HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

25 ianuarie 2022(*)

„Recurs – Ajutoare de stat – Articolele 107 și 108 TFUE – Tratat bilateral de investiții – Clauză de arbitraj – România – Aderarea la Uniunea Europeană – Abrogarea unei scheme de stimulente fiscale înainte de aderare – Hotărâre arbitrală prin care se acordă despăgubiri după aderare – Decizie a Comisiei Europene prin care această plată este declarată drept ajutor de stat incompatibil cu piața internă și se dispune recuperarea ei – Competența Comisiei – Aplicarea ratione temporis a dreptului Uniunii – Determinarea datei la care se conferă beneficiarului dreptul de a încasa ajutorul – Articolul 19 TUE – Articolele 267 și 344 TFUE – Autonomia dreptului Uniunii”

În cauza C‑638/19 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 27 august 2019,

Comisia Europeană, reprezentată de T. Maxian Rusche și P.‑J. Loewenthal, în calitate de agenți,

recurentă,

susținută de:

Republica Federală Germania, reprezentată de D. Klebs, R. Kanitz și J. Möller, în calitate de agenți,

Republica Letonia, reprezentată de K. Pommere, în calitate de agent,

Republica Polonă, reprezentată de D. Lutostańska, B. Majczyna și M. Rzotkiewicz, în calitate de agenți,

interveniente în recurs,

celelalte părți din procedură fiind:

European Food SA, cu sediul în Drăgănești (România),

Starmill SRL, cu sediul în Drăgănești,

Multipack SRL, cu sediul în Drăgănești,

Scandic Distilleries SA, cu sediul în Oradea (România),

Ioan Micula, cu domiciliul în Oradea,

reprezentate de K. Struckmann, Rechtsanwalt, și G. Forwood, avocat, precum și de A. Kadri, solicitor,

Viorel Micula, cu domiciliul în Oradea,

European Drinks SA, cu sediul în Ștei (România),

Rieni Drinks SA, cu sediul în Rieni (România),

Transilvania General Import‑Export SRL, cu sediul în Oradea,

West Leasing SRL, fostă West Leasing International SRL, cu sediul în Păntășești (România),

reprezentate de J. Derenne, D. Vallindas și O. Popescu, avocați,

reclamanți în primă instanță,

Regatul Spaniei, reprezentat inițial de S. Centeno Huerta, în calitate de agent, apoi de A. Gavela Llopis, în calitate de agent,

Ungaria,

interveniente în primă instanță,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Arabadjiev, doamnele A. Prechal și K. Jürimäe, domnii C. Lycourgos, E. Regan (raportor), S. Rodin și I. Jarukaitis, președinți de cameră, domnii M. Ilešič, F. Biltgen și N. Piçarra, doamna L. S. Rossi și domnul A. Kumin, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul M. Longar, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 aprilie 2021,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 1 iulie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 18 iunie 2019, European Food și alții/Comisia (T‑624/15, T‑694/15 și T‑704/15, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2019:423), prin care acesta a anulat Decizia (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015 privind ajutorul de stat SA.38517 (2014/C) (ex 2014/NN) pus în aplicare de România – Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11 decembrie 2013 (JO 2015, L 232, p. 43) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2        Prin recursul incident formulat, Regatul Spaniei solicită de asemenea anularea hotărârii atacate.

 Cadrul juridic

 Convenția ICSID

3        Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965 (denumită în continuare „Convenția ICSID”), intrată în vigoare în privința României la 12 octombrie 1975, prevede la articolul 53 alineatul (1):

„Sentința este obligatorie față de părți și nu poate fi obiectul vreunui apel sau al altui recurs, în afara celor prevăzute de prezenta convenție. Fiecare parte trebuie să asigure executarea sentinței potrivit termenilor ei […]”

4        Articolul 54 alineatul (1) din Convenția ICSID prevede:

„Fiecare stat contractant recunoaște orice sentință dată în cadrul prezentei convenții ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obligațiilor pecuniare pe care sentința le impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcționând pe teritoriul zisului stat. […]”

 Acordul european

5        Acordul european de stabilire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și România, pe de altă parte, încheiat și aprobat în numele Comunității prin Decizia 94/907/CECA/CE, Euratom a Consiliului și a Comisiei din 19 decembrie 1994 (JO 1994, L 357, p. 2, denumit în continuare „Acordul european”), intrat în vigoare la 1 februarie 1995, prevedea la articolul 64 alineatele (1) și (2):

„1.      Sunt incompatibile cu buna funcționare a prezentului acord, în măsura în care pot afecta schimburile comerciale dintre Comunitățile Europene și România:

[…]

(iii)      orice ajutor public care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri.

2.      Orice practică ce contravine prezentului articol trebuie să fie evaluată pe baza criteriilor care decurg din aplicarea normelor prevăzute la articolele [101, 102 și 107 TFUE].”

6        Articolele 69 și 71 din Acordul european impuneau României să își alinieze progresiv legislația națională la acquis‑ul comunitar.

 TBI

7        Tratatul bilateral de investiții încheiat la 29 mai 2002 între guvernul Regatului Suediei și guvernul român privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor (denumit în continuare „TBI”) a intrat în vigoare la 1 iulie 2003 și prevede la articolul 2 alineatul (3):

„Fiecare parte contractantă va asigura întotdeauna un tratament just și echitabil investițiilor investitorilor celeilalte părți contractante și nu va afecta, prin măsuri nerezonabile sau discriminatorii, managementul, întreținerea, folosința, posesia sau înstrăinarea acestora de către investitorii respectivi.”

8        Articolul 7 din TBI prevede că diferendele dintre investitori și țările semnatare sunt soluționate, printre altele, de un tribunal arbitral care aplică Convenția ICSID (denumită în continuare „clauza de arbitraj”).

 Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană și Actul de aderare

9        În temeiul Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 11), semnat la 25 aprilie 2005, România a aderat la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007.

10      Articolul 2 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203, denumit în continuare „Actul de aderare”) prevede:

„De la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții […] înainte de aderare sunt obligatorii pentru […] România și se aplică în [acest stat] în condițiile stabilite prin aceste tratate și prin prezentul act.”

11      Anexa V la Actul de aderare cuprinde titlul 2, intitulat „Politica în domeniul concurenței”, care cuprinde, la punctele (1) și (5), dispoziții specifice privind schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare în România înainte de data aderării la Uniune și care sunt aplicabile și după această dată.

 Regulamentul nr. 659/1999

12      Cu titlul „Procedura oficială de investigare”, articolul 6 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 734/2013 al Consiliului din 22 iulie 2013 (JO 2013, L 204, p. 15) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 659/1999”), prevedea la alineatul (1):

„Decizia de a deschide procedura oficială de investigare sintetizează elementele relevante de fapt și de drept, include o evaluare preliminară a Comisiei cu privire la caracterul de ajutor de stat al măsurii propuse și indică îndoielile privind compatibilitatea acesteia cu piața [internă]. Prin decizie, se solicită statului membru în cauză și celorlalte persoane interesate să‑și prezinte observațiile într‑un termen stabilit, care în mod normal nu depășește o lună. […]”

 Istoricul cauzei și decizia în litigiu

13      Istoricul cauzei, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 1-42 din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

14      La 2 octombrie 1998, autoritățile române au adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/1998 (denumită în continuare „OUG 24”) prin care se acordau anumitor investitori din regiuni defavorizate care obținuseră un certificat de investitor permanent o serie de stimulente fiscale, printre care se numără în special facilități precum scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașini, restituirea taxelor vamale pentru materiile prime sau chiar scutirea de la plata impozitului pe profit, aplicabile atât timp cât zona de investiții rămânea calificată drept „regiune defavorizată”.

15      Prin decizia din 25 martie 1999, aplicabilă începând cu 1 aprilie 1999, guvernul român a calificat drept „regiune defavorizată”, pentru o durată de zece ani, zona minieră Ștei‑Nucet, județul Bihor (România).

16      Pentru respectarea obligației de apropiere progresivă între legislația română și legislația Uniunii, prevăzută de Acordul european, România a adoptat, în cursul anului 1999, Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000. Această lege definea ajutoarele de stat în aceiași termeni precum cei utilizați la articolul 64 din Acordul european și la articolul 107 alineatul (1) TFUE. Aceasta desemna de asemenea Consiliul Concurenței (România) și Oficiul Concurenței (România) în calitate de autorități naționale însărcinate cu supravegherea ajutoarelor de stat, competente să aprecieze compatibilitatea ajutoarelor de stat acordate de România întreprinderilor.

17      Prin Decizia nr. 244/2000 din 15 mai 2000, Consiliul Concurenței a considerat că mai multe stimulente fiscale acordate în temeiul OUG 24 constituiau ajutoare de stat și că acestea trebuiau, în consecință, să fie eliminate.

18      La 1 iulie 2000, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2000 (denumită în continuare „OUG 75”) a modificat OUG 24 menținând stimulentele fiscale în cauză (denumite în continuare, împreună, „schema de stimulente fiscale în cauză”).

19      Consiliul Concurenței a formulat o acțiune la Curtea de Apel București (România) în susținerea căreia a arătat că, în pofida adoptării OUG 75, decizia sa nr. 244/2000 nu a fost pusă în aplicare. Această acțiune a fost respinsă la 26 ianuarie 2001, pentru motivul că OUG 75 trebuia considerată o măsură legislativă și că, în consecință, legalitatea sa nu putea fi contestată de Consiliul Concurenței în temeiul Legii nr. 143/1999. Această hotărâre a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție (România) prin Hotărârea din 19 februarie 2002.

20      Domnii Ioan și Viorel Micula, cetățeni suedezi cu reședința în România, sunt acționarii majoritari ai societății European Food and Drinks Group, ale cărei activități constau în producția de alimente și de băuturi în regiunea Ștei‑Nucet, județul Bihor. Societatea European Food and Drinks Group deține European Food SA, Starmill SRL, Multipack SRL, Scandic Distilleries SA, European Drinks SA, Rieni Drinks SA, Transilvania General Import‑Export SRL și West Leasing International SRL.

21      Pe baza unor certificate de investitori permanenți obținute la 1 iunie 2000 de European Food și la 17 mai 2002 de Starmill și de Multipack, aceste trei societăți au făcut investiții în zona minieră Ștei‑Nucet.

22      În cursul lunii februarie 2000, au început negocierile de aderare a României la Uniune. În acest context, Uniunea a constatat, în Poziția comună din 21 noiembrie 2001, că subzistau în România „o serie de scheme de ajutor existente, precum și scheme de ajutor noi, incompatibile, care nu [fuseseră] aliniate la acquis”, inclusiv „facilitățile acordate în temeiul [schemei de stimulente fiscale în cauză]”.

23      La 26 august 2004, România a abrogat toate măsurile acordate prin schema de stimulente fiscale în cauză, cu excepția scutirii de la plata impozitului pe profit, precizând că, „[p]entru a respecta criteriile prevăzute de normele comunitare privind ajutoarele de stat și a finaliza negocierile privind capitolul nr. 6 (Politica în domeniul concurenței), [era] necesar să se elimine toate formele de ajutor de stat prevăzute de legislația națională care [erau] incompatibile cu acquis‑ul comunitar în materie”. Această abrogare a produs efecte de la 22 februarie 2005.

24      La 28 iulie 2005, domnii Ioan și Viorel Micula, European Food, Starmill și Multipack (denumiți în continuare „reclamanții din procedura arbitrală”) au solicitat constituirea unui tribunal arbitral, în conformitate cu articolul 7 din TBI, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză.

25      La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniune.

26      Prin decizia din 24 septembrie 2008, tribunalul arbitral a declarat admisibilitatea cererii de arbitraj.

27      Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013 (denumită în continuare „hotărârea arbitrală”), tribunalul arbitral a considerat că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză înainte de 1 aprilie 2009, România a adus atingere încrederii legitime a reclamanților din procedura arbitrală, care credeau că aceste stimulente vor fi disponibile în esență sub aceeași formă, până la 31 martie 2009 inclusiv, nu a acționat în mod transparent, întrucât nu i‑a avertizat pe acești reclamanți în timp util și nu a asigurat un tratament just și echitabil al investițiilor efectuate de reclamanții menționați, în sensul articolului 2 alineatul (3) din TBI. Prin urmare, tribunalul arbitral a obligat România la plata către reclamanții din procedura arbitrală, cu titlu de daune interese, a sumei de 791 882 452 de lei românești (RON) (aproximativ 178 de milioane de euro), această sumă fiind stabilită ținând seama în principal de prejudiciile pretins suferite de reclamanții respectivi în perioada cuprinsă între 22 februarie 2005 și 31 martie 2009.

28      La 31 ianuarie 2014, serviciile Comisiei au informat autoritățile române că orice punere în aplicare sau executare a hotărârii arbitrale va fi considerată un ajutor nou și va trebui să facă obiectul unei notificări adresate Comisiei.

29      La 20 februarie 2014, autoritățile române au informat serviciile Comisiei cu privire la plata unei părți din suma acordată de tribunalul arbitral reclamanților din procedura arbitrală, cu titlu de daune interese, prin compensarea taxelor și a impozitelor datorate autorităților române de European Food.

30      La 26 mai 2014, Comisia a adoptat Decizia C(2014) 3192 final, prin care se solicita României să suspende imediat orice acțiune care ar putea duce la punerea în aplicare sau la executarea hotărârii arbitrale, pentru motivul că o astfel de acțiune era un ajutor de stat ilegal, până la adoptarea de către Comisie a unei decizii finale cu privire la compatibilitatea acestei măsuri cu piața internă.

31      La 1 octombrie 2014, Comisia a informat România în legătură cu decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește executarea parțială de către România a hotărârii arbitrale la începutul anului 2014, precum și în ceea ce privește orice punere în aplicare sau executare ulterioară a hotărârii arbitrale.

32      La 29 mai 2015, autoritățile române au transferat soldul sumei datorate în temeiul hotărârii arbitrale și, prin urmare, au considerat că au pus‑o integral în executare.

33      La 30 martie 2015, Comisia a adoptat decizia în litigiu. Articolul 1 din aceasta prevede că plata daunelor interese acordate prin hotărârea arbitrală unității economice unice compuse din domnii Ioan și Viorel Micula, European Food, Starmill, Multipack, European Drinks, Rieni Drinks, Scandic Distilleries, Transilvania General Import‑Export și West Leasing International constituie un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, incompatibil cu piața internă. Conform articolului 2 din această decizie, România este obligată să nu plătească niciun ajutor incompatibil menționat la articolul 1 din decizia amintită și să recupereze ajutoarele care au fost deja plătite entităților care compun această unitate economică, precum și orice ajutor plătit acestor entități care nu a fost notificat Comisiei în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE sau orice ajutor plătit după data adoptării aceleiași decizii.

 Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

34      Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 6, la 30 și, respectiv, la 28 noiembrie 2015, European Food, Starmill, Multipack și Scandic Distilleries, în cauza T‑624/15, domnul Ioan Micula, în cauza T‑694/15, și domnul Viorel Micula, European Drinks, Rieni Drinks, Transilvania General Import‑Export, precum și West Leasing International, în cauza T‑704/15, au introdus, fiecare, o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE având ca obiect anularea deciziei în litigiu. Tribunalul a admis cererile de intervenție formulate de Regatul Spaniei și de Ungaria în susținerea concluziilor Comisiei. În temeiul articolului 68 din Regulamentul său de procedură, Tribunalul a conexat aceste trei cauze în vederea pronunțării deciziei de finalizare a judecății.

35      Tribunalul a considerat că, în susținerea acțiunilor formulate, acești reclamanți invocau șapte motive. Primul motiv era întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia în litigiu și pe un abuz de putere, precum și pe nerespectarea articolului 351 TFUE și a principiilor generale de drept. Al doilea motiv privea încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE. Al treilea motiv se referea la încălcarea principiului protecției încrederii legitime. Al patrulea motiv era întemeiat pe aprecierea eronată a compatibilității măsurii în cauză cu piața internă. Al cincilea motiv era întemeiat pe determinarea eronată a beneficiarilor ajutorului și pe nemotivare. Al șaselea motiv privea o eroare de drept referitoare la recuperarea ajutorului. În sfârșit, al șaptelea motiv era întemeiat pe o încălcare a dreptului de a fi ascultat, a articolului 108 alineatul (3) TFUE și a articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

36      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis primul aspect al primului motiv invocat în cauza T‑704/15 și primul aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauzele T‑624/15 și T‑694/15, întemeiate, pe de o parte, pe necompetența Comisiei de a adopta decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE și, pe de altă parte, pe lipsa unui avantaj, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, conferit prin plata daunelor interese, pentru faptul că, printre altele, pretinsul avantaj a fost acordat înainte de aderarea României la Uniune. Acesta a statuat în esență, la punctele 59-93 din această hotărâre, că, prin adoptarea deciziei în litigiu, Comisia aplicase retroactiv competențele pe care le deținea în temeiul articolului 108 TFUE și al Regulamentului nr. 659/1999 unor fapte anterioare acestei aderări și că, prin urmare, Comisia nu putea califica măsura în cauză, și anume, potrivit acestei decizii, plata despăgubirii acordate de tribunalul arbitral pentru repararea prejudiciului pe care reclamanții din procedura arbitrală susțin că l‑au suferit ca urmare a abrogării de către acest stat a schemei de stimulente fiscale în cauză, drept „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

37      În plus, Tribunalul a admis al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauzele T‑624/15 și T‑694/15 și primul aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauza T‑704/15, referitoare în esență la eroarea privind calificarea juridică a hotărârii arbitrale prin prisma noțiunilor de „avantaj” și de „ajutor”, în sensul articolului 107 TFUE. În această privință, Tribunalul a statuat în esență, la punctele 98-111 din hotărârea atacată, că, întrucât dreptul Uniunii nu era aplicabil ratione temporis, iar Comisia nu era competentă în temeiul articolului 108 TFUE, precum și al Regulamentului nr. 659/1999, decizia în litigiu era nelegală întrucât califica drept „avantaj” și „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acordarea acestei compensații, cel puțin pentru perioada anterioară datei la care a intrat în vigoare dreptul Uniunii în România.

38      În consecință, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în totalitate, fără a examina celelalte aspecte ale acestor motive și nici celelalte motive.

 Concluziile părților și procedura în fața Curții

39      Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        respingerea primului aspect al primului motiv și a primului aspect al celui de al doilea motiv invocate în primă instanță în cauza T‑704/15, precum și respingerea primului și a celui de al doilea aspect ale celui de al doilea motiv invocate în cauzele T‑624/15 și T‑694/15;

–        trimiterea cauzelor conexate T‑624/15, T‑694/15 și T‑704/15 spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la celelalte motive și

–        soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

40      European Food, Starmill, Multipack și Scandic Distilleries, precum și domnul Ioan Micula (denumiți în continuare, împreună, „European Food și alții”) solicită Curții:

–        respingerea recursului;

–        cu titlu subsidiar, anularea deciziei în litigiu;

–        cu titlu mai subsidiar, trimiterea cauzelor spre rejudecare la Tribunal și

–        obligarea Comisiei și a intervenientelor să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate de European Food și alții, aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

41      Domnul Viorel Micula, European Drinks, Rieni Drinks, Transilvania General Import‑Export și West Leasing (denumite în continuare, împreună, „Viorel Micula și alții”) solicită Curții:

–        respingerea recursului;

–        cu titlu subsidiar, admiterea celui de al doilea motiv invocat în primă instanță în cauza T‑704/15 și, prin urmare, anularea deciziei în litigiu;

–        cu titlu mai subsidiar, trimiterea cauzelor spre rejudecare la Tribunal;

–        obligarea Comisiei să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Viorel Micula și alții, aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs, și

–        obligarea Regatului Spaniei și a Ungariei să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

42      Regatul Spaniei solicită Curții:

–        admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și respingerea acțiunii formulate în primă instanță ca inadmisibilă și

–        cu titlu subsidiar, admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și respingerea acțiunii în primă instanță ca nefondată.

43      Prin recursul incident formulat, Regatul Belgiei solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în primă instanță și

–        obligarea European Food și alții și a lui Viorel Micula și alții la plata cheltuielilor de judecată.

44      Comisia solicită admiterea recursului incident.

45      European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții solicită respingerea recursului incident și obligarea, pe de o parte, a Regatului Spaniei, a Comisiei și a intervenientelor să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente recursului incident, precum și, pe de altă parte, a Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de European Food și alții și de Viorel Micula și alții în cadrul acestui recurs.

46      Prin scrisorile din 25 noiembrie și, respectiv, din 5 decembrie 2019, Republica Polonă și Republica Letonia au formulat cereri de intervenție în susținerea Comisiei, în temeiul articolului 40 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

47      Prin Deciziile președintelui Curții din 6 și, respectiv, din 9 ianuarie 2020, au fost admise cererile de intervenție formulate de Republica Polonă și de Republica Letonia, iar pentru acest din urmă stat membru, în conformitate cu articolul 129 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Curții, numai pentru a‑și prezenta observațiile în ședința de audiere a pledoariilor, în cazul în care aceasta ar avea loc, cererea sa de intervenție fiind prezentată după expirarea termenului prevăzut la articolul 190 alineatul (2) din acest regulament.

48      Prin scrisorile din 17 martie 2020, European Food și alții și Viorel Micula și alții au solicitat Curții să excludă Regatul Spaniei în calitate de parte la prezenta procedură și, prin urmare, să înlăture memoriul în răspuns la recursul principal depus de acest stat membru. În susținerea acestei cereri, părțile menționate arată că, în calitate de stat membru, Regatul Spaniei nu era, desigur, obligat să demonstreze un interes pentru a interveni în procedura de la Tribunal, potrivit articolului 40 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cu toate acestea, conform articolului 172 din Regulamentul de procedură al Curții, orice parte din cauza relevantă aflată pe rolul Tribunalului, inclusiv un stat membru, ar trebui, pentru a avea calitatea de parte în procedura de recurs, să demonstreze un interes în admiterea sau în respingerea acestui recurs. Această condiție, care a fost introdusă cu ocazia reformării regulamentului menționat în cursul anului 2012, ar trebui să se aplice și statelor membre.

49      Prin scrisorile din 29 martie 2020, grefa Curții, ca urmare a deciziei luate de președintele Curții, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, a informat aceste părți cu privire la respingerea cererii lor pentru motivul că Regatul Spaniei, întrucât a fost autorizat, în calitate de stat membru, să intervină în primă instanță în temeiul articolului 40 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, este de drept parte în recurs.

50      Prin scrisoarea din 16 decembrie 2020, Republica Federală Germania a formulat o cerere de intervenție în temeiul articolului 40 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în susținerea concluziilor Comisiei.

51      Prin decizia președintelui Curții din 12 ianuarie 2021, a fost admisă cererea de intervenție a acestui stat membru în conformitate cu articolul 129 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Curții pentru a‑și prezenta observațiile în ședința de audiere a pledoariilor, în cazul în care aceasta ar avea loc, cererea sa de intervenție fiind depusă după expirarea termenului prevăzut la articolul 190 alineatul (2) din acest regulament.

 Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii orale

52      Prin înscrisurile depuse la grefa Curții la 12 și la 14 iulie 2021, European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții au solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii. În susținerea cererii lor, aceștia arată în esență că nu sunt de acord cu concluziile avocatului general cu privire la două aspecte.

53      În primul rând, domnul avocat general ar aprecia în mod eronat, la punctul 138 din concluzii, consecințele, pentru răspunsul care trebuie dat la primul aspect al celui de al doilea motiv prezentat în cauzele T‑624/15 și T‑694/15, ale erorii de drept care ar fi fost săvârșită, în opinia sa, de Tribunal, atunci când acesta din urmă a statuat că pretinsul ajutor de stat a fost acordat la data abrogării schemei de stimulente fiscale în cauză cu încălcarea TBI. Desigur, această eroare de drept ar justifica anularea hotărârii atacate, din moment ce dreptul de a percepe acest ajutor nu ar rezulta din această abrogare, ci dintr‑o hotărâre arbitrală care a fost pronunțată ulterior aderării României la Uniune. Cu toate acestea, contrar celor propuse de avocatul general, primul aspect al celui de al doilea motiv ar trebui admis, din moment ce prin acesta se reproșează Comisiei că a considerat în decizia în litigiu că ajutorul de stat în cauză nu rezulta din hotărârea arbitrală, ci din însăși plata daunelor interese acordate prin această hotărâre, în condițiile în care plata unei sume acordate în acest temei nu conferă niciun avantaj suplimentar în raport cu hotărârea arbitrală. Identificarea precisă a măsurii de ajutor de stat în discuție ar fi de asemenea o problemă determinantă abordată în cadrul celui de al doilea motiv în cauza T‑704/15, astfel încât, în cazul în care Curtea ar urma raționamentul prezentat de avocatul general în concluzii, ar trebui să trimită cauza spre rejudecare la Tribunal pentru examinarea acestei chestiuni.

54      În al doilea rând, domnul avocat general ar considera în mod eronat, la punctul 135 din concluzii, că orice măsură luată după pronunțarea hotărârii arbitrale, cu ocazia punerii sale în aplicare de către România, poate constitui un ajutor de stat. Astfel, numai această hotărâre ar putea conduce la acordarea unui asemenea ajutor, din moment ce, în conformitate cu articolul 53 din Convenția ICSID, obligația care incumbă României de a plăti daunele interese ar rezulta din hotărârea menționată, fără a fi necesar ca autoritățile române să întreprindă demersuri administrative sau jurisdicționale suplimentare. În special, procedura de recunoaștere a hotărârii arbitrale ar constitui o simplă formalitate administrativă numai pentru cazul în care acest stat nu ar respecta această hotărâre.

55      În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca părțile să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general [Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 41 și jurisprudența citată].

56      Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale [Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 42 și jurisprudența citată].

57      Cu toate acestea, după ascultarea avocatului general, Curtea poate oricând să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, mai ales în cazul în care consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții.

58      În speță, Curtea consideră totuși, după ascultarea avocatului general, că, la finalul fazei scrise a procedurii și al ședinței de audiere a pledoariilor care a avut loc, dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța în prezenta cauză. Ea arată de altfel că cererile de redeschidere a fazei orale a procedurii formulate de European Food și alții, precum și de Viorel Micula și alții nu scot la iveală niciun fapt nou de natură să poată exercita o influență asupra deciziei pe care este chemată să o pronunțe în această cauză.

59      În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

 Cu privire la recursul principal

60      În susținerea recursului, Comisia, susținută de Regatul Spaniei și de interveniente, invocă trei motive.

61      Prin intermediul primului motiv, care cuprinde două aspecte, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a constatat necompetența Comisiei de a adopta decizia în litigiu. Primul aspect al acestui motiv, invocat cu titlu principal, privește încălcarea de către Tribunal a articolului 108 TFUE, în timp ce al doilea aspect al motivului menționat, invocat cu titlu subsidiar, privește încălcarea capitolului 2 din anexa V la Actul de aderare.

62      Prin intermediul celui de al doilea motiv, care cuprinde două aspecte, Comisia arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat că dreptul Uniunii nu era aplicabil despăgubirii acordate prin hotărârea arbitrală. Primul aspect al acestui motiv, invocat cu titlu principal, privește încălcarea de către Tribunal a articolului 2 din Actul de aderare și a normelor de aplicare a dreptului Uniunii ratione temporis, în timp ce al doilea aspect al motivului menționat, invocat cu titlu subsidiar, privește încălcarea Acordului european.

63      Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat noțiunea de avantaj și a omis să examineze toate motivele deciziei în litigiu atunci când a considerat că despăgubirea în cauză nu constituia un astfel de avantaj.

64      Trebuie, mai întâi, să se examineze împreună primul aspect al primului motiv și al doilea motiv.

 Cu privire la admisibilitate

 Argumentele părților

65      European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții susțin că argumentația dezvoltată în special în susținerea primului motiv, sub primul aspect, și a celui de al doilea motiv, sub cele două aspecte ale sale, este inadmisibilă, chiar inoperantă, pentru mai multe motive.

66      În primul rând, stabilirea datei la care a fost acordat ajutorul de stat în cauză, care face în esență obiectul primului și al celui de al doilea motiv, sub primele lor aspecte, ar ține de o constatare de fapt. Prin urmare, aceasta nu ar putea face obiectul unui recurs. Astfel, Tribunalul ar fi constatat în mod suveran că hotărârea arbitrală a avut ca obiect despăgubirea reclamanților din procedura arbitrală ca urmare a unui eveniment survenit înainte de aderarea României la Uniune, și anume abrogarea de către acest stat, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale în cauză, și că această hotărâre nu a produs niciun efect după această aderare. Întrucât Tribunalul a stabilit, așadar, în fapt că plata despăgubirii nu reprezenta decât realizarea a unui drept anterior, această plată nu poate constitui un avantaj care intră sub incidența articolului 107 alineatul (1) TFUE, ceea ce ar fi suficient pentru a justifica anularea deciziei în litigiu.

67      În plus, potrivit European Food și alții, argumentația dezvoltată de Comisie cu privire la data la care a fost acordat ajutorul de stat în cauză nu este suficient de precisă. În special, recursul ar omite să precizeze motivele hotărârii atacate care ar fi viciate de o eroare de drept. Acesta nu ar menționa nici în ce măsură această hotărâre interpretează sau aplică în mod eronat jurisprudența Curții și nu ar indica nici faptele care au făcut obiectul unei calificări pretins eronate.

68      În al doilea rând, întrucât ajutorul de stat identificat în decizia în litigiu nu îl constituie dreptul la despăgubirea în cauză, nici măcar hotărârea arbitrală, ci plata acestei despăgubiri, mult după aderarea României la Uniune, argumentele prin care Comisia invocă, în special în susținerea celui de al doilea motiv, sub al doilea său aspect, că este competentă să examineze o măsură susceptibilă să constituie un ajutor de stat acordat înainte de această aderare ar trebui respinse ca inoperante. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește argumentația prin care Comisia arată, în susținerea primului motiv, sub primul său aspect, că ajutorul de stat în cauză rezultă din transformarea acestei hotărâri într‑un titlu executoriu sau din pronunțarea hotărârii respective. Astfel, admiterea acestor argumente ar însemna că Comisia a constatat în mod eronat în această decizie că ajutorul respectiv a fost acordat prin plata despăgubirii. Or, orice încercare a Comisiei de a modifica sau de a completa ex post motivarea deciziei menționate ar fi inadmisibilă.

69      În al treilea rând, argumentația prin care Comisia invocă, în susținerea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, o încălcare a Acordului european ar trebui respinsă ca inadmisibilă sau ca inoperantă. Astfel, pe de o parte, prin această argumentație, Comisia ar admite obligatoriu că Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că orice eventuală acordare a unui ajutor de stat ar fi avut loc, în speță, înainte de aderarea României la Uniune, ceea ce ar fi în contradicție cu termenii deciziei în litigiu. Pe de altă parte, întrucât această decizie a fost adoptată în temeiul articolelor 107 și 108 TFUE, Comisia nu ar putea, în stadiul prezentului recurs, să se întemeieze pe Acordul european. Astfel, instanța Uniunii nu poate înlocui temeiul juridic reținut de decizia menționată cu un alt temei juridic.

70      Comisia consideră că primul motiv, sub primul aspect, și al doilea motiv, sub cele două aspecte ale acestuia, sunt admisibile.

 Aprecierea Curții

71      În primul rând, trebuie amintit că reiese din articolul 256 alineatul (1) TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene că recursul se limitează la chestiuni de drept și că Tribunalul este, așadar, singurul competent să constate și să aprecieze faptele pertinente, precum și elementele de probă. Aprecierea faptelor și a elementelor de probă nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestora, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs (a se vedea Hotărârea din 2 martie 2021, Comisia/Italia și alții, C‑425/19 P, EU:C:2021:154, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

72      În schimb, atunci când Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă să își exercite controlul, în cazul în care Tribunalul a calificat natura lor juridică și a dedus din acestea consecințe în drept. Competența de control a Curții se extinde în special la problema dacă Tribunalul a aplicat criterii juridice corecte cu ocazia aprecierii faptelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, Comisia/Italia și alții, C‑425/19 P, EU:C:2021:154, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

73      În speță, este necesar să se constate că primele aspecte ale primului și ale celui de al doilea motiv ridică problema dacă, în ipoteza în care, precum în speță, o hotărâre arbitrală a acordat daune interese pentru repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a abrogării unei scheme de stimulente fiscale cu încălcarea unui TBI, a fost „acordat” un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, la data plății efective a acestei despăgubiri în executarea hotărârii menționate, astfel cum susține Comisia, pentru motivul că dreptul la despăgubire a luat definitiv naștere la data la care respectiva hotărâre a devenit executorie în dreptul național sau la data la care a intervenit această abrogare, astfel cum susțin European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții, întrucât, așa cum a statuat Tribunalul în hotărârea atacată, dreptul la despăgubire a luat naștere la această din urmă dată.

74      Or, o asemenea problemă constituie în mod vădit o chestiune de drept, din moment ce implică stabilirea datei la care ajutorul a fost „acordat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și verificarea aspectului dacă Tribunalul a efectuat o interpretare și o aplicare corecte ale articolului 107 alineatul (1) TFUE, precum și o calificare juridică exactă a faptelor pentru a defini data la care ajutorul a fost „acordat”, în sensul acestei dispoziții.

75      De altfel, în ceea ce privește susținerea întemeiată pe caracterul imprecis al argumentației dezvoltate de Comisie cu privire la acest aspect, este necesar să se amintească faptul că din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE, din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză (Hotărârea din 2 martie 2021, Comisia/Italia și alții, C‑425/19 P, EU:C:2021:154, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

76      Or, în speță, este suficient să se arate în această privință că, în recursul formulat, Comisia a precizat că, prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv, contestă punctele 66-80 și 83-88 din hotărârea atacată și că a dezvoltat, în acest scop, o argumentație clară și detaliată, care expune motivele pentru care acestea erau, în opinia sa, viciate de erori de drept.

77      În al doilea rând, în ceea ce privește critica potrivit căreia Comisia ar încerca, prin recursul formulat, să modifice sau să completeze decizia în litigiu în ceea ce privește natura ajutorului de stat vizat de aceasta, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții citate la punctul 75 din prezenta hotărâre, un motiv de recurs trebuie, sub sancțiunea inadmisibilității, să urmărească anularea nu a deciziei contestate în primă instanță, ci a hotărârii Tribunalului a cărei anulare se solicită, printr‑o argumentație care să vizeze în mod concret identificarea erorii de drept care ar vicia această hotărâre. Astfel, un recurent are dreptul să formuleze recurs invocând motive derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste temeinicia în drept a acesteia (Hotărârea din 4 martie 2021, Comisia/Fútbol Club Barcelona, C‑362/19 P, EU:C:2021:169, punctul 47 și jurisprudența citată).

78      Or, în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 73 din prezenta hotărâre, Comisia urmărește, prin recursul formulat, în special prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv, sub primele lor aspecte, să repună în discuție motivele prin care Tribunalul a considerat, în hotărârea atacată, că ajutorul de stat vizat de decizia în litigiu fusese acordat la momentul abrogării de către România, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale în cauză înainte de aderarea acestui stat la Uniune, astfel încât această instituție nu era competentă să adopte decizia respectivă în temeiul articolului 108 TFUE.

79      O astfel de argumentație, care privește motivele acestei hotărâri, este admisibilă în stadiul recursului, oricare ar fi motivarea deciziei în litigiu și în special limitele exacte ale măsurii care a fost considerată de Comisie, în această decizie, ca reprezentând un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

80      În schimb, trebuie subliniat în această privință că, întrucât competența Curții în recurs se limitează la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele dezbătute în fața primei instanțe (Hotărârea din 4 martie 2021, Comisia/Fútbol Club Barcelona, C‑362/19 P, EU:C:2021:169, punctul 47 și jurisprudența citată), aceasta nu poate statua, în prezentul recurs, cu privire la motive și argumente care nu au fost examinate de Tribunal, în special cele privind aspectul dacă măsura în cauză constituia pe plan material un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

81      În sfârșit, în al treilea rând, în ceea ce privește argumentația întemeiată pe încălcarea Acordului european, care face obiectul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, aceasta trebuie să fie considerată admisibilă, conform jurisprudenței amintite la punctul 77 din prezenta hotărâre. Astfel, Comisia susține prin această argumentație că Tribunalul a săvârșit, la punctul 87 din hotărârea atacată, o eroare de drept atunci când a înlăturat, cu încălcarea articolelor 267 și 344 TFUE, relevanța Hotărârii din 6 martie 2018, Achmea (C‑284/16, EU:C:2018:158), pentru motivul că tribunalul arbitral nu era obligat să aplice dreptul Uniunii faptelor survenite înainte de aderarea României la Uniune cu care era sesizat. În această privință, este irelevant faptul că argumentația respectivă nu are, eventual, legătură cu constatările efectuate de Comisie în decizia în litigiu, întrucât decizia nu face obiectul recursului, astfel cum s‑a amintit la punctul 77 din prezenta hotărâre.

82      În consecință, primul motiv, sub primul aspect, și al doilea motiv, sub cele două aspecte ale acestuia, sunt admisibile.

 Cu privire la fond

 Argumentele părților

–       Cu privire la primul aspect al primului motiv de recurs

83      Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Comisia susține că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 68-80 și 86 din hotărârea atacată, că dreptul la despăgubire al reclamanților din procedura arbitrală, acordat prin hotărârea arbitrală, le‑a fost conferit acestora din urmă la 22 februarie 2005, și anume înainte de aderarea României la Uniune, atunci când acest stat a abrogat schema de stimulente fiscale în cauză, și că, prin urmare, abrogarea acestei scheme constituie măsura de ajutor de stat în cauză, în condițiile în care acest ajutor îl constituie plata acestei despăgubiri după aderare.

84      Din aceasta ar rezulta că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept constând în interpretarea și aplicarea eronate ale jurisprudenței Curții privind data la care un ajutor de stat este acordat, în scopul exercitării competenței pe care aceasta o are în temeiul articolului 108 TFUE. Din această eroare ar rezulta o altă eroare de drept constând într‑o calificare juridică eronată a faptelor în ceea ce privește măsura prin care România a acordat pretinsul ajutor de stat în cauză.

85      Problema dacă Comisia era competentă să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE ar depinde de data la care România a adoptat măsura care poate constitui ajutorul de stat. În această privință, din jurisprudența Curții rezultată din Hotărârea din 21 martie 2013, Magdeburger Mühlenwerke (C‑129/12, EU:C:2013:200, punctele 40 și 41), ar reieși că existența unui act legal în temeiul căruia poate fi solicitată plata imediată a unui ajutor constituie criteriul juridic de calificare a unui ajutor de stat.

86      Or, în speță, reclamanții din procedura arbitrală nu ar fi obținut dreptul la despăgubirea în cauză decât atunci când hotărârea arbitrală a devenit executorie în temeiul dreptului național. Astfel, dreptul necondiționat la plata daunelor interese acordate în temeiul abrogării schemei de stimulente fiscale în cauză ar rezulta din hotărârea arbitrală coroborată cu dreptul național care obligă România să o pună în executare. În consecință, este corectă calificarea drept ajutor de stat a plății de către România a acestei despăgubiri făcută prin decizia în litigiu, fie că este voluntară sau prin executare silită. Întrucât acest ajutor de stat a fost acordat după aderarea României la Uniune, Comisia ar fi fost, așadar, competentă să adopte această decizie.

87      În orice caz, ar trebui să se țină seama de necesitatea de a garanta că interdicția privind ajutoarele de stat prevăzută la articolul 64 alineatul (1) litera (iii) din Acordul european și la articolul 107 alineatul (1) TFUE nu este eludată printr‑o clauză de arbitraj dintr‑un TBI care este obligatoriu pentru statele membre. Tribunalul ar fi ignorat acest context în hotărârea atacată.

88      European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții apreciază că Tribunalul a aplicat în mod corect principiile, astfel cum rezultă acestea din jurisprudența Curții, ce privesc data la care sunt acordate ajutoarele de stat.

89      Astfel, din Hotărârea din 21 martie 2013, Magdeburger Mühlenwerke (C‑129/12, EU:C:2013:200, punctele 40 și 41), ar reieși că ajutoarele de stat trebuie considerate acordate la data la care dreptul de a le percepe este conferit beneficiarului în temeiul reglementării naționale aplicabile. În ceea ce privește daunele interese, ar trebui să se considere că dreptul la repararea unui prejudiciu ia naștere la data producerii faptului generator al acestui prejudiciu, orice eveniment ulterior fiind accesoriu și nemodificând natura sau valoarea drepturilor stabilite la data producerii faptului generator.

90      Tribunalul ar fi statuat, așadar, în mod întemeiat, la punctul 75 din hotărârea atacată, că dreptul la despăgubire, confirmat prin hotărârea arbitrală, a luat naștere la 22 februarie 2005, cu ocazia abrogării de către România, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale în cauză și că, prin urmare, Comisia nu era competentă să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE. Procedând astfel, Tribunalul ar fi apreciat în mod întemeiat că Comisia concluzionase în mod eronat că ajutorul de stat invocat fusese acordat prin plata despăgubirii acordate prin această hotărâre.

91      În special, data la care hotărârea arbitrală a fost integrată în ordinea juridică națională ar fi irelevantă. Astfel, această hotărâre nu ar fi dat naștere unor drepturi care nu existau înainte de aderarea României la Uniune, întrucât o hotărâre, fie judiciară sau arbitrală, prin care se acordă daune interese pentru repararea unui prejudiciu cauzat de un act ilicit nu are caracter constitutiv, ci un caracter declarativ în privința drepturilor și obligațiilor născute atunci când acest act ilicit a fost săvârșit. În plus, în temeiul articolului 54 din Convenția ICSID, România ar fi obligată să recunoască și să pună în executare hotărârea arbitrală, independent de statutul acestei hotărâri în dreptul procedural român.

92      Prin urmare, Tribunalul ar fi considerat în mod întemeiat că punerea în aplicare a hotărârii arbitrale nu reprezintă decât realizarea unui drept care a luat naștere la 22 februarie 2005, nici această hotărâre sau înregistrarea sa în România, nici punerea sa în executare ulterioară față de aceasta din urmă neconferind reclamanților din procedura arbitrală vreun avantaj suplimentar în raport cu drepturile de care aceștia beneficiau deja la acea dată.

93      De altfel, nu abrogarea schemei de stimulente fiscale în discuție, ci încălcarea TBI de către România ar fi conferit reclamanților din procedura arbitrală dreptul de a percepe despăgubirea a cărei plată a fost calificată prin decizia în litigiu ca reprezentând un ajutor de stat. Tribunalul arbitral ar fi putut astfel să rețină definitiv răspunderea României ca urmare a acestei încălcări, înainte de aderarea acestui stat la Uniune. Nici hotărârea arbitrală, nici calculul cuantumului exact al daunelor interese acordate nu ar fi deci pertinente pentru a stabili data la care dreptul de a percepe ajutorul de stat este conferit beneficiarilor săi.

–       Cu privire la al doilea motiv

94      Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, Comisia arată că Tribunalul, prin faptul că a statuat, la punctele 66, 67 și 80-88 din hotărârea atacată, că dreptul Uniunii nu era aplicabil ratione temporis despăgubirii acordate prin hotărârea arbitrală, pentru motivul că toate evenimentele care au dat naștere acestei despăgubiri s‑au produs înainte de aderarea României la Uniune, a încălcat articolul 2 din Actul de aderare, interpretat în lumina jurisprudenței Curții, astfel cum reiese aceasta, printre altele, din Hotărârea Kuso (C‑614/11, EU:C:2013:544, punctul 25), potrivit căreia dreptul Uniunii se aplică efectelor viitoare ale unei situații născute sub reglementarea anterioară. În special, începând de la data aderării unui nou stat membru, dreptul Uniunii s‑ar aplica tuturor situațiilor în curs.

95      Or, în speță, întrucât procedura arbitrală era pendinte la data aderării României la Uniune, procesul de adoptare a hotărârii tribunalului arbitral constituia o situație în curs la acea dată. De altfel, potrivit constatărilor efectuate de acest tribunal, reclamanții din procedura arbitrală ar fi suferit în mod progresiv, în cursul unei perioade cuprinse între anii 2005 și 2011, prejudiciul a cărui reparare o solicită.

96      De aici ar rezulta că pronunțarea hotărârii arbitrale a determinat aplicarea dreptului Uniunii, din moment ce a creat drepturi care nu existau înainte de aderarea României la Uniune, și a stabilit, printr‑o evaluare economică complexă, cuantumul despăgubirii. Efectele acestei hotărâri ar constitui astfel efectele viitoare ale unei situații născute înainte de această aderare. Prin urmare, hotărârea menționată nu poate fi considerată ca fiind recunoașterea unui drept care ar fi luat naștere la data la care România a abrogat schema de stimulente fiscale în cauză.

97      Dimpotrivă, abrogarea acestei scheme și hotărârea arbitrală ar constitui două acte juridice distincte, primul garantând respectarea articolului 64 alineatul (1) punctul (iii) din Acordul european, iar al doilea acordând o despăgubire ca urmare a abrogării unei scheme de ajutoare de stat incompatibile cu această dispoziție. Această situație ar fi comparabilă cu cea examinată în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 29 iunie 2004, Comisia/Consiliul (C‑110/02, EU:C:2004:395), prin care Curtea a statuat că dreptul Uniunii interzice eludarea unei decizii a Comisiei prin care un ajutor de stat este declarat incompatibil cu piața internă prin intermediul unui al doilea act juridic prin care se acordă o despăgubire destinată să compenseze rambursările la care sunt obligați beneficiarii acestui ajutor de stat în temeiul acestei decizii.

98      Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Comisia susține că, în orice caz, Tribunalul, atunci când a statuat că dreptul Uniunii nu era aplicabil ratione temporis despăgubirii acordate prin hotărârea arbitrală, a încălcat Acordul european, din moment ce acesta, făcând parte din dreptul Uniunii, era aplicabil tuturor evenimentelor anterioare aderării, care au dat naștere acestei despăgubiri. Articolul 64 alineatul (1) punctul (iii) din acest acord ar fi interzis României să acorde ajutoare de stat neautorizate în perioada care preceda aderarea sa la Uniune.

99      Această eroare ar fi determinat Tribunalul să săvârșească o altă eroare de drept, la punctul 87 din hotărârea atacată, atunci când a statuat că situația în discuție în prezenta cauză era, din acest motiv, diferită de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea (C‑284/16, EU:C:2018:158). Astfel, tribunalul arbitral însuși ar fi recunoscut că Acordul european făcea parte din dreptul pe care trebuia să îl aplice în litigiul cu care era sesizat. Prezenta cauză ar constitui deci un caz de arbitraj privat care se substituie sistemului jurisdicțional al Uniunii pentru soluționarea litigiilor în materie de drept al Uniunii. În consecință, Tribunalul ar fi încălcat articolele 267 și 344 TFUE.

100    European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții susțin că primul aspect al celui de al doilea motiv se întemeiază în totalitate pe afirmația eronată potrivit căreia dreptul la despăgubire, care a luat naștere cu ocazia încălcării TBI, produce efecte viitoare după aderarea României la Uniune.

101    Din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 15 iunie 1999, Andersson și Wåkerås‑Andersson (C‑321/97, EU:C:1999:307, punctul 31), precum și din Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Ynos (C‑302/04, EU:C:2006:9, punctul 36), ar reieși că dreptul Uniunii, îndeosebi articolele 107 și 108 TFUE, nu se aplică măsurilor de ajutor acordate înainte de aderarea României la Uniune. Astfel, împrejurările limitate în care Comisia poate examina asemenea măsuri de ajutor ar decurge din dispozițiile actelor de aderare relevante, iar nu dintr‑un principiu general de drept al Uniunii.

102    Or, în speță, hotărârea arbitrală nu ar fi creat drepturi care nu existau înainte de aderarea României la Uniune, dar ea ar trebui să fie înțeleasă ca o declarație potrivit căreia au fost încălcate drepturi care existau înainte de această aderare. Plata daunelor interese nu ar fi produs nici efecte viitoare, ci ar fi reprezentat doar punerea în aplicare a dreptului la despăgubire care, prin hotărârea arbitrală, ar fi fost numai confirmat și cuantificat.

103    Astfel, dreptul la despăgubirea în discuție s‑ar fi născut din încălcarea TBI de către România ca urmare a modului în care aceasta a abrogat, înainte de aderarea sa la Uniune, schema de stimulente fiscale în cauză. Toate evenimentele necesare pentru a stabili răspunderea României ar fi survenit astfel înainte de aderare. Ar fi lipsit de relevanță în această privință faptul că a fost nevoie de o analiză economică complexă pentru calcularea cuantumului daunelor interese.

104    Încălcarea TBI și acordarea unei despăgubiri nu ar constitui, așadar, două acte juridice distincte. În consecință, nu ar putea fi făcută nicio analogie cu cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 29 iunie 2004, Comisia/Consiliul (C‑110/02, EU:C:2004:395), în care statul membru implicat, pe de o parte, prevăzuse o schemă de ajutor care a fost abrogată în urma unei decizii a Comisiei prin care aceasta era declarată incompatibilă cu piața internă și prin care acel stat membru era obligat să recupereze ajutoarele individuale acordate în temeiul schemei menționate și, pe de altă parte, acordase beneficiarilor acestora ajutoare noi cu o valoare echivalentă, destinate să neutralizeze consecințele rambursărilor la care ei erau obligați. În schimb, despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală ar urmări repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a încălcării TBI. În plus, această hotărâre, din moment ce a fost adoptată de un tribunal arbitral independent, nu ar fi un act imputabil statului român.

105    În orice caz, Comisia nu ar fi competentă să solicite recuperarea despăgubirii acordate prin hotărârea arbitrală în măsura în care aceasta privește repararea prejudiciului suferit înainte de aderarea României la Uniune. Astfel, dacă schema de stimulente fiscale în cauză nu ar fi fost abrogată, ajutoarele acordate în temeiul respectivei scheme în cursul acestei perioade nu ar fi fost supuse competențelor de control pe care Comisia le deține în temeiul articolului 108 TFUE.

106    În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Tribunalul nu ar fi săvârșit o eroare de interpretare sau de aplicare a Acordului european. Desigur, acest acord, din moment ce constituie un acord internațional încheiat de Uniune, statele sale membre și România, ar face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii. Cu toate acestea, înainte de aderarea României la Uniune, un astfel de acord nu ar face parte, pentru acest stat, din dreptul Uniunii. Acesta ar intra sub incidența dreptului Uniunii numai în privința Uniunii înseși și a statelor membre.

107    În plus, Tribunalul nu ar fi încălcat articolele 267 și 344 TFUE atunci când a apreciat, la punctul 87 din hotărârea atacată, că, în speță, nu erau aplicabile constatările Curții din Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea (C‑284/16, EU:C:2018:158). Astfel, această hotărâre ar privi situația în care un stat membru acceptă ca unele litigii privind interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii să eludeze sistemul jurisdicțional al Uniunii. Or, situația în speță nu ar fi aceasta, din moment ce, pe de o parte, România nu avea calitatea de stat membru atunci când acțiunea a fost introdusă la tribunalul arbitral și, pe de altă parte, Acordul european nu făcea parte din dreptul Uniunii pentru România.

 Aprecierea Curții

108    Prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv, sub primele lor aspecte, Comisia susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat că nu era competentă, în temeiul articolului 108 TFUE, să adopte decizia în litigiu. Prin aceasta, Comisia a considerat că plata daunelor interese acordate de tribunalul arbitral, prin hotărârea pronunțată după aderarea României la Uniune, pentru repararea prejudiciului pe care reclamanții din procedura arbitrală susțin că l‑au suferit ca urmare a abrogării de către acest stat, înainte de aderare, a schemei de stimulente fiscale în cauză, cu încălcarea TBI, constituie un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care este nelegal și incompatibil cu piața internă.

109    Trebuie amintit că articolul 108 TFUE instituie o procedură de control al măsurilor care pot constitui „ajutoare de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În special, articolul 108 alineatul (3) TFUE prevede un control preventiv al proiectelor de ajutoare noi. Prevenția astfel instituită vizează ca doar ajutoarele de stat compatibile cu piața internă, în sensul articolului 107 alineatul (3) TFUE, să fie puse în aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Tesco‑Global Áruházak, C‑323/18, EU:C:2020:140, punctul 31 și jurisprudența citată).

110    Obligația de notificare constituie unul dintre elementele fundamentale ale acestei proceduri de control. În cadrul acesteia, statele membre au obligația, pe de o parte, de a notifica Comisiei fiecare măsură care urmărește să instituie sau să modifice un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și, pe de altă parte, de a nu pune în aplicare o astfel de măsură, în conformitate cu articolul 108 alineatul (3) TFUE, atât timp cât instituția menționată nu a adoptat o decizie finală privind măsura respectivă (Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Viasat Broadcasting UK, C‑445/19, EU:C:2020:952, punctul 19 și jurisprudența citată).

111    Această ultimă obligație are un efect direct care este obligatoriu pentru toate autoritățile statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctele 88 și 90).

112    Astfel cum Tribunalul a amintit în mod întemeiat, la punctele 66, 67 și 79 din hotărârea atacată, dreptul Uniunii, în special articolul 108 TFUE, a devenit aplicabil în România, conform articolului 2 din Actul de aderare, începând de la 1 ianuarie 2007, data aderării acestui stat la Uniune, în condițiile prevăzute de acest act (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 noiembrie 2012, Kremikovtzi, C‑262/11, EU:C:2012:760, punctul 50).

113    Rezultă de aici că, astfel cum a arătat și Tribunalul la punctele 67 și 79 din hotărârea atacată, începând cu această dată, Comisia a dobândit competența care îi permite să controleze, în temeiul articolului 108 TFUE, măsurile adoptate de acest stat membru care pot constitui „ajutoare de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

114    Tribunalul a dedus în esență în mod întemeiat, la punctul 68 din hotărârea menționată, că, pentru a stabili dacă Comisia era competentă să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE, trebuia definită data la care a fost adoptată măsura din care, potrivit acestei decizii, a rezultat un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

115    Potrivit jurisprudenței constante a Curții la care face referire Tribunalul la punctul 69 din aceeași hotărâre, ajutoarele de stat trebuie considerate „acordate”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, la data la care dreptul de a le percepe este conferit beneficiarului în temeiul reglementării naționale aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Magdeburger Mühlenwerke, C‑129/12, EU:C:2013:200, punctul 40, Hotărârea din 6 iulie 2017, Nerea, C‑245/16, EU:C:2017:521, punctul 32, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Arriva Italia și alții, C‑385/18, EU:C:2019:1121, punctul 36).

116    În speță, astfel cum reiese din hotărârea atacată, în special din cuprinsul punctelor 74-78 și 80 din aceasta, Tribunalul a considerat că dreptul de a percepe despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală, a cărei plată, potrivit deciziei în litigiu, a ocazionat acordarea unui ajutor de stat, a luat naștere și a început să își producă efectele atunci când România a abrogat schema de stimulente fiscale în cauză, cu încălcarea TBI. Potrivit Tribunalului, această hotărâre nu constituie decât un element accesoriu al despăgubirii respective, din moment ce, prin faptul că se limitează să stabilească prejudiciul exact suferit de reclamanții din procedura arbitrală ca urmare a acestei abrogări, ea constituie o simplă recunoaștere a unui drept născut la momentul abrogării, în timp ce plățile efectuate ulterior reprezintă doar punerea în aplicare a acestui drept.

117    În această privință, trebuie subliniat că, desigur, astfel cum a apreciat Tribunalul la punctele 72 și 73 din hotărârea atacată, despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală, dat fiind că urmărește repararea prejudiciului pe care reclamanții din procedura arbitrală susțin că l‑au suferit ca urmare a abrogării, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale în cauză de către România, își are originea în această abrogare, care constituie faptul generator al prejudiciului pentru care a fost acordată această despăgubire.

118    Desigur, nu se poate exclude nici faptul că, potrivit principiilor care decurg din legislațiile naționale în materia răspunderii civile, un astfel de drept la repararea prejudiciului ia naștere la data abrogării acestei scheme de stimulente, astfel cum a apreciat Tribunalul la punctele 74 și 75 din hotărârea atacată.

119    Trebuie însă amintit că normele instituite prin Tratatul FUE în materie de ajutoare de stat au ca obiectiv menținerea concurenței pe piața internă (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P-C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

120    În acest scop, Tratatul FUE, în special articolul 108 TFUE, a atribuit Comisiei, astfel cum s‑a amintit la punctele 109 și 110 din prezenta hotărâre, competența de a stabili dacă o măsură constituie un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și, prin urmare, i‑a încredințat competența de a asigura că măsurile care îndeplinesc condițiile prevăzute de această dispoziție nu sunt puse în aplicare de statele membre sau sunt puse în aplicare de acestea numai după ce au fost declarate compatibile cu piața internă.

121    În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, calificarea unei măsuri drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, presupune întrunirea a patru condiții, și anume existența unei intervenții a statului sau prin intermediul resurselor de stat, ca această intervenție să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, să acorde un avantaj selectiv beneficiarului său și să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența. De altfel, acest avantaj trebuie să fie imputabil statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2021, Poste Italiane și Agenzia delle entrate – Riscossione, C‑434/19 și C‑435/19, EU:C:2021:162, punctele 37 și 39, precum și jurisprudența citată).

122    Trebuie de asemenea amintit că noțiunea de „avantaj”, inerentă calificării unei măsuri drept ajutor de stat, are un caracter obiectiv, independent de motivele autorilor măsurii în cauză. Astfel, natura obiectivelor urmărite prin măsuri de stat și justificarea lor sunt lipsite de orice relevanță la calificarea lor drept ajutor de stat. De fapt, articolul 107 alineatul (1) TFUE nu distinge în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor statului, ci le definește în funcție de efectele lor (Hotărârea din 4 martie 2021, Comisia/Fútbol Club Barcelona, C‑362/19 P, EU:C:2021:169, punctul 61 și jurisprudența citată).

123    În lumina acestor considerații, rezultă că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 125 din concluzii, elementul determinant pentru a stabili data la care dreptul de a primi un ajutor de stat a fost conferit beneficiarilor săi printr‑o anumită măsură este legat de dobândirea de către acești beneficiari a unui drept cert de a percepe acest ajutor și de angajamentul corelativ, în sarcina statului, de a acorda ajutorul respectiv. Astfel, la această dată, o asemenea măsură este susceptibilă să determine o denaturare a concurenței de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

124    Or, în speță, este necesar să se constate că dreptul la despăgubirea acordată pentru repararea prejudiciului pe care reclamanții din procedura arbitrală susțin că l‑au suferit ca urmare a abrogării, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale în cauză nu a fost conferit decât prin hotărârea arbitrală. Astfel, abia la finalul procedurii arbitrale inițiate în acest scop de reclamanții din procedura arbitrală, în temeiul clauzei de arbitraj de la articolul 7 din TBI, aceștia din urmă au putut obține plata efectivă a acestei despăgubiri.

125    În consecință, chiar dacă, astfel cum a arătat Tribunalul în mai multe rânduri în hotărârea atacată, abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză, cu încălcarea TBI, constituie faptul generator al prejudiciului, dreptul la despăgubire în discuție a fost acordat doar prin hotărârea arbitrală pronunțată de acest tribunal, care, prin admiterea cererii formulate de reclamanții din procedura arbitrală, nu numai că a constatat existența acestui drept, dar a și cuantificat valoarea acestuia.

126    Rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 75 și 78 din hotărârea atacată, că ajutorul de stat vizat de decizia în litigiu a fost acordat la data abrogării schemei de stimulente fiscale în cauză.

127    Pe cale de consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și atunci când a considerat, la punctele 79 și 92 din hotărârea atacată, că Comisia nu era competentă să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE.

128    Niciunul dintre argumentele invocate de European Food și alții, precum și de Viorel Micula și alții nu este de natură să răstoarne această apreciere.

129    În primul rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia tribunalul arbitral, care fusese sesizat înainte de aderarea României la Uniune, s‑ar fi putut pronunța înaintea acestei aderări, el este pur speculativ și, din acest motiv, trebuie respins.

130    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul că hotărârea arbitrală nu ar urmări, spre deosebire de situația în discuție în Hotărârea din 29 iunie 2004, Comisia/Consiliul (C‑110/02, EU:C:2004:395), să restabilească o schemă de ajutor de stat care a fost declarată anterior de Comisie incompatibilă cu piața internă, în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, ci ar acorda daune interese pentru repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a pretinsei încălcări a TBI și nu ar fi, în plus, imputabilă statului, astfel încât această hotărâre nu ar face obiectul articolului 107 alineatul (1) TFUE, trebuie respins ca fiind irelevant în examinarea acestui recurs.

131    Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul punctului 80 din prezenta hotărâre, chestiunea dacă despăgubirea acordată prin hotărârea amintită poate constitui un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, în special în lumina jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 27 septembrie 1988, Asteris și alții (106/87-120/87, EU:C:1988:457, punctele 23 și 24), potrivit căreia un asemenea ajutor are o natură juridică fundamental diferită față de daunele interese pe care autoritățile naționale ar fi eventual obligate să le plătească justițiabililor pentru repararea unui prejudiciu pe care ele l‑ar fi cauzat acestora, nu face obiectul prezentului recurs și, drept urmare, depășește competența Curții în cadrul recursului.

132    În fond, competența Comisiei întemeiată pe articolul 108 TFUE nu poate în niciun caz să depindă de rezultatul examinării aspectului dacă despăgubirea în cauză este susceptibilă să constituie un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, din moment ce controlul preventiv exercitat de Comisie în virtutea articolului 108 TFUE are ca obiect, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 109 și 120 din prezenta hotărâre, în special să stabilească dacă aceasta este situația.

133    În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală vizează parțial, astfel cum a arătat Tribunalul la punctele 89 și 90 din hotărârea atacată, repararea prejudiciului pe care reclamanții din procedura arbitrală susțin că l‑au suferit într‑o perioadă anterioară aderării României la Uniune, trebuie de asemenea respins ca fiind fără relevanță.

134    Astfel, o asemenea împrejurare, contrar considerațiilor Tribunalului de la punctul 91 din acea hotărâre, nu este de natură să repună în discuție competența Comisiei de a adopta decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE, din moment ce, după cum reiese din cuprinsul punctelor 124-127 din prezenta hotărâre, dreptul la această despăgubire a fost acordat efectiv după această aderare, prin pronunțarea hotărârii arbitrale.

135    Este irelevant în această privință faptul că, în temeiul acestei dispoziții, Comisia nu ar fi fost competentă să controleze, înainte de aderarea României la Uniune, schema de stimulente fiscale în cauză dacă ea nu ar fi fost abrogată de acest stat. Este suficient să se constate în acest sens că, prin decizia în litigiu, Comisia nu a examinat, în raport cu normele Tratatului FUE în materie de ajutoare de stat, această schemă de stimulente fiscale care, fiind abrogată înainte de această aderare, nu mai era de altfel în vigoare, astfel cum arată chiar European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții, ci plata daunelor interese efectuată în executarea hotărârii arbitrale pronunțate după aderarea menționată.

136    Rezultă că hotărârea atacată este viciată de erori de drept în ceea ce privește stabilirea, pe de o parte, a datei la care a fost acordat ajutorul de stat vizat de decizia în litigiu și, pe de altă parte, a competenței Comisiei de a adopta această decizie în temeiul articolului 108 TFUE.

137    În fond, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și atunci când a statuat, la punctul 87 din hotărârea atacată, că Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea (C‑284/16, EU:C:2018:158), nu este pertinentă în speță.

138    Trebuie amintit că, în acea hotărâre, Curtea a statuat că articolele 267 și 344 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții dintr‑un acord internațional încheiat între două state membre, potrivit căreia un investitor din unul dintre aceste state membre poate, în cazul unui litigiu referitor la investiții în celălalt stat membru, să inițieze o procedură împotriva acestui din urmă stat membru la un tribunal arbitral a cărui competență acest stat membru s‑a obligat să o accepte (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 60).

139    Astfel, prin încheierea unui asemenea acord, statele membre părți la acesta consimt să înlăture din competența propriilor instanțe și, prin urmare, din sistemul jurisdicțional de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune acestora să îl stabilească în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, litigii care pot privi aplicarea sau interpretarea acestui drept. Un astfel de acord poate, așadar, să conducă la o situație în care aceste litigii nu ar fi soluționate într‑un mod care să garanteze deplina eficacitate a dreptului respectiv (Hotărârea din 26 octombrie 2021, PL Holdings, C‑109/20, EU:C:2021:875, punctul 45 și jurisprudența citată).

140    În speță, începând de la data aderării României la Uniune, dreptul Uniunii, în special articolele 107 și 108 TFUE, era aplicabil acestui stat membru. Astfel cum reiese din elementele dosarului amintite la punctul 27 din prezenta hotărâre, este cert că despăgubirea solicitată de reclamanții din procedura arbitrală nu privea exclusiv prejudiciile pretins suferite înainte de această dată de aderare, astfel încât diferendul cu care au sesizat tribunalul arbitral nu poate fi considerat ca fiind limitat în toate elementele sale la o perioadă în care România, care nu aderase încă la Uniune, nu era încă ținută de normele și de principiile amintite la punctele 138 și 139 din prezenta hotărâre.

141    Or, este cert că tribunalul arbitral căruia i‑a fost dedus spre judecare acest litigiu nu se circumscrie sistemului jurisdicțional al Uniunii pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE îl impune a fi stabilit statelor membre în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, sistem jurisdicțional care, începând de la aderarea României la Uniune, s‑a substituit mecanismului de soluționare a litigiilor care pot privi interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii.

142    Astfel, pe de o parte, acest tribunal arbitral nu constituie o „instanță dintr‑un stat membru”, în sensul articolului 267 TFUE, și, pe de altă parte, hotărârea arbitrală pronunțată de acesta din urmă nu este supusă, potrivit articolelor 53 și 54 din Convenția ICSID, niciunui control efectuat de o instanță a unui stat membru în ceea ce privește conformitatea sa cu dreptul Uniunii.

143    Contrar celor susținute de European Food și alții, precum și de Viorel Micula și alții în ședința de audiere a pledoariilor, această apreciere nu poate fi răsturnată prin faptul că România acceptase posibilitatea declanșării unui litigiu împotriva sa în cadrul procedurii de arbitraj prevăzute de TBI.

144    Astfel, un asemenea consimțământ, spre deosebire de cel care ar fi fost dat în cadrul unei proceduri de arbitraj comercial, nu izvorăște dintr‑un acord specific care reflectă autonomia de voință a părților implicate, ci rezultă dintr‑un tratat încheiat între două state, în cadrul căruia acestea au consimțit, într‑o manieră generală și în avans, să înlăture din competența propriilor instanțe litigii care pot privi interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii în favoarea procedurii de arbitraj (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctele 55 și 56, precum și Hotărârea din 2 septembrie 2021, Republica Moldova, C‑741/19, EU:C:2021:655, punctele 59 și 60).

145    În aceste condiții, din moment ce, de la aderarea României la Uniune, sistemul jurisdicțional de căi de atac prevăzut de Tratatele UE și FUE a înlocuit această procedură de arbitraj, consimțământul dat în acest sens de acest stat este din acel moment lipsit de orice obiect.

146    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, primul aspect al primului motiv și cele două aspecte ale celui de al doilea motiv trebuie admise, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte argumente invocate în acest cadru și nici cu privire la al doilea aspect al primului motiv.

147    Întrucât, prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat decizia în litigiu, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 36-38 din prezenta hotărâre, în esență, pentru simplul motiv că Comisia nu era competentă să adopte această decizie în temeiul articolului 108 TFUE, din moment ce dreptul Uniunii nu era aplicabil ratione temporis despăgubirii acordate prin hotărârea arbitrală, erorile de drept, indicate la punctele 126, 127 și 136 din această hotărâre, care viciază acest raționament, justifică, în sine, anularea hotărârii atacate.

148    În aceste condiții, este necesar să se anuleze hotărârea atacată, fără a fi necesar să se examineze al treilea motiv al recursului principal și nici recursul incident, acesta din urmă, prin care Regatul Spaniei invocă, pe de o parte, încălcarea articolului 19 TUE și a articolelor 267 și 344 TFUE, precum și, pe de altă parte, inadmisibilitatea acțiunii în primă instanță rămânând fără obiect (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 aprilie 2008, Comisia/Salzgitter, C‑408/04 P, EU:C:2008:236, punctul 17).

 Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului

149    Conform articolului 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, atunci când anulează hotărârea Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când este în stare de judecată.

150    Aceasta este situația în speță a primului aspect al primului motiv în cauza T‑704/15, întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE, precum și a primului aspect al celui de al doilea motiv în cauzele T‑624/15 și T‑694/15, întemeiat pe lipsa unui avantaj, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, conferit prin plata daunelor interese, în măsura în care acest aspect urmărește parțial contestarea acestei competențe pentru motivul că pretinsul avantaj a fost acordat înainte de aderarea României la Uniunea Europeană.

151    Astfel, pentru motivele enunțate la punctele 123-127 din prezenta hotărâre, Comisia era competentă să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE, din moment ce dreptul la ajutorul de stat vizat de această decizie a fost acordat prin hotărârea arbitrală după aderarea României la Uniune.

152    Este irelevant în acest sens faptul că articolul 1 din decizia în litigiu, astfel cum au subliniat European Food și alții și Viorel Micula și alții, califică drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, plata acestei despăgubiri, iar nu dreptul la despăgubire care decurge din pronunțarea hotărârii arbitrale, așa cum ar putea, în opinia lor, să sugereze considerentele (137) și (144) ale acestei decizii. Astfel, aceste motive nu au nici un efect în privința datei pronunțării acestei hotărâri și, prin urmare, nu pot repune în discuție competența Comisiei de a adopta decizia menționată în temeiul articolului 108 TFUE.

153    Prin urmare, trebuie să se respingă primul aspect al primului motiv în cauza T‑704/15, precum și primul aspect al celui de al doilea motiv în cauzele T‑624/15 și T‑694/15, în măsura în care prin acestea se urmărește să se repună în discuție competența Comisiei de a adopta decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE.

154    În schimb, Tribunalul nu a examinat celelalte argumente, aspecte și motive invocate de European Food și alții, precum și Viorel Micula și alții în susținerea acțiunilor lor, care privesc temeinicia deciziei în litigiu, în special aspectul dacă măsura vizată de aceasta îndeplinește pe plan material condițiile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE. Or, examinarea acestei părți a acțiunii presupune aprecieri de fapt complexe pentru care Curtea nu dispune de toate elementele de fapt necesare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 septembrie 2021, Comisia/Belgia și Magnetrol International, C‑337/19 P, EU:C:2021:741, punctul 170).

155    În consecință, Curtea consideră că, în ceea ce privește aceste alte argumente, aspecte și motive, litigiul nu este în stare de judecată și că, prin urmare, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe asupra lor.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

156    Întrucât cauza este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs se soluționează odată cu fondul.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 18 iunie 2019, European Food și alții/Comisia (T‑624/15, T‑694/15 și T‑704/15, EU:T:2019:423).

2)      Nu este necesară pronunțarea asupra recursului incident.

3)      Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Uniunii Europene pentru a se pronunța asupra motivelor și a argumentelor invocate în fața sa asupra cărora Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu s‑a pronunțat.

4)      Cererile privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

Semnături

*      Limba de procedură: engleza.