ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)
20 martie 2014(*)
„Acțiune în despăgubire – Membri ai Parlamentului European – Verificarea prerogativelor – Decizie a Parlamentului prin care se declară lipsit de validitate un mandat de deputat european – Anularea deciziei Parlamentului printr‑o hotărâre a Curții – Acțiune în parte vădit inadmisibilă și în parte vădit nefondată”
În cauza T‑43/13,
Beniamino Donnici, cu domiciliul în Castrolibero (Italia), reprezentat de V. Vallefuoco și de J.‑M. Van Gyseghem, avocați,
reclamant,
împotriva
Parlamentului European, reprezentat de N. Lorenz și de S. Seyr, în calitate de agenți,
pârât,
având ca obiect o acțiune în despăgubire prin care se solicită repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a adoptării deciziei Parlamentului din 24 mai 2007 privind verificarea prerogativelor sale, care a fost anulată prin Hotărârea Curții din 30 aprilie 2009, Italia și Donnici/Parlamentul (C‑393/07 și C‑9/08, Rep., p. I‑3679),
TRIBUNALUL (Camera a șasea),
compus din domnii S. Frimodt Nielsen (raportor), președinte, F. Dehousse și A. Collins, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
dă prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei
1 La alegerile membrilor Parlamentului European care s‑au desfășurat la 12 și la 13 iunie 2004, reclamantul, domnul Beniamino Donnici, a candidat pe lista comună Società Civile – Di Pietro Occhetto. Această listă a obținut două locuri, primul în circumscripția Italia Meridională, iar al doilea în circumscripția Italia Nord‑Occidentală. Domnul Antonio Di Pietro, care a fost ales primul în ambele circumscripții, a optat pentru circumscripția Italia Meridională.
2 Domnul Achille Occhetto ocupa poziția a doua pe listele electorale, având în vedere numărul de voturi obținute în cele două circumscripții, acesta situându‑se înaintea reclamantului în circumscripția Italia Meridională și înaintea domnului Giulietto Chiesa în circumscripția Italia Nord‑Occidentală. Întrucât domnul Di Pietro a optat pentru locul rezervat circumscripției Italia Meridională, alegerea domnului Occhetto ar fi trebuit proclamată în circumscripția Italia Nord‑Occidentală. Cu toate acestea, printr‑o declarație scrisă din 6 iulie 2004, primită a doua zi la Ufficio elettorale nazionale per il Parlamento europeo presso la Corte di cassazione (Biroul Electoral Național pentru Parlamentul European de pe lângă Curtea de Casație, denumit în continuare „biroul electoral italian”), domnul Occhetto, care exercita în perioada respectivă un mandat în Senatul Republicii Italiene, a renunțat la locul său în Parlamentul European în cele două circumscripții.
3 În urma acestei renunțări, la 18 iulie 2004, biroul electoral italian a proclamat alegerea domnului Chiesa în circumscripția Italia Nord‑Occidentală, precum și pe cea a domnului Di Pietro în circumscripția Italia Meridională și, la 12 noiembrie 2004, a comunicat numele domnului Donnici ca fiind primul pe lista supleanților domnului Di Pietro pentru circumscripția Italia Meridională, în timp ce domnul Occhetto, care s‑a desistat, nu figura pe această listă.
4 La alegerile legislative din 9 și din 10 aprilie 2006 din Italia, domnul Di Pietro a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Italiene și a optat pentru mandatul său național, începând cu 28 aprilie 2006. În conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Actul privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, anexat la Decizia 76/787/CECA, CEE, Euratom a Consiliului din 20 septembrie 1976 (JO L 278, p. 1), astfel cum a fost modificat și renumerotat prin Decizia 2002/772/CE, Euratom a Consiliului din 25 iunie 2002 și din 23 septembrie 2002 (JO L 283, p. 1), întrucât această funcție este incompatibilă cu calitatea de membru al Parlamentului European, acesta din urmă a constatat că locul în discuție este vacant.
5 Prin declarația din 27 aprilie 2006, adresată biroului electoral italian, domnul Occhetto, care își depusese candidatura la aceleași alegeri naționale, dar nu fusese reales, și‑a revocat renunțarea din 6 iulie 2004 și a solicitat să ocupe locul devenit vacant în urma alegerii exprimate de domnul Di Pietro de a ocupa un loc în Parlamentul Republicii Italiene.
6 În urma acestei declarații, biroul electoral italian a proclamat, la 8 mai 2006, alegerea domnul Occhetto în Parlamentul European și a comunicat Parlamentului, la aceeași dată, numele acestuia ca supleant al domnului Di Pietro.
7 Prin hotărârea din 21 iulie 2006, Tribunale amministrativo regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamant împotriva acestei proclamări.
8 Reclamantul a contestat și în fața Parlamentului European proclamarea alegerii domnului Occhetto ca deputat european în locul domnului Di Pietro. Această contestație a fost examinată de Comisia pentru afaceri juridice a Parlamentului European în cursul reuniunii din 21 iunie 2006. După ce a constatat că, în conformitate cu articolul 12 din Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct, anexat la Decizia 76/787, cu modificările și cu renumerotarea ulterioare, această contestație nu era admisibilă întrucât se întemeia pe legge n. 18, Elezione dei membri del Parlamento europeo spettanti all’Italia (Legea nr. 18 privind alegerea reprezentanților Italiei în Parlamentul European) din 24 ianuarie 1979 (GURI nr. 29 din 30 ianuarie 1979, p. 947), Comisia pentru afaceri juridice menționată a propus, în unanimitate, să se valideze mandatul domnului Occhetto. La 3 iulie 2006, Parlamentul European a ratificat mandatul domnului Occhetto.
9 Prin hotărârea din 6 decembrie 2006, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) a admis apelul formulat de domnul Donnici împotriva hotărârii pronunțate de Tribunale amministrativo regionale del Lazio și a anulat proclamarea de către biroul electoral italian, la 8 mai 2006, a alegerii domnului Occhetto ca membru al Parlamentului European.
10 Hotărârea Consiglio di Stato a dobândit autoritate de lucru judecat în urma hotărârii pronunțate de Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia) din 26 martie 2007, prin care acțiunea domnului Occhetto a fost declarată inadmisibilă din cauza unui viciu de formă.
11 La 29 martie 2007, biroul electoral italian a luat act de hotărârea Consiglio di Stato și a proclamat alegerea domnului Donnici ca membru al Parlamentului European pentru circumscripția Italia Meridională, revocând astfel mandatul domnului Occhetto. Această proclamare a fost comunicată Parlamentului European, care a luat act de aceasta în procesul‑verbal al ședinței plenare din 23 aprilie 2007, în temeiul căruia domnul Donnici ocupa un loc în Parlament, însă numai în mod provizoriu și sub rezerva deciziei ulterioare a Parlamentului cu privire la verificarea prerogativelor sale.
12 Între timp, prin scrisoarea din 5 aprilie 2007, domnul Occhetto a formulat o contestație și a solicitat Parlamentului European să îi confirme mandatul, precum și să nu îl valideze pe cel al reclamantului. În urma acestei contestații, Parlamentul a supus mandatul reclamantului examinării Comisiei pentru afaceri juridice din cadrul acestuia.
13 Prin decizia Parlamentului European din 24 mai 2007 privind verificarea prerogativelor reclamantului (denumită în continuare „decizia în litigiu”), mandatul reclamantului a fost declarat lipsit de validitate, iar cel al domnului Occhetto a fost confirmat.
14 Decizia în litigiu a fost notificată reclamantului la 29 mai 2007.
15 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 iunie 2007, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei în litigiu.
16 În plus, reclamantul a introdus o cerere de suspendare a executării deciziei în litigiu. Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a admis această cerere prin Ordonanța din 15 noiembrie 2007, Donnici/Parlamentul (T‑215/07 R, Rep., p. II‑4673), și a suspendat executarea deciziei în litigiu. Astfel, reclamantul a putut să ocupe din nou un loc în Parlamentul European.
17 Prin cererea depusă la grefa Curții la 9 august 2007, înregistrată cu numărul C‑393/07, Republica Italiană a introdus o acțiune în anularea deciziei în litigiu.
18 Prin Ordonanța din 13 decembrie 2007, Donnici/Parlamentul (T‑215/07, Rep., p. II‑5239), Tribunalul s‑a desistat de cauză în favoarea Curții pentru ca aceasta să poată hotărî în acțiunea în anulare. Aceasta a fost înscrisă în registrul Curții cu referința C‑9/08.
19 Prin Hotărârea din 30 aprilie 2009, Italia și Donnici/Parlamentul (C‑393/07 și C‑9/08, Rep., p. I‑3679), Curtea a anulat decizia în litigiu.
20 Printr‑o scrisoare din 6 iulie 2010, reclamantul s‑a adresat Parlamentului European pentru a solicita repararea daunelor suferite ca urmare a adoptării deciziei în litigiu.
21 Secretarul general al Parlamentului European a răspuns printr‑o scrisoare din 1 octombrie 2010, respingând cererea de despăgubire a reclamantului.
22 Prin scrisoarea din 22 iunie 2011, reclamantul a răspuns la scrisoarea Secretarului general al Parlamentului European din 1 octombrie 2010 reiterându‑și cererea de despăgubire și punând Parlamentul în întârziere în mod formal. El nu a primit niciun răspuns din partea Parlamentului.
Procedura și concluziile părților
23 Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 29 ianuarie 2013, reclamantul a introdus prezenta acțiune.
24 Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 25 aprilie 2013, Parlamentul European a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Reclamantul a depus observații cu privire la această excepție la 10 iunie 2013.
25 Reclamantul solicită Tribunalului:
– obligarea Parlamentului European la plata sumei de 1 720 470 de euro sau a unei sume mai mici care urmează să fie stabilită de Tribunal;
– obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată.
26 În cadrul excepției de inadmisibilitate, Parlamentul European solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
27 În observațiile sale cu privire la excepția de inadmisibilitate, reclamantul solicită respingerea excepției de inadmisibilitate și admiterea concluziilor din cererea introductivă.
În drept
Argumentele părților
28 Parlamentul European susține că acțiunea a fost introdusă după împlinirea termenului de 5 ani prevăzut la articolului 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
29 Reclamantul contestă, în esență, introducerea acțiunii în despăgubire după împlinirea termenului de prescripție de 5 ani și solicită Tribunalului să se pronunțe fără continuarea procedurii și să îi admită concluziile, întrucât, în opinia sa, Parlamentul European a depus excepția de inadmisibilitate cu nerespectarea termenului de două luni care este acordat pârâtului pentru depunerea memoriului în apărare, termen care trebuie aplicat pentru depunerea excepției de inadmisibilitate.
30 Reclamantul solicită o despăgubire pentru patru categorii de prejudicii: în primul rând, neplata indemnizației pentru exercitarea funcției, pe care ar fi trebuit să o primească în perioada 29 martie-15 noiembrie 2007, precum și, pentru aceeași perioadă, diferite indemnizații și diferite rambursări forfetare ale unor cheltuieli aferente calității de deputat, în al doilea rând, pierderea șansei de a fi reales pentru un nou mandat, în al treilea rând, faptul că, prin decizia în litigiu, a fost lipsit de exercitarea dreptului său politic ca membru al Parlamentului European aproape o cincime din durata mandatului său și, în al patrulea rând, consecințele prejudiciabile pe care faptul că a fost împiedicat să ocupe un loc în Parlamentul European le‑a avut asupra drepturilor la pensie pe care ar fi le‑ar fi putut dobândi în calitate de membru al Parlamentului.
Aprecierea Tribunalului
31 Potrivit articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, în cazul în care o parte solicită acest lucru, Tribunalul poate să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate fără a intra în dezbaterea fondului. Conform alineatului (3) al aceluiași articol, în continuare, procedura de judecare a cererii este orală, în afară de cazul în care Tribunalul decide altfel.
32 Potrivit articolului 111 din Regulamentul de procedură, atunci când Tribunalul este în mod vădit necompetent pentru a judeca o acțiune sau atunci când aceasta este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată, Tribunalul poate, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
33 Tribunalul consideră că, în speță, înscrisurile de la dosar sunt suficient de lămuritoare și nu este necesară deschiderea procedurii orale.
Cu privire la caracterul tardiv al depunerii excepției de inadmisibilitate
34 Reclamantul susține, în esență, că trebuie să se statueze fără continuarea procedurii și să i se admită concluziile, dat fiind că, în opinia sa, Parlamentul European a depus excepția de inadmisibilitate după împlinirea termenului de două luni, prevăzut la articolul 46 alineatul (1) din Regulamentul de procedură pentru depunerea memoriului în apărare, care este aplicabil, în egală măsură, pentru depunerea excepției de inadmisibilitate.
35 În speță, cererea introductivă a fost depusă la grefa Tribunalului la 29 ianuarie 2013, a fost comunicată Parlamentului European la 18 februarie 2013 și a fost primită de acesta la 19 februarie 2013 (a se vedea anexa B1 la excepția de inadmisibilitate).
36 Parlamentul European a depus excepția de inadmisibilitate la 25 aprilie 2013.
37 Desigur, termenul pentru depunerea memoriului în apărare este de două luni.
38 Acest termen este cel acordat instituției pârâte pentru a răspunde la cererea introductivă, alegând fie să răspundă cu privire la fond, prin depunerea unui memoriu în apărare, fie să invoce inadmisibilitatea acțiunii, prin depunerea unei excepții în acest sens, în conformitate cu articolul 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.
39 Trebuie, prin urmare, să se considere că termenul pentru depunerea excepției de inadmisibilitate este, în egală măsură, de două luni.
40 Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, „termenele procedurale se prelungesc pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile”.
41 În plus, s‑a statuat că termenul prevăzut la articolul 46 alineatul (1) din Regulamentul de procedură pentru depunerea memoriului în apărare începe să curgă numai de la data primirii de către pârât a cererii introductive (Ordonanța Tribunalului din 14 decembrie 1992, Lenz/Comisia, T‑47/92, Rec., p. II‑2523, punctul 34).
42 Trebuie considerat că această jurisprudență este aplicabilă, în egală măsură, pentru termenul de depunere a excepției de inadmisibilitate.
43 În speță, termenul se împlinea, așadar, la 29 aprilie 2013.
44 Întrucât excepția de inadmisibilitate a fost depusă de Parlamentul European la 25 aprilie 2013, aceasta nu a fost depusă, așadar, cu nerespectarea termenului.
45 Trebuie, prin urmare, să se respingă cererea reclamantului prin care se solicită ca Tribunalul să statueze fără continuarea procedurii.
Cu privire la prescripție
46 Potrivit articolului 46 din Statutul Curții, acțiunile formulate împotriva Uniunii Europene în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după 5 ani de la producerea faptului care a stat la baza lor.
47 Termenul de prescripție astfel prevăzut a fost stabilit ținând seama în special de timpul necesar părții pretins vătămate pentru a aduna informații corespunzătoare în vederea formulării unei eventuale acțiuni și pentru a verifica faptele susceptibile să fie invocate în susținerea acestei acțiuni (a se vedea Hotărârea Curții din 8 noiembrie 2012, Evropaïki Dynamiki/Comisia, C‑469/11 P, punctul 33 și jurisprudența citată).
48 Potrivit unei jurisprudențe constante, acest termen începe să curgă atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute pentru obligația de despăgubire, în special atunci când prejudiciul care trebuie reparat s‑a materializat (a se vedea Hotărârea Evropaïki Dynamiki/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 34 și jurisprudența citată).
49 Desigur, articolul 46 din Statutul Curții trebuie să fie interpretat în sensul că nu se poate invoca prescripția împotriva victimei unui prejudiciu care nu ar fi putut lua cunoștință de faptul cauzator al acestui prejudiciu decât la o dată tardivă și care nu ar fi putut dispune, astfel, de un termen rezonabil pentru a‑și formula acțiunea sau cererea înaintea expirării termenului de prescripție (a se vedea Hotărârea Evropaïki Dynamiki/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 35 și jurisprudența citată).
50 Totuși, condițiile de care depinde nașterea obligației de a repara prejudiciile menționate la articolul 340 al doilea paragraf TFUE și, astfel, normele care reglementează prescripția acțiunilor având ca obiect repararea acestor prejudicii nu se pot întemeia decât pe criterii strict obiective (a se vedea Hotărârea Evropaïki Dynamiki/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 36 și jurisprudența citată).
51 Astfel, cunoașterea exactă și detaliată a faptelor cauzei nu figurează printre elementele care trebuie întrunite pentru a se declanșa curgerea termenului de prescripție. De asemenea, aprecierea subiectivă cu privire la realitatea prejudiciului de către victima acestuia nu poate fi luată în considerare pentru a se stabili data la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în răspunderea extracontractuală a Uniunii (a se vedea Hotărârea Evropaïki Dynamiki/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 37 și jurisprudența citată).
52 În cazul litigiilor născute din acte individuale, termenul de prescripție începe să curgă atunci când decizia și‑a produs efectele față de persoanele pe care le vizează (a se vedea Hotărârea Evropaïki Dynamiki/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 38 și jurisprudența citată).
53 În speță, cererea de despăgubire a reclamantului este întemeiată pe decizia în litigiu, prin care Parlamentul European a declarat lipsit de validitate mandatul reclamantului și a confirmat mandatul domnului Occhetto.
54 Decizia Parlamentului European constituie astfel faptul cauzator de prejudicii susceptibil să atragă răspunderea extracontractuală a Uniunii, ceea ce reclamantul susține de altfel el însuși la punctul 40 din cererea introductivă.
55 Efectele cauzatoare de prejudicii ale deciziei în litigiu s‑au produs, prin urmare, în privința reclamantului din momentul în care Parlamentul European i‑a notificat decizia în litigiu.
56 În acest context, nu este pertinent faptul că decizia în litigiu a fost anulată prin Hotărârea Italia și Donnici/Parlamentul, citată la punctul 19 de mai sus. Rezultă astfel dintr‑o jurisprudență constantă că nu prezintă importanță în ceea ce privește începutul termenului de prescripție constatarea comportamentului nelegal al Uniunii printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional (a se vedea Hotărârea Evropaïki Dynamiki/Comisia, punctul 47 de mai sus, punctul 42 și jurisprudența citată). Argumentația, dedusă de reclamant din Hotărârea Curții din 27 ianuarie 1982, Birra Wührer și alții/Consiliul și Comisia (256/80, 257/80, 265/80, 267/80 și 5/81, Rec., p. 85), din Hotărârea Curții De Franceschi/Consiliul și Comisia (51/81, Rec., p. 117), și din Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2007, Pelle și Konrad/Consiliul și Comisia (T‑8/95 și T‑9/95, Rep., p. II‑4117), potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care Curtea declară un act ca fiind nelegal, rezultă dintr‑o interpretare eronată a acestora și trebuie, prin urmare, să fie înlăturată.
57 Desigur, în conformitate cu articolul 46 din Statutul Curții, termenul de prescripție poate fi întrerupt printr‑o cerere prealabilă adresată instituției competente. Totuși, în acest caz, întreruperea prescripției intervine numai dacă cererea este urmată de o cerere prealabilă formulată în termenul stabilit prin referire la articolul 263 TFUE sau la articolul 265 TFUE.
58 Or, în speță, scrisorile din 6 iulie 2010 și din 22 iunie 2011, adresate de reclamant Parlamentului European, nu au fost urmate de o acțiune în termenul determinat prin trimitere la articolul 263 TFUE sau la articolul 265 TFUE. Scrisorile menționate nu au, așadar, niciun efect asupra termenului de prescripție de 5 ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții.
59 Cu toate acestea, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, un prejudiciu este considerat continuu ca urmare a faptului că valoarea sa se majorează proporțional cu numărul de zile scurse (Hotărârea din 28 februarie 2013, Inalca și Cremonini/Comisia, C‑460/09 P, punctul 80).
60 Or, în cazul unui prejudiciu continuu, prescripția prevăzută la articolul 46 din Statutul Curții se aplică, în funcție de data actului de întrerupere a prescripției, perioadei care precedă cu mai mult de 5 ani această dată, fără să afecteze drepturile născute în perioadele ulterioare (Ordonanța Tribunalului din 14 decembrie 2005, Arizona Chemical și alții/Comisia, T‑369/03, Rec., p. II‑5839, punctul 116, și Ordonanța Tribunalului din 10 aprilie 2008, 2K‑Teint și alții/Comisia și BEI, T‑336/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 106).
61 Trebuie examinate, prin urmare, diferitele categorii de prejudicii a căror reparare o solicită reclamantul.
62 În primul rând, reclamantul solicită plata sumei de 90 000 de euro (12 000 de euro × 7,5 luni) cu titlu de indemnizație pentru exercitarea funcției neprimită în perioada 29 martie-15 noiembrie 2007.
63 Reclamantul solicită de asemenea ca, pentru aceeași perioadă 29 martie-15 noiembrie 2007, diferitele categorii de prejudicii de mai jos să determine o despăgubire în favoarea sa ca urmare a pierderii unei șanse, potrivit unui coeficient pe care îl apreciază la 90 %: 45 000 de euro cu titlu de rambursare forfetară pentru călătoriile cu avionul (1 500 de euro × 4 săptămâni × 7,5 luni), 2 000 de euro cu titlu de rambursare forfetară pentru congrese și mese rotunde (3 800 de euro pe an), 43 500 de euro cu titlu de diurne (290 de euro × 5 zile lucrătoare × 4 săptămâni × 7,5 luni), 112 500 de euro cu titlu de rambursare pentru lipsa de asistenți parlamentari (15 000 de euro × 7,5 luni) și 30 000 de euro cu titlu de rambursare forfetară a unor cheltuieli generale, respectiv un total de 234 300 de euro care, înmulțit cu 90 %, determină un cuantum final de 210 870 de euro.
64 Or, potrivit însuși reclamantului, prejudiciul invocat era definitiv la 15 noiembrie 2007.
65 Prin urmare, termenul de prescripție se scursese la 15 noiembrie 2012, fără ca vreun act să fi întrerupt acest termen, întrucât cererea introductivă a fost depusă abia la 29 ianuarie 2013.
66 Cererea este, așadar, prescrisă în ceea ce privește această primă categorie de prejudicii.
67 În această privință, este nefondat argumentul reclamantului potrivit căruia prejudiciul ar fi fost, la 15 noiembrie 2007, doar previzibil, iar nu cert, și că ar fi devenit cert numai după Hotărârea Italia și Donnici/Parlamentul, care a anulat decizia în litigiu.
68 Astfel, prejudiciul, constituit prin pierderea indemnizației pentru exercitarea funcției și a indemnizațiilor și a rambursărilor forfetare a cheltuielilor aferente acestei funcții în perioada 29 martie-15 noiembrie 2007 era pe deplin concretizat și, prin urmare, cert la 15 noiembrie 2007.
69 În plus, în orice caz, constatarea nelegalității deciziei este lipsită de efect asupra declanșării termenului de prescripție (a se vedea punctul 56 de mai sus).
70 În sfârșit, cu titlu suplimentar, trebuie arătat că reclamantul a ocupat un loc în parlament – sau cel puțin a fost în măsură să ocupe un loc – de la 23 aprilie 2007 (data la care Parlamentul European a luat act, în ședință plenară, de desemnarea reclamantului ca deputat) la 24 mai 2007 (data la care Parlamentul a declarat mandatul reclamantului ca fiind lipsit de validitate).
71 În al doilea rând, reclamantul solicită să i se acorde suma de 200 000 de euro ca urmare a faptului că, prin decizia în litigiu, a fost lipsit de exercitarea dreptului său politic ca membru al Parlamentului European aproape o cincime din durata mandatului său.
72 Trebuie constatat încă o dată că prejudiciul eventual suferit de reclamant era, în orice caz, pe deplin concretizat la 15 noiembrie 2007, potrivit propriilor concluzii.
73 Cererea este deci prescrisă, în egală măsură, în ceea ce privește a doua categorie de prejudicii.
74 În sfârșit, în al treilea rând, reclamantul susține că, întrucât nu și‑a putut exercita funcțiile timp de șapte luni și jumătate, nu a putut dobândi drepturi la pensie pe întreaga durată a mandatului.
75 El solicită în consecință să i se plătească suma de 831 600 de euro, corespunzătoare întregii rente pe care ar fi primit‑o dacă ar fi dobândit drepturi în timpul celor 5 ani de mandat, rentă evaluată ex aequo et bono pe o bază de 15 ani.
76 Trebuie constatat că prejudiciul eventual suferit de reclamant – și anume nedobândirea de drepturi la pensie în perioada martie-noiembrie 2007 – era în orice caz pe deplin concretizat la 15 noiembrie 2007, potrivit propriilor concluzii.
77 Cererea este deci prescrisă, în egală măsură, în ceea ce privește cea de a treia și ultima categorie de prejudicii.
78 În rest, trebuie precizat, pe de o parte, că, întrucât avea doar calitatea de supleant și nu a ocupat un loc în parlament în perioada 12 și 13 iunie 2004-29 martie 2007, nu poate pretinde că a fost împiedicat să dobândească drepturi la pensie în această perioadă, în care nu era membru al Parlamentului European. Pe de altă parte, întrucât a ocupat un loc în Parlamentul European în perioada cuprinsă între 15 noiembrie 2007 și 6 iunie 2009, data sfârșitului legislaturii, reclamantul a fost în măsură să dobândească drepturi la pensie în această perioadă.
79 Trebuie să se considere, prin urmare, că acțiunea în răspundere îndreptată de reclamant împotriva Parlamentului European era prescrisă la momentul introducerii acțiunii în ceea ce privește cele trei categorii de prejudicii examinate mai sus.
Cu privire la pierderea unei șanse de a fi reales pentru încă un mandat de 5 ani
80 Reclamantul solicită să i se acorde 388 000 de euro ca urmare a pierderii șansei de a fi reales pentru încă un mandat de 5 ani, având în vedere că, în esență, a fost împiedicat să ocupe un loc în parlament timp de șapte luni și jumătate, iar apoi a fost implicat în cauza judiciară care a urmat și care a durat mai mult de 2 ani. El apreciază că a fost înlăturat astfel din viața politică aproape o cincime din durata mandatului său, ceea ce l‑ar fi împiedicat să își extindă rețeaua prin intermediul unei activități politice complete. Acesta consideră că prejudiciul său rezultă din pierderea în același timp a indemnizației pentru exercitarea funcției, la care ar fi avut dreptul dacă ar fi fost ales, și a noilor extinderi pe care acest mandat le‑ar fi putut aduce carierei sale politice, cu o valoare economică deosebită odată cu atribuirea altor funcții instituționale prestigioase.
81 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și exercitarea dreptului la repararea prejudiciului suferit, în temeiul articolului 288 al doilea paragraf CE, depind de îndeplinirea unui ansamblu de condiții în ceea ce privește nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, existența prejudiciului și a unei legături de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat (a se vedea Hotărârea Curții din 18 martie 2010, Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia, C‑419/08 P, Rep., p. I‑2259, punctul 40 și jurisprudența citată).
82 Întrucât cele trei condiții ale răspunderii prevăzute la articolul 288 al doilea paragraf CE trebuie îndeplinite cumulativ, faptul că una dintre ele lipsește este suficient pentru respingerea unei acțiuni în despăgubire (Hotărârea Curții din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., p. I‑5251, punctul 14).
83 În plus, nu există nicio obligație de a examina condițiile răspunderii unei instituții într‑o ordine determinată (a se vedea în acest sens Hotărârea Lucaccioni/Comisia, punctul 82 de mai sus, punctul 13).
84 Principiile comune ordinilor juridice ale statelor membre la care face trimitere articolul 288 al doilea paragraf CE nu pot fi invocate în susținerea existenței unei obligații a Uniunii în sensul reparării tuturor consecințelor prejudiciabile, chiar și a celor îndepărtate, ale comportamentelor organelor lor. Astfel, condiția referitoare la legătura de cauzalitate privește existența unei legături suficient de directe între comportamentul instituțiilor și prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia, punctul 81 de mai sus, punctul 53 și jurisprudența citată).
85 Or, în speță, reclamantul se limitează să afirme că nu a fost reales pentru că a fost împiedicat să ocupe un loc în parlament în perioada 29 martie-15 noiembrie 2007 și că acest prejudiciu s‑a concretizat în ziua în care nu a fost reales; el nu dovedește însă sub nicio formă existența unei legături de cauzalitate suficient de directe între cele două evenimente.
86 În plus, trebuie precizat că reclamantul nu dovedește nici măcar că a fost candidat la alegerile europene și că a figurat cu această ocazie pe o listă electorală.
87 Prin urmare, este necesar să se considere că cererea sa este, în această privință, vădit nefondată.
88 În concluzie, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
89 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta procedură, conform concluziilor Parlamentului European.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șasea)
dispune:
1) Respinge acțiunea.
2) Îl obligă pe domnul Beniamino Donnici la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta procedură.
Luxemburg, 20 martie 2014.
E. Coulon | | S. Frimodt Nielsen |