aceasta, inclusiv a dreptului de a fi ascultat, consacrat la articolul 41 din aceasta. Articolul 52 alineatul (1) din cartă impune însă ca orice restrângere să fie prevăzută de lege și să respecte substanța dreptului fundamental în cauză. Acesta impune în plus ca, prin respectarea principiului proporționalității, o asemenea restrângere să fie necesară și să răspundă efectiv unor obiective de interes general recunoscute de Uniune (Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 71).

104    Mai mult, existența unei încălcări a dreptului de a fi ascultat trebuie să fie apreciată în funcție de împrejurările specifice fiecărei spețe, în special de natura actului în cauză, de contextul adoptării sale și de normele juridice ce reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 34, și Hotărârea din 9 februarie 2017, M, C‑560/14, EU:C:2017:101, punctul 33).

105    Acestea sunt principiile în lumina cărora trebuie să fie examinat primul motiv al acțiunii.

106    De la bun început, este necesar să se arate că, în mod contrar celor sugerate de Comisie, articolul 2 din Regulamentul nr. 2271/96 nu are nicio incidență în această privință. Astfel, argumentul Comisiei potrivit căruia un terț care nu ar fi informat‑o în conformitate cu dispoziția menționată ar fi „decăzut” din dreptul său de a fi ascultat în cadrul unei proceduri desfășurate în conformitate cu articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 este lipsit de orice temei, procedura de informare prevăzută de prima dispoziție fiind distinctă de procedura de autorizare prevăzută de a doua dispoziție.

107    Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că nici Regulamentul nr. 2271/96, nici Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101 nu prevăd, în cadrul procedurii privind adoptarea unei decizii în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, o participare a terților vizați de măsurile restrictive (ca terții care figurează pe lista SDN precum reclamanta) în legătură cu care un solicitant (precum intervenienta) urmărește să fie autorizat să se conformeze actelor cu putere de lege citate în anexă. Astfel, regulamentele menționate nu prevăd niciun rol procedural pentru acești terți, care nu sunt nici informați, nici ascultați de Comisie în cadrul procedurii de adoptare a unei decizii în conformitate cu articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96.

108    Prin urmare, din moment ce cadrul juridic relevant nu prevede ca terții vizați de măsurile restrictive să fie ascultați ca o condiție procedurală esențială intrinsec legată de formarea corectă sau de exprimarea corectă a voinței autorului actului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2022, Comisia/Freistaat Bayern și alții, C‑167/19 P și C‑171/19 P, EU:C:2022:176, punctul 89), este necesară înlăturarea argumentului reclamantei potrivit căruia faptul că nu a fost ascultată ar constitui, în speță, încălcarea unei norme fundamentale de procedură care trebuie să conducă, ca atare, la anularea deciziilor atacate.

109    Cu toate acestea, trebuie să se arate că, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 102 de mai sus, chiar dacă reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres dreptul de a fi ascultat, nu se poate exclude ca terții vizați de măsurile restrictive să se poată prevala de un asemenea drept în cadrul procedurii care conduce la adoptarea unei decizii în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, în cazul în care o asemenea decizie le aduce atingere.

110    Totuși, conform jurisprudenței amintite la punctul 103 de mai sus, exercitarea dreptului de a fi ascultat poate fi supusă unor restrângeri. Or, în speță, potrivit Comisiei, mai multe elemente inerente sistemului instituit prin Regulamentul nr. 2271/96 ar justifica faptul ca terții vizați de măsurile restrictive să nu fie ascultați în cadrul unei asemenea proceduri. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă o asemenea restrângere a dreptului de a fi ascultat care ar reieși din cadrul juridic relevant, invocată în esență de Comisie, poate fi admisă în sensul jurisprudenței amintite.

111    În primul rând, astfel cum reiese din examinarea celui de al patrulea motiv al acțiunii, inexistența, în cadrul juridic relevant, a unor dispoziții care să prevadă dreptul de a fi ascultat al terților vizați de măsurile restrictive (a se vedea punctul 107 de mai sus) se înscrie într‑un sistem care nu prevede ca interesele acestor terți să fie luate în considerare atunci când Comisia analizează o cerere de autorizare formulată în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96. Cu alte cuvinte, legiuitorul Uniunii a optat pentru instituirea unui sistem în cadrul căruia interesele terților respectivi să nu fie luate în considerare, iar acești terți să nu fie asociați la procedurile desfășurate în temeiul dispoziției menționate.

112    Într‑adevăr, deciziile derogatorii adoptate de Comisie în temeiul acestei dispoziții au ca obiectiv să evite ca, în circumstanțe specifice și justificate în mod corespunzător [considerentul (5) al Regulamentului 2018/1101], un prejudiciu grav pentru interesele Uniunii sau ale solicitantului să rezulte din nerespectarea actelor cu putere de lege citate în anexă. Adoptarea unei decizii în temeiul dispoziției menționate răspunde, așadar, unor obiective de interes general care constau în protejarea intereselor Uniunii sau ale persoanelor care exercită drepturi în temeiul Tratatului FUE împotriva prejudiciilor grave care ar putea decurge din nerespectarea actelor cu putere de lege citate în anexă. Pe de altă parte, în speță, în fiecare dintre deciziile atacate, Comisia și‑a încheiat aprecierea subliniind că acordarea autorizației era conformă nu numai cu obiectivele Regulamentului nr. 2271/96, ci și cu obiectivele de politică generală ale Uniunii [considerentul (38) al primei decizii atacate, considerentul (18) al celei de a doua decizii atacate și considerentul (27) al celei de a treia decizii atacate], apreciere care, în sine, nu este contestată de reclamantă.

113    În acest cadru, astfel cum subliniază Comisia și intervenienta, exercitarea unui drept de a fi ascultat de către terții vizați de măsurile restrictive în procedura în cauză nu numai că nu ar fi conformă cu obiectivele de interes general urmărite de articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, ci ar risca în egală măsură să pericliteze realizarea acestor obiective prin care se urmărește protejarea intereselor Uniunii sau ale persoanelor care exercită drepturi în temeiul Tratatului FUE. Astfel, așa cum explică Comisia, exercitarea acestui drept ar risca să determine o difuzare necontrolată de informații. În special, aceasta ar putea permite autorităților din țara terță aflată la originea actelor cu putere de lege citate în anexă să aibă cunoștință de faptul că o persoană a solicitat o autorizație în sensul dispoziției menționate și că aceasta este, în consecință, susceptibilă să se conformeze sau nu legislației extrateritoriale a țării terțe respective, ceea ce ar genera riscuri în ceea ce privește investigațiile și sancțiunile față de aceasta și, prin urmare, prejudicii pentru interesele persoanei respective și, dacă este cazul, ale Uniunii. Așa cum arată Comisia, un asemenea risc ar subzista în special în cazul persoanelor ce au solicitat o autorizație fără a o obține, care, trebuind să se conformeze interdicției prevăzute la articolul 5 primul paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, ar risca să fie vizate de investigații și să facă obiectul unor sancțiuni din partea țării terțe.

114    În aceste condiții, limitarea dreptului de a fi ascultat al terților vizați de măsurile restrictive în cadrul procedurii privind adoptarea unei decizii în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 apare ca fiind un corolar al sistemului instituit de legiuitorul Uniunii prin intermediul regulamentului menționat și ca fiind necesară pentru a permite acestui regulament să își atingă obiectivele.

115    În al doilea rând, trebuie să se arate că niciun element inerent situației personale a acestor terți nu figurează în mod direct printre elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de autorizare în sensul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101 („[c]ererile trebuie să includă numele și datele de contact ale solicitanților, să indice cu precizie dispozițiile din legislația extrateritorială citată sau acțiunile ulterioare în cauză și să descrie domeniul de aplicare al autorizației care este solicitată, precum și prejudiciile pe care le‑ar cauza nerespectarea”) sau printre criteriile luate în considerare de Comisie atunci când examinează o asemenea cerere, în sensul articolului 4 din același regulament. Desigur, deși articolul 4 litera (n) din acest regulament se referă la „orice alt factor relevant”, dispoziția menționată nu poate fi interpretată în sensul că se referă la situația personală a terților vizați de măsurile restrictive. Astfel, criteriile prevăzute la articolul 4 din regulamentul amintit urmăresc să se aprecieze dacă s‑ar cauza un prejudiciu grav intereselor protejate prevăzute la articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96. Or, interesele terților respectivi rămân fără incidență în cadrul aprecierii menționate (a se vedea punctele 68-72 de mai sus).

116    Pe de altă parte, în speță, astfel cum subliniază Comisia și astfel cum reiese din deciziile atacate, trebuie să se constate că reclamanta nu este menționată în aceste decizii decât în măsura în care figurează pe lista SDN sau este citată în acest scop în cererile de autorizare ale intervenientei [a se vedea considerentele (12)-(14), precum și articolul 1 din prima decizie atacată, considerentele (11), (12) și (21), precum și articolele 1 și 4 din a doua decizie atacată și considerentele (11)-(13) și (31), precum și articolele 1 și 4 din a treia decizie atacată] și că Comisia nu a luat în considerare niciun element inerent situației sale personale în cadrul aprecierii condițiilor prevăzute la articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96 în raport cu criteriile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul de punere în aplicare 2018/1101 [a se vedea considerentele (16)-(38) ale primei decizii atacate, considerentele (14)-(18) ale celei de a doua decizii atacate și considerentele (20)-(27) ale celei de a treia decizii atacate].

117    Rezultă că în sistemul instituit prin Regulamentul nr. 2271/96, în ceea ce privește în special adoptarea unei decizii în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din acest regulament, terții vizați de măsurile restrictive nu par a fi în măsură să invoce erori sau elemente privind situația lor personală care să pledeze în sensul în care o asemenea decizie să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut.

118    În aceste condiții, trebuie să se constate că o limitare a dreptului de a fi ascultat al terților vizați de măsurile restrictive în cadrul unei asemenea proceduri nu pare, având în vedere cadrul juridic relevant și obiectivele urmărite de acesta, ca fiind disproporționată și ca nerespectând substanța acestui drept.

119    În plus, este necesar să se arate, astfel cum susțin Comisia și intervenienta, că o decizie adoptată în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, precum deciziile atacate, se limitează să acorde solicitantului o autorizație de a se conforma actelor cu putere de lege citate în anexă, fără a încălca interdicția prevăzută la primul paragraf al aceleiași dispoziții. Din moment ce autorizația menționată nu scutește solicitantul de obligația de a respecta dreptul național și, dacă este cazul, celelalte dispoziții relevante ale dreptului Uniunii, recurgerea de către solicitant la comportamentele autorizate poate face obiectul unui control, în special în cadrul unei proceduri administrative naționale sau al unui litigiu național, atât în temeiul dreptului național, cât și în raport cu celelalte dispoziții relevante ale dreptului Uniunii.

120    Din ansamblul elementelor care precedă, inerente naturii deciziilor atacate, contextului adoptării lor și normelor juridice ce reglementează materia respectivă, rezultă că limitarea dreptului de a fi ascultat ce decurge din cadrul juridic relevant și invocat în esență de Comisie este, în împrejurările specifice ale speței, justificată în sensul jurisprudenței amintite la punctul 103 de mai sus, întrucât este necesară și proporțională, având în vedere obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 2271/96 și în special de articolul 5 al doilea paragraf din acest regulament. Comisia nu avea, așadar, obligația să o asculte pe reclamantă în cadrul procedurii care a condus la adoptarea deciziilor menționate.

121    Pe de altă parte, faptul invocat de reclamantă în propunerea de probe din 17 martie 2023 că, ulterior desfășurării ședinței în prezenta cauză, Comisia ar fi ascultat un alt terț vizat de măsuri restrictive în cadrul unei alte proceduri de autorizare desfășurate în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2271/96, nu poate conduce la o concluzie diferită. Astfel, nu numai că împrejurările în care Comisia ar fi ascultat sau ar fi adresat o solicitare altui terț în cadrul unei alte proceduri nu au fost stabilite în mod clar, ci, în plus, faptul invocat de reclamantă este ulterior adoptării deciziilor atacate, așa încât este lipsit de orice relevanță în împrejurările prezentei cauze.

122    În consecință, Comisia nu a încălcat dreptul reclamantei de a fi ascultată.

123    În orice caz, chiar dacă se presupune că, în speță, Comisia ar avea obligația să o asculte pe reclamantă, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante, o încălcare a dreptului de a fi ascultat nu determină anularea deciziei adoptate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 105 și jurisprudența citată).

124    În această privință, nu se poate impune unui reclamant care invocă încălcarea dreptului său de a fi ascultat să demonstreze că decizia în cauză a instituției Uniunii ar fi avut un conținut diferit, ci numai că o asemenea ipoteză nu este complet exclusă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 106).

125    În plus, aprecierea acestui aspect trebuie să fie efectuată în funcție de împrejurările de fapt și de drept specifice fiecărei cauze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/RQ, C‑831/18 P, EU:C:2020:481, punctul 107).

126    Or, în speță, argumentele invocate de reclamantă nu permit să se considere că, dacă ar fi fost ascultată în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziilor atacate, nu se exclude în totalitate ca aceste decizii să fi putut avea un conținut diferit.

127    În primul rând, reclamanta arată că, dacă ar fi fost ascultată, Comisia nu ar fi acordat autorizația în litigiu cu efect retroactiv. Cu toate acestea, un asemenea argument se întemeiază pe o premisă eronată, din moment ce, astfel cum reiese din examinarea celui de al doilea motiv al acțiunii, autorizația în litigiu acordată de Comisie în deciziile atacate nu are efect retroactiv.

128    În al doilea rând, reclamanta arată că argumentele prezentate de intervenientă în fața Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main) cu privire la lipsa unei legături juridice între ele ar contrazice deciziile atacate. Cu toate acestea, reclamanta nu reușește să explice modul în care s‑ar fi putut apăra mai bine în cursul procedurilor administrative care au condus la adoptarea deciziilor atacate. Chiar dacă se presupune că, prin acest argument, reclamanta înțelege să indice că ar fi putut invoca în fața Comisiei că ea nu avea o legătură juridică cu intervenienta, astfel cum ar fi susținut aceasta din urmă în fața Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main), trebuie să se arate că o asemenea afirmație ar fi fost lipsită de incidență asupra conținutului deciziilor atacate. Astfel, așa cum s‑a arătat deja la punctul 83 de mai sus, deciziile atacate privesc în egală măsură serviciile care nu sunt propuse în mod direct reclamantei, ci de care beneficiază reclamanta (sau la care reclamanta participă) chiar indirect.

129    În al treilea rând, reclamanta susține în esență că ar fi putut să informeze Comisia despre faptul că intervenienta blocase fondurile sale chiar înainte de obținerea autorizației în litigiu, încălcând Regulamentul nr. 2271/96. Reclamanta pare să sugereze astfel că o asemenea autorizație nu ar fi fost acordată unui solicitant care a încălcat Regulamentul nr. 2271/96. Or, independent de faptul că Tribunalul nu are competența să stabilească dacă intervenienta a blocat fondurile reclamantei în lipsa unei autorizații, încălcând Regulamentul nr. 2271/96, este suficient să se arate că, chiar dacă se presupune că reclamanta ar fi putut să facă o asemenea afirmație în fața Comisiei, această afirmație nu ar fi putut să aibă nicio incidență asupra conținutului deciziilor atacate. Astfel, niciun element din Regulamentul nr. 2271/96 nu sugerează că o persoană care a încălcat interdicția prevăzută la articolul 5 primul paragraf din regulamentul menționat nu ar putea obține o autorizație în sensul articolului 5 al doilea paragraf din același regulament. În sfârșit, din moment ce autorizația în litigiu acordată de Comisie în deciziile atacate nu are efect retroactiv, aceasta nu privește eventualele comportamente prealabile ale solicitantului.

130    În al patrulea rând, reclamanta susține că Comisia nu ar fi luat în considerare posibilitatea de a pune în aplicare mecanisme alternative. Cu toate acestea, pe de o parte, reclamanta nu reușește să indice care sunt mecanismele alternative pe care le‑ar fi putut aduce în atenția Comisiei dacă ar fi fost ascultată și incidența pe care acest lucru l‑ar fi putut avea asupra conținutului deciziilor atacate, limitându‑se să menționeze, în mod vag și nesusținut, un mecanism denumit „INSTEX”, a cărui relevanță este, de altfel, contestată de Comisie. Pe de altă parte, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat în cadrul examinării celui de al patrulea motiv, din cadrul juridic relevant nu reiese obligația Comisiei de a fi examinat sau de a fi luat în considerare existența unor mecanisme alternative. În consecință, chiar dacă se presupune că reclamanta ar fi putut invoca un asemenea argument în procedura administrativă care a condus la adoptarea deciziilor atacate, nu s‑a demonstrat că acesta ar fi putut avea incidență asupra conținutului deciziilor respective.

131    În plus, argumentul prezentat de reclamantă în ședință, potrivit căruia ar fi putut să emită propuneri constructive pentru a încerca să găsească un compromis care să permită în special să își restructureze portofoliul și să răspundă nevoilor intervenientei, este de asemenea lipsit de relevanță, întrucât privește relațiile dintre reclamantă și intervenientă, iar nu conținutul deciziilor atacate.

132    În al cincilea rând, reclamanta susține că faptul că nu a fost ascultată și informată cu privire la deciziile atacate ar fi obligat‑o să introducă acțiuni costisitoare împotriva mai multor operatori economici pentru a obține plata dividendelor sale sau chiar pentru a cunoaște pur și simplu statutul lor. Chiar dacă se presupune că aceste afirmații sunt adevărate, aspect a cărui stabilire nu este de competența Tribunalului în cadrul prezentei cauze, trebuie să se constate că ele sunt lipsite de relevanță în ceea ce privește încălcarea dreptului reclamantei de a fi ascultată în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziilor atacate, întrucât nu privesc chestiunea dacă deciziile atacate ar fi putut avea un conținut diferit.

133    În al șaselea rând, reclamanta susține că Comisia a luat în considerare numai interesele intervenientei, iar nu și interesele sale. Or, este suficient să se arate că aceste argumente se suprapun cu cele prezentate în cadrul celui de al patrulea motiv și trebuie, în consecință, să fie înlăturate. Astfel, pe de o parte, așa cum reiese din examinarea motivului menționat, Comisia nu avea obligația să ia în considerare interesele menționate. Pe de altă parte, nu s‑a demonstrat că, dacă reclamantei i s‑ar fi oferit posibilitatea să își susțină interesele în fața Comisiei, o asemenea împrejurare ar fi putut avea o incidență asupra conținutului deciziilor atacate.

134    În al șaptelea rând, reclamanta susține că nu ar fi fost ascultată cu privire la „motivele serioase” reținute de Comisie, în special în considerentul (14) și la articolul 1 din prima decizie atacată, pentru a întemeia acordarea autorizației în litigiu. Or, este suficient să se arate că argumentul reclamantei se întemeiază pe o interpretare eronată a deciziilor atacate, întrucât Comisia nu și‑a întemeiat deciziile atacate pe existența unor „motive serioase”. Astfel, așa cum reiese din cuprinsul punctului 41 de mai sus, noțiunea de „motive serioase” a fost utilizată la articolul 1 din deciziile atacate pentru a defini condițiile de aplicare a autorizației acordate de Comisie.

135    Rezultă din cele ce precedă că, chiar dacă se presupune că reclamanta trebuia să fie ascultată în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziilor atacate, argumentele prezentate de aceasta în fața Tribunalului nu permit să se considere că nu se exclude ca, în cazul în care ar fi fost ascultată, deciziile atacate să fi putut avea un conținut diferit.

136    În plus, reclamanta adaugă că, pentru a respecta dreptul său de a fi ascultată, Comisia ar fi trebuit să publice cel puțin dispozitivul deciziilor atacate.

137    Or, fără a fi necesară pronunțarea asupra admisibilității unei asemenea critici, care a fost contestată de Comisie în ședință, este suficient să se arate că nu există niciun element care să permite să se considere că o asemenea obligație de publicare revenea Comisiei, reclamanta neinvocând, de altfel, nicio dispoziție relevantă în susținerea acestei critici. Astfel, o asemenea obligație de publicare nu decurge din nota de subsol 40 din Concluziile avocatului general Hogan prezentate în cauza Bank Melli Iran (C‑124/20, EU:C:2021:386), citată de reclamantă în ședință, în timp ce normele și împrejurările inerente prezentei proceduri jurisdicționale evocate de reclamantă în înscrisurile sale sunt lipsite de pertinență. În plus, publicarea deciziilor atacate ulterior adoptării lor nu poate avea incidență asupra exercitării unui eventual drept al reclamantei de a fi ascultată în cursul procedurii administrative care conduce la această adoptare și, de altfel, reclamanta nu a prezentat niciun argument care să permită să se considere contrariul. Pentru aceleași motive și în cadrul pretinsei încălcări a dreptului de a fi ascultat în cursul procedurii administrative, se impune înlăturarea argumentului reclamantei potrivit căruia, ca alternativă, Comisia ar fi trebuit să îi comunice deciziile atacate după adoptarea lor.

138    Așadar, nu se poate considera că, prin faptul că nu a publicat sau nu a comunicat reclamantei deciziile atacate după adoptarea lor, Comisia ar fi săvârșit vreo neregularitate procedurală susceptibilă să determine o încălcare a dreptului reclamantei de a fi ascultată.

139    Prin urmare, primul motiv al acțiunii trebuie de asemenea să fie înlăturat.

140    În consecință, acțiunea trebuie să fie respinsă în totalitate, fără a fi necesară pronunțarea asupra admisibilității acesteia, chestiune cu privire la care părțile au fost întrebate în ședință. Astfel, în împrejurările speței, o bună administrare a justiției justifică respingerea pe fond a acțiunii fără pronunțarea prealabilă asupra admisibilității acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer, C‑23/00 P, EU:C:2002:118, punctul 52).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

141    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Comisie, în conformitate cu concluziile acesteia din urmă.

142    În temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, intervenienta va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă IFIC Holding AG să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.

3)      Clearstream Banking AG va suporta propriile cheltuieli de judecată.

van der Woude Marcoulli Frimodt Nielsen

Schwarcz       Norkus

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2023.

Semnături

*      Limba de procedură: germana.