Language of document : ECLI:EU:T:2021:604

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia extinsă)

22 septembrie 2021(*)

„Ajutoare de stat – Tarif de furnizare a energiei electrice – Stabilirea tarifului facturat Alouminion prin decizia unui tribunal arbitral – Decizie de clasare a plângerii – Decizie prin care se constată lipsa ajutorului – Act atacabil – Calitatea de parte în cauză – Interesul de a exercita acțiunea – Calitate procesuală activă – Admisibilitate – Imputabilitate în sarcina statului – Avantaj – Principiul operatorului privat – Dificultăți serioase”

În cauzele conexate T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17,

Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI), cu sediul în Atena (Grecia), reprezentată, în cauza T‑639/14 RENV, de E. Bourtzalas, A. Oikonomou, E. Salaka, C. Synodinos, H. Tagaras și D. Waelbroeck, în cauza T‑352/15, de E. Bourtzalas, C. Synodinos, E. Salaka, H. Tagaras și D. Waelbroeck și, în cauza T‑740/17, de E. Bourtzalas, E. Salaka, C. Synodinos, H. Tagaras, D. Waelbroeck, A. Oikonomou și V.-K.‑L. Moumoutzi, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată, în cauza T‑639/14 RENV, de É. Gippini Fournier și A. Bouchagiar și, în cauzele T‑352/15 și T‑740/17, de A. Bouchagiar și P.‑J. Loewenthal, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Mytilinaios AE – Omilos Epicheiriseon, fostă Alouminion tis Ellados VEAE, cu sediul în Marousi (Grecia), reprezentată de N. Korogiannakis, N. Keramidas, E. Chrysafis și D. Diakopoulos, avocați,

intervenientă,

având ca obiect, în cauza T‑639/14 RENV, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea scrisorii COMP/E3/ΟΝ/AB/ark *2014/61460 a Comisiei din 12 iunie 2014, prin care DEI a fost informată cu privire la clasarea plângerilor sale, în cauza T‑352/15, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei C(2015) 1942 final a Comisiei din 25 martie 2015 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) – Grecia – Pretins ajutor de stat în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor, în urma unei sentințe arbitrale] și, în cauza T‑740/17, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei C(2017) 5622 final a Comisiei din 14 august 2017 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) – Grecia – Pretins ajutor de stat pretins în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor, în urma unei sentințe arbitrale],

TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă),

compus din domnii A. M. Collins, președinte, V. Kreuschitz (raportor), Z. Csehi, G. De Baere și doamna G. Steinfatt, judecători,

grefier: doamna S. Spyropoulos, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 8 octombrie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

I.      Istoricul cauzelor și procedurile

1        Prezentele cauze se încadrează în trei litigii strâns conexe care s‑au succedat și privesc în esență același obiect, și anume aspectul dacă tariful de furnizare a energiei electrice (denumit în continuare „tariful în discuție”) pe care reclamanta, Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI), un producător și furnizor de energie electrică stabilit în Atena (Grecia) și controlat de statul elen, este obligată să îl factureze, în temeiul unei sentințe arbitrale, celui mai mare client al său, și anume intervenienta, Mytilinaios AE, fostă Alouminion tis Ellados VEAE, un producător de aluminiu, presupune acordarea unui ajutor de stat.

2        Cauza T‑639/14 RENV are ca obiect o cerere a reclamantei prin care se solicită anularea scrisorii COMP/E3/ΟΝ/AB/ark * 2014/61460 a Comisiei Europene din 12 iunie 2014, semnată de un șef de unitate al Direcției Generale (DG) Concurență (denumită în continuare „scrisoarea în litigiu”), prin care reclamanta era informată în esență cu privire la clasarea unei plângeri formulate de ea, pentru motivul că tariful în discuție nu constituia un ajutor de stat, criteriile privind imputabilitatea și avantajul nefiind îndeplinite. În cadrul acestei plângeri, depusă la 23 decembrie 2013 (denumită în continuare „a doua plângere”), reclamanta contestase Decizia nr. 1/2013 din 31 octombrie 2013 pronunțată de tribunalul arbitral special (denumită în continuare „sentința arbitrală”), căruia ea însăși și intervenienta îi înaintaseră litigiul, în temeiul articolului 37 din nomos 4001/2011, gia ti leitourgia Energeiakon Agoron Ilektrismou kai Fysikou Aeriou, gia Erevna, Paragogi kai diktya metaforas Ydrogonanthrakon kai alles rythmiseis (Legea nr. 4001/2011 privind funcționarea piețelor energetice, ale energiei electrice și gazelor, cercetarea, producția și rețelele de transport de hidrocarburi și alte reglementări) (FEK A’ 179/22.8.2011, denumită în continuare „Legea nr. 4001/2011”), prin care tribunalul menționat stabilise tariful în discuție, pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 2010 și 31 decembrie 2013 (denumită în continuare „perioada în cauză”), la o valoare brută de 40,7 euro/MWh și la o valoare netă de 36,6 euro/MWh.

3        Cauza T‑352/15 are ca obiect o cerere a reclamantei prin care se solicită anularea Deciziei C(2015) 1942 final din 25 martie 2015 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) – Grecia – Pretins ajutor de stat în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor, în urma unei sentințe arbitrale] (denumită în continuare „prima decizie atacată”), în care Comisia, pe de o parte, a procedat la retragerea și la înlocuirea scrisorii în litigiu cu decizia menționată și, pe de altă parte, a considerat că sentința arbitrală nu presupunea acordarea unui ajutor de stat în favoarea intervenientei în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, în esență pentru motivul că supunerea voluntară de către reclamantă a diferendului său cu intervenienta arbitrajului corespundea comportamentului unui investitor avizat în economia de piață și, în consecință, nu presupunea un avantaj.

4        Cauza T‑740/17 are ca obiect o cerere a reclamantei prin care se solicită anularea Deciziei C(2017) 5622 final din 14 august 2017 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) – Grecia – Presupus ajutor de stat în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor, în urma unei sentințe arbitrale] (denumită în continuare „a doua decizie atacată”), în care Comisia a decis din nou, abrogând și înlocuind în același timp în mod explicit atât scrisoarea în litigiu, cât și prima decizie atacată (punctele 8 și 51 și secțiunea 5 din a doua decizie atacată), că sentința arbitrală nu presupunea acordarea unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Motivele expuse în susținerea acestei concluzii, întemeiate pe respectarea criteriului investitorului privat avizat în economia de piață și pe lipsa unui avantaj, sunt identice cu cele prezentate în prima decizie atacată.

5        Apoi, pe de o parte, prima și a doua decizie atacate, luate în considerare împreună, vor fi desemnate în continuare prin „deciziile atacate” și, pe de altă parte, aceste decizii, luate în considerare împreună cu scrisoarea în litigiu, vor fi desemnate în continuare prin „actele atacate”.

6        Prezentele litigii constituie urmarea unui litigiu de lungă durată între reclamantă și intervenientă în legătură cu tariful de furnizare a energiei electrice destinat să înlocuiască tariful preferențial rezultat dintr‑un acord semnat în anul 1960, dar care a expirat în anul 2006.

7        La 4 august 2010, reclamanta și intervenienta au semnat un acord‑cadru privind tariful de furnizare a energiei electrice care trebuia aplicat în perioada în cauză, precum și modalitățile de soluționare amiabilă a unei pretinse datorii a intervenientei față de reclamantă, care s‑ar fi acumulat în perioada cuprinsă între 1 iulie 2008 și 30 iunie 2010. Pe baza criteriilor prevăzute în acordul‑cadru menționat, intervenienta și reclamanta au negociat în mod inutil conținutul unui proiect de contract de furnizare a energiei electrice.

8        În urma transmiterii de către reclamantă a proiectului de contract de furnizare a energiei electrice către Rythmistiki Archi Energeias (autoritatea elenă de reglementare a energiei electrice, Grecia, denumită în continuare „RAE”), aceasta a adoptat Decizia nr. 692/2011 (FEK B’ 2529/7.11.2011) privind „principiile fundamentale de stabilire a tarifului pentru energie în Grecia”. Această decizie a fost integrată ulterior în Codul elen al aprovizionării cu energie electrică (FEK B’ 832/9.4.2013).

9        În cadrul unui compromis de arbitraj semnat la 16 noiembrie 2011, intervenienta și reclamanta au convenit să încredințeze soluționarea litigiului lor arbitrajului permanent al RAE, conform articolului 37 din Legea nr. 4001/2011. În această privință, compromisul de arbitraj prevede printre altele următoarele:

„Părțile au convenit să recurgă de comun acord la arbitrajul prevăzut la articolul 37 din Legea nr. 4001/2011 pentru ca, în aplicarea principiilor fundamentale de stabilire a tarifului pentru energie pentru clienții de înaltă tensiune, astfel cum au fost formulate de RAE în Decizia nr. 692[/2011], dar și ținând seama […] de Decizia nr. 798[/2011] și […] de Hotărârea nr. 8/2010 a tribunalului arbitral, RAE să actualizeze și să adapteze condițiile de stabilire a tarifului pentru energie care figurează în proiectul de contract [de furnizare a energiei electrice] întocmit la 5 octombrie 2010 în vederea realizării acordului[‑cadru], și să elaboreze, în cadrul deciziilor [menționate] […], condițiile contractuale de aprovizionare între părțile aplicabile începând cu 6 iunie 2011, astfel încât aceste condiții, pe de o parte, să corespundă profilului de consum [al intervenientei] și, pe de altă parte, să acopere cel puțin costurile [reclamantei].”

10      În urma unei plângeri depuse de intervenientă la RAE, în temeiul articolului 140 alineatul 6 și al articolului 35 din Legea nr. 4001/2011, aceasta a stabilit cu titlu provizoriu, prin Decizia nr. 346/2012 din 9 mai 2012, un tarif de furnizare a energiei electrice de 42 de euro/MWh aplicabil intervenientei.

11      În cadrul unei plângeri depuse la Comisie, la 15 iunie 2012 (denumită în continuare „prima plângere”), reclamanta a susținut printre altele că acest tarif o obliga să furnizeze intervenientei energie electrică la un preț inferior costurilor sale și, așadar, prețului pieței și, în consecință, RAE acordase acestei societăți un ajutor de stat ilegal.

12      La 31 octombrie 2013, prin sentința arbitrală, tribunalul arbitral a stabilit tariful în discuție (a se vedea punctul 2 de mai sus). În urma unei acțiuni formulate de reclamantă la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena, Grecia), prin Hotărârea nr. 634/2016 din 18 februarie 2016, aceasta a confirmat sentința menționată.

13      La 18 decembrie 2013, intervenienta a formulat o plângere la Elliniki Epitropi Antagonismou (Comisia Elenă pentru Concurență, Grecia, denumită în continuare „EEA”), susținând că reclamanta abuzase de poziția sa dominantă prin propunerea unui nou tarif, pretins excesiv și discriminatoriu în privința sa, începând cu anul 2013. Această plângere a condus la adoptarea de către EEA, la 22 iulie 2015, a Deciziei nr. 621/2015 (FEK B’ 492/26.2.2016), considerând, cu titlu provizoriu, că reclamanta abuzase de poziția sa dominantă în detrimentul intervenientei în special prin refuzul nejustificat de a continua relații comerciale cu ea și de a‑i vinde energie electrică și intenția de a‑i impune prețuri sau alte condiții de tranzacționare nerezonabile sau inechitabile. Prin decizia din 18 ianuarie 2016, EEA a acceptat angajamentele comportamentale propuse de reclamantă, ceea ce a condus la clasarea plângerii.

14      La 23 decembrie 2013, reclamanta a depus a doua plângere la Comisie și a susținut că sentința arbitrală constituia un ajutor de stat (a se vedea punctul 2 de mai sus).

15      La 6 mai 2014, Comisia a comunicat reclamantei aprecierea sa preliminară potrivit căreia nu era necesară continuarea examinării celei de a doua plângeri. Prin scrisorile din 20 mai și din 6 iunie 2014, reclamanta a transmis Comisiei observații suplimentare.

16      Prin scrisoarea în litigiu (a se vedea punctul 2 de mai sus), Comisia a informat reclamanta cu privire la încheierea examinării plângerii sale în esență pentru următoarele motive:

„Luăm act de faptul că argumentele cuprinse în scrisoarea dumneavoastră din 6 iunie 2014 nu sunt noi și au fost luate în considerare în aprecierea preliminară prezentată în scrisoarea noastră din 6 mai 2014. Astfel, prin scrisoarea dumneavoastră din 6 iunie 2014, nu ați demonstrat încă că tribunalul arbitral era un organism care exercită puteri publice, având în vedere în special faptul că atât [reclamanta, cât și intervenienta] au recurs la arbitraj în mod voluntar, fără să fi existat o obligație legală în acest sens. Recunoașteți de asemenea că [reclamanta] (și, în consecință, statul [elen]) avea la dispoziția sa mai multe opțiuni pentru a stabili tariful pe care [ea] ar trebui să îl factureze în privința [intervenientei]. Ținând seama de faptul că tribunalul arbitral avea mandatul de a stabili un tarif în conformitate cu principiile generale care guvernează procedura de arbitraj, precum și de deciziile și de liniile directoare adoptate anterior de [RAE] în materie, statul [elen] nu pare să fie în măsură să exercite o influență determinantă asupra sentinței arbitrale. În consecință, serviciile DG Concurență reiterează poziția pe care au exprimat‑o în scrisoarea din 6 mai 2014 cu privire la neimputabilitatea în sarcina statului [elen] a sentinței menționate, din moment ce nu ați comunicat probe suficiente pentru a repune în discuție această poziție.

În ceea ce privește afirmațiile dumneavoastră potrivit cărora tariful stabilit de tribunalul arbitral este inferior costurilor [reclamantei], arătăm că argumentele dumneavoastră cu privire la metodologia costurilor [nu sunt] compatibile cu cele ale autorităților elene, ale RAE și ale tribunalului arbitral în sentința arbitrală. Astfel, tribunalul arbitral avea drept mandat specific să stabilească un tarif care să acopere costurile [reclamantei], iar [ea] a avut oportunitatea de a‑și susține argumentele în acest context. [Sentința menționată] recunoaște în mod explicit că [a]cest tarif […] acoperă costurile [reclamantei] în plus față de un profit rezonabil, luând în considerare în același timp profilul de consum [al intervenientei]. În consecință, serviciile DG Concurență reiterează poziția pe care au exprimat‑o în scrisoarea din 6 mai 2014 cu privire la lipsa unui avantaj selectiv care să decurgă din măsura în cauză, din moment ce nu ați comunicat probe suficiente pentru a repune în discuție această poziție.

În lumina celor de mai sus, serviciile DG Concurență au concluzionat că informațiile cuprinse în scrisoarea dumneavoastră din 6 iunie [2014] nu furniz[au] nicio dovadă care să repună în discuție aprecierea noastră preliminară din scrisoarea din 6 mai 2014. Luăm de asemenea act de faptul că nu ne furnizați nicio informație suplimentară sau nouă care să demonstreze existența unei încălcări a dreptului ajutoarelor de stat.

În consecință, serviciile DG Concurență au concluzionat că această informație [nu era] suficientă pentru a justifica o nouă examinare a plângerii dumneavoastră.”

17      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 august 2014, reclamanta a formulat acțiunea înregistrată cu numărul T‑639/14 și având ca obiect anularea deciziei Comisiei de încheiere a examinării plângerilor sale, astfel cum este cuprinsă în scrisoarea în litigiu.

18      Prin scrisoarea din 7 octombrie 2014 depusă la grefa Tribunalului, reclamanta și Comisia au solicitat împreună, în temeiul articolului 77 litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, o suspendare a procedurii contencioase pentru o perioadă de șase luni, respectiv până la 7 aprilie 2015, pentru ca Comisia să poată reexamina problemele ridicate în cererea introductivă. Această cerere a fost admisă prin Ordonanța președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 24 octombrie 2014.

19      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 19 decembrie 2014, intervenienta a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei în cauza T‑639/14.

20      La 25 martie 2015, Comisia a adoptat prima decizie atacată (a se vedea punctul 3 de mai sus).

21      În susținerea primei decizii atacate, Comisia a considerat printre altele la punctele 12 și 13 din această decizie, următoarele:

„În cea de a [doua] plângere, [reclamanta] face de asemenea referire la [prima plângere]. În această [primă] plângere, se susține că Decizia nr. 346/2012 a RAE, care a stabilit un tarif provizoriu pentru energia electrică furnizată [intervenientei] până la soluționarea litigiului dintre aceste două părți cu privire la tariful respectiv, a obligat [reclamanta] să furnizeze energie electrică [intervenientei] sub prețul pieței și, în consecință, să acorde un ajutor de stat [intervenientei]. Cu toate acestea, din moment ce sentința arbitrală a înlocuit integral și retroactiv tariful provizoriu stabilit de RAE, Comisia consideră că [prima] plângere […] a rămas fără obiect.

Prin urmare, prezenta decizie se limitează la a aprecia [a doua] plângere […] privind aspectul dacă, în temeiul sentinței arbitrale, un ajutor de stat a fost acordat [intervenientei] sub forma unui tarif pentru energie electrică inferior costurilor.”

22      Astfel, în cadrul analizei sale, Comisia s‑a limitat la a aprecia dacă stabilirea și punerea în aplicare a tarifului menționat corespundeau acordării unui avantaj intervenientei în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În acest scop, ea a examinat dacă, acceptând să soluționeze litigiul cu intervenienta prin recurgerea la procedura de arbitraj și supunându‑se sentinței arbitrale, reclamanta, în calitatea sa de întreprindere publică, se comportase în conformitate cu cerințele care decurg din criteriul investitorului privat (punctele 25-47 din prima decizie atacată). Aceasta a concluzionat, pe de o parte, că condițiile de aplicare a criteriului respectiv erau întrunite în speță și, în consecință, nu fusese acordat intervenientei niciun avantaj și, pe de altă parte, că, din moment ce prima decizie atacată reflecta poziția sa definitivă în această privință, scrisoarea în litigiu trebuia considerată ca fiind înlocuită cu decizia menționată (punctele 48 și 49 din această decizie).

23      Comisia a constatat, așadar, că sentința arbitrală nu constituia un ajutor de stat (secțiunea 4 din prima decizie atacată).

24      Prin scrisorile din 27 aprilie și 19 iunie 2015 depuse la grefa Tribunalului, Comisia a solicitat Tribunalului să constate că, în urma primei decizii atacate, acțiunea îndreptată împotriva scrisorii în litigiu rămăsese fără obiect și nu mai era necesar să se pronunțe în această privință. Reclamanta a prezentat Tribunalului observațiile sale cu privire la cererea respectivă prin scrisoarea din 3 iulie 2015.

25      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 iunie 2015, reclamanta a introdus acțiunea înregistrată cu numărul T‑352/15 și având ca obiect anularea primei decizii atacate.

26      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 16 noiembrie 2015, intervenienta a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei în cauza T‑352/15.

27      Prin Ordonanța din 9 februarie 2016, DEI/Comisia (T‑639/14, nepublicată, EU:T:2016:77, punctele 36 și 37), Tribunalul a decis că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acțiunii în cauza T‑639/14, pentru motivul printre altele că prima decizie atacată înlocuise în mod formal scrisoarea în litigiu, astfel încât aceasta din urmă „nu mai aparține[a] ordinii juridice a Uniunii Europene, în măsura în care a fost abrogată de la data deciziei [menționate]”. Acesta a decis de asemenea că, în consecință, nu mai era necesar să se pronunțe asupra cererii de intervenție a intervenientei.

28      La 22 aprilie 2016, reclamanta a formulat recurs la Curte împotriva acestei ordonanțe, înregistrat cu numărul C‑228/16 P.

29      Prin Ordonanța din 8 iunie 2016, DEI/Comisia (T‑352/15, nepublicată, EU:T:2016:386), Tribunalul (Camera a patra) a admis cererea de intervenție a intervenientei în cauza T‑352/15. Intervenienta a depus memoriul în intervenție, iar părțile principale au depus observațiile lor cu privire la acesta în termenele stabilite.

30      Prin Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctele 44 și 46), Curtea a anulat Ordonanța din 9 februarie 2016, DEI/Comisia (T‑639/14, nepublicată, EU:T:2016:77), a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

31      În urma pronunțării acestei hotărâri, cauza T‑639/14, care are în prezent numărul T‑639/14 RENV, a fost atribuită Camerei a cincea a Tribunalului, din care făcea parte judecătorul raportor.

32      Prin scrisoarea din 27 iulie 2017 depusă la grefa Tribunalului, reclamanta a solicitat conexarea cauzelor T‑639/14 RENV și T‑352/15 pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii. Prin scrisoarea din 21 august 2017, Comisia a fost de acord cu o astfel de conexare.

33      La 14 august 2017, Comisia a adoptat a doua decizie atacată (a se vedea punctul 4 de mai sus).

34      Prin scrisorile din 24 august 2017 depuse la grefa Tribunalului, și anume în urma adoptării celei de a doua decizii atacate, Comisia a solicitat Tribunalului să constate, în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, că acțiunile în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15 rămăseseră fără obiect și nu mai era necesar să se pronunțe asupra fondului. Prin scrisoarea din 27 octombrie 2017, intervenienta a declarat că susține cererea de nepronunțare asupra fondului formulată de Comisie în cauza T‑352/15. Prin scrisorile din aceeași zi, reclamanta a arătat că se opune nepronunțării asupra fondului în aceste cauze.

35      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 noiembrie 2017, reclamanta a formulat o acțiune înregistrată cu numărul T‑740/17 și având ca obiect anularea celei de a doua decizii atacate.

36      La 21 decembrie 2017, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a adresat întrebări părților cu privire la o eventuală suspendare a cauzelor T‑639/14 RENV și T‑352/15 în așteptarea finalizării fazei scrise a procedurii în cauza T‑740/17. Prin scrisorile din 4 și 8 ianuarie 2018, Comisia și, respectiv, reclamanta au arătat că nu se opun unei asemenea suspendări.

37      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 12 martie 2018, intervenienta a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei în cauza T‑740/17.

38      Prin Ordonanțele din 14 mai 2018, Tribunalul a dispus unirea cu fondul a cererilor de nepronunțare asupra fondului formulate de Comisie și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15.

39      Prin Ordonanța din 12 iulie 2018, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a admis cererea de intervenție formulată de intervenientă în cauza T‑740/17. Intervenienta a depus memoriul în intervenție, iar părțile principale au depus observațiile lor cu privire la acesta în termenele stabilite.

40      Prin Decizia din 13 iulie 2018, numai procedura în cauza T‑352/15 a fost suspendată în așteptarea finalizării fazei scrise a procedurii în cauza T‑740/17.

41      Prin Ordonanța din 25 septembrie 2018 în cauza T‑639/14 RENV, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a admis cererea de intervenție formulată de intervenientă în cauza T‑639/14. Intervenienta a depus memoriul în intervenție, iar părțile principale au depus observațiile lor cu privire la acesta în termenele stabilite.

42      Prin Decizia președintelui Tribunalului din 28 februarie 2019, în temeiul articolului 27 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, cauzele T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 au fost atribuite unui nou judecător raportor, care face parte din Camera a treia.

43      La 28 martie 2019, la propunerea judecătorului raportor, Tribunalul a invitat părțile să se pronunțe cu privire la o eventuală conexare a cauzelor T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata. Prin scrisorile din 4 aprilie 2019, Comisia a fost de acord cu conexarea cauzelor menționate, fără a solicita aplicarea regimului de confidențialitate în privința anumitor înscrisuri din dosare. Prin scrisorile din 25 aprilie 2019, reclamanta și‑a exprimat dezacordul în legătură cu conexarea cauzei T‑639/14 RENV cu cauzele T‑352/15 și T‑740/17 și a solicitat examinarea sa separată, fără a solicita însă aplicarea regimului de confidențialitate în privința anumitor înscrisuri din dosare.

44      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătorul raportor a fost repartizat Camerei a treia, căreia, în consecință, i‑au fost atribuite prezentele cauze.

45      La propunerea Camerei a treia, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza unui complet de judecată extins.

46      Prin Decizia președintelui Camerei a treia extinse a Tribunalului din 26 februarie 2020, cauzele T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, conform articolului 68 din Regulamentul de procedură.

47      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

48      Prin scrisoarea din 3 iunie 2020, intervenienta a prezentat observații cu privire la raportul de ședință care au fost depuse la dosar și notificate celorlalte părți.

49      În urma cererii reclamantei de a amâna ședința stabilită inițial la 11 iunie 2020, pentru motivul că avocații săi salariați, și anume A. Oikonomou, E. Salaka și C. Synodinos, ar fi împiedicați să asiste la aceasta ca urmare a interzicerii oricărei deplasări în străinătate adresate de „autoritatea ierarhică a DEI” angajaților săi din cauza crizei sanitare, Tribunalul, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a adresat o întrebare scrisă reclamantei în legătură cu existența unui eventual raport de muncă între ea și avocații salariați respectivi și autorizarea lor de a o reprezenta în cadrul prezentelor proceduri, invitând‑o să răspundă în scris. Reclamanta a răspuns la această întrebare în termenul stabilit.

50      Prin scrisoarea din 29 septembrie 2020, reclamanta a prezentat observații cu privire la raportul de ședință care cuprindeau opt anexe, iar decizia privind depunerea lor la dosar a fost amânată.

51      Prin scrisoarea din 5 octombrie 2020, intervenienta a prezentat noi observații cu privire la raportul de ședință, care au fost depuse la dosar și notificate celorlalte părți.

52      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 8 octombrie 2020. În ședință, președintele a decis că observațiile reclamantei cu privire la raportul de ședință trebuiau depuse la dosar și notificate celorlalte părți și trebuia stabilit un termen pentru depunerea observațiilor lor, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.

53      Întrucât faza orală a procedurii a fost lăsată deschisă în urma ședinței, Comisia și intervenienta și‑au prezentat observațiile în termenul acordat și au contestat, în raport cu articolul 85 din Regulamentul de procedură, admisibilitatea observațiilor reclamantei cu privire la raportul de ședință, inclusiv a anexelor la acesta. În urma deciziei președintelui camerei de a închide faza orală a procedurii, reclamanta, prin act separat depus la grefa Tribunalului la 12 ianuarie 2021, a solicitat Tribunalului să redeschidă faza orală menționată pentru a‑i permite să ia poziție cu privire la aceste observații ale Comisiei și ale intervenientei, în temeiul unei dezbateri contradictorii.

II.    Concluziile părților

A.      Cauza T639/14 RENV

54      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea scrisorii în litigiu în măsura în care cuprinde decizia de respingere a plângerilor sale;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

55      Comisia solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, să constate că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în caz contrar ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

56      Intervenienta solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate de aceasta.

B.      Cauza T352/15

57      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea primei decizii atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

58      Comisia și intervenienta solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, să constate că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în caz contrar ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

C.      Cauza T740/17

59      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea celei de a doua decizii atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

60      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în caz contrar ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

61      Intervenienta solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate de aceasta.

III. În drept

A.      Observații introductive

62      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, în vederea soluționării litigiilor, nu este necesar să se soluționeze problema dacă „avocații salariați” ai reclamantei, și anume A. Oikonomou, E. Salaka și C. Synodinos, sunt, în temeiul legislației elene aplicabile, abilitați să o reprezinte în cadrul prezentelor proceduri (a se vedea punctul 49 de mai sus), această reprezentare fiind asigurată în mod suficient de E. Bourtzalas, H. Tagaras, D. Waelbroeck și V.-K.-L. Moumoutzi.

63      Pe de altă parte, este oportun să se aprecieze în primul rând acțiunea în cauza T‑740/17, din moment ce rezultatul său poate avea incidență asupra menținerii obiectului litigiilor și a interesului reclamantei de a exercita acțiunea în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15.

B.      Cu privire la cauza T740/17

1.      Cu privire la admisibilitate

64      Comisia, susținută de intervenientă, arată că acțiunea este inadmisibilă pentru motivul că, primo, reclamanta nu este vizată nici direct, nici individual de cea de a doua decizie atacată, secundo, în lipsa unor efecte juridice obligatorii în privința reclamantei, această decizie nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare și, tertio, reclamanta nu justifică un interes de a exercita acțiunea.

65      În primul rând, Comisia susține în esență că reclamanta nu are calitatea de „parte în cauză” în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE sau de „persoană interesată” în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 2015, L 248, p. 9). Nici faptul de a fi autoare a plângerii sau de a fi participat la procedura administrativă, nici cel de a fi obligată să acorde pretinsul ajutor prin intermediul fondurilor sale proprii nu ar fi suficient în acest scop, însă reclamanta ar fi trebuit să demonstreze calitatea sa de concurentă a intervenientei, în calitate de pretinsă întreprindere beneficiară, ceea ce nu ar fi făcut. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește faptul de a fi „conținutul din care sunt prelevate resurse pentru finanțarea pretinsului ajutor […]”, economia costurilor unui stat membru sau protejarea bunei sănătăți a sectorului public nefiind, ca atare, un obiectiv urmărit de normele în materie de ajutoare de stat.

66      Potrivit Comisiei, susținută de intervenientă, cu atât mai mult reclamanta nu a demonstrat existența unei afectări substanțiale a poziției sale pe piață prin pretinsul ajutor, astfel încât motivele care urmăresc repunerea în discuție a temeiniciei celei de a doua decizii atacate sunt inadmisibile. Ea precizează în esență că acest pretins ajutor privește relația de furnizare a energiei electrice de către reclamantă intervenientei, și anume o relație de clientelă, iar nu de concurență între aceste întreprinderi. Astfel, activitatea economică a intervenientei și efectul tarifului în discuție asupra poziției sale concurențiale s‑ar încadra în sectorul metalurgiei, nerelevant în speță, în timp ce reclamanta ar fi activă în sectorul producerii sau al furnizării de energie electrică. Pe de altă parte, după cum ar admite reclamanta însăși, primul, al doilea și al patrulea‑al șaptelea motiv privind „încălcarea articolelor 107 și 108 TFUE” nu ar face referire la eventuale dificultăți serioase. În sfârșit, reclamanta nu ar fi individualizată nici în calitatea sa de furnizor al pretinsului ajutor, întrucât nu ar putea fi asimilată unei autorități locale care a acționat în exercitarea autonomiei sale legislative și fiscale.

67      În al doilea rând, Comisia consideră că a doua decizie atacată nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare din partea reclamantei, pentru motivul că decizia menționată nu produce efecte juridice obligatorii de natură să îi afecteze interesele, modificând în mod distinct situația sa juridică în calitate de furnizor de facto al pretinsului ajutor. Această decizie nu ar angaja statul elen, dat fiind că prin aceasta se concluzionează că tariful în discuție nu intră în domeniul de aplicare al articolului 107 TFUE. În schimb, obligația reclamantei de a aplica acest tarif ar decurge din angajamentul său voluntar de a respecta sentința arbitrală, iar nu din aceeași decizie. Potrivit Comisiei, decizia în discuție dă pe deplin satisfacție statului elen, în măsura în care garantează autorităților elene libertatea de a pune în aplicare tariful în discuție, fără a declanșa procedura cu privire la ajutoarele existente. Or, reclamanta, în calitate de întreprindere publică care a acordat pretinsul ajutor, nu ar face parte din categoria de reclamanți care pot formula o acțiune împotriva unei asemenea decizii.

68      În al treilea rând, Comisia, susținută de intervenientă, apreciază că reclamanta nu are interesul de a exercita acțiunea împotriva celei de a doua decizii atacate. Această decizie ar satisface-o pe deplin în calitate de entitate care acordă pretinsul ajutor, iar obligația de a‑l acorda intervenientei ar decurge exclusiv din sentința arbitrală. În opinia sa, interesul pe care reclamanta urmărește să îl protejeze nu se înscrie în obiectivele urmărite de dreptul ajutoarelor de stat, iar demersul său este contrar finalității articolelor 107 și 108 TFUE, care se întemeiază pe logica potrivit căreia entitatea care acordă ajutorul dorește să dispună de cea mai mare marjă de manevră în această privință. Ea compară strategia reclamantei cu cea a unei autorități locale care a semnat un contract cu privire la care se apreciază că nu mai este rentabil și îl denunță ca ajutor de stat pentru a se elibera de angajamentul său. Acest comportament ar fi contrar printre altele principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propriul comportament culpabil (nemo auditur propriam turpitudinem allegans sau venire contra factum proprium). Intervenienta precizează că reclamanta invocă în mod greșit și abuziv un interes de natură „privată” neprotejat de articolul 108 TFUE, respectiv interesele sale financiare proprii, iar nu calitatea sa de „stat” care ar fi singura în măsură să acorde un ajutor de stat ilegal. Reclamanta ar încerca să creeze confuzie între, pe de o parte, apartenența sa la statul elen, care, în calitate de acționar majoritar, își aprobă periodic tarifele pentru clienții de înaltă tensiune, și, pe de altă parte, interesul său „privat” pentru a‑și întemeia interesul de a exercita acțiunea, menținând în același timp argumentul său eronat în ceea ce privește existența unui ajutor.

69      Reclamanta contestă argumentele Comisiei și ale intervenientei și consideră că prezenta acțiune este admisibilă.

70      Este necesar să se aprecieze mai întâi aspectul dacă a doua decizie atacată constituie un act atacabil, apoi dacă reclamanta justifică un interes de a exercita acțiunea și, în sfârșit, dacă aceasta are calitate procesuală activă în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

71      În primul rând, potrivit unei jurisprudențe constante, sunt considerate „acte atacabile” în sensul articolului 263 TFUE orice dispoziții adoptate de instituțiile Uniunii, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii. Pentru a stabili dacă un act atacat produce astfel de efecte, trebuie examinat conținutul acestuia. Efectele respective trebuie apreciate în funcție de criterii obiective, precum conținutul acestui act, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției autoare a actului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2014, Ungaria/Comisia, C‑31/13 P, EU:C:2014:70, punctele 54 și 55 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctele 47 și 48). În plus, în cazul unei acțiuni în anulare formulate de o persoană fizică sau juridică, precum în speță, este necesar ca efectele juridice obligatorii ale actului atacat să fie de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația sa juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 37 și jurisprudența citată).

72      În speță, a doua decizie atacată constituie o decizie prin care se constată inexistența unui ajutor, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589, al cărui caracter obligatoriu din punct de vedere juridic în privința destinatarului său, Republica Elenă, în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE, nu este pus la îndoială.

73      În această privință, Comisia și intervenienta susțin fără succes că a doua decizie atacată nu produce efecte obligatorii din punct de vedere juridic în privința reclamantei.

74      Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2015/1589 impune Comisiei ca, odată ce persoanele interesate au depus observațiile suplimentare sau a expirat termenul rezonabil, să încheie faza preliminară de examinare prin adoptarea unei decizii în temeiul articolului 4 alineatul (2), (3) sau (4) din acest regulament, și anume fie o decizie care constată inexistența ajutorului, precum în speță, fie o decizie de a nu ridica obiecții, fie o decizie de deschidere a procedurii oficiale de investigare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctele 37-40, Hotărârea din 16 decembrie 2010, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑362/09 P, EU:C:2010:783, punctul 63, și Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia, C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctul 29). Rezultă în mod necesar că o astfel de decizie produce efecte juridice obligatorii în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE și în privința unei asemenea persoane interesate.

75      În plus, prin aplicarea acestei jurisprudențe faptelor aflate la originea cauzei T‑639/14 RENV, Curtea a statuat că, prin adoptarea scrisorii în litigiu, Comisia adoptase un act de clasare a cauzei prin care a decis să pună capăt procedurii preliminare de examinare declanșate prin plângerea reclamantei, constatase că investigația inițiată nu a permis să se constate existența unui ajutor în sensul articolului 107 TFUE și, în consecință, refuzase să deschidă procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. În opinia sa, Comisia a adoptat astfel o poziție definitivă cu privire la cererea reclamantei prin care se solicita constatarea încălcării articolelor 107 și 108 TFUE. Ea a precizat că, întrucât scrisoarea în litigiu o împiedicase pe reclamantă să își prezinte observațiile în cadrul unei proceduri oficiale de investigare, scrisoarea menționată produsese efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantei. Curtea a concluzionat că această decizie constituia un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia, C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctele 30 și 31 și jurisprudența citată).

76      Trebuie să se constate că situația este aceeași în ceea ce privește a doua decizie atacată, care, potrivit propriilor afirmații ale Comisiei, este considerată a se substitui atât scrisorii în litigiu, cât și primei decizii atacate.

77      Această apreciere nu este repusă în discuție de argumentele invocate de Comisie și de intervenientă.

78      Pe de o parte, Comisia nu este îndreptățită să invoce, în susținerea argumentației sale, jurisprudența potrivit căreia caracterul atacabil al unui act presupune că acesta urmărește să producă efecte juridice obligatorii de natură a afecta interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația sa juridică (a se vedea Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctul 29 și jurisprudența citată), această argumentație încălcând jurisprudența amintită la punctul 75 de mai sus, precum și faptul că, în vederea clasării plângerilor reclamantei, a doua decizie atacată refuză cererea sa de examinare a aspectului dacă tariful în discuție presupunea acordarea unui avantaj și, în consecință, calificarea rezultatului procedurii de arbitraj drept măsură de ajutor.

79      Pe de altă parte, Comisia și intervenienta nu pot susține în mod valabil că reclamanta nu ar fi o „parte în cauză” sau o „persoană interesată” a cărei situație juridică nu ar fi afectată, întrucât nu ar fi protejată de dreptul ajutoarelor de stat, pentru motivul că printre altele a doua decizie atacată ar da, în realitate, pe deplin satisfacție statului elen cu care reclamanta s‑ar confunda din cauza calității sale de întreprindere publică controlată de autoritățile elene.

80      În conformitate cu noțiunea de „persoană interesată” prevăzută la articolul 1 litera (h) din Regulamentul 2015/1589, în Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctele 29-31), Curtea este parte a unui noțiuni largi de „persoană interesată” care includea orice persoană ale cărei interese pot fi afectate de acordarea unui ajutor, inclusiv autorul plângerii a cărui plângere se află la originea deschiderii fazei preliminare de examinare. În speță, aceasta a subliniat astfel că scrisoarea în litigiu producea efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantei, împiedicând‑o să își prezinte observațiile în cadrul unei proceduri oficiale de investigare, în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, ceea ce implică în mod necesar că aceasta și‑a recunoscut statutul de parte în cauză în sensul aceleiași dispoziții. Această apreciere se aplică mutatis mutandis celei de a doua decizii atacate, care se presupune că a înlocuit scrisoarea în litigiu. Prin urmare, trebuie înlăturat argumentul potrivit căruia, în hotărârea sa, Curtea nu ar fi examinat dacă reclamanta era o persoană interesată.

81      Această apreciere este confirmată de jurisprudența potrivit căreia noțiunea de parte în cauză, în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE, este de largă interpretare (Hotărârea din 14 noiembrie 1984, Intermills/Comisia, 323/82, EU:C:1984:345, punctul 16). De asemenea, utilizarea expresiei „în special” la articolul 1 litera (h) din Regulamentul 2015/1589 arată că dispoziția menționată nu conține decât o enumerare neexhaustivă a persoanelor care pot fi calificate drept persoane interesate, astfel încât această noțiune se referă la un număr nedeterminat de destinatari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2019, Copebi, C‑505/18, EU:C:2019:500, punctul 34 și jurisprudența citată). Astfel, s‑a statuat că această dispoziție nu excludea posibilitatea ca o întreprindere care nu era o concurentă directă a beneficiarului ajutorului să fie calificată drept persoană interesată, în măsura în care demonstrează că interesele sale ar putea fi afectate prin acordarea ajutorului, și că, în acest scop, era suficient să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, că ajutorul putea să aibă un efect concret asupra situației sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Kronoply și Kronotex, C‑83/09 P, EU:C:2011:341, punctele 63-65 și jurisprudența citată).

82      Prin urmare, argumentul Comisiei și al intervenientei potrivit căruia trebuie excluse din noțiunea de parte în cauză persoanele care nu se află într‑o relație concurențială cu pretinsul beneficiar al ajutorului în cauză trebuie respins.

83      Dimpotrivă, pentru a putea fi calificate drept persoane interesate, este suficient ca persoanele să susțină că interesele lor ar putea fi afectate de acordarea ajutorului menționat (a se vedea punctul 81 de mai sus). Aceasta este situația în speță, întrucât, pe de o parte, potrivit reclamantei, sentința arbitrală prin care se stabilește tariful în discuție o obligă să acorde intervenientei ajutoare ilegale, cauzându‑i în același timp pierderi financiare, și, pe de altă parte, ca urmare a clasării plângerii sale în special prin a doua decizie atacată, ea este privată de posibilitatea de a‑și prezenta observațiile în această privință în cadrul unei proceduri oficiale de investigare.

84      Rezultă că, în măsura în care reclamanta susține, în temeiul articolului 24 alineatul (2) coroborat cu articolul 12 alineatul (1) primul paragraf și cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2015/1589, că tariful în discuție constituie un ajutor interzis de articolul 107 alineatul (1) TFUE care afectează interesele sale economice, ea dispune de statutul de „persoană interesată” în sensul articolului 1 litera (h) din același regulament sau de „parte în cauză” în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE care este împiedicată prin actele atacate privind clasarea plângerilor sale să își prezinte observațiile în cadrul unei proceduri oficiale de investigare.

85      Prin urmare, trebuie respinsă argumentația Comisiei și a intervenientei potrivit căreia a doua decizie atacată nu afectează nici situația juridică, nici interesele reclamantei, în calitate de persoană interesată.

86      În al doilea rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, inclusiv în materia ajutoarelor de stat, că o acțiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care această persoană are un interes să obțină anularea actului atacat. Un astfel de interes presupune ca anularea acestui act să poată avea, în sine, consecințe juridice și acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a introdus‑o. În plus, acest interes trebuie să fie născut și actual și se apreciază în ziua în care este formulată acțiunea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctele 55 și 56, și Hotărârea din 7 noiembrie 2018, BPC Lux 2 și alții/Comisia, C‑544/17 P, EU:C:2018:880, punctele 28 și 29 și jurisprudența citată).

87      În speță, Comisia și intervenienta repun în discuție existența unui interes al reclamantei de a exercita acțiunea, invocând în esență aceleași motive ca cele invocate în susținerea argumentului lor nefondat potrivit căruia a doua decizie atacată nu ar constitui un act atacabil.

88      Reiese însă din considerațiile prezentate la punctele 71-85 de mai sus că acțiunea reclamantei este îndreptată împotriva unui act care o lezează, afectând poziția sa juridică și interesele sale, și, prin urmare, anularea sa îi poate aduce un beneficiu, chiar și pentru că, în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE, poate determina Comisia să inițieze procedura oficială de investigare în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE.

89      În această privință, argumentația Comisiei și a intervenientei, întemeiată pe confuzia dintre statul elen și reclamantă de a‑i imputa pretinsa satisfacție a autorităților elene cu rezultatul procedurii de arbitraj și pe compararea situației reclamantei cu cea a unei autorități locale, nu poate fi admisă. Astfel, reclamanta a prezentat în mod detaliat motivele pentru care considera că, pe de o parte, situația sa economică era afectată de sentința arbitrală în măsura în care îi impunea intervenientei să factureze furnizarea de energie electrică sub costurile sale de producție și, pe de altă parte, actele atacate care clasează plângerile sale o împiedicau să își prezinte observațiile în cursul unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE. Având în vedere această argumentație, din jurisprudența amintită la punctele 74 și 75 de mai sus rezultă că o eventuală anulare printre altele a celei de a doua decizii atacate pentru motivul că Comisia se confrunta cu îndoieli sau cu dificultăți serioase în ceea ce privește existența unui ajutor de stat poate aduce un beneficiu reclamantei, tocmai pentru că este de natură să constrângă Comisia să inițieze procedura oficială de investigare, în cadrul căreia aceasta ar putea invoca garanții procedurale care îi sunt conferite în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctul 52).

90      Referitor la acest aspect, argumentul Comisiei și al intervenientei potrivit căruia efectele juridice obligatorii care o lezează pe reclamantă nu ar putea fi atribuite celei de a doua decizii atacate, ci sentinței arbitrale, nu poate fi primit, dat fiind că prin decizia menționată se refuză cererea reclamantei de a califica rezultatul procedurii de arbitraj drept măsură de ajutor și reclamanta reproșează Comisiei tocmai că a omis în mod nelegal să examineze, în această decizie, problema dacă tariful în discuție presupunea acordarea unui avantaj (a se vedea punctul 78 de mai sus). Această apreciere nu este infirmată de faptul că reclamanta a supus în mod voluntar litigiul cu intervenienta arbitrajului, acest demers neimplicând în mod necesar acordul său prealabil cu rezultatul său, astfel cum se demonstrează de altfel prin faptul că a contestat sentința menționată, fără succes, în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena).

91      Comisia nu este îndreptățită nici să invoce o încălcare a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propriul comportament culpabil. Acest argument nu constituie decât o altă variantă a celui destinat să confunde situația reclamantei cu cea a statului elen și să îi impute eventuala satisfacție a autorităților elene cu rezultatul procedurii de arbitraj, astfel încât nici acesta nu poate fi primit. Pentru aceleași motive, trebuie înlăturat argumentul intervenientei potrivit căruia reclamanta ar invoca în mod greșit și abuziv un pretins „interes (financiar) privat”, neprotejat de dreptul ajutoarelor de stat pentru motivul că interesele sale se confundă cu cele ale statului elen care o controlează.

92      În consecință, trebuie să se concluzioneze că reclamanta justifică un interes de a exercita acțiunea împotriva celei de a doua decizii atacate.

93      În al treilea rând, în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, trebuie amintit că Comisia, susținută de intervenientă, contestă afectarea atât directă, cât și individuală a reclamantei, în sensul acestei dispoziții, prin cea de a doua decizie atacată, în special pentru motivul că reclamanta nu ar fi nici o „persoană interesată”, nici o întreprindere concurentă a intervenientei, a cărei poziție de piață ar putea fi afectată în mod substanțial de pretinsul ajutor.

94      Or, pentru motivele expuse la punctele 79-84 de mai sus, trebuie respinsă de la bun început argumentația Comisiei și a intervenientei prin care se urmărește repunerea în discuție a statutului de persoană interesată sau de parte în cauză al reclamantei. Prin urmare, trebuie să se considere că reclamanta constituie o asemenea persoană interesată în vederea stabilirii calității sale procesuale active.

95      Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a recunoaștere admisibilitatea unei acțiuni îndreptate împotriva unei decizii adoptate în temeiul articolului 4 alineatele (2) sau (3) din Regulamentul 2015/1589, este suficient ca reclamantul să fie o „persoană interesată” care, prin acțiunea sa, să urmărească să obțină protejarea exercitării drepturilor sale procedurale de care ar beneficia în urma deschiderii unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE. Mai precis, în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva unei asemenea decizii, legalitatea sa depinde de examinarea aspectului dacă există dificultăți serioase în stabilirea existenței unui ajutor sau îndoieli privind compatibilitatea unui asemenea ajutor cu piața internă care trebuie să determine deschiderea unei proceduri oficiale de investigare la care pot participa persoanele interesate vizate la articolul 1 litera (h) din regulamentul menționat. În consecință, orice persoană interesată în sensul acestei dispoziții este direct și individual vizată de o asemenea decizie, pentru motivul că, în calitate de beneficiar al garanțiilor procedurale prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE și la articolul 6 alineatul (1) din acest regulament, ea nu poate obține respectarea acestora decât dacă are posibilitatea de a contesta în fața instanței Uniunii decizia respectivă. Astfel, în temeiul acestei jurisprudențe, calitatea specială de persoană interesată în sensul articolului 1 litera (h) din același regulament, legată de obiectul specific al acțiunii, este suficientă pentru a individualiza, potrivit articolului 263 al patrulea paragraf CE, reclamantul care contestă o decizie adoptată în temeiul articolului 4 alineatele (2) sau (3) din același regulament (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Kronoply și Kronotex, C‑83/09 P, EU:C:2011:341, punctele 47 și 48 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctul 41).

96      Atunci când, precum în speță, aceste condiții sunt îndeplinite, nu este, așadar, necesar să se examineze problema foarte controversată dintre părți dacă reclamanta poate fi calificată drept întreprindere concurentă a intervenientei pentru a‑i recunoaște calitatea procesuală activă în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Astfel, numai în ipoteza în care reclamantul ar pune în discuție temeinicia deciziei în litigiu ca atare, simplul fapt că acesta poate fi considerat „parte în cauză” în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE nu poate fi suficient pentru a accepta admisibilitatea acțiunii și, în acest caz, trebuie să demonstreze că are un statut special în sensul Hotărârii din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia (25/62, EU:C:1963:17, p. 223), și îndeosebi că poziția sa pe piață este afectată în mod substanțial de ajutorul care face obiectul deciziei respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2005, Comisia/Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum, C‑78/03 P, EU:C:2005:761, punctul 37).

97      Jurisprudența a mai precizat că, în cazul în care un reclamant solicită anularea unei decizii adoptate în temeiul articolului 4 alineatele (2) sau (3) din Regulamentul 2015/1589, el pune în discuție în esență faptul că această decizie a fost adoptată fără ca instituția respectivă să inițieze procedura oficială de investigare, încălcând astfel drepturile sale procedurale. În susținerea unei asemenea acțiuni, reclamantul poate invoca orice motiv de natură să demonstreze că aprecierea informațiilor și a elementelor de care dispunea sau putea dispune Comisia în cadrul fazei preliminare de examinare ar fi trebuit să dea naștere unor dificultăți serioase în stabilirea existenței unui ajutor de stat sau unor îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea unui astfel de ajutor cu piața internă, fără să poată avea însă drept consecință transformarea obiectului acțiunii sau modificarea condițiilor de admisibilitate a acesteia. Dimpotrivă, potrivit jurisprudenței menționate, existența unor asemenea îndoieli este tocmai proba care trebuie adusă pentru a demonstra obligația pe care o avea Comisia de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE și la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/1589 (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Kronoply și Kronotex, C‑83/09 P, EU:C:2011:341, punctul 59 și jurisprudența citată, Hotărârea din 3 septembrie 2020, Vereniging tot Behoud van Natuurmonumenten in Nederland și alții/Comisia, C‑817/18 P, EU:C:2020:637, punctul 81, și Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctele 45 și 46).

98      Prin urmare, în ceea ce privește o acțiune prin care se contestă legalitatea unei decizii adoptate în temeiul articolului 4 alineatele (2) sau (3) din Regulamentul 2015/1589, fără inițierea procedurii oficiale, trebuie, în principiu, să se examineze toate obiecțiile și argumentele invocate de reclamant în cadrul motivelor invocate, pentru a aprecia dacă acestea permit identificarea unor dificultăți serioase sau a unor îndoieli în prezența cărora Comisia ar fi fost obligată să inițieze procedura menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctele 45, 46 și 49 și jurisprudența citată).

99      În speță, Comisia contestă că prezenta acțiune nu urmărește decât să invoce îndoieli și să protejeze garanțiile procedurale ale reclamantei în cadrul unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE. Ea precizează în esență că, în realitate, motivele de anulare invocate în susținerea acestei acțiuni sunt destinate să repună în discuție temeinicia celei de a doua decizii atacate, astfel încât reclamanta ar fi trebuit să demonstreze calitatea sa procesuală activă în sensul Hotărârii din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia (25/62, EU:C:1963:17, p. 223), și în special o afectare substanțială a poziției sale pe piață în calitate de întreprindere concurentă.

100    Desigur, spre deosebire de cererile introductive din cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15, cererea introductivă din cauza T‑740/17 nu cuprinde o parte introductivă separată anterioară motivelor de anulare care precizează obiectul prezentei acțiuni, care ar consta în invocarea existenței unor „îndoieli” sau a unor „dificultăți serioase”. Nu este mai puțin adevărat că punctele 35 și 36 din această din urmă cerere fac trimitere la jurisprudența referitoare la noțiunea de „dificultăți serioase” în contextul admisibilității. În plus, al doilea și al patrulea‑al șaptelea motiv de anulare conțin referiri analoge exprese care precizează că sunt destinate să demonstreze existența unor „îndoieli [serioase]” sau a unor „dificultăți serioase” care ar fi trebuit să determine Comisia să inițieze procedura oficială de investigare (a se vedea punctele 65, 91, 116, 129, 143, 148, 163, 187, 205 și 225 din aceeași cerere). Faptul că o precizare similară lipsește în expunerea primului și a celui de al treilea motiv nu infirmă această apreciere, din moment ce motivele respective, și anume pretinsa nerespectare, pe de o parte, a cerințelor care decurg din Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), și, pe de altă parte, a obligației de motivare și de examinare diligentă și completă a speței, prezintă un caracter în esență formal și procedural și sunt legate tocmai de obligația Comisiei de a motiva lipsa unor îndoieli cu privire la existența unui ajutor de stat sau a unor dificultăți serioase în ceea ce privește investigarea dosarului.

101    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că prezenta acțiune este admisibilă în măsura în care urmărește să obțină protejarea garanțiilor procedurale ale reclamantei de care ar beneficia, în calitate de persoană interesată, în ipoteza deschiderii procedurii oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE.

102    În această privință, trebuie să se considere că motivele de anulare invocate vizează sublinierea existenței unor îndoieli în sensul articolului 4 alineatele (3) și (4) din Regulamentul 2015/1589 sau a unor dificultăți serioase în sensul jurisprudenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, EU:T:2008:29, punctul 328, și Hotărârea din 9 septembrie 2020, Kerkosand/Comisia, T‑745/17, EU:T:2020:400, punctul 106) care ar fi trebuit să determine Comisia să inițieze procedura oficială de investigare. În acest context, ținând seama de jurisprudența amintită la punctul 97 de mai sus, este lipsit de importanță faptul că unele dintre aceste motive sunt formulate în termeni de încălcare (vădită) a unei norme de drept sau cuprind critici prin care se urmărește constatarea unei erori (vădite) de apreciere, recunoașterea unei asemenea încălcări sau a unei asemenea erori implicând‑o în mod necesar pe cea a existenței unor îndoieli sau a unor dificultăți serioase (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2011, Belgia/Deutsche Post și DHL International, C‑148/09 P, EU:C:2011:603, punctele 58-66).

103    În consecință, este necesar să se concluzioneze că reclamanta justifică calitatea procesuală activă în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE și că acțiunea trebuie declarată admisibilă, fără a fi necesar să se examineze dacă a doua decizie atacată constituie un „act normativ”.

2.      Cu privire la fond

a)      Cu privire la motivele de anulare și la întinderea controlului de legalitate pe fond

104    În susținerea prezentei acțiuni, reclamanta invocă șapte motive de anulare.

105    În cadrul primului motiv, reclamanta reproșează Comisiei că a interpretat în mod eronat Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409).

106    În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta reproșează Comisiei că și‑a executat în mod necorespunzător obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 și în special că i‑a încălcat dreptul de a fi ascultată așa cum este garantat de articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

107    În cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta invocă o insuficiență și o contradicție de motive, precum și o încălcare a obligației de examinare a elementelor de fapt și de drept pertinente în ceea ce privește aprecierea potrivit căreia printre altele compromisul de arbitraj definea „parametri clari și obiectivi”.

108    Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta invocă o eroare de drept „vădită” în aplicarea criteriului investitorului privat avizat și în interpretarea articolului 107 alineatul (1) și a articolului 108 alineatul (2) TFUE prin faptul că a considerat că tariful în discuție era o „consecință logică” a acestor parametri.

109    Prin intermediul celui de al cincilea motiv, reclamanta invocă, pe de o parte, o eroare de drept „vădită” în interpretarea și în aplicarea articolelor 107 și 108 TFUE care afectează aprecierea potrivit căreia Comisia nu era obligată să efectueze evaluări economice complexe și, pe de altă parte, o eroare de drept „vădită” și o eroare vădită de apreciere a faptelor în măsura în care ar fi omis să examineze elementele determinante pentru a constata existența unui ajutor de stat.

110    Prin intermediul celui de al șaselea motiv, reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 107 alineatul (1) și articolul 108 alineatul (2) TFUE prin săvârșirea unor erori vădite de apreciere a faptelor referitoare la aplicabilitatea criteriului investitorului privat avizat în economia de piață (primul aspect) și la aplicarea criteriului menționat (al doilea aspect).

111    Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, reclamanta reproșează Comisiei că a săvârșit o eroare vădită în interpretarea și în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, că și‑a încălcat obligația de motivare și că a săvârșit o eroare vădită de apreciere a faptelor prin faptul că nu a dat curs primei sale plângeri în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, pentru motivul că aceasta rămăsese fără obiect ca urmare a sentinței arbitrale.

112    În ceea ce privește întinderea controlului de legalitate pe care Tribunalul este chemat să îl exercite în această privință, trebuie amintit că articolul 108 alineatul (3) TFUE și articolul 4 din Regulamentul 2015/1589 instituie o fază preliminară de examinare a măsurilor de ajutor notificate. La finalul acestei faze, Comisia constată că măsura respectivă fie nu constituie un ajutor, fie intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE. În această ultimă ipoteză, este posibil să nu existe îndoieli privind compatibilitatea măsurii respective cu piața internă sau, dimpotrivă, să existe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Kronoply și Kronotex, C‑83/09 P, EU:C:2011:341, punctul 43).

113    În cazul în care, la încheierea fazei de examinare preliminară, Comisia adoptă o decizie prin care constată că o măsură de stat nu constituie un ajutor incompatibil cu piața internă, ea refuză în mod implicit să inițieze procedura oficială de investigare. Acest principiu se aplică atât în cazul în care decizia este adoptată pentru motivul că Comisia consideră că ajutorul este compatibil cu piața internă, în temeiul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul 2015/1589, denumită „decizie de a nu ridica obiecții”, cât și atunci când apreciază că, precum în speță, măsura nu intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE și, prin urmare, nu constituie un ajutor de stat, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din același regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2021, Comisia/Polonia, C‑562/19 P, EU:C:2021:201, punctul 50 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 iunie 2019, Ja zum Nürburgring/Comisia, T‑373/15, EU:T:2019:432, punctul 111 și jurisprudența citată).

114    În schimb, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care Comisia nu poate dobândi convingerea, în urma unei prime examinări efectuate în cadrul procedurii de la articolul 108 alineatul (3) CE, că o măsură de ajutor de stat fie nu constituie un „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) CE, fie, dacă este calificată drept ajutor, este compatibilă cu Tratatul FUE sau în cazul în care această procedură nu i‑a permis să înlăture dificultățile serioase ridicate de aprecierea compatibilității măsurii respective, această instituție are obligația de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, fără a dispune de o marjă de apreciere în această privință. Obligația respectivă corespunde celei consacrate de articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul 2015/1589, în temeiul căruia Comisia este obligată să inițieze procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, atunci când măsura în cauză ridică îndoieli privind compatibilitatea sa cu piața internă (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctele 113 și 185 și jurisprudența citată, Ordonanța din 25 iunie 2019, Fred Olsen/Naviera Armas, C‑319/18 P, nepublicată, EU:C:2019:542, punctul 30, și Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctul 57).

115    Noțiunea de dificultăți serioase coincide cu cea de îndoieli (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, EU:T:2008:29, punctul 328, și Hotărârea din 9 septembrie 2020, Kerkosand/Comisia, T‑745/17, EU:T:2020:400, punctul 106) și are un caracter obiectiv. Existența unor asemenea dificultăți trebuie căutată nu doar în împrejurările în care a fost adoptată decizia Comisiei luată în urma examinării preliminare, ci și în aprecierile pe care s‑a întemeiat Comisia. Rezultă că legalitatea unei decizii de a nu ridica obiecții, întemeiată pe articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul 2015/1589, depinde de aspectul dacă aprecierea informațiilor și a elementelor de care dispunea sau putea dispune Comisia în cadrul fazei preliminare de examinare a măsurii notificate ar fi trebuit în mod obiectiv să dea naștere unor îndoieli privind compatibilitatea acestei măsuri cu piața internă, având în vedere că astfel de îndoieli trebuie să determine deschiderea unei proceduri oficiale de investigare, la care pot participa persoanele interesate prevăzute la articolul 1 litera (h) din același regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2020, Vereniging tot Behoud van Natuurmonumenten in Nederland și alții/Comisia, C‑817/18 P, EU:C:2020:637, punctele 79 și 80 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctul 58 și jurisprudența citată).

116    Astfel, jurisprudența a precizat în această privință și că legalitatea unei asemenea decizii trebuia apreciată în funcție de informațiile de care Comisia putea să dispună la momentul la care a adoptat decizia, dat fiind că informațiile de care „putea să dispună” erau cele care apar ca fiind relevante pentru aprecierea care trebuie efectuată și cu privire la care ar fi putut, la cerere, să obțină prezentarea lor în cursul fazei de examinare preliminară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctele 70 și 71).

117    Dovada existenței unor dificultăți serioase sau a unor îndoieli revine reclamantului și acesta o poate furniza pe baza unei serii de indicii concordante, subliniind și stabilind în special caracterul insuficient sau incomplet al examinării efectuate de Comisie cu ocazia procedurii preliminare de examinare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2020, Vereniging tot Behoud van Natuurmonumenten in Nederland și alții/Comisia, C‑817/18 P, EU:C:2020:637, punctul 82 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctele 59 și 60 și jurisprudența citată).

118    Din perspectiva noțiunilor de îndoieli sau de dificultăți serioase în sensul jurisprudenței menționate la punctele 112-116 de mai sus, este necesar să se examineze împreună al treilea‑al cincilea motiv, în măsura în care prin acestea se urmărește contestarea celei de a doua decizii atacate pentru că nu a răspuns în mod suficient plângerilor reclamantei, chiar dacă acestea ar fi arătat că sentința arbitrală, în măsura în care stabilise tariful în discuție, acorda un avantaj în favoarea intervenientei care nu corespundea condițiilor pieței, și pentru că a refuzat totuși să deschidă procedura oficială de investigare.

b)      Cu privire la al treileaal cincilea motiv

1)      Evocarea argumentelor esențiale ale părților în cadrul celui de al treilea motiv

119    În susținerea celui de al treilea motiv, întemeiat pe o insuficiență și pe o contradicție de motive, precum și pe o încălcare a obligației de examinare a elementelor de fapt și de drept pertinente, reclamanta susține în esență că, la punctul 48 din a doua decizie atacată, Comisia a interpretat în mod eronat conținutul celei de a doua plângeri, care nu privea aspectul dacă alegerea sa de a se supune arbitrajului constituia un ajutor de stat, ci aspectul dacă tariful în discuție impus prin sentința arbitrală constituia un asemenea ajutor. Or, în lipsa unei expuneri suficiente a evaluării elementelor de drept și de fapt pertinente și a motivelor schimbării de abordare a Comisiei în raport cu cea urmată în Decizia 2010/460/CE din 19 noiembrie 2009 privind ajutoarele de stat C 38/A/04 (ex NN 58/04) și C 36/B/06 (ex NN 38/06) puse în aplicare de Italia în favoarea Alcoa Trasformazioni [notificată cu numărul C(2009) 8112] (JO 2010, L 227, p. 62, denumită în continuare „Decizia Alcoa”), a doua decizie atacată ar fi afectată de o insuficiență și de o contradicție de motive. Potrivit reclamantei, întrucât nu a verificat temeinicia modului de calcul și a cuantumului tarifului în discuție și s‑a limitat să concluzioneze că acționase ca un investitor privat avizat, ținând seama de parametrii care au determinat‑o să se supună arbitrajului, Comisia s‑a îndepărtat în mod substanțial de abordarea sa adoptată în considerentul (154) al Deciziei Alcoa, fără a motiva însă în mod specific această schimbare.

120    Potrivit reclamantei, punctul 43 din a doua decizie atacată indică în mod eronat că compromisul de arbitraj, pe baza căruia tribunalul arbitral trebuia să efectueze „actualizarea” și „ajustarea” proiectului de contract de furnizare a energiei electrice și să conducă astfel la condițiile tarifare aplicabile, stabilea „parametri clari și obiectivi”, chiar dacă o motivare suficientă ar fi presupus o apreciere atentă și serioasă a parametrilor menționați. Aceasta arată că punctul 42 din decizia menționată se limitează să facă referire la „principiile fundamentale de stabilire a tarifului pentru energie electrică în privința clienților de înaltă tensiune” și la faptul că, potrivit compromisului de arbitraj, sentința arbitrală trebuia să garanteze că condițiile tarifare îndeplineau nu numai caracteristicile consumului intervenientei, ci acopereau și „cel puțin” costurile sale. Aceasta contestă caracterul „clar și obiectiv” al parametrilor respectivi, având în vedere în special necesitatea de a stabili condițiile tarifare printr‑un calcul aritmetic, precum și expresia vagă „cel puțin”. Chiar presupunând că interpretarea criteriilor menționate nu este ambiguă, modul în care acestea ar trebui coroborate ar rămâne complet vag și subiectiv. În plus, reclamanta subliniază că, în cadrul compromisului de arbitraj, ea și intervenienta și‑au exprimat dezacordul cu privire la aspectul dacă tribunalul arbitral trebuia sau nu să ia în considerare sentința nr. 8/2010 și dacă trebuia „să actualizeze”, „să ajusteze” sau „să stabilească” condițiile tarifare pentru perioada anterioară sau ulterioară datei de 6 iunie 2011. Astfel, departe de a fi avut la dispoziția sa „parametri clari și obiectivi”, tribunalul arbitral s‑ar fi întemeiat pe texte a căror interpretare lăsa o mare incertitudine și o marjă de apreciere. Or, Comisia ar fi omis să efectueze o analiză diligentă a acestor parametri și să explice suficient analiza sa potrivit căreia aceștia erau „clari și obiectivi”. Cu atât mai mult, ar fi insuficient motivată afirmația potrivit căreia respectivii „parametri clari și obiectivi […] limitau puterea de apreciere lăsată tribunalului arbitral” (punctele 39 și 42 din a doua decizie atacată). Comisia nu ar fi precizat nici că această „limitare” era consecința imediată a parametrilor respectivi, nici că aceștia excludeau existența unei puteri de apreciere a tribunalului arbitral, nici modul în care această putere era limitată.

121    Potrivit reclamantei, este viciată de o lipsă totală de motivare afirmația prezentată la punctul 45 din a doua decizie atacată potrivit căreia tariful în discuție constituia „consecința logică” a parametrilor în cauză. Aceasta arată că o asemenea afirmație este incompatibilă în special cu analiza potrivit căreia ea a acționat ca un investitor privat avizat, supunându‑se arbitrajului. Ea apreciază că este imposibil să se califice drept avizată o decizie de a recurge la arbitraj, dacă rezultatul său este anunțat în prealabil ca fiind nefavorabil pentru cel care a adoptat această decizie, și anume, în speță, stabilirea unui tarif care nu acoperă costurile sale. A doua decizie atacată ar implica, așadar, o contradicție evidentă de motive care evidențiază mai mult obligația Comisiei de a examina pe fond problema dacă tariful în discuție constituia un ajutor de stat.

122    Comisia, susținută de intervenientă, răspunde că majoritatea argumentelor reclamantei urmăresc să repună în discuție temeinicia raționamentului prezentat în cea de a doua decizie atacată și sunt, așadar, inoperante și inadmisibile. În opinia sa, reclamanta interpretează în mod eronat Decizia Alcoa, în care ea nu a reținut metoda „prețurilor medii ponderate în timp” ca metodă general aplicabilă pentru a determina prețul de piață al furnizării de energie electrică. Aceasta susține că, deși nu era obligată să facă compatibil raționamentul prezentat la punctele 23-49 din a doua decizie atacată cu Decizia Alcoa, aceasta este situația în speță. Argumentația reclamantei prin care urmărește să conteste printre altele caracterul clar și obiectiv al parametrilor în cauză nu ar privi o lipsă de motivare, ci ar exprima dezacordul acesteia față de motivele celei de a doua decizii atacate. În orice caz, motivarea acestei din urmă decizii ar fi permis reclamantei să conteste temeinicia ei și Tribunalului să își exercite controlul. Astfel, la punctele 26-38 din aceeași decizie, ar fi prezentate pe larg motivele pentru care decizia reclamantei de a recurge la arbitraj era rațională pentru un investitor privat.

2)      Evocarea argumentelor esențiale ale părților în cadrul celui de al patrulea motiv și al primului și al celui de al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv

123    Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta reproșează Comisiei că a săvârșit o eroare de drept în interpretarea și în aplicarea criteriului investitorului privat avizat, ale articolului 107 alineatul (1) și ale articolului 108 alineatul (2) TFUE, precum și erori vădite de apreciere a faptelor întrucât a concluzionat că tariful în discuție, astfel cum a fost stabilit prin sentința arbitrală, era „consecința logică a parametrilor definiți în mod corect în compromisul de arbitraj”.

124    Potrivit reclamantei, în esență nici punctul 42 din a doua decizie atacată, nici compromisul de arbitraj, nici Deciziile nr. 692/2011 și nr. 798/2011 ale RAE nu precizează „parametrii clari și obiectivi” care limitează puterea de apreciere a arbitrilor sau elemente care permit să se determine fie caracteristicile consumului intervenientei, inclusiv modul de calcul al costurilor de aprovizionare suportate de ea legate de aceste caracteristici, fie costurile sale și orele de tarifare ridicată și scăzută și chiar mai puțin un calcul al tuturor elementelor care constituie costurile reale totale suportate de ea în cadrul acestei aprovizionări, pentru a putea concluziona de aici că tariful în discuție era „consecința logică” a acestor caracteristici. Ea arată în special că Comisia nu explică motivele pentru care tariful respectiv ar putea decurge din „principiile fundamentale de stabilire a tarifului”, în timp ce metoda și datele utilizate pentru a‑l calcula depășesc cadrul Deciziei nr. 692/2011, care nu ține seama decât de costurile de producere a energiei electrice rezultate din lignit, calculate în mod eronat, fără a include costurile care rezultă din aprovizionarea cu energie electrică pe piața cu ridicata obligatorie. Aceasta precizează că a prezentat Comisiei calculul tarifului care rezultă din costurile sale reale, și anume 72,42, 80,55 și 77,33 euro/MWh pentru anii 2011, 2012 și, respectiv, 2013. De asemenea, pentru acești ani, un calcul efectuat fie potrivit metodei urmate de majoritatea tribunalului arbitral, și anume pe baza costurilor producției cu lignit (62,06, 61,74 și, respectiv, 71,37 euro/MWh), fie potrivit metodei prețului mediu ponderat în timp rezultat din piața cu ridicata obligatorie (69,10, 72,77 și, respectiv, 75,13 euro/MWh), pe care ea o consideră cea mai adecvată, ar conduce la tarife sensibil mai mari dacă ar fi utilizate informațiile corecte referitoare la costurile sale.

125    Reclamanta concluzionează că Comisia a săvârșit o eroare de drept și o eroare vădită de apreciere și, în consecință, ar fi trebuit să întâmpine dificultăți serioase cu ocazia evaluării sale și să inițieze procedura oficială de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE.

126    În cadrul primului și al celui de al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv, reclamanta reproșează în esență Comisiei că nu a respectat criteriul investitorului privat prin faptul că a omis să se substituie tribunalului arbitral și să efectueze evaluări economice complexe în vederea aplicării criteriului menționat și a verificării aspectului dacă tariful în discuție corespundea condițiilor normale ale pieței.

127    Potrivit reclamantei, Comisia a săvârșit o eroare de drept „vădită” în interpretarea și în aplicarea articolelor 107 și 108 TFUE prin faptul că a considerat că nu este obligată să efectueze evaluări economice complexe pentru a stabili dacă tariful în discuție presupunea acordarea unui ajutor de stat. Ea apreciază că Comisia a apreciat în mod greșit că nu este obligată să verifice dacă tariful menționat era „conform cu condițiile pieței”, în special dacă acoperea costurile sale, și că, în scopul acestei aprecieri, nu se poate substitui tribunalului arbitral.

128    Astfel, Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept „vădită” atunci când a apreciat că nu se putea „substitui a posteriori”, asemenea unei instanțe de ultim grad, aprecierii tribunalului arbitral în ceea ce privește calculul tarifului în discuție. În a doua decizie atacată, ea ar fi recunoscut că tribunalul arbitral era o autoritate jurisdicțională, fără a reitera însă afirmația eronată făcută în scrisoarea în litigiu potrivit căreia hotărârea arbitrală nu era imputabilă statului elen. Această apreciere ar fi confirmată în special de faptul că tribunalul arbitral de pe lângă RAE, în temeiul articolului 37 din Legea nr. 4001/2011, ar trebui calificat drept instanță națională în sensul articolului 267 TFUE. Această eroare ar fi cu atât mai vădită având în vedere celelalte căi posibile, și anume fie recurgerea la instanțele ordinare, fie încercarea de a ajunge la o soluționare pe cale amiabilă. Astfel, reclamanta apreciază că, în fiecare dintre aceste cazuri, Comisia nu s‑ar fi putut limita la examinarea aspectului dacă acționase ca un investitor privat prin alegerea uneia dintre aceste căi, ci ar fi trebuit să examineze rezultatul procedurii alese. În consecință, ea consideră că Comisia ar fi trebuit să aibă de asemenea dificultăți serioase în ceea ce privește aspectul dacă tariful în discuție acoperea cel puțin costurile sale și era conform cu condițiile pieței.

129    În ceea ce privește al patrulea motiv, Comisia, susținută de intervenientă, răspunde în esență că a constatat în mod întemeiat că compromisul de arbitraj conținea parametri clari și obiectivi (punctele 20-22 și 42 din a doua decizie atacată). Ea contestă că criteriul investitorului privat avizat poate fi respectat numai în cazul în care parametrii compromisului de arbitraj s‑ar materializa de așa natură încât tariful adecvat ar decurge de aici automat. Dacă aceasta ar fi fost situația, reclamanta și intervenienta nu ar fi avut niciun motiv să recurgă la arbitraj, ci ar fi fost în măsură să se pună de acord direct cu privire la tariful menționat. În plus, ar fi perfect logic și previzibil ca aspectele supuse unui arbitraj să facă obiectul unor interpretări diferite. A doua decizie atacată ar fi concluzionat, așadar, în mod întemeiat că, în compromisul de arbitraj, reclamanta acceptase parametrii clari și obiectivi destinați stabilirii tarifului exigibil în același mod în care ar fi procedat un investitor privat și că parametrii menționați aveau drept consecință logică stabilirea tarifului în discuție prin sentință arbitrală. Având în vedere litigiul de lungă durată dintre reclamantă și intervenientă, care a condus la arbitraj pe baza acestor parametri, Comisia apreciază, așadar, că ar fi fost chemată să aprecieze dacă reclamanta acționase ca un investitor privat avizat, chiar ca un vânzător sau creditor privat (punctele 34 și 36-38 din a doua decizie atacată), pentru a concluziona în sensul lipsei unui avantaj în favoarea intervenientei ca urmare a conformității tarifului în discuție cu condițiile normale ale pieței.

130    Reclamanta s‑ar limita la a‑i solicita recalcularea tarifului în discuție pe baza unor elemente și metode pe care le consideră ea însăși corecte, ceea ce ar face criteriul investitorului privat să devină caduc. Or, întrucât reclamanta a acceptat în mod voluntar, la fel ca un investitor privat, să se supună arbitrajului și a semnat compromisul de arbitraj care cuprinde parametrii în cauză, rezultatul arbitrajului menționat, și anume tariful în discuție, nu ar putea decât să fie conform cu condițiile pieței, întrucât ar decurge în mod logic din parametrii compromisului de arbitraj. În realitate, reclamanta nu ar solicita aplicarea dreptului ajutoarelor de stat, ci reexaminarea cauzei aflate pe rolul tribunalului arbitral, chiar dacă aceasta ar fi căzut în pretenții în același mod ca un investitor privat aflat în aceeași situație. Comisia susține, așadar, că a aplicat în mod corect criteriul investitorului privat avizat, articolul 107 alineatul (1) TFUE și articolul 108 alineatul (2) TFUE apreciind că rezultatul arbitrajului și, în consecință, tariful în discuție erau conforme cu condițiile pieței ca o consecință logică a parametrilor clari și obiectivi ai compromisului de arbitraj.

131    Intervenienta precizează în esență că compromisul de arbitraj este rezultatul voinței libere a reclamantei, în urma unor negocieri îndelungate cu intervenienta, și a fost aprobat de serviciul juridic, de consiliul de administrație și de adunarea generală a reclamantei, astfel încât criticile sale sunt abuzive și contrare principiului general de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria omisiune sau nelegalitate (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Ea arată că respectivul compromis cuprinde parametri clari și obiectivi care delimitează în mod rezonabil atât întinderea competenței tribunalului arbitral, cât și orientările pe care trebuia să se întemeieze sentința arbitrală și face trimitere la Decizia nr. 692/2011 a RAE care definește, în mod complet, exhaustiv și imperativ, principiile fundamentale de stabilire a tarifului, fără ca reclamanta să fi formulat o acțiune împotriva sa în fața instanțelor elene. Aceasta susține că conținutul deciziei menționate a fost aprobat de Comisie și de Republica Elenă ca bază pentru elaborarea tarifelor aplicabile în condițiile pieței liberalizate a energiei electrice și a fost încorporat în Codul aprovizionării cu energie electrică, în temeiul căruia reclamanta s‑a angajat, față de EEA, să negocieze cu ea. În plus, intervenienta afirmă că Decizia nr. 798/2011 a RAE este o decizie ad-hoc referitoare la proiectul de contract de furnizare a energiei electrice între ea și reclamantă care conține instrucțiuni detaliate referitoare la condițiile autorizate într‑un astfel de contract. În sfârșit, ea subliniază că, în conformitate cu Decizia nr. 692/2011, ea și reclamanta au convenit că condițiile de furnizare a energiei electrice trebuiau să corespundă profilului său de consum și să acopere cel puțin costurile reclamantei. Ea concluzionează că compromisul de arbitraj era suficient de clar și de obiectiv pentru a defini parametrii obligatorii în vederea stabilirii unui preț și a unor condiții de furnizare rezonabile pe care orice agent economic avizat, în calitatea sa de vânzător sau de cumpărător de energie electrică, le‑ar fi impus pentru a garanta o apreciere echitabilă de către tribunalul arbitral. În special, reclamanta nu poate pretinde că tariful în discuție era inferior costurilor sale, în condițiile în care a omis să prezinte elementele costurilor sale atât în fața tribunalului arbitral, cât și în cadrul plângerilor sale și în cursul procesului. În orice caz, tariful în discuție ar fi fost, desigur, inferior celui solicitat de reclamantă, dar și mai ridicat decât cel solicitat de intervenientă, astfel încât cele două părți ar fi căzut în pretenții la egalitate. Acest lucru ar fi confirmat de faptul că, în cadrul contractului de furnizare semnat pentru perioada care începe la 1 iulie 2016, reclamanta ar fi acceptat un tarif chiar mai scăzut în raport cu cel stabilit prin sentința arbitrală, și anume de 32 de euro/MWh.

132    În ceea ce privește primul și al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv, Comisia susține în esență că nu a apreciat, în a doua decizie atacată, că nu era obligată să efectueze evaluări economice complexe.

133    Potrivit Comisiei, regula în temeiul căreia trebuia să aprecieze existența unui avantaj economic era criteriul investitorului privat avizat. Întrucât reclamanta a convenit să se supună arbitrajului în același mod în care un investitor privat ar fi făcut acest lucru în împrejurările speței, nu ar exista niciun avantaj în favoarea intervenientei. Într‑un astfel de caz, rezultatul arbitrajului, și anume tariful în discuție, ar fi fost același pentru intervenientă, chiar dacă un investitor privat ar fi acționat în locul reclamantei, și ar fi fost obținut în mod necesar în condiții normale de piață. Având în vedere argumentația sa menționată la punctul 130 de mai sus, Comisia apreciază că a considerat în mod corect, pe de o parte, la punctul 44 din a doua decizie atacată, că nu era necesar să se constate dacă tariful în discuție era conform cu condițiile pieței pentru a concluziona că intervenienta nu primise niciun avantaj și, pe de altă parte, la punctul 45 din decizia menționată, că nu era necesar să intre în toate detaliile calculului tarifului menționat. În opinia sa, faptul că reclamanta s‑a comportat ca un investitor privat față de intervenientă nu are nicio legătură cu problema dacă tribunalul arbitral a stabilit tariful în discuție potrivit unor elemente și metode pe care reclamanta le consideră corecte, aceasta putând fi în dezacord cu sentința arbitrală, asemenea oricărui alt investitor privat care a căzut în pretenții. Reclamanta susține în mod contradictoriu că i‑a fost „impus” un tarif prin sentința menționată, chiar dacă ar fi semnat compromisul de arbitraj care constituie temeiul acestuia în mod voluntar, în calitate de contractant privat.

134    Comisia apreciază că aplicarea criteriului investitorului privat nu presupune ca reclamanta să decidă să recurgă la arbitraj pe baza unui studiu economic prealabil care compară avantajul economic asociat acestuia cu cel legat de recurgerea la alte căi disponibile pentru soluționarea litigiului. Numeroase decizii economice s‑ar întemeia în esență pe evaluări calitative, precum în speță cea a necesității soluționării rapide a litigiului, iar nu pe evaluările cantitative ale unui studiu economic cu privire la rentabilitatea viitoare a unei întreprinderi ca urmare a unui aport de capital. Criteriul investitorului privat nu ar impune un asemenea studiu prealabil decât pentru tranzacții și operațiuni pentru realizarea cărora investitorii privați avizați îl solicită în mod normal, ceea ce nu ar fi cazul în momentul utilizării arbitrajului precum în speță.

135    Potrivit Comisiei, având în vedere respectarea criteriului investitorului privat și, în consecință, lipsa unui avantaj în favoarea intervenientei, aceasta nu a avut niciun motiv să se substituie a posteriori tribunalului arbitral. În schimb, ea apreciază că, atunci când o decizie a unui tribunal arbitral sau a unei instanțe de stat ordinare presupune acordarea unui ajutor de stat, ea este competentă să adopte o decizie negativă care are prioritate față de o asemenea decizie. În plus, argumentația reclamantei referitoare la calitatea tribunalului arbitral de jurisdicție și la imputabilitatea sentinței arbitrale în sarcina statului elen ar fi inoperantă, întrucât a doua decizie atacată se întemeiază numai pe lipsa unui avantaj. În orice caz, problema dacă un tribunal arbitral poate fi considerat o instanță de stat în sensul articolului 267 TFUE nu ar avea nicio legătură cu existența unui asemenea avantaj.

136    Potrivit Comisiei, criticile prin care i se reproșează că a omis să examineze cadrul normativ aplicabil, organizarea și funcționarea pieței, importanța profilului de consum al intervenientei, elementele costurilor DEI și metodologia utilizată pentru stabilirea costurilor sale, precum și cea prin care se reproșează tribunalului arbitral că a calculat în mod eronat tariful în discuție sunt îndreptate exclusiv împotriva sentinței arbitrale, fără a arăta însă că reclamanta nu a acționat ca un investitor privat. A doua decizie atacată s‑ar întemeia însă pe aplicarea criteriului investitorului privat pentru a concluziona în sensul lipsei unui avantaj. În orice caz, decizia menționată ar reflecta o examinare a elementelor pertinente în acest scop ținând seama, cu titlu indicativ, în primul rând, de cadrul normativ al pieței energiei electrice în Grecia (punctele 18, 20, 21, 29, 33, 37, 40 și 41 și notele de subsol 5, 6 și 13-18), în al doilea rând, de profilul de consum al intervenientei (punctul 31 și nota de subsol 3), în al treilea rând, de caracteristicile reclamantei în calitate de producător și de furnizor de energie electrică (punctul 30 și nota de subsol 7) și, în al patrulea rând, de împrejurările generale ale litigiului dintre reclamantă și intervenientă (secțiunile 2.1 și 2.2 și punctele 34-38 și 42). Or, reclamanta nu ar fi pus în discuție aprecierea acestor parametri în cadrul aplicării criteriului investitorului privat, ci numai tariful în discuție. Comisia concluzionează că a examinat rezultatul arbitrajului din perspectiva tuturor împrejurărilor speței.

137    Intervenienta contestă încercarea de a transforma Comisia și Tribunalul în organe de control al sentinței arbitrale. Reclamanta nu ar fi dovedit că nu s‑a comportat ca un investitor privat nici atunci când a decis să se supună arbitrajului, potrivit condițiilor compromisului de arbitraj, nici în cursul procedurii de arbitraj. În plus, sentința menționată ar fi stabilit un tarif mult mai ridicat decât cel considerat de intervenientă ca fiind corect și echitabil. Or, dat fiind că, în temeiul dreptului elen, o sentință arbitrală este considerată echivalentă cu o hotărâre judecătorească și este executorie, aceasta ar fi renunțat să conteste sentința arbitrală în fața instanțelor competente.

3)      Aprecierea Tribunalului

i)      Evocarea considerațiilor pertinente prezentate în a doua decizie atacată

138    În ceea ce privește aplicarea principiului operatorului privat (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 45 și jurisprudența citată) și existența unui avantaj care face obiectul celui de al treilea, al celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, din cuprinsul punctelor 37-48 din a doua decizie atacată reiese că Comisia a considerat că, având în vedere circumstanțele care stau la baza litigiului dintre reclamantă și intervenientă, durata sa lungă și improbabilitatea ca reclamanta să obțină câștig de cauză în fața instanțelor ordinare într‑un interval de timp acceptabil, un operator avizat în economia de piață ar fi optat, în situația DEI, pentru arbitraj pentru a recupera cel puțin o parte din datoria neplătită și ar fi acceptat stabilirea tarifului aplicabil de un tribunal arbitral compus din experți a căror putere de apreciere este limitată de parametri comparabili cu cei care sunt incluși în compromisul de arbitraj (punctele 37-39 din decizia menționată).

139    În această privință, Comisia a subliniat expertiza și independența experților (punctele 40 și 41 din a doua decizie atacată), precum și parametrii clari și obiectivi predefiniți care guvernează stabilirea tarifului în discuție și limitează exercitarea puterii de apreciere a arbitrilor, și anume principiile de stabilire a tarifului aplicabile pentru clienții de înaltă tensiune pe piața elenă a energiei, pe care RAE s‑ar fi întemeiat de asemenea dacă ar fi trebuit să stabilească tarife de furnizare a energiei electrice pe cale normativă, precum și necesitatea de a ține seama de profilul de consum al intervenientei și de structura costurilor reclamantei (punctul 42 din decizia menționată).

140    Comisia a concluzionat în esență că un investitor privat avizat care se află în situația reclamantei ar fi convenit cu privire la un compromis de arbitraj care să prezinte asemenea caracteristici, astfel încât criteriile compromisului menționat ar fi corespuns condițiilor pieței și nu ar fi putut avea ca efect acordarea unui avantaj intervenientei (punctul 43 din a doua decizie atacată).

141    La punctele 44-48 din a doua decizie atacată, Comisia a precizat că, în aceste împrejurări, nu era necesar să stabilească dacă valoarea exactă a tarifului în discuție care rezultă din sentința arbitrală era conformă cu condițiile pieței. Astfel, rezultatul arbitrajului ar fi conform criteriului investitorului privat atunci când parametrii conveniți pentru stabilirea tarifului ar fi prestabiliți pe baza unor criterii obiective legate de piață, astfel încât un asemenea investitor ar fi acceptat să se supună arbitrajului în împrejurările speței. De asemenea, nu ar fi necesar nici să se efectueze aprecieri economice complexe referitoare la calculul precis al tarifului în discuție substituindu‑se tribunalului arbitral, acest tarif fiind conform cu condițiile pieței ca o consecință logică a parametrilor predefiniți în compromisul de arbitraj. În această privință, Comisia a amintit că reclamanta semnase acest compromis fără a repune în discuție parametrii respectivi ca fiind contrari condițiilor de piață. În plus, ar trebui să se țină seama de faptul că un investitor privat avizat nu ar fi în măsură să influențeze rezultatul unei proceduri de arbitraj desfășurate pe baza unor asemenea parametri, în afară de posibilitatea de a contesta sentința menționată în fața unei instanțe ordinare. Pe de altă parte, tariful în discuție ar fi încă mai mare decât media tarifelor pentru energie electrică aplicate întreprinderilor metalurgice în Europa în anul 2013.

142    În lumina celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv, precum și a primului și a celui de al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv, trebuie să se aprecieze dacă Comisia era îndreptățită, pe de o parte, să se limiteze la aplicarea principiului operatorului privat în cazul deciziei reclamantei de a se supune arbitrajului prin semnarea compromisului de arbitraj și, pe de altă parte, să renunțe la verificarea aspectului dacă, prin stabilirea tarifului în discuție, sentința arbitrală presupunea acordarea în favoarea intervenientei a unui avantaj care nu corespundea condițiilor normale ale pieței, fără a avea îndoieli sau dificultăți serioase în ceea ce privește aprecierea existenței unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În acest scop, trebuie amintit în prealabil modul în care competențele și obligațiile sunt repartizate în această privință între Comisie și instanțele naționale, ținând seama de eventuala necesitate de a asimila tribunalul arbitral unei asemenea instanțe.

ii)    Cu privire la repartizarea competențelor și a obligațiilor între Comisie și instanțele naționale

143    Punerea în aplicare a sistemului de control al ajutoarelor de stat revine, pe de o parte, în sarcina Comisiei și, pe de altă parte, în sarcina instanțelor naționale, care îndeplinesc roluri complementare, dar distincte. Dacă instanțele naționale nu sunt competente pentru a se pronunța asupra compatibilității unui ajutor de stat cu piața internă, acest control fiind de competența exclusivă a Comisiei, ele asigură, până la adoptarea deciziei finale a Comisiei, protecția drepturilor justițiabililor în cazul încălcării obligației de notificare prealabilă a Comisiei, prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE. În acest scop, instanțele naționale pot fi învestite cu soluționarea unor litigii cu privire la interpretarea și la aplicarea noțiunii de ajutor de stat, prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE, în special în scopul de a stabili dacă o măsură instituită cu nerespectarea procedurii de control prealabil prevăzute la articolul 108 alineatul (3) TFUE ar trebui sau nu ar trebui să fie supusă acestei proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, PGE, C‑574/14, EU:C:2016:686, punctele 30-32, Hotărârea din 26 octombrie 2016, DEI și Comisia/Alouminion tis Ellados, C‑590/14 P, EU:C:2016:797, punctele 95-98 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Fallimento Traghetti del Mediterraneo, C‑387/17, EU:C:2019:51, punctele 54 și 55 și jurisprudența citată).

144    În cazul în care instanțele naționale constată că măsura respectivă ar fi trebuit în mod efectiv să fie notificată Comisiei, ele trebuie să verifice dacă statul membru în cauză s‑a conformat acestei obligații și, în caz contrar, să declare măsura respectivă ca fiind ilegală. Astfel, acestora le revine obligația de a avea în vedere toate consecințele încălcării articolului 108 alineatul (3) TFUE, în conformitate cu dreptul lor național, atât în ceea ce privește validitatea actelor de punere în aplicare a măsurilor de ajutor, cât și recuperarea asistenței financiare acordate cu încălcarea acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2016, DEI și Comisia/Alouminion tis Ellados, C‑590/14 P, EU:C:2016:797, punctele 99 și 100 și jurisprudența citată).

145    În plus, aplicarea normelor în materie de ajutoare de stat se întemeiază pe o obligație de cooperare loială între, pe de o parte, instanțele naționale și, pe de altă parte, Comisie și instanțele Uniunii, în cadrul căreia fiecare acționează în funcție de rolul care îi este atribuit de Tratatul FUE. În cadrul acestei cooperări, instanțele naționale trebuie să adopte toate măsurile generale sau speciale de natură să asigure executarea obligațiilor care rezultă din dreptul Uniunii și să se abțină să le adopte pe cele susceptibile să pună în pericol realizarea obiectivelor tratatului, după cum rezultă din cuprinsul articolului 4 alineatul (3) TUE. Astfel, instanțele naționale trebuie în special să se abțină să adopte decizii contrare unei decizii a Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, PGE, C‑574/14, EU:C:2016:686, punctul 33, și Hotărârea din 26 octombrie 2016, DEI și Comisia/Alouminion tis Ellados, C‑590/14 P, EU:C:2016:797, punctul 105 și jurisprudența citată).

146    Rezultă că, în temeiul efectului direct al articolului 108 alineatul (3) a treia teză TFUE coroborat cu noțiunea de ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, instanțele naționale exercită, alături de Comisie, care acționează sub controlul instanței Uniunii, un rol complementar în vederea punerii în aplicare eficiente a dreptului ajutoarelor de stat, în special prin garantarea respectării sale de către autoritățile naționale.

147    Invers, instanțele naționale sunt ele însele susceptibile să încalce obligațiile care le revin în temeiul articolului 107 alineatul (1) și al articolului 108 alineatul (3) TFUE și, prin aceasta, să facă posibilă sau să perpetueze acordarea unui ajutor ilegal sau chiar să devină instrumentul în acest scop. Astfel, Curtea a considerat că o instanță națională care se pronunță asupra măsurilor provizorii putea încălca obligația de notificare și interzicerea punerii în aplicare a unui ajutor, în temeiul articolului 108 alineatul (3) a treia teză TFUE, suspendând cu titlu provizoriu și ex nunc efectele rezilierii unui contract de furnizare a energiei electrice de lungă durată cu rată preferențială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2016, DEI și Comisia/Alouminion tis Ellados, C‑590/14 P, EU:C:2016:797, punctele 107 și 108). De asemenea, atunci când o instanță națională continuă să acorde un ajutor ilegal, chiar face executarea sa posibilă în pofida existenței unei decizii definitive a Comisiei prin care acest ajutor a fost declarat incompatibil cu piața internă, trebuie înlăturată, în temeiul principiului supremației, aplicarea unei norme care consacră principiul autorității de lucru judecat a deciziei jurisdicționale în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini, C‑119/05, EU:C:2007:434, punctele 61-63, Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Klausner Holz Niedersachsen, C‑505/14, EU:C:2015:742, punctele 41-45, și Hotărârea din 4 martie 2020, Buonotourist/Comisia, C‑586/18 P, EU:C:2020:152, punctele 94 și 95).

148    Curtea a precizat în această privință că, într‑o situație în care exista o decizie a unei instanțe naționale referitoare la o măsură de stat anterioară deciziei Comisiei, această împrejurare nu se poate opune exercitării de către Comisie a competenței exclusive care îi este atribuită prin Tratatul FUE în ceea ce privește aprecierea compatibilității unor măsuri de ajutor cu piața internă. Exercitarea unei astfel de competențe presupune ca Comisia să poată examina, în temeiul articolului 108 TFUE, dacă o măsură constituie un ajutor de stat care ar fi trebuit să îi fie notificat, în conformitate cu alineatul (3) al acestui articol, într‑o situație în care autoritățile unui stat membru au considerat că măsura respectivă nu îndeplinea condițiile stabilite la articolul 107 alineatul (1) TFUE, inclusiv atunci când aceste autorități s‑au conformat, în această privință, aprecierii unei instanțe naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 2020, Buonotourist/Comisia, C‑586/18 P, EU:C:2020:152, punctele 92 și 93).

149    Având în vedere aceste principii jurisprudențiale, trebuie să se examineze dacă tribunalul arbitral trebuie calificat drept organ care se aseamănă unei instanțe elene ordinare, a cărei apreciere ar fi trebuit verificată de Comisie pentru a putea înlătura orice îndoială sau dificultate serioasă cu privire la aspectul dacă tariful în discuție presupunea un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

iii) Cu privire la existența unui avantaj economic în favoarea intervenientei

–       Cu privire la caracterul statal al tribunalului arbitral

150    Trebuie să se constate că situația, așa cum a fost descrisă la punctul 148 de mai sus corespunde celei din speță, cu excepția faptului că sentința arbitrală constituie o decizie adoptată de un tribunal arbitral, iar nu cea a unei instanțe de stat ordinare.

151    Astfel, pe de o parte, în speță, prin sentința arbitrală, tribunalul arbitral a pronunțat o decizie obligatorie din punct de vedere juridic referitoare la stabilirea tarifului în discuție, care era susceptibilă să confere un avantaj intervenientei în cazul în care nu corespundea condițiilor normale ale pieței și, prin urmare, să constituie un ajutor de stat care nu a fost notificat de Republica Elenă în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE. Pe de altă parte, elementele furnizate de reclamantă, care nu sunt contestate de Comisie, ci numai, într‑un mod puțin detaliat, de intervenientă, dovedesc că tribunalul arbitral, astfel cum a fost instituit pe lângă RAE în temeiul articolului 37 din Legea nr. 4001/2011, procedura de arbitraj care se desfășoară în fața sa, precum și deciziile sale prezintă caracteristici similare cu cele ale instanțelor elene ordinare, ale litigiilor care au loc în fața lor și ale deciziilor acestora.

152    Aceasta reiese în special din următoarele criterii.

153    În primul rând, tribunalele arbitrale stabilite în temeiul articolului 37 din Legea nr. 4001/2011 exercită o funcție jurisdicțională identică cu cea a instanțelor ordinare, chiar le înlocuiesc întrucât deschiderea procedurii arbitrale le privează de competența lor.

154    În al doilea rând, judecătorii arbitri, selectați pe baza unei liste stabilite prin decizie a președintelui RAE, trebuie să justifice independența și imparțialitatea lor înainte de desemnare (articolul 37 alineatul 4 din Legea nr. 4001/2011 și articolul 6 alineatele 1 și 2 din Regulamentul de arbitraj al RAE).

155    În al treilea rând, procedurile în fața tribunalelor arbitrale sunt reglementate printre altele de dispozițiile Kodikas politikis dikonomias (Codul de procedură civilă elen) și, cu titlu suplimentar, de Regulamentul de arbitraj al RAE (Decizia RAE nr. 261/2012 partea I preambul).

156    În al patrulea rând, hotărârile tribunalelor arbitrale sunt obligatorii din punct de vedere juridic, învestite cu autoritate de lucru judecat (articolul 14 alineatul 8 din Regulamentul de arbitraj al RAE) și au valoare de titluri executorii în conformitate cu dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă elen (a se vedea în special articolele 896 și 904).

157    În al cincilea rând, hotărârile tribunalelor arbitrale sunt supuse căilor de atac în fața unei instanțe ordinare, după cum demonstrează acțiunea reclamantei împotriva sentinței arbitrale în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) (a se vedea punctul 12 de mai sus).

158    Rezultă că reclamanta a demonstrat corespunzător cerințelor legale că tribunalele arbitrale instituite și care își desfășoară activitatea în conformitate cu articolul 37 din Legea nr. 4001/2011 făceau parte integrantă din sistemul jurisdicțional de stat elen. Astfel, chiar în urma unei întrebări exprese și precise a Tribunalului în această privință în ședință, Comisia s‑a abținut să se pronunțe cu privire la aspectul dacă, din cauza acestor caracteristici, tribunalul arbitral putea fi asimilat unei instanțe de stat ordinare, însă s‑a limitat să reitereze că era suficient ca aceasta să se pronunțe asupra lipsei unui avantaj în favoarea intervenientei prin aplicarea principiului operatorului privat deciziei reclamantei de a se supune arbitrajului, ceea ce ar fi făcut în a doua decizie atacată.

159    Cu toate acestea, contrar celor susținute de Comisie în ședință, având în vedere natura sa, contextul în care se înscrie activitatea sa, obiectivul său, precum și normele cărora le este supus, un tribunal arbitral, care statuează în temeiul unei proceduri de arbitraj prevăzute de lege și stabilește un tarif pentru energie electrică printr‑o decizie obligatorie din punct de vedere juridic, supusă căilor de atac în fața instanțelor de stat, învestită cu autoritate de lucru judecat și având valoare de titlu executoriu, precum sentința arbitrală (a se vedea punctele 151-157 de mai sus), trebuie calificat, asemenea unei instanțe elene ordinare, drept organ care exercită o competență care face parte din prerogativele de putere publică.

–       Cu privire la obligația Comisiei de a verifica acordarea unui avantaj prin sentința arbitrală

160    Reiese, în mod cert, din jurisprudență că principiul operatorului privat nu poate fi aplicat sentinței arbitrale ca atare, ținând seama de faptul că tribunalul arbitral trebuie asimilat unei instanțe de stat ordinare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2019, Mytilinaios Anonymos Etairia – Omilos Epicheiriseon, C‑332/18 P, EU:C:2019:1065, punctele 133 și 134) (a se vedea punctele 150-159 de mai sus). Nu este mai puțin adevărat că, în temeiul competențelor și al obligațiilor sale amintite la punctul 148 de mai sus, pentru a putea înlătura orice îndoială în sensul articolului 4 alineatele (3) și (4) din Regulamentul 2015/1589, Comisia era obligată să efectueze un control cu privire la aspectul dacă o măsură de stat care nu a fost notificată, precum tariful în discuție stabilit prin sentința menționată, dar contestată de autorul plângerii, corespundea noțiunii de ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, inclusiv criteriul avantajului pe care pretinde că l‑a aplicat însă în speță.

161    Astfel, în temeiul responsabilității sale centrale și exclusive de a asigura, supusă controlului instanței Uniunii, respectarea articolului 107 TFUE și punerea în aplicare a articolului 108 TFUE, Comisia are obligația să verifice printre altele după caz cu concursul unor experți, dacă o măsură de stat presupune un avantaj care nu corespunde condițiilor normale de piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2004, Valmont/Comisia, T‑274/01, EU:T:2004:266, punctul 72 și jurisprudența citată, Hotărârea din 9 decembrie 2015, Grecia și Ellinikos Chrysos/Comisia, T‑233/11 și T‑262/11, EU:T:2015:948, punctul 91, și Hotărârea din 16 martie 2016, Frucona Košice/Comisia, T‑103/14, EU:T:2016:152, punctele 164-179).

162    În temeiul unei jurisprudențe consacrate, intră sub incidența condiției privind acordarea unui avantaj economic intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață. În situația inversă, situația este diferită dacă întreprinderea beneficiară putea obține același avantaj precum cel care i‑a fost pus la dispoziție prin intermediul resurselor statului în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Club Hotel Loutraki și alții/Comisia, C‑131/15 P, EU:C:2016:989, punctele 70 și 71 și jurisprudența citată).

163    În plus, atunci când Comisia este chemată să examineze problema dacă anumite măsuri pot fi calificate drept ajutor de stat ca urmare a faptului că autoritățile publice nu ar fi acționat în același mod ca un vânzător privat, ea trebuie să efectueze o apreciere economică complexă, în cadrul controlului căreia instanța Uniunii nu poate să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere economică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2013, Land Burgenland și alții/Comisia, C‑214/12 P, C‑215/12 P și C‑223/12 P, EU:C:2013:682, punctele 77 și 78 și jurisprudența citată). Această apreciere se aplică mutatis mutandis vânzării de energie electrică de către o întreprindere aflată sub controlul statului, precum reclamanta, care este susceptibilă să confere un avantaj economic cumpărătorului care nu este conform condițiilor normale de piață. Astfel, la fel cum vânzarea de terenuri publice la un preț inferior celui al pieței poate constitui un ajutor de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, BVVG, C‑39/14, EU:C:2015:470, punctul 27 și jurisprudența citată), vânzarea de energie electrică de către o asemenea întreprindere la un tarif inferior celui al pieței poate acorda cumpărătorului, în calitatea sa de beneficiar, un avantaj care determină în esență o diminuare a bugetului de stat care constă în renunțarea de către stat la diferența dintre valoarea sa de piață și prețul inferior plătit de acest cumpărător.

–       Cu privire la obligația Comisiei de a efectua aprecieri economice și tehnice complexe pentru a stabili existența unui avantaj

164    Având în vedere aceste principii jurisprudențiale și argumentele și criticile invocate de reclamantă în plângerile sale, pentru a putea înlătura orice îndoială în sensul articolului 4 alineatele (3) și (4) din Regulamentul 2015/1589, Comisia nu avea dreptul să renunțe, pe de o parte, la controlul aspectului dacă sentința arbitrală presupunea acordarea unui avantaj (a se vedea punctele 160-163 de mai sus) și, pe de altă parte, să efectueze în acest scop aprecieri economice complexe, referitoare printre altele la conformitatea tarifului în discuție cu condițiile normale de piață. În plus, ea nu se poate sustrage acestei obligații de control pentru motivul că, după un litigiu lung, reclamanta și intervenienta conveniseră cu privire la un compromis de arbitraj care cuprindea criterii care erau destinate să prestabilească fixarea tarifului menționat și, în consecință, s‑au supus unei proceduri de arbitraj al cărei rezultat era „consecința logică” a compromisului menționat.

165    Desigur, astfel cum arată Comisia, jurisprudența nu a consacrat o obligație generală pentru ea de a efectua, în toate situațiile, o analiză complexă a prețului ipotetic de piață pe care l‑ar fi plătit beneficiarul unei anumite măsuri în lipsa acesteia pentru a constata existența unui avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Astfel, în ipoteza existenței vădite a unui avantaj care decurge dintr‑un mecanism de rambursare, prin intermediul unei taxe parafiscale, a diferenței dintre tariful energiei electrice facturat în mod normal întreprinderilor și tariful preferențial acordat, Curtea a impus demonstrarea existenței unor împrejurări specifice care fac necesară o asemenea analiză (a se vedea în acest sens Ordonanța din 21 ianuarie 2016, Alcoa Trasformazioni/Comisia, C‑604/14 P, nepublicată, EU:C:2016:54, punctele 38-40, care confirmă Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alcoa Trasformazioni/Comisia, T‑177/10, EU:T:2014:897, punctele 82-84).

166    Cu toate acestea, trebuie să se constate că faptele aflate la originea prezentei cauze nu sunt comparabile cu cele din cauza în care s‑a pronunțat jurisprudența citată la punctul 165 de mai sus, în care nu era pusă la îndoială existența unui avantaj. Astfel, în speță, existența unui eventual avantaj legat de tariful în discuție era nu numai foarte controversată între părți, ci și dificil de stabilit, fapt ce atestă motivarea detaliată și complexă a voturilor majoritar și minoritar prezentată în sentința arbitrală, a cărui vot minoritar contestă temeinicia aprecierii majorității arbitrilor mai precis cu privire la punctele contestate în cadrul prezentului litigiu. Prin urmare, Comisia nu putea nici concluziona în sensul lipsei unor împrejurări speciale în sensul acestei jurisprudențe care i‑ar fi permis să renunțe la o asemenea apreciere a existenței unui avantaj, nici înlătura orice îndoială în această privință în temeiul aprecierii sale prezentate la punctele 43-48 din a doua decizie atacată. În special, ea nu este îndreptățită să susțină că criteriile compromisului de arbitraj, astfel cum sunt interpretate în lumina elementelor vagi enunțate în Deciziile nr. 692/2011 și 798/2011 ale RAE, au stabilit cu suficientă precizie în prealabil rezultatul procedurii de arbitraj, astfel încât acesta trebuia considerat „consecința logică” și previzibilă pentru reclamantă a criteriilor menționate. Dimpotrivă, situația cu care Comisia se confrunta prin a doua plângere a reclamantei este comparabilă cu cea a sesizării unei instanțe civile ordinare în vederea interpretării și a clarificării dispozițiilor unui contract de drept civil a cărui întindere este contestată între părți și în privința căreia Comisia apreciază că dispune ea însăși de o competență de control, după cum demonstrează situația de fapt din cauza paralelă cu prezentul litigiu care se află la originea Hotărârii din 11 decembrie 2019, Mytilinaios Anonymos Etairia – Omilos Epicheiriseon (C‑332/18 P, EU:C:2019:1065).

167    Astfel, în speță, împrejurările speciale care ar fi trebuit să determine Comisia să examineze în mod diligent, suficient și complet (a se vedea jurisprudența citată la punctele 116 și 117 de mai sus) eventuala acordare a unui avantaj intervenientei prin sentința arbitrală și să efectueze aprecieri economice și tehnice complexe în acest scop, înainte de a înlătura orice îndoială sau dificultate serioasă cu privire la lipsa întrunirii noțiunii de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, sunt următoarele.

168    În primul rând, compromisul de arbitraj se limitează la a indica faptul că intervenienta și reclamanta „au convenit să recurgă de comun acord la arbitrajul prevăzut la articolul 37 din Legea nr. 4001/2011 pentru ca, în temeiul principiilor fundamentale de stabilire a tarifului pentru clienții de înaltă tensiune, astfel cum au fost formulate de RAE în Decizia nr. 692[/2011], dar și ținând seama […] de Decizia nr. 798[/2011] și de […] sentința nr. 8/2010 a tribunalului arbitral, RAE actualizează și adaptează condițiile de stabilire a tarifului care figurează în proiectul de contract [de furnizare a energiei electrice] întocmit la 5 octombrie 2010 în vederea realizării acordului[‑cadru] și pe care îl elaborează, în cadrul deciziilor [menționate] […], condițiile contractuale de aprovizionare dintre părți aplicabile începând cu 6 iunie 2011, astfel încât aceste condiții, pe de o parte, corespund profilului de consum [al intervenientei] și, pe de altă parte, acoperă cel puțin costurile [reclamantei]”. Or, contrar celor apreciate de Comisie, trebuie să se constate că în special criteriile „profilului de consum [al intervenientei]” și ale „costurilor [reclamantei]” nu permit să se deducă cu ușurință de aici o valoare adecvată a tarifului energiei electrice identificat, ceea ce este confirmat de analiza detaliată și complexă pe care tribunalul arbitral era chemat să o efectueze în această privință (a se vedea punctele 171-184 de mai jos).

169    În al doilea rând, în ceea ce privește metoda de stabilire a tarifului, Decizia nr. 692/2011 a RAE se limitează la a enunța printre altele că „[p]rețurile trebuie să reflecte costurile reale de aprovizionare cu energie electrică[…] și să acopere costul de producție astfel cum apare pe piața cu ridicata […], costul ocazionat de activitatea de comercializare și de gestionare a clienților […] și un profit rezonabil”. În ceea ce privește „clienții importanți”, printre care „clienții de medie și înaltă tensiune”, precum intervenienta, se prevede posibilitatea „de a propune tarife individualizate, adaptate caracteristicilor și serviciilor propuse și convenite între furnizor și client”. Facturarea furnizării de energie electrică trebuie să fie de natură printre altele „să reflecte cât mai mult posibil costurile pe termen scurt și pe termen lung pe care le generează forma curbei de sarcină și volumul consumului categoriilor de consumatori în sistemul de producere a energiei electrice”. În plus, „[p]rețurile propuse pentru fiecare categorie de clienți pot fi diferite” în special în funcție de curba de sarcină și de factorul de încărcare. Pe de altă parte, „[d]iferențierea tarifelor în funcție de oră, de ziuă sau de sezon presupune existența unor dispoziții de măsuri specifice”, iar „zonele și tarifele stabilite corespunzătoare vor trebui să țină seama de curba de sarcină a categoriei de clienți în cauză”. În sfârșit, „[î]n ceea ce privește consumurile foarte mari, trebuie să se țină seama și de rezultatul pozitiv sau negativ pe care îl poate avea activitatea acestor consumatori foarte importanți al căror consum poate afecta ca atare funcționarea și, așadar, costurile totale ale sistemului”. Rezultă de aici că criteriile de stabilire a tarifului enunțate prin Decizia nr. 692/2011 a RAE nu privesc decât un cadru metodologic destinat stabilirii costurilor relevante și a tarifului energiei electrice, fără a fi însă de natură să stabilească suficient în prealabil valoarea sa exactă.

170    În al treilea rând, în ceea ce privește criteriile aplicabile pentru soluționarea litigiului dintre reclamantă și intervenientă, nici Decizia nr. 798/2011 a RAE nu furnizează indicații suficient de clare și de precise în acest scop. Decizia menționată indică, primo, că „finalitatea posibilității de a desfășura negocieri între clienții [de înaltă tensiune] și în special un client care prezintă profilul de consum de energie electrică al [intervenientei], care reprezintă aproximativ 5 % din consumul total al sistemului interconectat, și principalul furnizor, și anume [reclamanta], este să exploreze și să cuantifice posibilitățile de optimizare a contractului datorită internalizării oricărui avantaj care poate apărea atât în cadrul funcționării programării zilnice a resurselor, cât și în cadrul planificării dezvoltării pe termen lung a sistemului, avantaje pe care le pot prezenta marii consumatori și în special cea a volumului [intervenientei], al cărei consum justifică în sine construirea și funcționarea rentabilă a unei unități de producere a energiei electrice de 300 MW, ținând seama și […] de combinarea dimensiunii semnificative și de factorul de încărcare ridicat al acestui consumator” și „[e]ste evident că existența sau nu a unui consumator de dimensiune[a intervenientei] exercită o influență determinantă atât asupra planului comercial al [reclamantei], cât și asupra pieței energiei electrice în ansamblu”. Secundo, se precizează printre altele că „numărul de ore de încărcare redusă poate […] constitui un element al facturării, cu condiția ca părțile la negociere să fie de acord cu privire la condițiile reale de consum și la pachetul energetic care permit producerea de energie electrică, pe de o parte, și la modul în care această clauză din contract poate fi modificată, pe de altă parte”. Tertio, se arată că, „în cadrul calculării orelor de tarifare scăzută, astfel cum se indică în «[p]rincipiile fundamentale de stabilire a tarifului”, vor trebui să se ia în considerare de asemenea[, pe de o parte,] costurile evitate ca urmare a importanței consumului [intervenientei], în special orele serii în care, dacă acest consum nu ar exista, ar fi necesar să se pună în afara tensiunii o unitate de bază, și[, pe de altă parte,] pierderea de venit care ar putea rezulta din diminuarea pe termen lung a consumului, ca urmare a pierderii unui client care reprezintă 5 % din consumul total în sistemul interconectat”. Se concluzionează că „ar fi oportun să se actualizeze textul proiectului de contract [de furnizare a energiei electrice] propus pe baza «[p]rincipiilor fundamentale de stabilire a tarifului energiei electrice» (Decizia nr. 692/2011 a RAE), pe de o parte, și observații speciale formulate în prezentul document, referitoare în special la consumurile mari și stabile în timp, precum cele [ale intervenientei], pe de altă parte”.

171    În al patrulea rând, în ceea ce privește conținutul sentinței arbitrale, trebuie amintit că aceasta se pronunță, într‑o primă etapă, asupra profilului de consum al intervenientei (a se vedea votul majoritar prezentat la punctele 77-99 din sentința menționată), în calitate de cel mai mare consumator de energie, cu o cotă de aproximativ 40 % din consumul total al clienților de înaltă tensiune din Grecia, care depindea de reclamantă, în calitate de unic furnizor în Grecia, cu o cotă de piață care depășește 98 % și care deține aproximativ 70 % din centralele de producție, din care 100 % din centralele pe bază de lignit și din centralele hidroelectrice mari.

172    Într‑o a doua etapă, în ceea ce privește stabilirea costurilor reclamantei și a tarifului în discuție, reiese în esență din votul majoritar că, pe de o parte, tariful reglementat A-150 a devenit inaplicabil, în urma liberalizării pieței elene a energiei (punctele 100-112 din sentința arbitrală), și este incompatibil cu profilul de consum al intervenientei și, în consecință, cu compromisul de arbitraj (punctele 113-118 din sentința menționată) și, pe de altă parte, că un tarif bazat pe prețul marginal al sistemului nu reflectă costurile reclamantei (punctele 119-140 din această sentință).

173    În această privință, ținând seama de posibilitatea de ajustare a tarifului de furnizare, în special în funcție de profilul de consum al clientului, de structura pieței energetice elene, de poziția dominantă a reclamantei, precum și de bilanțul reclamantei pentru anul 2011, tribunalul arbitral consideră că trebuie să se țină seama nu numai de costurile sale de furnizare, ci și de veniturile sale generate în calitate de producător (punctele 127 și 128 din sentința arbitrală). Acesta precizează că costurile de furnizare și veniturile respective sunt prezentate în acest bilanț ca fiind cheltuieli (costuri) separate ale activităților de furnizare a energiei și, prin urmare, venituri separate ale activităților menționate. În schimb, în opinia sa, ceea ce este desemnat, în bilanțul consolidat, ca fiind costul real al reclamantei este diferența dintre aceste două fluxuri financiare, acest transfer contabil intern al fluxurilor financiare dintre unitățile de furnizare și de producție ale reclamantei întemeindu‑se pe ceea ce a fost desemnat ca „acordul financiar bilateral” (punctele 123 și 124 din sentința menționată). În această privință, amintim că Decizia nr. 692/2011 a RAE face referire la costurile reale de furnizare a energiei și le leagă în special de costurile de producție de energie, asemenea pieței de „pool” și mecanismelor sale individuale (punctul 125 din această sentință).

174    Potrivit tribunalului arbitral, prețul marginal al sistemului nu reprezintă costurile reale ale reclamantei. În calitatea sa de întreprindere integrată vertical, costurile sale reale ar trebui stabilite pe o bază anuală, iar nu orară, ținând seama de costurile totale variabile și fixe ale tuturor centralelor de producție de energie de care dispune, majorate cu costurile de achiziție efectuate de ea de la terți prin intermediul „sistemului DAS”, la care se adaugă costurile suportate de furnizorii de energie în afara sistemului menționat, în conformitate cu normele aplicabile (punctul 129 din sentința arbitrală). În această privință, el respinge propunerea reclamantei de stabilire a tarifului în funcție de prețul marginal al sistemului pe baza unui raport întocmit de un cabinet de audit (punctele 131-140 din sentința menționată), în special pentru motivul că, în conformitate cu Decizia nr. 692/2011 a RAE, prețul furnizării de energie trebuie stabilit potrivit unei metode care „reflectă curba de sarcină și consumul total al fiecărei categorii de consumatori și ia în considerare curba de sarcină a fiecărui consumator sau categorie de consumatori […] în locul curbei de sarcină a sistemului integral”. Acesta concluzionează că tariful propus de reclamantă nu poate fi aplicat unui consumator precum intervenienta (punctele 139 și 140 din sentința menționată).

175    În ceea ce privește tariful propus de intervenientă, întemeiat pe costurile variabile și fixe ale tuturor centralelor pe bază de lignit ale reclamantei, tribunalul arbitral amintește, pe de o parte, că, potrivit Deciziei nr. 692/2011 a RAE, un astfel de tarif trebuie să reflecte suma costurilor de producție, costurile de gestionare a furnizării și o marjă de profit rezonabilă (punctele 141-145 din sentința arbitrală) și, pe de altă parte, că acesta corespunde „tarifului C” descris de expertul M. K., care constă în reflectarea costului minim pe termen lung pentru fiecare consumator și în legătură cu care acest expert apreciază în esență că se întemeiază pe costurile totale ale unei centrale cu sarcină de bază, cu alte cuvinte pe lignit sau pe cărbune, spre deosebire de tariful propus de reclamantă care se întemeiază pe media ponderată în timp a prețului marginal al sistemului (punctele 148 și 149 din sentința menționată). În opinia sa, acest punct de vedere a fost confirmat de alți experți, a căror mărturie este rezumată la punctele 150-154 din sentința respectivă. Acesta concluzionează că corespunde unei practici pe deplin adecvate pe piața energetică ca unui consumator precum intervenienta să i se factureze un tarif întemeiat pe costurile totale de energie ale centralelor pe lignit cu sarcină de bază și că un astfel de tarif este conform criteriilor stabilite prin Decizia nr. 692/2011 a RAE (punctele 155 și 156 din aceeași sentință).

176    În această privință, tribunalul arbitral respinge raționamentul reclamantei prin care urmărește să repună în discuție această apreciere, tariful propus de ea fiind incompatibil cu Deciziile nr. 692/2011 și nr. 798/2011 ale RAE, în măsura în care implică atribuirea costurilor totale în același mod între toți consumatorii, astfel încât fiecăruia dintre ei i se facturează același preț pentru fiecare oră a zilei. Acest „tarif de distribuție orizontală” ar determina prețuri considerabil mai ridicate pentru gospodării și pentru alți consumatori care nu au un profil de consum tipic, și anume cei cu sarcină de vârf (punctele 156-163 și 169 din sentința arbitrală). Situația este aceeași în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia costurile centralelor pe lignit cu sarcină de bază nu reflectă costurile de furnizare, litigiul cu care a fost sesizat nereferindu‑se la costurile reclamantei, ci la aplicarea unui tarif care să acopere aceste costuri și ținând seama de profilul de consum al intervenientei, în conformitate cu Decizia nr. 692/2011 și ținând seama de Deciziile nr. 798/2011 și nr. 8/2010 ale RAE. Potrivit acestei instanțe, în cazul în care stabilirea tarifului propusă de intervenientă ar fi aplicată separat oricărui consumator sau oricărei categorii de consumatori, aceasta ar conduce la recuperarea a 100 % din costurile reclamantei în fiecare an, ceea ce respectă principiile fundamentale de stabilire a tarifului, precum și condițiile compromisului de arbitraj (punctul 165 din sentința menționată). În plus, acesta contestă că stabilirea tarifului propusă de intervenientă rezultă într‑o subvenționare încrucișată între diferite categorii de consumatori sau poate denatura concurența și respinge celelalte argumente ale reclamantei prin care urmărește să repună în discuție această apreciere (punctele 166-183 din sentința menționată).

177    În sfârșit, în ceea ce privește caracterul rezonabil al condițiilor de furnizare reținute în compromisul de arbitraj, tribunalul arbitral expune, la punctele 184-207 din sentința arbitrală, în esență următoarele:

–        aplicarea în privința intervenientei a tarifului întemeiat pe prețul marginal al sistemului, astfel cum a fost propusă de reclamantă, este incompatibilă cu compromisul de arbitraj, pentru motivul că tariful menționat nu reflectă costurile reale ale reclamantei (punctele 185 și 186);

–        aplicarea în privința intervenientei a tarifului A-150 este incompatibilă cu compromisul de arbitraj (punctul 187);

–        dintre toate metodele de stabilire a tarifului propuse, este singura compatibilă cu compromisul de arbitraj cea care impune un tarif forfetar cu o zonă unică, etapizat pe toate orele anului și bazat pe costurile centralelor pe lignit operate de reclamantă (punctul 188);

–        proiectul de acord trebuie actualizat, modificat și configurat în conformitate cu cele de mai sus; în acest scop, trebuie să se stabilească prețul care decurge din tariful menționat, care corespunde caracteristicilor de consum ale intervenientei și acoperă cel puțin costurile reclamantei în perioada în cauză (punctul 189);

–        reclamanta nu a furnizat suficiente informații care să dovedească costul real al centralelor sale pe bază de lignit în perioada în cauză (punctul 191);

–        informațiile furnizate cu privire la costurile de producție ale centralelor pe bază de cărbune și de lignit care ar fi putut fi sau vor fi construite în viitor nu pot fi luate în considerare, dat fiind că acestea nu se referă la costurile legate de centralele existente în perioada în cauză (punctul 193);

–        în conformitate cu declarația pe proprie răspundere a domnului B., care furnizează informații detaliate, complete și fiabile cu privire la costurile centralelor pe bază de lignit ale reclamantei în perioada în cauză, costul lignitului combustibil se situa în anul 2009 la 24,5 euro/MWh, în timp ce costul „energiei”, și anume costul fix majorat cu costul variabil nelegat de costul combustibilului, la care se adaugă deprecierea și costul financiar de producție, era de 12,2 euro/MWh, astfel încât costul total de producție al centralelor pe bază de lignit era de 36,46 euro/MWh, ajustat la 37,34 euro/MWh, ținând seama de costul rezonabil de extracție și de comercializare (punctul 195);

–        în ceea ce privește costurile fixe pe unitate ale reclamantei care trebuie facturate intervenientei, calculul prezentat la punctul 200 din sentința arbitrală rezultă într‑o valoare de 12,1 euro/MWh (punctul 201);

–        tariful corespunzător caracteristicilor de consum ale intervenientei și care acoperă costurile reclamantei pentru perioada în cauză trebuie stabilit la valoarea (netă) de 36,6 euro/MWh (24,5 + 12,1) (punctul 202);

–        ținând seama în special de faptul că, pe de o parte, în temeiul tarifului din ianuarie 2012, intervenienta plătește reclamantei, cu titlu de cheltuieli diferite, servicii și costuri, suma de 4,06 euro/MWh și, pe de altă parte, consumul intervenientei rămâne practic stabil pe tot parcursul anului și nu s‑a modificat în perioada în cauză, acest cuantum prezintă o estimare rezonabilă pentru perioada respectivă și stabilește tariful total la 40,66 euro/MWh (36,6 + 4,06) (punctul 203);

–        în ceea ce privește cele 4 710 ore, prețul total pe unitate pe care reclamanta fusese de acord să îl factureze intervenientei în acordul‑cadru era de 40,70 euro/MWh, care includea toate costurile expuse la punctul 1.2 din acordul‑cadru menționat, astfel încât se stabilește că acest preț acoperă atât costurile de producție ale reclamantei, cât și cheltuielile respective (punctele 204 și 205);

–        tariful pe care reclamanta fusese de acord să îl factureze intervenientei pentru furnizarea de energie în temeiul acordului‑cadru, în ceea ce privește cele 4 710 ore ale anului, și anume 40,7 euro/MWh, dacă se aplică tuturor orelor anului, acoperă costurile totale ale reclamantei, și anume 36,6 euro/MWh, ceea ce este conform cu caracteristicile de consum ale intervenientei, în sensul compromisului de arbitraj, dacă se adaugă cheltuielile aplicabile (40,66 euro/MWh) (punctul 206).

178    Aprecierea votului majoritar al sentinței arbitrale prezentată la punctele 171-177 de mai sus este contestată de votul minoritar al sentinței menționate la punctele 217-262 din aceasta.

179    În ceea ce privește costurile reclamantei, votul minoritar al sentinței arbitrale susține în esență că nu se poate ignora faptul că aceasta operează în prezent, precum în perioada în cauză, în calitate de întreprindere integrată vertical care este implicată în paralel în producerea și în furnizarea de energie. Costurile reale ale reclamantei, în această calitate, pe o bază anuală iar nu pe ore, ar consta în costurile totale variabile și fixe ale tuturor centralelor sale de producție de energie, în perioada în cauză, majorate cu costurile de achiziție efectuate de aceasta de la terți prin intermediul „sistemului DAS” și cu costurile suportate de furnizorii de energie în afara sistemului menționat, impuse de normele aplicabile, inclusiv certificatele de eliberare a energiei (PDC), mecanismul de recuperare a costurilor variabile, costul de cumpărare a drepturilor de emisie de CO2, alte costuri impuse de stat, precum costurile de utilizare a sistemului și a rețelei, taxa specială care grevează emisiile gazoase poluante și orice taxă aplicabile ocazional conform legilor elene care reglementează furnizarea de energie electrică. Întrucât nivelul costurilor relevante care țin de producția proprie și de furnizarea de către terți variază pe zi și pe oră, ar fi, așadar, rezonabil să se adopte un raport 70/30 în această privință. Ar fi contrar criteriilor compromisului de arbitraj referitoare la costurile reale ale reclamantei, în calitatea sa de întreprindere integrată vertical, să izoleze sau să se concentreze pe una dintre aceste două componente, fără a ține seama de cealaltă. Pentru aceleași motive, aceste costuri nu pot fi limitate nici la costurile de producție a energiei, nici la o singură categorie de centrale operate de reclamantă (punctele 217-222 din sentința menționată).

180    Votul minoritar al hotărârii arbitrale precizează motivele pentru care apreciază că votul majoritar se întemeiază pe o metodă eronată de stabilire a tarifului, ținând seama de costurile totale reale ale reclamantei (punctele 227-262 din sentința menționată).

181    Potrivit votului minoritar al sentinței arbitrale, mai întâi, în esență, votul majoritar admite că prețul marginal al sistemului ca atare nu reflectă costurile reale ale reclamantei și nu este utilizat numai în scopul stabilirii acestor costuri, ci prețul menționat ponderat în timp este și un mijloc de tarifare a volumului de energie furnizat reclamantei de către terți. Metoda propusă de reclamantă ar aloca costul furnizării către consumatori care se bazează exact pe caracteristicile sistemului, pe baza cantității de energie consumate de orice consumator pe durata fiecărei ore. Potrivit acestei metode, consumatorilor mari li s‑ar factura un preț mai scăzut decât consumatorilor de vârf, dat fiind că costul furnizării de energie ar fi suportat pe un număr mai mare de ore. Prin urmare, această metodă ar fi pe deplin compatibilă cu principiile stabilite în Decizia nr. 692/2011 a RAE, criteriile compromisului de arbitraj și intențiile părților contractante. Ar fi vorba despre o metodă bazată pe costuri care, primo, ține seama de profilul fiecăruia dintre consumatori, în special de curba lor de consum și de factorul lor de încărcare, secundo, reflectă într‑un mod mai precis costurile reale ale furnizării de energie (cost de producție, cost de schimb, profit rezonabil), tertio, nu conduce la prețuri care împiedică noi concurenți să intre pe piață, ceea ce ar fi cazul atunci când stabilirea tarifului se bazează pe sursa de energie cea mai ieftină și, quarto, ține seama de faptul că intervenienta prezintă, împreună cu alți consumatori, o cerere de energie în fiecare oră a zilei (punctele 231 și 232 din sentința menționată).

182    În continuare, votul minoritar al sentinței arbitrale amintește în esență cele trei rapoarte tehnice ale unui cabinet de audit, potrivit cărora costul mediu ponderat în timp suportat de reclamantă în ceea ce privește producerea de energie și furnizarea de energie electrică de către terți era de 72,42 euro/MWh în anul 2011 și de 78,53 euro/MWh în anul 2012. Aceste prețuri ar trebui supuse unor reduceri de volum în conformitate cu cerințele dreptului concurenței (punctele 233 și 234 din sentința menționată).

183    Pe de altă parte, votul minoritar al sentinței arbitrale critică raționamentul referitor la metoda de stabilire a tarifului printre altele ca fiind incompatibil cu cerințele compromisului de arbitraj și ale Deciziei nr. 692/2011 a RAE (punctele 235-249 din sentința menționată). În special, referirea forfetară la costurile variabile și fixe ale capacității de producție celei mai ieftine ar crea o imagine denaturată a costurilor reclamantei, întrucât combinarea costurilor fixe și variabile ale centralelor de producție de energie variază în funcție de numărul de ore de activitate. Astfel, referirea la energia produsă pe bază de lignit creează impresia eronată că costul va fi redus în orele de vârf, dat fiind că ține seama numai de costurile variabile ale unei anumite categorii de centrale, iar nu de participarea unor centrale care au un cost total de producție pe unitate mai mare în aceeași perioadă (punctul 245 din această sentință). În plus, metoda de stabilire a tarifului aprobată prin votul majoritar nu ar furniza stimulente adecvate pentru o utilizare mai rațională a energiei, din moment ce limitează în mod nerezonabil capacitatea consumatorilor de a beneficia de costurile variabile mai scăzute ale centralelor pe bază de lignit (punctul 246 din aceeași sentință). Pe de altă parte, metoda menționată ar crea un risc ridicat de bariere de intrare pe piață în detrimentul noilor concurenți, consolidând în același timp posibilitatea de a practica dumpingul ilegal. Nu ar fi justificat nici să se stabilească o legătură între tariful pe care îl poate pretinde intervenienta și costurile centralelor pe bază de lignit, acestea injectând toată energia produsă în „pool”, ceea ce ar face imposibilă verificarea existenței unei asemenea legături. Astfel, consumatorii care contribuie la formarea întregii cereri ar fi aprovizionați cu energie de către mai multe centrale cu costuri scăzute, intermediare sau ridicate și variabile în funcție de orele de consum. Intervenienta nu ar fi o excepție în această privință, ci ar contribui la cererea sistemului atât în orele de vârf, cât și în celelalte ore, astfel încât tariful ar trebui să reflecte costul mediu operațional al tuturor centralelor (punctele 247 și 248 din sentința în discuție).

184    În sfârșit, votul minoritar al sentinței arbitrale contestă metoda de stabilire a prețului unitar care constă în legarea sarcinii de bază de unitatea cu sarcină de bază (punctele 250-262 din sentința menționată). Din motive de logică și de coerență sistemică, o asemenea metodă ar trebui să se întemeieze pe costurile fixe și variabile totale ale centralei pe bază de lignit, iar nu pe un amestec de elemente de costuri care decurg din mai multe abordări metodologice. În plus, un asemenea calcul ar privi în esență costurile unei centrale existente a furnizorului în cauză și nu ar trebui să țină seama de modele ipotetice (punctul 251 din această sentință). În ceea ce privește costurile variabile ale centralelor pe bază de lignit, votul minoritar contestă temeinicia concluziilor domnului B. (punctele 252 și 253 din aceeași sentință). În esență, acesta consideră ca nedovedit faptul că tariful de 40,7 euro/MWh prevăzut de acordul‑cadru acoperă costurile de producție și costurile reclamantei (punctul 254 și următoarele din sentința în cauză) și apreciază că tariful nu poate fi în niciun caz mai mic de 46,08 euro/MWh, ținând seama de 33,98 euro/MWh în calitate de cost mediu al lignitului etc. și de 12,1 euro/MWh drept cost al energiei (punctele 262 și 274 dintr‑o asemenea sentință). În sfârșit, acesta pune la îndoială concluziile votului majoritar din perspectiva normelor în materie de ajutoare de stat (punctele 263-268 din sentința în discuție).

185    Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că, pentru a evita riscul de îndoieli sau dificultăți serioase, Comisia nu avea dreptul să refuze să verifice, pe baza unei analize complexe a condițiilor normale de piață, dacă tariful în discuție, astfel cum a fost stabilit prin votul majoritar al sentinței arbitrale, putea conferi intervenientei un avantaj și, în consecință, un ajutor de stat.

186    Pe de o parte, expunerea detaliată a motivelor controversate care stau la baza voturilor majoritar și minoritar ale sentinței arbitrale demonstrează că stabilirea metodei adecvate de stabilire a tarifului și în special a costurilor „reale” ale reclamantei implică aprecieri economice și tehnice complexe referitoare atât la structura și la funcționarea pieței elene a energiei, cât și la situațiile economice ale intervenientei și, respectiv, ale reclamantei, inclusiv la relațiile lor operaționale, care sunt relevante pentru a stabili dacă un tarif de furnizare a energiei corespunde unui „preț al pieței”. Or, astfel cum reiese din considerațiile prezentate la punctele 164-185 de mai sus, limitându‑se să aplice principiul operatorului privat aspectului dacă un asemenea operator s‑ar fi supus, la fel ca reclamanta, arbitrajului, Comisia a delegat aceste aprecieri complexe instanțelor elene cu încălcarea propriei sale obligații de control amintite la punctele 143-148 de mai sus, chiar săvârșind o eroare de drept și de apreciere în această privință.

187    Pe de altă parte, având în vedere elementele detaliate și contradictorii expuse de voturile majoritar și minoritar ale sentinței arbitrale, este necesar să se arate că, din perspectiva informațiilor prezentate de reclamantă în cursul procedurii administrative, dintre care cele trei rapoarte tehnice ale unui cabinet de audit, Comisia ar fi trebuit să efectueze propria analiză a aspectului dacă printre altele metoda de stabilire a costurilor reclamantei, astfel cum a fost aplicată de tribunalul arbitral, era atât adecvată cât și suficient de plauzibilă pentru a stabili că tariful în discuție era conform condițiilor normale ale pieței, în caz contrar existând riscul unor dificultăți serioase sau al unor îndoieli, în sensul articolului 4 alineatele (3) și (4) din Regulamentul 2015/1589, în ceea ce privește caracterul său de ajutor de stat, care ar fi trebuit să o determine să decidă să inițieze procedura oficială de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE.

188    În această privință, Comisia ar fi trebuit printre altele să aibă îndoieli în raport cu următoarele elemente controversate:

–        caracterizarea costurilor reclamantei ca urmare a calității sale de întreprindere integrată vertical, al cărei bilanț consolidat se bazează pe un transfer contabil intern al fluxurilor financiare dintre unitățile de furnizare și de producție ale reclamantei (în temeiul așa‑numitului „acord financiar bilateral”) (a se vedea punctul 173 de mai sus);

–        pretinsa necesitate de a stabili costurile reale ale reclamantei pe o bază anuală și neorară ținând seama în special de costurile totale variabile și fixe ale tuturor centralelor de producție de energie de care ea dispune (a se vedea punctul 174 de mai sus);

–        pertinența alegerii între tariful propus de „DEI/PwC”, bazat pe prețul marginal al sistemului și pe media ponderată în timp care conduce la un „tarif de distribuție orizontală”, pe de o parte, și tariful propus de intervenientă, care se bazează pe costul fix și variabil al centralelor pe bază de lignit ale reclamantei, adică pe costul minim pe termen lung pentru fiecare consumator, pe de altă parte (a se vedea punctul 174 de mai sus);

–        legătura dintre aceste tarife propuse și nevoia acoperirii costurilor (variabile și fixe) reale ale reclamantei și consecința acesteia pentru tarifele care trebuie facturate diferitor profiluri de consum, fie cu sarcină de bază, printre care cel al intervenientei, fie cu sarcină de vârf sau ridicată (a se vedea punctul 174 de mai sus);

–        eventualele efecte ale alegerii metodei de stabilire a tarifului asupra concurenței pe piața elenă a energiei (a se vedea punctul 176 de mai sus);

–        caracterul suficient al informațiilor furnizate de reclamantă pentru a stabili costurile sale reale, în special cele legate de activitatea centralelor sale de producție pe bază de lignit (a se vedea punctul 177 de mai sus).

189    Trebuie să se constate că, spre deosebire de ceea ce apreciază, Comisia nu a îndeplinit, în cea de a doua decizie atacată, cerințele de control care îi reveneau din perspectiva noțiunii obiective de îndoieli sau de dificultăți serioase, ținând seama, numai cu titlu „indicativ” în opinia sa, de cadrul de reglementare al pieței energiei electrice în Grecia (punctele 18, 20, 21, 29, 33, 37, 40 și 41 și notele de subsol 5, 6 și 13-18), de profilul de consum al intervenientei (punctul 31 și nota de subsol 3), de caracteristicile reclamantei în calitate de producător și de furnizor de energie electrică (punctul 30 și nota de subsol 7) și de împrejurările generale ale litigiului dintre reclamantă și intervenientă (secțiunile 2.1 și 2.2 și punctele 34-38 și 42).

190    În plus, având în vedere faptul că Comisia a omis să examineze aceste elemente economice și tehnice complexe, eventual cu ajutorul unor experți interni sau externi, și să motiveze în consecință a doua decizie atacată, nu este nici necesar și nici posibil din punct de vedere juridic ca Tribunalul să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere. Astfel, în această privință, nu ține de competența instanței Uniunii să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere economică, nici să acopere o eventuală lacună în motivarea deciziei în litigiu prin argumente care îi sunt străine acesteia, în caz contrar existând riscul de a depăși limitele controlului său de legalitate în temeiul articolului 263 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctele 75, 88 și 89, Hotărârea din 24 octombrie 2013, Land Burgenland și alții/Comisia, C‑214/12 P, C‑215/12 P și C‑223/12 P, EU:C:2013:682, punctele 77 și 78 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 11 decembrie 2019, Mytilinaios Anonymos Etairia – Omilos Epicheiriseon, C‑332/18 P, EU:C:2019:1065, punctele 128-131).

191    Rezultă că, în speță, Tribunalul nu poate aprecia temeinicia diferitor critici și argumente ale reclamantei cu privire la caracterul eventual eronat în drept sau în fapt al aprecierii tribunalului arbitral care stă la baza stabilirii tarifului în cauză, nici problema dacă prezenta cauză este comparabilă sau nu cu situația aflată la originea Deciziei Alcoa. Astfel, elementele prezentate mai sus sunt suficiente pentru a concluziona că, în lipsa unei examinări mai aprofundate a informațiilor pertinente pentru aplicarea criteriului privind avantajul, în special a aspectului dacă tariful în discuție corespundea condițiilor normale de piață, Comisia ar fi trebuit să aibă dificultăți serioase sau îndoieli în sensul articolului 4 alineatele (3) și (4) din Regulamentul 2015/1589, care impunea inițierea procedurii oficiale de investigare.

c)      Concluzii cu privire la cauza T740/17

192    Prin urmare, al treilea și al patrulea motiv și primul și al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv trebuie admise, fără a fi necesar să se pronunțe asupra celorlalte aspecte ale motivului menționat.

193    În consecință, acțiunea în cauza T‑740/17 trebuie admisă, iar a doua decizie atacată anulată, fără a fi necesar să se pronunțe asupra celorlalte motive.

194    Întrucât a doua decizie atacată a fost astfel declarată nulă și neavenită, în sensul articolului 264 primul paragraf TFUE, ea este eliminată retroactiv din ordinea juridică și se consideră că nu a existat niciodată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, River Kwai International Food Industry/AETMD, C‑144/18 P, nepublicată, EU:C:2019:266, punctele 45-57). Rezultă că decizia menționată nu era susceptibilă să abroge și să înlocuiască nici prima decizie atacată, nici scrisoarea în litigiu.

195    Prin urmare, astfel cum a recunoscut Comisia în ședință în această ipoteză, cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15 nu au rămas fără obiect și trebuie să se pronunțe asupra acțiunilor în cauzele menționate.

C.      Cu privire la cauza T352/15

196    În ceea ce privește acțiunea din cauza T‑352/15, este suficient să se constate că, în primul rând, având în vedere cele prezentate la punctele 194 și 195 de mai sus, aceasta își păstrează obiectul, astfel încât cererea Comisiei de nepronunțare asupra fondului trebuie respinsă.

197    În al doilea rând, pentru motivele prezentate la punctele 70-103 de mai sus, care se aplică mutatis mutandis primei decizii atacate, al cărei conținut este aproape identic cu cel al celei de a doua decizii atacate, acțiunea trebuie declarată admisibilă.

198    Astfel, motivele de anulare invocate în susținerea acțiunii menționate sunt precedate de o parte introductivă care precizează obiectul său, care constă în invocarea existenței unor „îndoieli [serioase]” sau a unor „dificultăți serioase” în sensul jurisprudenței. De asemenea, în cadrul primului, al celui de al treilea, al celui de al patrulea, al celui de al cincilea și al celui de al șaselea motiv, se face referire în mod explicit la noțiunile de „îndoieli” sau de „dificultăți serioase” (punctele 61, 62, 87, 100, 114, 119, 134, 158, 176 și 196 din cererea introductivă). În ceea ce privește al doilea motiv, întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare și de examinare diligentă și completă a speței, care are un caracter în esență formal și procedural, considerațiile prezentate la punctul 100 de mai sus se aplică mutatis mutandis.

199    În al treilea rând, având în vedere acest conținut aproape identic al deciziilor atacate, pentru motivele prezentate la punctele 138-192 de mai sus, trebuie admise al doilea și al treilea motiv și primul și al doilea aspect ale celui de al patrulea motiv, care corespund celui de al treilea și celui de al patrulea motiv și primului și celui de al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv în cauza T‑740/17.

200    Rezultă că acțiunea în cauza T‑352/15 trebuie de asemenea admisă, iar prima decizie atacată anulată, fără a fi necesar să se pronunțe asupra celorlalte aspecte și a celorlalte motive prezentate de reclamantă.

201    În conformitate cu cele expuse la punctul 194 de mai sus, întrucât prima decizie atacată este nulă și neavenită, ea nu era de natură să abroge și să înlocuiască scrisoarea în litigiu, astfel încât cauza T‑639/14 RENV nu putea rămâne fără obiect pentru acest motiv.

202    Prin urmare, este necesar să se pronunțe asupra cauzei T‑639/14 RENV și pentru acest motiv.

D.      Cu privire la cauza T639/14 RENV

1.      Cu privire la cererea de nepronunțare asupra fondului și la admisibilitate

203    Cu titlu introductiv, trebuie respinsă cererea de nepronunțare asupra fondului formulată de Comisie pentru motivele prezentate la punctele 194 și 201 de mai sus.

204    În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, este suficient să se amintească motivele prezentate la punctele 70-103 de mai sus care se aplică mutatis mutandis scrisorii în litigiu și din care rezultă de asemenea că aceasta constituie un act atacabil.

205    În această privință, Curtea a statuat astfel că, prin adoptarea scrisorii în litigiu, Comisia adoptase un act de clasare a cauzei prin care a decis să pună capăt procedurii preliminare de examinare inițiate prin plângerea reclamantei, constatase că investigația inițiată nu permisese să se concluzioneze în sensul existenței unui ajutor în temeiul articolului 107 TFUE și, prin urmare, refuzase să inițieze procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. În opinia sa, Comisia a adoptat astfel o poziție definitivă cu privire la cererea reclamantei prin care se solicita constatarea încălcării articolelor 107 și 108 TFUE. Ea a precizat că, întrucât această scrisoare o împiedicase pe reclamantă să își prezinte observațiile în cadrul unei proceduri oficiale de investigare, scrisoarea menționată produsese efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantei. Curtea a concluzionat că această decizie constituia un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia, C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctele 30 și 31 și jurisprudența citată).

206    În plus, motivele invocate în susținerea acțiunii sunt precedate de o parte introductivă care precizează obiectul său care constă în invocarea existenței unor „îndoieli [serioase]” sau a unor „dificultăți serioase” în sensul jurisprudenței (a se vedea punctele 51-53 din cererea introductivă). De asemenea, se face referire în mod expres la noțiunile de „îndoieli” sau de „dificultăți serioase” în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, referitoare la criteriile privind imputabilitatea (punctele 90 și 128 din cererea introductivă) și avantajul (punctele 145 și 152 din cererea introductivă). În ceea ce privește primul și al patrulea motiv, este suficient să se constate că acestea sunt de ordin formal și procedural și precis legate de aspectul dacă Comisia a examinat și a motivat toate elementele pertinente și necesare pentru a depăși îndoielile și dificultățile care se prezintă în cadrul etapei preliminare de examinare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2012, Smurfit Kappa Group/Comisia, T‑304/08, EU:T:2012:351, punctul 81, Hotărârea din 20 iunie 2019, a&o hostel and hotel Berlin/Comisia, T‑578/17, nepublicată, EU:T:2019:437, punctul 59 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 12 septembrie 2019, Achemos Grupė și Achema/Comisia, T‑417/16, nepublicată, EU:T:2019:597, punctul 52 și jurisprudența citată).

207    În consecință, acțiunea trebuie declarată admisibilă cu privire la toate motivele invocate în susținerea sa.

2.      Cu privire la fond

a)      Cu privire la motivele de anulare

208    În susținerea prezentei acțiuni, reclamanta invocă patru motive de anulare.

209    Prin intermediul primului motiv, reclamanta susține că scrisoarea în litigiu este afectată de o încălcare a unei norme fundamentale de procedură, pentru motivul că Comisia nu a respectat condițiile procedurale necesare pentru a adopta o decizie de clasare a unei plângeri.

210    Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere „în drept și în fapt” în ceea ce privește interpretarea și aplicarea articolelor 107 și 108 TFUE, apreciind că măsura în cauză nu era imputabilă statului elen și, în consecință, nu constituia un ajutor de stat.

211    Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta apreciază că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere „în drept și în fapt” în ceea ce privește interpretarea și aplicarea articolelor 107 și 108 TFUE, apreciind că măsura în cauză nu avea ca efect acordarea unui avantaj intervenientei.

212    Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că Comisia și‑a încălcat obligația de motivare, obligația sa de a examina toate elementele pertinente de fapt și de drept, precum și principiul „bunei administrări”.

b)      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea unei norme fundamentale de procedură

213    Reclamanta susține în esență că scrisoarea în litigiu este afectată de un viciu de formă sau de procedură, dat fiind că, în locul scrisorii menționate, semnată de un șef de unitate al DG Concurență și adresată ei, Comisia era obligată să adopte o decizie oficială în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 și să o adreseze Republicii Elene.

214    Comisia, susținută de intervenientă, răspunde că prima decizie atacată a fost adoptată de colegiul comisarilor în temeiul articolului 4 din Regulamentul 2015/1589, astfel încât scrisoarea în litigiu, așa cum a fost completată prin decizia menționată, nu este afectată de încălcarea unei norme fundamentale de procedură. Ea precizează că reclamanta continuă să confunde argumentația sa principală potrivit căreia această decizie a înlocuit în mod valabil scrisoarea respectivă și, prin urmare, nu trebuie să se pronunțe asupra fondului, cu argumentația sa subsidiară potrivit căreia decizia menționată a îndreptat viciile scrisorii respective. Or, „elementele adăugate” prin aceeași decizie ar fi tocmai cele destinate în acest scop.

215    În această privință, este suficient să se constate că, pe de o parte, Comisia a recunoscut, cel târziu prin adoptarea celei de a doua decizii atacate, că prezentul motiv era întemeiat. Astfel, scrisoarea în litigiu constituie o luare de poziție definitivă a serviciilor Comisiei cu privire la plângerile reclamantei prin clasarea lor. Or, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că o asemenea scrisoare conține o decizie atacabilă, adoptată la finalul fazei de examinare preliminară, în temeiul articolului 4 alineatele (2) sau (3) din Regulamentul 2015/1589, care este adresată în mod implicit statului membru în cauză și care trebuie adoptată, așadar, de Comisie în calitate de organ colegial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctele 37-40, Hotărârea din 16 decembrie 2010, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑362/09 P, EU:C:2010:783, punctul 63, și Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia, C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctul 29).

216    Pe de altă parte, Comisia recunoaște că scrisoarea în litigiu nu a fost adoptată în conformitate cu normele de procedură relevante în acest scop (a se vedea punctul 222 de mai sus), ceea ce constituie mai exact justificarea invocată de ea la punctele 8 și 51 din a doua decizie atacată și în cadrul apărării sale în cauza T‑740/17 în vederea retragerii și a înlocuirii scrisorii respective cu această decizie, în conformitate cu cerințele stabilite de Curte în Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctele 32, 40 și 41).

217    În consecință, prezentul motiv trebuie admis.

c)      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere „în drept și în fapt” în ceea ce privește interpretarea și aplicarea articolelor 107 și 108 TFUE în legătură cu criteriul imputabilității

218    Reclamanta susține în esență că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere „în drept și în fapt” în interpretarea articolelor 107 și 108 TFUE atunci când a afirmat că sentința arbitrală nu putea constitui o măsură de ajutor imputabilă statului elen. Potrivit acesteia, recurgerea la arbitraj este un mecanism alternativ pentru soluționarea litigiilor de către instanțele ordinare, care produce în același timp în esență aceleași efecte juridice, în special în ceea ce privește caracterul obligatoriu și executoriu al hotărârii pronunțate în final. Ea apreciază că, prin natura și prin obiectul său, sentința menționată este un act de putere publică imputabil statului elen, care îl obligă, în mod imperativ din punct de vedere juridic și cu forță executorie, să acorde resurse de stat. Ea concluzionează că tariful în discuție este imputabil statului elen, astfel încât Comisia ar fi trebuit să aibă cel puțin „îndoieli serioase” și, în consecință, să inițieze procedura oficială de investigare pentru a‑i permite printre altele să își prezinte observațiile.

219    Comisia, susținută de intervenientă, arată că al doilea și al treilea motiv sunt legate de condițiile privind imputabilitatea și avantajul. În memoriul în apărare, ea se limitează să afirme că, dat fiind că sunt cumulative condițiile necesare pentru a concluziona în sensul existenței unui ajutor de stat, este suficient ca neîndeplinirea uneia dintre aceste două condiții să fie stabilită pentru a se putea concluziona în sensul inexistenței unui ajutor de stat. În continuare, aceasta se exprimă exclusiv cu privire la problema dacă existența unui avantaj poate fi exclusă pentru motivul că reclamanta a acționat ca un investitor privat avizat.

220    În duplică, Comisia adaugă că al doilea și al treilea motiv sunt inoperante, niciunul dintre ele nefiind, în sine, de natură să conducă la anularea scrisorii în litigiu. Dat fiind că scrisoarea menționată se întemeiază pe lipsa coroborată a condițiilor privind imputabilitatea și avantajul pentru a concluziona că nu există un ajutor de stat, în acest scop, reclamanta ar fi trebuit să invoce un singur motiv întemeiat pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE ca urmare a unei aprecieri eronate a lipsei atât a imputabilității, cât și a avantajului. Or, al doilea motiv nu ar fi, în sine, de natură să conducă la o asemenea anulare, „întrucât lipsa unui avantaj nu intră în argumentația motivului menționat și este suficientă pentru a concluziona că nu există un ajutor de stat”. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește al treilea motiv, „întrucât lipsa imputabilității nu intră în argumentația motivului menționat și este suficientă pentru a concluziona că nu există un ajutor de stat”.

221    Comisia precizează în esență că lipsa imputabilității nu constituie „partea esențială” a motivării scrisorii în litigiu. Acest aspect, precum și cel al lipsei unui avantaj nu ar fi fost abordate în această scrisoare decât succint, iar concluzia privind inexistența unui ajutor de stat ar fi fost întemeiată pe aceste două elemente de aceeași importanță. În schimb, motivarea primei decizii atacate s‑ar fi concentrat pe lipsa unui avantaj, aceasta fiind suficientă pentru a concluziona că nu există un ajutor de stat. Scrisoarea în litigiu nu ar fi prezentat, așadar, decât o concluzie „absolut preliminară” cu privire la acest aspect, nestructurată la fel de clar precum într‑o decizie oficială a Comisiei.

222    Comisia contestă că ar fi avut intenția de a evita un control jurisdicțional al scrisorii în litigiu. Ea arată că scrisoarea respectivă este expresia pur preliminară a punctului de vedere al serviciilor sale. Ea precizează că numai din eroare și, în consecință, în mod nelegal, în această scrisoare, agentul semnatar a formulat în mod definitiv punctul de vedere al serviciilor menționate. Ea afirmă că această încălcare a unei norme fundamentale de procedură a fost îndreptată totuși prin adoptarea celei de a doua decizii atacate, care prezintă răspunsul său definitiv corespunzător cerințelor legale. Reclamanta nu poate justifica un interes legitim pentru examinarea unei motivări precise a scrisorii în discuție, în special a celei privind imputabilitatea, un astfel de interes presupunând ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să îi aducă un beneficiu.

223    Trebuie amintit că, pe de o parte, în scrisoarea în litigiu, în ceea ce privește problema dacă sentința arbitrală este imputabilă statului elen, se arată în special că reclamanta nu a demonstrat că „tribunalul arbitral era un organism care exercită puteri publice, având în vedere în special faptul că atât [reclamanta, cât și intervenienta] au recurs la arbitraj în mod voluntar, fără să fi existat o obligație legală în acest sens”. În plus, se consideră că, ținând seama de faptul că tribunalul arbitral avea mandatul de a stabili un tarif în conformitate cu principiile generale care guvernează procedura de arbitraj, precum și cu deciziile și cu liniile directoare adoptate anterior de RAE în materie, „statul [elen] nu p[ărea] [să fi fost] în măsură să exercite o influență determinantă asupra [sentinței menționate]”. Comisia și‑a reiterat astfel poziția „exprimată în scrisoarea din 6 mai 2014 în ceea ce privește lipsa imputabilității în sarcina statului [elen] a [acestei sentințe]”. Pe de altă parte, ea a respins afirmațiile reclamantei potrivit cărora tariful în discuție era inferior costurilor sale, în special pentru motivul că aceeași sentință recunoștea în mod explicit că tariful respectiv acoperea costurile reclamantei în plus față de un profit rezonabil, ținând seama în același timp de profilul de consum al intervenientei. Astfel, aceasta și‑a reiterat de asemenea poziția „exprimată în scrisoarea din 6 mai 2014 cu privire la lipsa unui avantaj selectiv care să decurgă din măsura în cauză” (a se vedea de asemenea la punctul 16 de mai sus).

224    Rezultă că Comisia a considerat efectiv în scrisoarea în litigiu, pe de o parte, că hotărârea arbitrală nu era imputabilă statului elen și, pe de altă parte, că stabilirea tarifului în cauză în respectiva hotărâre nu implica niciun avantaj în favoarea intervenientei. Prin urmare, concluzia sa referitoare la lipsa unui ajutor de stat se întemeia pe aceste două elemente în paralel.

225    În schimb, în deciziile atacate, Comisia nu reiterează considerațiile prezentate în scrisoarea în litigiu cu privire la lipsa imputabilității sentinței arbitrale în sarcina statului elen. Dimpotrivă, ea nu mai face nicio referire la această apreciere și nici nu se pronunță cu privire la o eventuală calificare a criteriului privind imputabilitatea, în pofida faptului că, pe de o parte, rezumatul plângerilor care figurează la punctele 11 din deciziile menționate ține seama de argumentul reclamantei potrivit căruia sentința respectivă era imputabilă statului elen și, pe de altă parte, punctele 24 din aceste decizii menționează criteriul respectiv ca parte integrantă a noțiunii de ajutor.

226    Trebuie precizat că Comisia procedează în același mod în înscrisurile sale pe parcursul procesului, în care evită să ia poziție cu privire la criteriul imputabilității și să se apere în mod specific împotriva criticilor invocate în susținerea celui de al doilea motiv. În schimb, aceasta se concentrează pe răspunsul său la al treilea motiv, legat de existența unui avantaj, susținând în același timp că este suficient ca unul dintre criteriile constitutive ale noțiunii de ajutor să nu fie îndeplinit pentru a justifica adoptarea unei decizii în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589. În sfârșit, în ședință, chiar în urma unei întrebări precise adresate de Tribunal în această privință, Comisia a adoptat o abordare similară.

227    În ceea ce privește criteriul imputabilității, trebuie amintită jurisprudența constantă potrivit căreia, pentru ca avantajele să poată fi calificate drept „ajutoare” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acestea trebuie, pe de o parte, să fie acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat și, pe de altă parte, să fie imputabile statului. Pentru a aprecia imputabilitatea unei măsuri în sarcina statului, este important să se analizeze dacă autoritățile publice au fost implicate în adoptarea acestei măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctele 20 și 21 și jurisprudența citată).

228    Astfel, în cazurile în care legislația națională prevedea o obligație de aprovizionare sau de achiziționare de energie electrică sau un mecanism de susținere și de compensare a costurilor de producere a energiei electrice care influențează cuantumul tarifului său, o jurisprudență constantă a recunoscut că obligațiile corespunzătoare țineau de o măsură imputabilă statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C‑262/12, EU:C:2013:851, punctele 16-18, Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctele 20-22, și Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții, C‑706/17, EU:C:2019:407, punctele 47-49).

229    Or, în speță, numai criteriile de stabilire a tarifului în materie de furnizare a energiei electrice către clienții de înaltă tensiune, iar nu cuantumul exact al tarifelor, sunt prevăzute în reglementarea elenă aplicabilă, și anume în special în cadrul „principiilor fundamentale de stabilire a tarifului energiei electrice în Grecia” stabilite în Decizia nr. 692/2011 a RAE (a se vedea punctul 8 de mai sus). În ceea ce privește stabilirea cuantumului tarifelor aplicabile în temeiul acestor principii, articolul 37 din Legea nr. 4001/2011 prevede numai posibilitatea ca părțile contractante să recurgă la arbitrajul permanent al RAE, care a condus, în speță, la adoptarea Deciziei nr. 346/2012 a RAE din 9 mai 2012 de stabilire a unui tarif provizoriu, și la cea a sentinței arbitrale de stabilire a tarifului în discuție, aplicabilă relațiilor tranzacționale dintre reclamantă și intervenientă (a se vedea punctele 9 și 12 de mai sus). Lipsa unei reglementări obligatorii a tarifelor de furnizare a energiei electrice în Grecia este confirmată de procedura inițiată în fața EEA, care a avut ca obiect un pretins abuz de poziție dominantă din partea reclamantei care viza facturarea unor tarife excesive și discriminatorii în privința intervenientei și care a determinat EEA să accepte angajamente comportamentale oferite de reclamantă (a se vedea punctul 13 de mai sus). Rezultă din aceasta că sentința menționată, astfel cum a fost confirmată de Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), în Hotărârea nr. 634/2016 din 18 februarie 2016, a impus, într‑un mod obligatoriu din punct de vedere juridic, tariful în discuție reclamantei.

230    În ceea ce privește problema dacă sentința arbitrală este un act de putere publică imputabil statului elen, este suficient să se amintească elementele prezentate la punctele 150-158 de mai sus pentru a constata că reclamanta a demonstrat corespunzător cerințelor legale că aceasta era situația.

231    Astfel, aceste elemente dovedesc că, prin natura și prin efectele sale juridice, sentința arbitrală este comparabilă cu hotărâri ale unei instanțe elene ordinare, astfel încât trebuie calificată drept act de putere publică. Acest lucru este demonstrat în special de faptul că ea a făcut obiectul unei acțiuni la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena). Rezultă de asemenea că tribunalele arbitrale stabilite și care își desfășoară activitatea în conformitate cu articolul 37 din Legea nr. 4001/2011 fac parte integrantă, asemenea instanțelor elene ordinare pe care le pot înlocui, din sistemul de protecție jurisdicțională de stat elen.

232    Prin urmare, Comisia a concluzionat în mod eronat, în scrisoarea în litigiu, pe de o parte, că reclamanta nu ar fi demonstrat că „tribunalul arbitral era un organism care exercită puteri publice, având în vedere în special faptul că atât [reclamanta], cât și [intervenienta] au recurs la arbitraj în mod voluntar, fără să fi existat o obligație legală în acest sens”, și, pe de altă parte, că „statul [elen] nu pare [să fi fost] în măsură să exercite o influență determinantă asupra sentinței arbitrale”. Astfel, faptul că părțile au sesizat un tribunal arbitral în mod voluntar sau de comun acord, precum în speță, nu constituie un criteriu de diferențiere pertinent în această privință, dat fiind că sesizarea unei instanțe elene ordinare ar fi fost de asemenea voluntară.

233    Această concluzie este suficientă pentru a considera că Comisia ar fi trebuit să întâmpine dificultăți serioase sau îndoieli cu privire la existența unui ajutor de stat sau, cel puțin, că nu avea dreptul să înlăture astfel de îndoieli pentru motivul că sentința arbitrală nu era imputabilă statului elen. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât un ajutor de stat poate fi de asemenea acordat prin intermediul sau cu ajutorul intervenției unei instanțe de stat care nu își respectă obligațiile în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE (a se vedea jurisprudența citată la punctul 147 de mai sus).

234    Prin urmare, prezentul motiv trebuie admis, fără a fi necesar să se pronunțe asupra celorlalte critici formulate în susținerea sa.

235    În consecință, întrucât primul și al doilea motiv trebuie admise, este necesar să se anuleze scrisoarea în litigiu, fără a fi necesar să se pronunțe asupra celorlalte motive.

E.      Concluzie cu privire la cauzele conexate T639/14 RENV, T352/15 și T740/17

236    Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că acțiunile din cauzele conexate T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 trebuie admise, iar actele atacate trebuie anulate, fără a fi necesar să se pronunțe asupra admisibilității observațiilor reclamantei cu privire la raportul de ședință, inclusiv a anexelor la acesta, în măsura în care pot cuprinde probe noi și tardive în sensul articolului 85 din Regulamentul de procedură, precum și cu privire la cererea reclamantei de redeschidere a fazei orale a procedurii.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

237    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

238    Potrivit articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate dispune ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2) ale acestui articol, să suporte propriile cheltuieli de judecată. În speță, trebuie să se decidă că intervenienta suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează, în cauza T639/14 RENV, scrisoarea COMP/E3/ΟΝ/AB/ark *2014/61460 a Comisiei din 12 iunie 2014 de informare a Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI) cu privire la clasarea plângerilor sale.

2)      Anulează, în cauza T352/15, Decizia C(2015) 1942 final a Comisiei din 25 martie 2015 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) – Grecia – Pretins ajutor de stat în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor, în urma unei sentințe arbitrale].

3)      Anulează, în cauza T740/17, Decizia C(2017) 5622 final a Comisiei din 14 august 2017 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) – Grecia – Pretins ajutor de stat în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor, în urma unei sentințe arbitrale].

4)      Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de DEI în cauzele conexate T639/14 RENV, T352/15 și T740/17, precum și în cauza C228/16 P.

5)      Mytilinaios AE – Omilos Epicheiriseon suportă propriile cheltuieli de judecată.

Collins

Kreuschitz

Csehi

De Baere

 

      Steinfatt

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 22 septembrie 2021.

Semnături


Cuprins



Cuprins



*      Limba de procedură: greaca.