Language of document : ECLI:EU:T:2022:67

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a zecea extinsă)

9 februarie 2022(*)

„Concurență – Abuz de poziție dominantă – Piața serviciilor de transport feroviar de marfă – Decizie de respingere a unei plângeri – Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 – Termen rezonabil – Interesul Uniunii de a continua examinarea unei plângeri – Determinarea autorității celei mai bine plasate pentru examinarea unei plângeri – Criterii – Eroare vădită de apreciere – Deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește respectarea statului de drept – Risc de încălcare a drepturilor autorului unei plângeri în cazul respingerii plângerii – Obligația de motivare”

În cauza T‑791/19,

SpedPro S. A., cu sediul în Varșovia (Polonia), reprezentată de M. Kozak, avocată,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de J. Szczodrowski, L. Wildpanner și P. van Nuffel, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Republica Polonă, reprezentată de B. Majczyna, în calitate de agent,

intervenientă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea deciziei C(2019) 6099 final a Comisiei din 12 august 2019 (cazul AT.40459 – Expediere feroviară de mărfuri în Polonia – PKP Cargo) de respingere a plângerii formulate de reclamantă privind pretinse încălcări ale articolului 102 TFUE pe piața serviciilor de transport feroviar de marfă din Polonia,

TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă),

compus din domnii M. van der Woude, președinte, A. Kornezov (raportor), E. Buttigieg, G. Hesse și D. Petrlík, judecători,

grefier: M. Zwozdziak‑Carbonne, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 17 septembrie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Reclamanta, Sped‑Pro S. A., este o societate cu sediul în Varșovia (Polonia), care își desfășoară activitatea în sectorul prestării de servicii de expediție. În cadrul activităților menționate, aceasta a recurs la serviciile de transport feroviar de marfă prestate de PKP Cargo S. A., societate controlată de statul polonez.

2        La 4 noiembrie 2016, reclamanta a depus o plângere la Comisia Europeană împotriva PKP Cargo (denumită în continuare „plângerea”) în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167). În plângere, reclamanta a susținut în special că PKP Cargo abuzase de poziția sa dominantă, în sensul articolului 102 TFUE, pe piața serviciilor de transport feroviar de marfă din Polonia, întrucât ar fi refuzat în esență să încheie cu ea un contract de cooperare multianual în condițiile pieței. Reclamanta a prezentat o completare a plângerii la 24 august 2017.

3        Prin scrisoarea din 13 septembrie 2017 (denumită în continuare „scrisoarea de orientare”), Comisia a informat reclamanta cu privire la intenția sa de a respinge plângerea, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).

4        Reclamanta a prezentat observații și informații suplimentare la 19 octombrie, 19 decembrie și 21 decembrie 2017, precum și la 8 ianuarie, 29 iunie și 4 octombrie 2018. În plus, între reclamantă și Comisie au avut loc două reuniuni la 5 decembrie 2017 și la 26 aprilie 2018.

5        Prin decizia C(2019) 6099 final din 12 august 2019 (cazul AT.40459 – Expediere feroviară de mărfuri în Polonia – PKP Cargo) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a respins plângerea, conform articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 773/2004, pentru motivul, în esență, că Prezes Urzędu Ochrony Konkurencji i Konsumentów (președintele Oficiului pentru Protecția Concurenței și a Consumatorilor, Polonia, denumit în continuare „autoritatea de concurență poloneză”) era mai bine plasat pentru a o examina.

 Procedura și concluziile părților

6        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 noiembrie 2019, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

7        La 30 ianuarie 2020, Comisia a depus memoriul în apărare la grefa Tribunalului.

8        Replica și duplica au fost depuse la grefa Tribunalului la 7 aprilie și, respectiv, la 26 iunie 2020.

9        Prin Decizia din 25 mai 2020, președintele Camerei a zecea a Tribunalului a admis cererea de intervenție a Republicii Polone în susținerea concluziilor Comisiei. Republica Polonă a depus un memoriu în intervenție la 30 august 2020, iar reclamanta a transmis observații cu privire la memoriul menționat la 29 septembrie 2020. Cu toate acestea, la 8 octombrie 2020, președintele Camerei a zecea a Tribunalului a decis să nu includă în dosar aceste observații, pentru motivul că fuseseră depuse peste termen.

10      La propunerea Camerei a zecea, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

11      Întrucât un membru al Camerei a zecea extinse a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului s‑a desemnat, la 20 iulie 2021, în temeiul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, pentru a completa camera în prezenta cauză. Conform articolului 10 alineatul (5) din regulamentul menționat, el a preluat de asemenea președinția camerei în această cauză.

12      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 17 septembrie 2021.

13      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

14      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

15      Republica Polonă susține concluziile Comisiei.

 În drept

16      Reclamanta invocă trei motive. Primul motiv se împarte în două aspecte, întemeiate în esență, primul, pe o încălcare a dreptului reclamantei de judecare a cauzei sale într‑un termen rezonabil, iar al doilea, pe un viciu de motivare al deciziei atacate. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului statului de drept în Polonia. Al treilea motiv privește interesul Uniunii de a continua examinarea plângerii.

17      Trebuie analizat, mai întâi, primul aspect al primului motiv, în continuare, al treilea motiv și, în sfârșit și împreună, al doilea motiv și al doilea aspect al primului motiv.

 Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului reclamantei la judecarea cauzei sale întrun termen rezonabil

18      Reclamanta susține că Comisia a încălcat principiul termenului rezonabil prin faptul că a adoptat decizia atacată la aproape trei ani de la introducerea plângerii și la aproape doi ani de la notificarea scrisorii de orientare către reclamantă. Procedând astfel, Comisia ar fi încălcat articolul 7 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/2004 coroborate cu articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

19      Comisia contestă argumentele invocate de reclamantă.

20      În primul rând, trebuie amintit că respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative în materia politicii în domeniul concurenței constituie un principiu general de drept al Uniunii a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii (a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2012, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, C‑452/11 P, nepublicată, EU:C:2012:829, punctul 97 și jurisprudența citată).

21      Principiul termenului rezonabil al unei proceduri administrative a fost reafirmat la articolul 41 alineatul (1) din cartă, în temeiul căruia orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii (a se vedea Hotărârea din 15 iulie 2015, HIT Groep/Comisia, T‑436/10, EU:T:2015:514, punctul 239 și jurisprudența citată).

22      În conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/2004, atunci când Comisia consideră că, pe baza informațiilor de care dispune, nu există motive suficiente pentru a da curs unei plângeri, aceasta îl informează pe reclamant cu privire la motivele sale și stabilește un termen în care acesta să își exprime punctul de vedere în scris. Potrivit articolului 7 alineatul (2) din același regulament, în cazul în care reclamantul își exprimă punctul de vedere în termenul stabilit de Comisie, iar observațiile scrise prezentate nu duc la o evaluare diferită a plângerii, Comisia respinge plângerea prin decizie.

23      Prin urmare, autorul unei plângeri are dreptul de a i se adresa o decizie de respingere a plângerii sale, iar Comisia are obligația de a se pronunța cu privire la aceasta într‑un termen rezonabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, BVGD/Comisia, T‑104/07 și T‑339/08, nepublicată, EU:T:2013:366, punctul 127).

24      Desigur, în Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia (C‑466/19 P, EU:C:2021:76), Curtea a arătat, la punctul 32, că nerespectarea principiului termenului rezonabil nu putea justifica decât anularea unei decizii de constatare a unor încălcări, adoptată în urma unei proceduri administrative întemeiate pe articolul 101 sau pe articolul 102 TFUE, în cazul în care s‑a stabilit că această nerespectare a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. Totuși, această afirmație a Curții trebuie interpretată în lumina împrejurărilor cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată. În această privință, trebuie subliniat că decizia în litigiu în cauza respectivă era o decizie de solicitare de informații adoptată în conformitate cu articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, ca instrument de investigație în cadrul unei proceduri administrative în curs. În acest context, Curtea a concluzionat în esență la punctul 33 din hotărârea menționată că argumentația întemeiată pe caracterul excesiv al duratei procedurii administrative nu era relevantă în cadrul unei acțiuni având ca obiect o astfel de decizie, ci în cadrul unei acțiuni având ca obiect decizia Comisiei de închidere a acestei proceduri administrative prin constatarea unei încălcări a articolului 101 sau a articolului 102 TFUE.

25      Or, deși decizia Comisiei de respingere a unei plângeri nu este, desigur, o „decizie de constatare a unor încălcări”, aceasta pune totuși capăt procedurii administrative în fața Comisiei, spre deosebire de decizia în litigiu în cauza citată la punctul 24 de mai sus. În aceste împrejurări, negarea obligației Comisiei de a respecta principiul termenului rezonabil în cadrul examinării plângerilor care îi sunt adresate ar echivala, cu încălcarea articolului 52 alineatul (1) din cartă, cu lipsirea de substanță a dreptului autorului plângerii de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament într‑un termen rezonabil, astfel cum impune articolul 41 alineatul (1) din cartă.

26      În al doilea rând, Tribunalul constată că, în speță, au trecut aproximativ doi ani și nouă luni între depunerea plângerii și adoptarea deciziei atacate.

27      Deși Comisia încearcă să justifice această durată prin complexitatea problemelor de fapt și de drept conținute în plângere și prin faptul că reclamanta a prezentat o completare a plângerii, precum și alte observații și informații suplimentare, nu este mai puțin adevărat că în decizia atacată, care nu cuprinde decât 31 de puncte într‑un total de mai puțin de 7 pagini, Comisia s‑a limitat să afirme în esență că autoritatea de concurență poloneză era mai bine plasată pentru a examina plângerea. Or, astfel cum susține reclamanta, o astfel de concluzie nu necesita realizarea unei evaluări de fapt sau juridice complexe a practicilor anticoncurențiale denunțate în plângere.

28      În plus, trebuie arătat că Comisia nu și‑a respectat angajamentul de a informa autorul plângerii, într‑un termen indicativ de patru luni de la primirea plângerii, despre demersul pe care intenționează să îl urmeze, în conformitate cu punctele 61 și 62 coroborate cu punctele 55 și 56 din proiectul de comunicare a Comisiei privind examinarea de către Comisie a plângerilor depuse în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, C 101, p. 65, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 133). Deși este vorba despre un termen indicativ, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 61 din proiectul de comunicare menționat, nu este mai puțin adevărat că s‑au scurs aproximativ zece luni între depunerea plângerii și notificarea către reclamantă a scrisorii de orientare, ceea ce depășește cu mult acest termen indicativ.

29      În orice caz și fără a fi necesară pronunțarea definitivă cu privire la problema dacă Comisia și‑a încălcat obligația de a examina plângerea într‑un termen rezonabil, reiese din jurisprudență că încălcarea principiului termenului rezonabil nu poate justifica anularea unei decizii adoptate de Comisie decât atunci când a putut avea un impact asupra rezultatului procedurii. Această situație se regăsește în special atunci când încălcarea respectivă este susceptibilă să aducă atingere dreptului la apărare al întreprinderii în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctele 42-52).

30      Această jurisprudență se aplică mutatis mutandis deciziilor de respingere a unei plângeri în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 773/2004, cu precizarea însă că autorul plângerii nu este pârât în cadrul unei astfel de proceduri. Rezultă că, în ipoteza unei acțiuni împotriva unei astfel de decizii, încălcarea acestui principiu nu poate determina anularea deciziei menționate decât atunci când reclamantul demonstrează că depășirea termenului rezonabil a avut un impact asupra posibilității de a‑și apăra poziția în cadrul acestei proceduri. Aceasta ar fi situația în special dacă depășirea termenului rezonabil l‑ar fi împiedicat să obțină sau să invoce în fața Comisiei elemente de fapt sau de drept referitoare la practicile anticoncurențiale denunțate sau la interesul Uniunii de a investiga cauza.

31      Or, reclamanta nu a furnizat niciun element de natură să demonstreze că această condiție ar fi îndeplinită în speță.

32      Astfel, pe de o parte, reclamanta se limitează să afirme în esență că durata procedurii administrative ar fi fost „crucială”, dat fiind că termenul de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire nu ar fi fost suspendat, nici întrerupt prin depunerea plângerii sau prin adoptarea deciziei atacate, conform articolului 10 alineatul (4) din Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1).

33      Cu toate acestea, posibilitatea reclamantei de a‑și valorifica drepturile în temeiul articolului 102 TFUE prin introducerea în fața instanțelor naționale a unei acțiuni în despăgubire sau a oricărei alte acțiuni în aplicarea directă a acestei dispoziții, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 1990, Factortame și alții, C‑213/89, EU:C:1990:257, punctul 19 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 iunie 2013, Donau Chemie și alții, C‑536/11, EU:C:2013:366, punctul 27 și jurisprudența citată), nu depinde în niciun mod de rezultatul procedurii în fața Comisiei cu privire la plângerea sa și în special de lipsa inițierii unei proceduri oficiale de către aceasta. În consecință, eventuala depășire a termenului rezonabil de către Comisie era lipsită de efect asupra dreptului reclamantei de a introduce o asemenea acțiune în fața instanțelor naționale înainte de expirarea termenului de prescripție și fără a aștepta decizia Comisiei cu privire la plângerea sa.

34      Pe de altă parte, reclamanta susține în esență că anumite măsuri adoptate de Republica Polonă în cursul procedurii administrative ar fi repus în discuție respectarea principiului statului de drept în acest stat membru. Reclamanta nu prezintă însă niciun element de natură să demonstreze că deteriorarea statului de drept în Polonia ar fi împiedicat‑o să obțină sau să invoce în fața Comisiei elemente de fapt sau de drept referitoare la practicile anticoncurențiale denunțate sau la interesul Uniunii de a investiga cauza.

35      Rezultă că primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv, referitor la interesul Uniunii de a continua examinarea plângerii

36      Reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 102 TFUE coroborat cu articolul 17 alineatul (1) a doua teză TUE, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 773/2004 și articolul 7 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1/2003. În special, aceasta arată că, în decizia atacată, Comisia a săvârșit erori vădite în aprecierea interesului Uniunii de a continua examinarea plângerii, ceea ce ar fi avut drept consecință lipsirea articolului 102 TFUE de orice efect util.

37      Comisia contestă argumentele invocate de reclamantă.

38      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia, învestită prin articolul 105 alineatul (1) TFUE cu misiunea de a asigura aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE, este chemată să definească și să pună în aplicare politica de concurență a Uniunii și dispune în acest scop de o putere discreționară în examinarea plângerilor. Pentru a îndeplini eficient această atribuție, ea are astfel dreptul de a acorda grade de prioritate diferite plângerilor cu care este sesizată. Procedând în acest mod, Comisia poate nu numai să stabilească ordinea în care vor fi examinate plângerile, ci și să respingă o plângere pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii de a continua examinarea cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2017, Agria Polska și alții/Comisia, T‑480/15, EU:T:2017:339, punctele 34 și 35 și jurisprudența citată).

39      Puterea discreționară de care dispune Comisia în această privință nu este însă nelimitată. Astfel, Comisia este obligată să examineze cu atenție totalitatea elementelor de fapt și de drept care sunt aduse la cunoștința sa de autorii plângerilor (a se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2014, Si.mobil/Comisia, T‑201/11, EU:T:2014:1096, punctul 82 și jurisprudența citată).

40      În plus, reiese din jurisprudență că, atunci când adoptă norme de conduită și anunță prin publicarea lor că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere și nu se poate abate de la normele menționate, în caz contrar riscând să fie sancționată, dacă este cazul, pentru încălcarea unor principii generale de drept precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, H&R ChemPharm/Comisia, C‑95/15 P, nepublicată, EU:C:2017:125, punctul 57). În speță, Comisia s‑a autolimitat în exercitarea puterii sale discreționare în examinarea plângerilor prin adoptarea Comunicării privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență (JO 2004, C 101, p. 43, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 111), care conține orientări care urmăresc să clarifice printre altele în ce condiții se poate considera că fie Comisia, fie o singură autoritate națională de concurență, fie mai multe autorități naționale de concurență sunt mai bine plasate pentru a examina o plângere.

41      Controlul jurisdicțional al deciziilor de respingere a unei plângeri nu trebuie să determine Tribunalul să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere privind interesul Uniunii, ci urmărește să verifice că decizia în litigiu nu se întemeiază pe fapte inexacte din punct de vedere material și că nu este afectată de nicio eroare de drept și de nicio eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere (a se vedea Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Topps Europe/Comisia, T‑699/14, nepublicată, EU:T:2017:2, punctul 66 și jurisprudența citată).

42      În decizia atacată, Comisia a respins plângerea pentru motivul, în esență, că autoritatea poloneză de concurență era mai bine plasată pentru a o examina, întrucât, pe de o parte, încălcarea invocată era limitată în esență la piața poloneză și, pe de altă parte, autoritatea menționată dobândise o cunoaștere detaliată a pieței serviciilor de transport feroviar de marfă din Polonia și a practicilor PKP Cargo, formată în urma mai multor investigații efectuate de ea și a deciziilor adoptate în acest sector începând cu anul 2004.

43      Reclamanta susține, pe de o parte, că aprecierea Comisiei este afectată de erori vădite de apreciere în ceea ce privește definirea pieței afectate de practicile anticoncurențiale denunțate și, pe de altă parte, că aceasta ar fi trebuit să țină seama și de alți factori de natură să demonstreze existența unui interes al Uniunii de a continua examinarea plângerii.

44      În primul rând, în ceea ce privește definirea pieței afectate de practicile anticoncurențiale denunțate, trebuie arătat, primo, că reclamanta susține că practicile pretins abuzive ale PKP Cargo ar fi produs efecte în afara pieței naționale, astfel încât Comisia ar fi fost mai bine plasată pentru a le examina.

45      În această privință, trebuie amintit că, în cazul în care efectele încălcărilor invocate într‑o plângere nu se resimt în esență decât pe teritoriul unui singur stat membru, iar autorul plângerii a sesizat instanțele și autoritățile administrative competente ale acestui stat membru cu litigii referitoare la aceste încălcări, Comisia este abilitată să respingă plângerea pentru lipsa unui interes al Uniunii, cu condiția însă ca drepturile autorului plângerii să poată fi protejate în mod satisfăcător de autoritățile naționale, ceea ce presupune că acestea sunt în măsură să reunească elementele de fapt pentru a stabili dacă practicile în cauză constituie o încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE (a se vedea Hotărârea din 3 iulie 2007, Au Lys de France/Comisia, T‑458/04, nepublicată, EU:T:2007:195, punctul 83 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 19 martie 2012, Associazione „Giùlemanidallajuve”/Comisia, T‑273/09, EU:T:2012:129, punctul 68 și jurisprudența citată).

46      Punctul 10 din Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență precizează că o singură autoritate națională de concurență este, în general, bine plasată pentru a se ocupa de acordurile și practicile care afectează semnificativ concurența în special pe teritoriul propriu, în timp ce, potrivit punctului 14 din aceasta, Comisia este bine plasată pentru a instrumenta o cauză în special atunci când unul sau mai multe acorduri sau practici, inclusiv rețele de acorduri sau practici similare au efecte asupra concurenței din mai mult de trei state membre (piețe transfrontaliere cuprinzând mai mult de trei state membre sau mai multe piețe naționale).

47      În speță, din decizia atacată reiese că practicile pretins abuzive denunțate ar fi imputabile unei întreprinderi cu sediul în Polonia, și anume PKP Cargo, și ar prejudicia o altă întreprindere cu sediul tot în Polonia, și anume reclamanta. În plus, în plângerea sa, reclamanta a afirmat că, deși efectele practicilor menționate erau resimțite în mai multe state membre, PKP Cargo deținea o poziție dominantă „pe piața poloneză” și că, în principiu, abuzul de poziție dominantă imputat PKP Cargo avea loc „pe piața poloneză”. Pe de altă parte, cotele de piață deținute de PKP Cargo, astfel cum au fost prezentate în plângere, nu priveau decât piața poloneză, întrucât reclamanta nu a susținut și, cu atât mai puțin, nu a demonstrat că PKP Cargo ar fi deținut o poziție dominantă pe alte piețe geografice. De asemenea, în scrisoarea sa din 4 octombrie 2018, reclamanta a reiterat cererea sa adresată Comisiei de a iniția o investigație împotriva PKP Cargo pentru a examina pretinsul abuz de poziție dominantă „pe piața transportului feroviar de marfă din Polonia”.

48      Faptul, invocat de reclamantă, că piața serviciilor de transport feroviar de marfă din Polonia era deschisă concurenței pentru întreprinderile stabilite în alte state membre nu este de natură să repună în discuție analiza Comisiei. Astfel, chiar presupunând că practicile pretins abuzive ale PKP Cargo ar fi putut afecta și alte piețe geografice, nicio informație din dosar nu lăsa să reiasă, nici explicit, nici implicit că PKP Cargo deținea o poziție dominantă pe asemenea piețe. În plus, nici simplul fapt că PKP Cargo își desfășura activitatea și avea filiale în mai multe state membre nu înseamnă că această întreprindere sau una dintre filialele sale dețineau o poziție dominantă pe alte piețe geografice.

49      Secundo, faptul, invocat de reclamantă, că pretinsa încălcare era susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre, în sensul articolului 102 TFUE, este lipsit de relevanță. Astfel, afectarea comerțului dintre statele membre este o condiție pentru aplicarea articolului 102 TFUE, iar nu pentru determinarea autorității celei mai bine plasate pentru a examina o plângere.

50      Tertio, nici argumentul reclamantei potrivit căruia, în considerentul (25) litera (iv) al deciziei atacate, Comisia ar fi concluzionat în mod eronat că piața relevantă de servicii era „piața feroviară”, deși aceasta ar fi „piața transportului feroviar de marfă” nu poate fi admis. Astfel, punctul menționat trebuie interpretat în lumina considerentelor (3), (21) și (26) ale aceleiași decizii, din care reiese că piața relevantă de servicii era piața serviciilor de transport feroviar de marfă. Prin urmare, referirea la „piața feroviară” care figurează în considerentul (25) litera (iv) al deciziei atacate constituie, cel mult, o imprecizie care nu are niciun impact asupra legalității deciziei respective.

51      În aceste condiții, Comisia putea în mod legitim să aprecieze că practicile pretins abuzive ale PKP Cargo priveau în principal piața serviciilor de transport feroviar de marfă din Polonia.

52      În al doilea rând, trebuie arătat că reclamanta nu contestă afirmația Comisiei potrivit căreia autoritatea de concurență poloneză dobândise o cunoaștere detaliată a pieței serviciilor de transport feroviar de marfă din Polonia și a practicilor PKP Cargo, în urma mai multor investigații efectuate de aceasta și a deciziilor adoptate în sectorul respectiv începând cu anul 2004.

53      Prin urmare, Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere prin faptul că a considerat că practicile denunțate priveau în principal piața serviciilor de transport feroviar de marfă din Polonia, că autoritatea de concurență poloneză dobândise o cunoaștere detaliată a sectorului și că, pe baza acestor factori, autoritatea menționată era mai bine plasată pentru a examina plângerea.

54      În al treilea rând, reclamanta susține că Comisia ar fi trebuit să țină seama și de alte criterii în vederea aprecierii interesului Uniunii de a investiga cauza.

55      Primo, aceasta face trimitere la jurisprudența potrivit căreia, atunci când examinează interesul Uniunii de a investiga cauza, Comisia trebuie, pe de o parte, să aprecieze gravitatea pretinselor atingeri aduse concurenței și persistența efectelor lor, ținând seama de durata și de importanța încălcărilor denunțate, precum și de impactul lor asupra situației concurenței în Uniune (Hotărârea din 23 aprilie 2009, AEPI/Comisia, C‑425/07 P, EU:C:2009:253, punctul 53) și, pe de altă parte, să pună în balanță importanța pretinsei încălcări pentru funcționarea pieței interne, probabilitatea de a putea stabili existența acesteia și întinderea măsurilor de investigare necesare (Hotărârea din 18 septembrie 1992, Automec/Comisia, T‑24/90, EU:T:1992:97, punctul 86). Reclamanta susține în esență că Comisia a omis să examineze și să evalueze comparativ toate aceste criterii, ceea ce, în opinia sa, ar fi eronat din punct de vedere juridic și contrar obligației de motivare a Comisiei.

56      Este adevărat, astfel cum observă reclamanta, că, în decizia atacată, Comisia și‑a limitat evaluarea interesului Uniunii la criteriile menționate la punctul 42 de mai sus, fără a examina în mod explicit gravitatea sau importanța încălcării invocate, persistența efectelor sale, probabilitatea de a putea stabili existența acesteia și întinderea măsurilor de investigare necesare.

57      Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, având în vedere că evaluarea interesului Uniunii prezentat de o plângere depinde de împrejurările fiecărei cauze, nu trebuie nici să se limiteze numărul criteriilor de apreciere la care Comisia se poate raporta, nici, invers, să i se impună acesteia recurgerea exclusivă la anumite criterii. Ținând seama de faptul că, într‑un domeniu precum cel al dreptului concurenței, contextul factual și juridic poate varia considerabil de la o cauză la alta, este posibil să se aplice criterii care nu fuseseră avute în vedere până atunci sau să se acorde prioritate unui singur criteriu pentru evaluarea acestui interes al Uniunii (a se vedea Hotărârea din 19 septembrie 2013, EFIM/Comisia, C‑56/12 P, nepublicată, EU:C:2013:575, punctul 85 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 septembrie 2018, Agria Polska și alții/Comisia, C‑373/17 P, EU:C:2018:756, punctul 61 și jurisprudența citată).

58      Curtea a avut deja ocazia să precizeze că concluziile care decurg din această jurisprudență nu pot fi repuse în discuție de jurisprudența citată la punctul 55 de mai sus (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia, C‑449/98 P, EU:C:2001:275, punctele 44, 46 și 47, și Hotărârea din 20 septembrie 2018, Agria Polska și alții/Comisia, C‑373/17 P, EU:C:2018:756, punctul 62 și jurisprudența citată).

59      Astfel, este posibil ca, independent de gravitatea sau de importanța încălcării invocate, de persistența efectelor sale, de probabilitatea de a putea stabili existența acesteia sau de întinderea măsurilor de investigare necesare, interesul Uniunii să nu impună Comisiei să investigheze o plângere dacă o autoritate națională de concurență este, în special în considerarea proximității sale în raport cu elementele de probă pertinente, a întinderii piețelor afectate de practicile care fac obiectul plângerii sau a cunoștințelor dobândite în trecut în ceea ce privește aceste piețe și aceste practici, mai bine plasată decât Comisia pentru a investiga pretinsa încălcare menționată.

60      Prin urmare, contrar celor susținute de reclamantă, Comisia nu era obligată să examineze și să evalueze comparativ toate criteriile menționate în jurisprudența citată la punctul 55 de mai sus.

61      Secundo, reclamanta susține în esență că plângerea ridica o nouă problemă de drept, nesoluționată încă în dreptul Uniunii în materia concurenței, și anume dacă refuzul de a acorda acces la o infrastructură esențială (essential facility) în condiții nediscriminatorii, justificat de existența unei datorii neplătite, a cărei existență este însă contestată de întreprinderea care solicită accesul la infrastructura menționată, constituie un abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE.

62      În această privință, trebuie arătat că, potrivit punctului 15 din Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență, Comisia este deosebit de bine plasată pentru a instrumenta o cauză în cazul în care interesul Uniunii impune adoptarea unei decizii a acesteia pentru dezvoltarea politicii Uniunii în domeniul concurenței atunci când apare o nouă problemă în domeniul concurenței sau pentru a asigura aplicarea eficientă a regulilor.

63      Cu toate acestea, presupunând că problema ridicată la punctul 61 de mai sus constituia o nouă problemă în domeniul concurenței importantă pentru dezvoltarea politicii Uniunii în domeniul concurenței, în sensul punctului 15 din Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență, aceasta nu înseamnă totuși că Comisia era obligată automat să examineze plângerea. Astfel, problema „nouă” ridicată de reclamantă ar fi în esență aceea dacă practicile pretins abuzive ale PKP Cargo ar fi putut fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv. O asemenea examinare ar implica nu numai să se verifice dacă PKP Cargo ar deține o poziție dominantă pe piața relevantă, ci și realitatea, contestată, a datoriei în cauză, precum și posibilele efecte de excludere ale practicilor menționate. Or, reclamanta nu a demonstrat că Comisia ar fi fost mai bine plasată să efectueze o astfel de examinare, în pofida faptului că practicile respective priveau în principal piața poloneză și că autoritatea de concurență poloneză dispunea deja de o cunoaștere detaliată a sectorului.

64      Prin urmare, reclamanta nu a demonstrat că, în speță, criteriul referitor la existența unei noi probleme în domeniul concurenței importante pentru dezvoltarea politicii Uniunii în domeniul concurenței trebuia să prevaleze asupra criteriilor menționate la punctul 42 de mai sus.

65      În al patrulea rând, trebuie respins argumentul reclamantei potrivit căruia, în decizia atacată, Comisia ar fi trebuit să verifice dacă PKP Cargo aplica un sistem de rabaturi discriminatoriu și dacă aceasta din urmă deținea o creanță împotriva sa susceptibilă să justifice refuzul său de a încheia un contract cu aceasta. Astfel, Comisia nu a respins plângerea pentru motivul că elementele puse la dispoziția sa nu permiteau să se concluzioneze că practicile denunțate erau contrare articolului 102 TFUE, ci pentru motivul că autoritatea de concurență poloneză era mai bine plasată pentru a le examina. Prin urmare, nu revenea Comisiei sarcina de a lua poziție cu privire la aceste aspecte.

66      În al cincilea rând, faptul, denunțat de reclamantă, că autoritatea de concurență poloneză a refuzat, prin scrisorile din 21 august și din 7 octombrie 2019, să dea curs plângerii este lipsit de relevanță, întrucât acest refuz nu a intervenit decât după adoptarea deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, C‑466/19 P, EU:C:2021:76, punctul 82).

67      În al șaselea rând, împrejurarea necontestată că, în conformitate cu dreptul polonez, deciziile autorității de concurență poloneze de respingere a unei plângeri nu pot face obiectul unei căi de atac jurisdicționale nu este de natură să impună Comisiei o obligație de a examina plângerea. Astfel, revine statelor membre, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, sarcina de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, iar nu Comisiei sarcina de a compensa, prin deschiderea unei investigații, eventualele insuficiențe ale protecției jurisdicționale la nivel național. În plus și în orice caz, reclamanta avea posibilitatea de a iniția în fața instanțelor naționale acțiuni în repararea prejudiciilor pretins suferite ca urmare a comportamentelor care fac obiectul plângerii pentru a obține respectarea articolului 102 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, Agria Polska și alții/Comisia, C‑373/17 P, EU:C:2018:756, punctele 83 și 87).

68      În sfârșit, în măsura în care reclamanta invocă de asemenea o încălcare a articolului 17 alineatul (1) a doua teză TUE, este suficient să se arate că ea nu a invocat niciun argument autonom întemeiat pe o încălcare a acestei dispoziții.

69      În consecință, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

70      În continuare, trebuie analizate argumentele invocate de reclamantă în cadrul celui de al doilea motiv și al celui de al doilea aspect al primului motiv, referitoare la existența unor deficiențe sistemice și generalizate ale statului de drept în Polonia și care urmăresc să demonstreze că exista un risc real ca drepturile sale în calitate de autoare a plângerii să nu fie protejate în mod satisfăcător la nivel național.

 Cu privire la al doilea motiv și la al doilea aspect al primului motiv, referitoare la respectarea principiului statului de drept în Polonia

71      În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că Comisia i‑a încălcat dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, garantat la articolul 2 TUE coroborat cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cu articolul 47 din cartă. În această privință, ea arată că Comisia era mai bine plasată pentru a examina plângerea, având în vedere deficiențele sistemice sau generalizate ale statului de drept din Polonia și în special lipsa independenței autorității de concurență poloneze și a instanțelor naționale competente în materie.

72      În special, reclamanta prezintă mai multe elemente susceptibile să demonstreze, în opinia sa, că, pe de o parte, autoritatea de concurență poloneză era subordonată puterii executive și că, pe de altă parte, instanțele naționale chemate să controleze legalitatea deciziilor sale, și anume Sąd Ochrony Konkurencji i Konsumentów – XVII Wydział Sądu Okręgowego w Warszawie (Tribunalul pentru Protecția Concurenței și a Consumatorului, Secția XVII‑a a Tribunalului Regional din Varșovia, Polonia) și Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) nu dispuneau de toate garanțiile de independență, astfel cum ar reieși în special din jurisprudența Curții. În plus, reclamanta invocă mai multe indicii specifice referitoare la împrejurările cauzei, la natura pretinsei încălcări și la contextul factual în care se înscrie aceasta, susceptibile să demonstreze, în opinia sa, că existau motive serioase și întemeiate de a crede că ar fi supusă unui risc real de încălcare a drepturilor sale în cazul în care cauza sa ar fi examinată de autoritățile naționale. În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, reclamanta arată că Comisia a omis să ia în considerare aceste elemente și să motiveze decizia atacată corespunzător cerințelor legale în această privință.

73      Comisia și Republica Polonă contestă argumentele reclamantei.

74      În decizia atacată, Comisia a verificat dacă deficiențele sistemice sau generalizate ale statului de drept din Polonia se opuneau respingerii plângerii pentru motivul că autoritatea de concurență poloneză era mai bine plasată pentru a o examina, aplicând prin analogie Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586).

75      Republica Polonă contestă însă aplicarea prin analogie a respectivei jurisprudențe în speță, în special pentru motivul că aceasta se raportează la cooperarea dintre instanțele naționale în materie penală și, mai precis, la executarea unui mandat european de arestare, iar nu la deciziile de respingere a unei plângeri în materia dreptului concurenței. În plus, acest stat membru arată că Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586), privea principiul protecției jurisdicționale efective prevăzut la articolul 19 alineatul (1) TUE, precum și riscul de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe independente, astfel cum este consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, deși aceste dispoziții nu s‑ar aplica autorităților administrative precum autoritatea de concurență poloneză.

76      Prin urmare, trebuie să se examineze, în primul rând, dacă Comisia putea aplica în mod întemeiat, prin analogie, concluziile care decurg din Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586), în speță.

77      În această privință, trebuie amintit că, în hotărârea menționată, Curtea a considerat că, atunci când o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare invoca, pentru a se opune predării sale autorității judiciare emitente, existența unor deficiențe sistemice sau cel puțin generalizate care, în opinia sa, erau susceptibile să afecteze independența puterii judecătorești în statul membru emitent și să aducă astfel atingere substanței dreptului său fundamental la un proces echitabil, autoritatea judiciară de executare era ținută să aprecieze existența unui risc real ca persoana în cauză să sufere o încălcare a dreptului fundamental respectiv atunci când trebuia să decidă cu privire la predarea acesteia către autoritățile statului membru menționat [a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 60 și jurisprudența citată].

78      În acest scop, potrivit Curții, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o analiză în două etape.

79      Într‑o primă etapă, ea trebuie, în temeiul unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător privind funcționarea sistemului judiciar din statul membru emitent, să evalueze existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, legat de o lipsă de independență a instanțelor din statul membru respectiv, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate în acest din urmă stat [a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 61 și jurisprudența citată].

80      Dacă autoritatea judiciară de executare constată că sunt îndeplinite condițiile aferente acestei prime etape de analiză, trebuie, într‑o a doua etapă, să aprecieze în mod concret și precis dacă, în împrejurările speței, există motive serioase și întemeiate de a crede că, în urma predării sale către statul membru emitent, persoana căutată va fi supusă acestui risc [a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 68 și jurisprudența citată].

81      Curtea a precizat de asemenea că, în anumite cazuri bine delimitate, autoritatea judiciară de executare ar fi obligată să refuze în mod automat executarea oricărui mandat european de arestare emis de acest stat membru, fără a trebui să efectueze vreo apreciere concretă a riscului real suportat de persoana în cauză de a i se afecta substanța dreptului său fundamental la un proces echitabil [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 72].

82      În ceea ce privește problema dacă jurisprudența amintită la punctul 81 de mai sus putea fi aplicată în speță, trebuie amintit că legalitatea deciziei atacate trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării acestei decizii, și anume 12 august 2019 (a se vedea jurisprudența citată la punctul 66 de mai sus). Astfel, chiar presupunând că evenimente survenite ulterior acestei date permit îndepărtarea de a doua etapă a analizei în temeiul jurisprudenței menționate, trebuie arătat că, la momentul adoptării deciziei atacate, condițiile aplicării sale nu erau îndeplinite.

83      Acestea fiind precizate, trebuie să se admită, împreună cu Republica Polonă, că există, desigur, diferențe evidente între împrejurările aflate la originea Hotărârii din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586), și cele aflate la originea prezentei cauze. Totuși, mai multe considerații de principiu justifică aplicarea prin analogie a concluziilor care decurg din hotărârea menționată în scopul determinării autorității de concurență celei mai bine plasate pentru examinarea unei plângeri care denunță o încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE.

84      Astfel, primo, trebuie amintit că premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el valorile comune prevăzute la articolul 2 TUE implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre și în special dintre instanțele lor în recunoașterea acestor valori pe care se întemeiază Uniunea, printre care se numără cea a statului de drept și, prin urmare, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) C‑619/18, EU:C:2019:531, punctele 42 și 43].

85      Această premisă fundamentală este valabilă și în relațiile dintre Comisie, autoritățile naționale de concurență și instanțele naționale în contextul aplicării articolelor 101 și 102 TFUE. Astfel, atât normele privind spațiul de libertate, securitate și justiție, în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea citată la punctul 76 de mai sus [a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 35 și 36, și Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria), C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 104], cât și cele referitoare la rețeaua europeană de concurență și la cooperarea dintre Comisie și instanțele naționale pentru aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE, în discuție în prezenta cauză [a se vedea în special considerentele (15), (21) și (28), articolul 11 alineatul (1) și articolul 15 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și punctul 2 in fine din Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență] stabilesc un sistem de strânsă cooperare între autoritățile competente, bazat pe principiile recunoașterii reciproce, încrederii reciproce și cooperării loiale.

86      Astfel, în temeiul articolelor 4 și 5 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre dispun de competențe paralele pentru aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE, în timp ce economia Regulamentului nr. 1/2003 se întemeiază pe o strânsă cooperare între acestea (Hotărârea din 16 octombrie 2013, Vivendi/Comisia, T‑432/10, nepublicată, EU:T:2013:538, punctul 26). În plus, potrivit articolului 35 alineatul (1) din același regulament, autoritățile de concurență ale statelor membre trebuie să asigure aplicarea efectivă a articolelor 101 și 102 TFUE în interesul general, precizându‑se că autoritățile de concurență desemnate de statele membre pot include instanțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2010, VEBIC, C‑439/08, EU:C:2010:739, punctele 56 și 62). În plus, conform articolului 4 din Directiva (UE) 2019/1 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităților de concurență din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii și privind garantarea funcționării corespunzătoare a pieței interne (JO 2019, L 11, p. 3), autoritățile menționate trebuie să beneficieze de garanții de independență și de imparțialitate. Deși, desigur, termenul de transpunere a acestei directive nu expirase încă la momentul adoptării deciziei atacate, nu este mai puțin adevărat că statele membre trebuie să se abțină de la adoptarea, în cursul acestui termen, a unor dispoziții de natură să compromită în mod grav rezultatul impus de aceasta (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter‑Environnement Wallonie, C‑129/96, EU:C:1997:628, punctul 45, și Hotărârea din 2 iunie 2016, Pizzo, C‑27/15, EU:C:2016:404, punctul 32).

87      În plus, articolul 101 alineatul (1) și articolul 102 TFUE produc efecte directe în relațiile dintre particulari și generează, în privința justițiabililor, drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze. Competența de a aplica dispozițiile menționate aparține atât Comisiei, cât și instanțelor naționale. Această atribuire de competențe se caracterizează prin obligația de cooperare loială între Comisie și instanțele naționale (Hotărârea din 18 septembrie 1992, Automec/Comisia, T‑24/90, EU:T:1992:97, punctul 90). Acest lucru este confirmat de punctul 15 din Comunicarea Comisiei privind cooperarea dintre Comisie și instanțele statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, C 101, p. 54, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 122), care prevede că Comisia și instanțele naționale sunt supuse unor obligații reciproce de cooperare loială.

88      Rezultă că, la fel ca spațiul de libertate, securitate și justiție, cooperarea, în vederea aplicării articolelor 101 și 102 TFUE, dintre Comisie, autoritățile de concurență ale statelor membre și instanțele naționale se bazează pe principiile recunoașterii reciproce, încrederii reciproce și cooperării loiale, care impun fiecăreia dintre aceste autorități și instanțe să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte autorități și instanțe respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept.

89      Secundo, din jurisprudența citată la punctul 45 de mai sus reiese că, în cazul în care efectele încălcărilor invocate într‑o plângere nu se resimt în esență decât pe teritoriul unui singur stat membru, iar autorul plângerii a sesizat instanțele sau autoritățile administrative competente ale acestui stat membru cu litigii referitoare la aceste încălcări, Comisia este abilitată să respingă plângerea pentru lipsa unui interes al Uniunii, cu condiția însă ca drepturile autorului plângerii să poată fi protejate în mod satisfăcător de autoritățile naționale.

90      Prin urmare, jurisprudența impune deja Comisiei, înainte de a respinge o plângere pentru lipsa unui interes al Uniunii, să se asigure că autoritățile naționale sunt în măsură să protejeze în mod satisfăcător drepturile autorului plângerii. Această jurisprudență, prin faptul că se referă în mod larg la „autoritățile naționale”, vizează în același timp autoritățile naționale de concurență și instanțele naționale competente în materie. Or, dacă ar exista, în statul membru în cauză, deficiențe sistemice sau generalizate de natură să compromită independența acestor autorități, precum și motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care Comisia ar respinge plângerea și dacă aceasta ar fi adusă în fața autorităților respective, autorul plângerii ar fi supus unui risc real de încălcare a drepturilor sale, atunci autoritățile naționale menționate nu ar fi în măsură să protejeze în mod satisfăcător drepturile autorului plângerii în sensul jurisprudenței amintite la punctul 45 de mai sus.

91      Tertio, dreptul fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești independente garantat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă prezintă de asemenea o importanță la fel de deosebită pentru aplicarea eficientă a articolelor 101 și 102 TFUE. Astfel, instanțele naționale sunt chemate, pe de o parte, să controleze legalitatea deciziilor autorităților naționale de concurență și, pe de altă parte, să aplice direct articolele 101 și 102 TFUE. Curtea a subliniat deja în această privință că revine statelor membre, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, inclusiv în domeniul dreptului concurenței (a se vedea în acest sens jurisprudența citată la punctul 67 de mai sus).

92      Rezultă din tot ceea ce precedă că respectarea cerințelor statului de drept este un factor pertinent de care Comisia trebuie să țină seama în vederea determinării autorității de concurență celei mai bine plasate pentru a examina o plângere și că, în acest scop, Comisia putea, în speță, să aplice prin analogie Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586).

93      În al doilea rând, din decizia atacată reiese că Comisia s‑a limitat să arate în esență că condițiile referitoare la a doua etapă de analiză identificată în Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586), nu erau îndeplinite în speță, evitând în același timp să adopte o poziție cu privire la aspectul dacă erau îndeplinite condițiile referitoare la prima etapă de analiză identificată în aceeași hotărâre.

94      Or, în măsura în care aceste două etape de analiză sunt cumulative, nu se poate reproșa Comisiei că s‑a limitat, din motive de economie de procedură, la examinarea celei de a doua etape.

95      Prin urmare, argumentele invocate de reclamantă care urmăresc să demonstreze, în general, existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în Polonia de natură să compromită independența autorității poloneze de concurență și a instanțelor naționale competente în materie sunt inoperante.

96      În al treilea rând, trebuie examinate motivele expuse în decizia atacată pentru care Comisia a considerat că condițiile referitoare la a doua etapă de analiză nu erau îndeplinite în speță.

97      În această privință, reiese din jurisprudență că, în cadrul acestei a doua etape de analiză, revine mai întâi persoanei în cauză, în speță reclamanta, sarcina de a prezenta indicii privind existența unor motive serioase și întemeiate de a crede că ar fi supusă unui risc real de încălcare a drepturilor sale în cazul în care cauza sa ar fi examinată de autoritățile naționale. În continuare, revine Comisiei, în lumina preocupărilor specifice exprimate de reclamantă și a informațiilor furnizate eventual de aceasta, sarcina de a aprecia, în mod concret și precis, dacă, în împrejurările speței, existau astfel de motive, având în vedere situația personală a părții respective, natura încălcării pretinse și contextul factual al acesteia [a se vedea în acest sens prin analogie Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 60, 68 și 75].

98      În speță, reclamanta a invocat, în cursul procedurii administrative, o serie de indicii concrete și de informații specifice susceptibile, în opinia sa, să demonstreze, privite în ansamblu, că existau motive serioase și întemeiate de a crede că era supusă unui risc real de încălcare a drepturilor sale în cazul în care cauza sa ar fi fost examinată de autoritățile naționale. Or, potrivit reclamantei, Comisia nu a luat în considerare aceste indicii și informații și nu a motivat decizia atacată corespunzător cerințelor legale în această privință.

99      În special, primo, reclamanta a atras atenția Comisiei asupra faptului că PKP Cargo era o întreprindere controlată de stat și că, din cauza legăturilor strânse dintre aceasta și guvern, autoritatea de concurență poloneză era susceptibilă să se demonstreze indulgentă sau chiar părtinitoare față de această întreprindere. Astfel, potrivit reclamantei, pe de o parte, președintele autorității de concurență poloneze depinde în întregime de puterea executivă, întrucât este numit și revocat de prim‑ministru, fără ca legea să precizeze durata mandatului și motivele revocării acestuia. Faptul că prim‑ministrul l‑a revocat în mai multe rânduri pe președintele acestei autorități începând din anul 2014 ar indica această dependență. Pe de altă parte, PKP S. A., care ar fi societatea‑mamă a PKP Cargo, ar face parte dintre membrii Fundației Naționale Poloneze, o asociație creată și finanțată, tot potrivit reclamantei, de cele mai mari societăți publice din Polonia, care ar avea ca obiectiv apărarea și promovarea, prin campanii mediatice, a reformei sistemului judiciar din Polonia.

100    Secundo, reclamanta s‑a referit în mai multe rânduri la faptul că, în aprilie 2007, procurorul general de la acel moment, domnul Z. Ziobro, a formulat opoziție la decizia autorității de concurență poloneze din 17 iunie 2004 în cauza DOK 50/04, prin care această autoritate constata un abuz de poziție dominantă al PKP Cargo și o sancționa pe aceasta din urmă în acest temei. Potrivit reclamantei, această împrejurare demonstrează „voința politică de a proteja una dintre principalele societăți ale Trezoreriei Statului” și era susceptibilă să repună în discuție independența autorității de concurență poloneze, întrucât aceasta din urmă „ocup[a] o poziție mult mai slabă” decât cea a procurorului general.

101    În al treilea rând, potrivit reclamantei, politica de clemență a autorității de concurență poloneze față de PKP Cargo este demonstrată de faptul, pe de o parte, că sancțiunile aplicate acesteia în trecut au fost reduse, nedisuasive și ineficiente, astfel cum demonstrează împrejurarea că, în pofida acestora, PKP Cargo perseverează în practicile sale anticoncurențiale, și, pe de altă parte, că autoritatea menționată a refuzat să adopte vreo măsură împotriva PKP Cargo din anul 2015, deși reclamanta a sesizat‑o în această privință în mai multe rânduri. Această din urmă împrejurare ar indica o schimbare în politica autorității menționate față de PKP Cargo începând din anul 2015, care s‑ar explica prin lipsa de independență a acesteia.

102    Quarto, reclamanta a arătat în esență că instanțele naționale competente în materia dreptului concurenței nu erau în măsură să remedieze deficiențele autorității poloneze de concurență din cauza lipsei lor de independență.

103    În decizia atacată, Comisia s‑a limitat, în considerentul (25) litera (v), să afirme că argumentele prezentate de reclamantă referitoare la a doua etapă de analiză, amintită la punctul 80 de mai sus, conțineau „exclusiv afirmații nedovedite” și că faptul că președintele autorității de concurență poloneze este numit de prim‑ministru nu aducea atingere independenței deciziilor sale față de PKP Cargo. Din niciun alt fragment din decizia atacată nu rezultă vreo apreciere de fond a seriei de indicii invocate de reclamantă în acest scop și, de altfel, nici motivele pentru care Comisia a considerat că toate aceste indicii erau „exclusiv” „nedovedite”.

104    Astfel, din decizia atacată nu reiese că Comisia ar fi examinat în mod concret și precis diferitele indicii invocate de reclamantă în cursul procedurii administrative. Or, conform jurisprudenței amintite la punctul 97 de mai sus, Comisia trebuia să aprecieze, în mod concret și precis, în lumina preocupărilor specifice exprimate de reclamantă și a informațiilor furnizate eventual de aceasta, dacă, în împrejurările speței, existau motive serioase și întemeiate de a crede că reclamanta era supusă unui risc real de încălcare a drepturilor sale în cazul în care cauza sa ar fi examinată de autoritățile naționale.

105    Motivarea sumară a deciziei atacate cu privire la acest aspect nu permite nici reclamantei să cunoască motivele pentru care Comisia a înlăturat indiciile concrete invocate de ea aferente celei de a doua etape de analiză amintite la punctul 80 de mai sus, nici Tribunalului să exercite un control efectiv asupra legalității acestei decizii și să aprecieze dacă existau motive serioase și întemeiate de a crede că reclamanta era supusă unui risc real de încălcare a drepturilor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2017, Contact Software/Comisia, T‑751/15, nepublicată, EU:T:2017:602, punctele 39 și 40 și jurisprudența citată).

106    Prin urmare, se impune admiterea celui de al doilea motiv, precum și a celui de al doilea aspect al primului motiv al acțiunii și, pe cale de consecință, anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea celorlalte argumente invocate de reclamantă în susținerea celui de al doilea aspect al primului motiv.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

107    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de reclamantă, conform concluziilor acesteia din urmă.

108    Republica Polonă suportă propriile cheltuieli de judecată, în temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia C(2019) 6099 final a Comisiei Europene din 12 august 2019 (cazul AT.40459 – Expediere feroviară de mărfuri în Polonia – PKP Cargo).

2)      Obligă Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de SpedPro S. A.

3)      Republica Slovenia suportă propriile cheltuieli de judecată.

Van der Woude

Kornezov

Buttigieg

Hesse

 

      Petrlík

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 februarie 2022.

Semnături


*      Limba de procedură: polona.