Cauza T‑436/10

(publicare în extras)

HIT Groep BV

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a oțelului pentru precomprimare – Stabilirea prețurilor, împărțirea pieței și schimbul de informații comerciale sensibile – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE – Norme privind imputabilitatea practicilor anticoncurențiale ale unei filiale societății‑mamă a acesteia – Prezumția exercitării efective a unei influențe decisive – Termen rezonabil”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea) din 15 iulie 2015

1.      Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în totalitate de aceasta, inclusiv în cazul unui holding – Caracter refragabil – Stabilirea politicii comerciale – Criterii de apreciere a caracterului său eventual autonom

(art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

2.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Aprecierea obligației de motivare în funcție de împrejurările cauzei – Necesitatea de a specifica toate elementele de fapt și de drept pertinente – Inexistență

(art. 296 TFUE)

3.      Dreptul Uniunii Europene – Principii – Proporționalitate – Conținut

4.      Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în totalitate de aceasta, inclusiv în cazul unui holding – Obligații în materia probelor ale societății care dorește să răstoarne această prezumție – Elemente insuficiente pentru răsturnarea prezumției

(art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

5.      Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Criteriul denumit „al continuității economice” a întreprinderii – Condiții

(art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

6.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Cuantum maxim – Calcul – Cifră de afaceri care trebuie luată în considerare – Cifră de afaceri cumulată a tuturor societăților care constituie entitatea economică ce acționează în calitate de întreprindere la data adoptării deciziei de aplicare a amenzii

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

7.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Cuantum maxim – Obiective

[art. 101 TFUE și 102 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

8.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Cuantum maxim – Calcul – Cifră de afaceri care trebuie luată în considerare – Cifra de afaceri corespunzătoare exercițiului financiar precedent datei de aplicare a amenzii – Exercițiu financiar caracterizat prin cesiunea unui ansamblu de active – Recurgere la cifra de afaceri dintr‑un alt exercițiu financiar anterior, ce reprezintă un exercițiu complet de activitate economică normală – Admisibilitate în cazul unui holding

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

9.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Norme privind clemența – Neaplicarea sau reducerea amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate – Condiții – Societate‑mamă și filiale – Necesitatea unității economice în momentul cooperării

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

10.    Concurență – Normele Uniunii – Încălcare săvârșită de o filială – Răspundere atribuită societății‑mamă – Răspundere solidară pentru plata amenzii – Întindere – Societate‑mamă și filială care au format, într‑o parte a perioadei încălcării, o întreprindere în sensul articolului 101 TFUE și care a încetat să existe sub această formă la data adoptării unei decizii de aplicare a unei amenzi – Consecințe privind stabilirea cuantumului amenzii

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

11.    Concurență – Procedură administrativă – Obligațiile Comisiei – Respectarea unui termen rezonabil – Criterii de apreciere – Încălcare – Inexistență

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41 alin. (1); Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului]

12.    Concurență – Procedură administrativă – Obligațiile Comisiei – Respectarea unui termen rezonabil – Încălcare – Consecințe

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41 alin. (1); Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului]

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 117-131, 147 și 148)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 132)

3.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 133)

4.      În materia încălcărilor normelor de concurență, atunci când o societate‑mamă deține integral capitalul filialei sale în perioada încălcării reținută în privința sa, Comisia are dreptul să invoce prezumția exercitării efective a unei influențe decisive și, într‑un asemenea caz, nu are obligația să furnizeze alte elemente de probă în această privință. Astfel, nepertinența elementelor de probă suplimentare invocate de Comisie nu produce niciun efect asupra răspunderii societății‑mamă, din moment ce prezumția exercitării efective a unei influențe decisive este suficientă pentru a determina răspunderea acesteia, cu excepția cazului în care aceasta este în măsură să răstoarne prezumția respectivă.

În această privință, faptul că societatea‑mamă este un holding, chiar neoperațional, nu este suficient pentru a înlătura prezumția exercitării efective a unei influențe decisive și nu determină nicio răsturnare a sarcinii probei. Faptul că societatea‑mamă s‑a limitat să își gestioneze participațiile, având în vedere natura socială și obiectul statutar ale acesteia, este irelevant. În plus, imputarea comportamentului ilicit al filialei societății‑mamă a acesteia nu necesită dovedirea faptului că aceasta din urmă a influențat politica filialei sale în domeniul specific care a făcut obiectul încălcării. În consecință, nici faptul că societatea‑mamă nu a fost ea însăși activă în acest sector nu este suficient pentru a răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive. Pe de altă parte, prezumția exercitării efective a unei influențe decisive nu poate fi răsturnată doar prin demonstrarea faptului că filiala și‑a gestionat politica comercială stricto sensu, precum strategia de distribuție sau în materia prețurilor, fără a primi instrucțiuni din partea societății‑mamă în această privință. Rezultă că autonomia filialei nu poate fi stabilită nici prin simpla demonstrare a faptului că a gestionat în mod autonom aspecte specifice ale politicii sale referitoare la comercializarea produselor vizate de încălcare. Astfel, întrucât autonomia filialei nu se apreciază numai în raport cu aspectele gestiunii operaționale a întreprinderii, faptul că filiala nu a aplicat niciodată, în favoarea societății‑mamă a acesteia, o politică de informare specifică în legătură cu piața relevantă nu poate fi suficient pentru a demonstra autonomia acesteia.

(a se vedea punctele 138-142, 144 și 145)

5.      În scopul aplicării eficiente a normelor de concurență, poate fi necesară imputarea în mod excepțional a unei înțelegeri noului operator al întreprinderii implicate, iar nu operatorului inițial al acesteia, în ipoteza în care noul operator poate fi efectiv considerat succesor al operatorului inițial, cu alte cuvinte, dacă exploatează în continuare întreprinderea respectivă. Astfel, criteriul denumit „al continuității economice” se aplică numai în cazul în care persoana juridică responsabilă de exploatarea întreprinderii ar fi încetat să mai existe din punct de vedere juridic după săvârșirea încălcării sau, în cazul unor restructurări interne ale unei întreprinderi, atunci când operatorul inițial nu încetează neapărat să existe din punct de vedere juridic, însă nu mai exercită o activitate economică semnificativă pe piața relevantă și având în vedere legăturile structurale dintre operatorul inițial și noul operator al întreprinderii.

În consecință, criteriul continuității economice nu este, în special, aplicabil atunci când o societate‑mamă și filiala acesteia nu mai fac parte din același grup, însă nu și‑au încetat existența și nici nu a avut loc o restructurare internă în cadrul căreia societatea‑mamă ar avea legături structurale cu cesionarul.

Astfel, sancțiunea încălcărilor aduse dreptului concurenței și amenda aferentă acesteia au atât un efect disuasiv, cât și un efect represiv, iar sancțiunea continuă să se aplice societății‑mamă chiar dacă aceasta și‑a limitat activitatea economică precum în speță, însă a păstrat o existență juridică care permite încă sancționarea sa.

(a se vedea punctele 150, 151, 153 și 155)

6.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 161)

7.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 174-177)

8.      În ceea ce privește „exercițiul financiar precedent” în sensul articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, acesta vizează, în principiu, ultimul exercițiu complet de activitate al întreprinderii în cauză la data adoptării deciziei. Aplicarea plafonului de 10 % prevăzut de această dispoziție presupune astfel, pe de o parte, cunoașterea de către Comisie a cifrei de afaceri pentru ultimul exercițiu financiar care precedă data adoptării deciziei și, pe de altă parte, ca aceste date să reprezinte un exercițiu complet de activitate economică normală într‑o perioadă de 12 luni.

În această privință, deși, în vederea calculării plafonului amenzii, Comisia trebuie, în principiu, să ia în considerare cifra de afaceri realizată de întreprinderea în cauză în ultimul exercițiu complet la data adoptării deciziei prin care este aplicată amenda, rezultă totuși din contextul și din obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte dispoziția menționată că, atunci când cifra de afaceri a exercițiului financiar care precede adoptarea deciziei Comisiei nu reprezintă un exercițiu complet de activitate economică normală într‑o perioadă de 12 luni și, astfel, nu dă nicio informație utilă cu privire la situația economică reală a întreprinderii în cauză și cu privire la nivelul adecvat al amenzii care trebuie să îi fie aplicată, această cifră de afaceri nu poate fi luată în considerare în vederea stabilirii plafonului amenzii. În această din urmă ipoteză, care se va produce doar în împrejurări excepționale, Comisia are obligația să se refere, în vederea calculării plafonului amenzii, la ultimul exercițiu financiar complet care reflectă un an complet de activitate economică normală.

În măsura în care activitatea normală a unui holding constă în dobândirea de participații, în deținerea acestora, în perceperea de dobânzi și în vânzarea acestor participații, faptul că o societate de acest tip s‑a limitat să mențină o rezervă financiară limitată și o cifră de afaceri minimă nu poate fi suficient pentru a constitui o probă concludentă a existenței unei activități economice normale a societății respective.

(a se vedea punctele 178-180 și185)

9.      În materia încălcărilor normelor de concurență, numai unei întreprinderi care a cooperat cu Comisia în temeiul Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (Comunicarea privind clemența) i se poate acorda, pe baza acestei comunicări, o reducere a cuantumului amenzii, care, fără această cooperare, i‑ar fi fost aplicată. Această reducere nu poate fi extinsă la o societate care, într‑o parte a duratei încălcării în cauză, făcuse parte din unitatea economică constituită de o întreprindere, dar care nu mai făcea parte din aceasta la momentul la care aceasta din urmă a cooperat cu Comisia. Astfel, având în vedere obiectivul urmărit de Comunicarea privind clemența, constând în promovarea descoperirii unor comportamente contrare dreptului Uniunii în materia concurenței, și în scopul garantării unei aplicări efective a acestui drept, nimic nu justifică extinderea unei reduceri a amenzilor, acordată unei întreprinderi în temeiul cooperării sale cu Comisia, la o întreprindere care, după ce a controlat în trecut sectorul de activitate implicat în încălcarea în cauză, nu a contribuit ea însăși la descoperirea acesteia.

(a se vedea punctul 196)

10.    În cazul unei încălcări a normelor de concurență, atunci când societatea‑mamă nu a participat efectiv la încălcare, iar răspunderea acesteia este întemeiată numai pe participarea filialei sale la acea încălcare, răspunderea societății‑mamă se analizează ca fiind o răspundere pur derivată, accesorie și dependentă de cea a filialei sale și, prin urmare, nu poate depăși răspunderea acesteia din urmă.

Totuși, atunci când două persoane juridice distincte precum o societate‑mamă și filiala acesteia nu mai constituie o întreprindere în sensul articolului 101 TFUE la data adoptării unei decizii prin care li se aplică o amendă, acest principiu nu aduce atingere luării în considerare, la calcularea cuantumului amenzii, a unor elemente care sunt proprii fiecăreia dintre ele. Astfel, într‑un asemenea caz, fiecare dintre aceste persoane juridice distincte are dreptul de a i se aplica în mod individual plafonul de 10 % din cifra de afaceri. Aceeași concluzie este valabilă și în ceea ce privește beneficiul eventual dedus din clemență, care nu poate fi solicitat de o societate care, într‑o parte a duratei încălcării în cauză, făcuse parte din unitatea economică constituită de o întreprindere, dar care nu mai făcea parte din aceasta la momentul la care aceasta din urmă a cooperat cu Comisia.

În această privință, în măsura în care, la calcularea cuantumului de bază al amenzilor, se ține seama în mod corect de eventuale diferențe privind durata încălcării, reținută în sarcina societății‑mamă și, respectiv, în sarcina filialei, o eventuală reducere efectuată prin aplicarea plafonului de 10 % din cifra lor de afaceri, precum și o eventuală reducere a cuantumului amenzii acordată uneia dintre ele nu aduce atingere principiului egalității de tratament, deși cuantumul final al amenzii aplicate societății‑mamă, în pofida duratei inferioare a încălcării reținute în sarcina sa, trebuia să fie superior cuantumului la plata căruia a fost obligată filiala sa. De asemenea, o încălcare a principiului proporționalității nu poate rezulta din simpla afirmare a unei diferențe în privința cuantumului final al amenzilor aplicate societății‑mamă și, respectiv, filialei sale.

(a se vedea punctele 213-216 și 225-228)

11.    A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 238-241, 259 și 260)

12.    În materia concurenței, încălcarea principiului termenului rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative poate determina două tipuri de efecte.

Pe de o parte, atunci când încălcarea termenului rezonabil a avut efect asupra finalizării procedurii, o asemenea încălcare este de natură să determine anularea deciziei atacate. În această privință, referitor la aplicarea normelor de concurență, depășirea termenului rezonabil poate constitui un motiv de anulare numai în cazul unor decizii prin care se constată încălcări și cu condiția să se fi demonstrat că încălcarea acestui principiu a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. În afara acestei ipoteze specifice, nerespectarea obligației de a se pronunța într‑un termen rezonabil nu are efect asupra validității procedurii administrative în temeiul Regulamentului nr. 1/2003. Cu toate acestea, întrucât respectarea dreptului la apărare are o importanță capitală în procedurile administrative în materia concurenței, trebuie să se evite ca acest drept să poată fi compromis în mod iremediabil din cauza duratei excesive a fazei de investigare și ca această durată să poată împiedica obținerea unor probe prin care se urmărește infirmarea existenței unor comportamente de natură să angajeze răspunderea întreprinderilor în cauză. Pentru acest motiv, examinarea eventualului obstacol în calea exercitării dreptului la apărare nu trebuie să fie limitată la faza în sine, în care acest drept își produce efectele depline, și anume a doua fază a procedurii administrative, care se întinde de la comunicarea privind obiecțiunile până la adoptarea deciziei finale. Aprecierea originii eventualei diluări a exercitării eficiente a dreptului la apărare trebuie extinsă la ansamblul acestei proceduri, referindu‑se la durata totală a acesteia.

Pe de altă parte, atunci când încălcarea termenului rezonabil nu produce efecte asupra finalizării procedurii, o asemenea încălcare poate determina instanța Uniunii, în cadrul exercitării competenței sale de fond, să remedieze în mod corespunzător încălcarea rezultată ca urmare a depășirii termenului rezonabil al procedurii administrative, reducând, eventual, cuantumul amenzii aplicate.

(a se vedea punctele 242-246)