Cauza C‑196/15
Granarolo SpA
împotriva
Ambrosi Emmi France SA
(cerere de decizie preliminară formulată de cour d’appel de Paris)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă și comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Articolul 5 punctele 1 și 3 – Instanța competentă – Noțiunile «materie contractuală» și «materie delictuală» – Ruperea intempestivă a unor relații comerciale de lungă durată – Acțiune în despăgubire – Noțiunile «vânzare de mărfuri» și «prestare de servicii»”
Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 14 iulie 2016
1. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 44/2001 – Competențe speciale – Competența în materie delictuală sau cvasi‑delictuală – Noțiune – Acțiune în despăgubire întemeiată pe o rupere intempestivă a unor relații comerciale de lungă durată – Excludere – Condiție – Existența unei relații contractuale tacite – Apreciere de către instanța națională – Criterii de apreciere
(Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului, art. 5 pct. 3)
2. Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 44/2001 – Competențe speciale – Articolul 5 punctul 1 litera (b) – Relații comerciale de lungă durată – Posibilitatea de a le califica fie drept contract de vânzare de mărfuri, fie drept contract de prestare de servicii în funcție de obligația caracteristică a contractului menționat – Apreciere de către instanța națională
[Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului, art. 5 pct. 1 lit. (b)]
1. Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie să fie interpretat în sensul că o acțiune în despăgubire întemeiată pe o rupere intempestivă a unor relații comerciale de lungă durată nu ține de materia delictuală sau cvasidelictuală, în sensul acestui regulament, dacă exista între părți o relație contractuală tacită, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, independent de calificarea sa în dreptul național. Demonstrația care vizează stabilirea existenței unei astfel de relații contractuale tacite trebuie să se întemeieze pe o serie de elemente concordante, printre care sunt susceptibile să figureze, în special, existența unor relații comerciale de lungă durată, buna‑credință între părți, regularitatea tranzacțiilor și evoluția lor în timp exprimată în cantitate și în valoare, eventualele acorduri asupra prețurilor facturate și/sau asupra reducerilor acordate, precum și corespondența schimbată.
(a se vedea punctele 22, 25, 26 și 28 și dispozitiv 1)
2. Articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie să fie interpretat în sensul că relațiile comerciale de lungă durată trebuie să fie calificate drept „contract de vânzare de mărfuri”, dacă obligația caracteristică a contractului în discuție este livrarea unui bun, sau drept „contract de prestare de servicii,” dacă această obligație este o prestare de servicii, aspect a cărui stabilire revine instanței de trimitere.
În primul dintre aceste cazuri, o calificare drept vânzare de mărfuri se poate aplica unei relații comerciale de lungă durată între doi operatori economici, atunci când această relație se limitează la acorduri succesive având fiecare ca obiect livrarea și recuperarea de mărfuri. În schimb, aceasta nu corespunde economiei unui contract de distribuție tipic, caracterizat printr‑un acord‑cadru care are ca obiect un angajament de furnizare și de aprovizionare încheiat de doi operatori economici pentru viitor.
În cel de al doilea caz, în ceea ce privește o calificare drept prestare de servicii, noțiunea de servicii, în sensul dispoziției menționate, implică cel puțin ca partea care le furnizează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remunerații. În ceea ce privește primul criteriu al acestei definiții, și anume existența unei activități, el corespunde, în cazul unui contract care are ca obiect distribuția produselor uneia dintre părți de către cealaltă parte, prestației caracteristice furnizate de partea care, asigurând o asemenea distribuție, participă la dezvoltarea difuzării produselor în discuție grație, printre altele, împrejurării, a cărei constatare ține de competența instanței naționale, că distribuitorul poate fi în măsură să ofere clienților servicii și avantaje pe care nu le poate oferi un simplu revânzător și, astfel, să cucerească, în beneficiul produselor furnizorului, o parte mai mare a pieței locale. În ceea ce privește criteriul remunerației acordate în schimbul unei activități, acesta nu poate fi înțeles în sensul strict al plății unei sume de bani. În această privință, trebuie să se ia în considerare, printre altele, faptul că un contract de distribuție se întemeiază, de regulă, pe o selecție a distribuitorilor de către furnizor, care poate conferi distribuitorilor un avantaj concurențial prin faptul că numai ei vor avea dreptul să vândă produsele furnizorului pe un teritoriu determinat sau, cel puțin, prin faptul că un număr limitat de distribuitori vor beneficia de dreptul respectiv. În plus, un contract de distribuție prevede adesea un ajutor pentru distribuitori în materia accesului la suporturile de publicitate, a transmiterii unui know‑how prin intermediul unor acțiuni de formare sau chiar a unor facilități de plată. Revine instanței de fond sarcina de a verifica existența acestor elemente.
(a se vedea punctele 35, 37-41 și 44 și dispozitiv 2)