HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)
15 decembrie 2021(*)
„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Repartizare într‑o țară terță – Locuință familială pusă la dispoziție de administrație – Nerespectarea obligației de a locui acolo cu familia – Procedură disciplinară – Sancțiunea disciplinară a suspendării avansării în treaptă – Repararea prejudiciului suferit de Uniune – Articolul 22 din statut – Respingerea acțiunii pe fond – Anulare în recurs – Hotărâre pronunțată în recurs reexaminată de Curte și anulată – Trimitere spre rejudecare la Tribunal”
În cauza T‑693/16 P‑RENV‑RX,
HG, reprezentat de L. Levi, avocată,
recurent,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de T. Bohr, în calitate de agent, asistat de A. Dal Ferro, avocat,
pârâtă în primă instanță,
având ca obiect un recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 19 iulie 2016, HG/Comisia (F‑149/15, EU:F:2016:155), prin care se solicită anularea acestei hotărâri,
TRIBUNALUL (Camera a patra),
compus din domnul S. Gervasoni, președinte, și domnii L. Madise (raportor) și P. Nihoul, judecători,
grefier: domnul L. Ramette, administrator,
având în vedere Hotărârea Curții din 26 martie 2020,
în urma ședinței din 17 iunie 2021,
pronunță prezenta
Hotărâre(1)
[omissis]
2 Prin recursul formulat în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurentul, HG, funcționar al Comisiei Europene, solicită anularea hotărârii atacate prin care Tribunalul Funcției Publice a respins acțiunea sa având ca obiect, mai întâi, cu titlu principal, anularea Deciziei Comisiei din 10 februarie 2015 prin care i s‑a aplicat sancțiunea disciplinară a suspendării avansării în treaptă pentru o durată de 18 luni și prin care a fost obligat să despăgubească Comisia pentru prejudiciul suferit de aceasta din cauza lui până la concurența sumei de 108 596,35 euro (denumită în continuare „decizia în litigiu”) și, în măsura în care va fi necesar, anularea deciziei de respingere a reclamației acestuia împotriva deciziei în litigiu, apoi, cu titlu subsidiar, reducerea sancțiunii financiare cuprinse în această decizie și, în sfârșit, obligarea Comisiei la repararea prejudiciului moral și a prejudiciului adus reputației pe care le‑ar fi suferit, evaluate la 20 000 de euro, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
[omissis]
Procedura și concluziile părților
[omissis]
39 Prima hotărâre în recurs, prin care s‑a anulat hotărârea atacată pentru motivul nelegalității compunerii completului de judecată al Tribunalului Funcției Publice care a judecat cauza, a fost pronunțată în urma acestei proceduri, însă a fost la rândul său anulată de Curte, astfel cum s‑a arătat la punctele 1 și 3 de mai sus, iar recursul a fost trimis Tribunalului spre rejudecare. Pentru acest motiv, cauza care fusese trimisă Tribunalului în temeiul primei hotărâri în recurs pentru a se pronunța asupra acțiunii introduse de recurent la Tribunalul Funcției Publice (cauza T‑440/18 RENV) a fost închisă prin decizia grefei din 26 martie 2020.
[omissis]
45 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 17 iunie 2021. Faza orală a procedurii a fost închisă în aceeași zi.
46 Recurentul solicită Tribunalului:
– anularea hotărârii atacate;
– anularea deciziei în litigiu;
– în măsura în care va fi necesar, anularea deciziei de respingere a reclamației;
– cu titlu subsidiar, reducerea sancțiunii financiare cuprinse în decizia în litigiu;
– obligarea Comisiei la repararea prejudiciului său moral și adus reputației până la concurența sumei de 20 000 de euro;
– obligarea Comisiei la plata integrală a cheltuielilor de judecată din ambele proceduri.
47 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea recursului;
– obligarea recurentului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la recurs
[omissis]
Cu privire la motivele invocate împotriva hotărârii atacate în ceea ce privește răspunderea financiară a recurentului reținută în decizia în litigiu
[omissis]
– Cu privire la motivul întemeiat pe erori de drept săvârșite de instanța de fond în ceea ce privește răspunderea financiară a recurentului reținută în decizia în litigiu
83 Recurentul expune mai întâi, la punctul 11 din recurs, că, atunci când a analizat argumentele sale „cu privire la lipsa de realitate a pretinselor încălcări ale datoriei de loialitate”, Tribunalul Funcției Publice a considerat, la punctul 151 din hotărârea atacată, că, întrucât obligația de loialitate a unui funcționar al Uniunii față de aceasta se impune în mod general și obiectiv, sunt puțin relevante motivele care l‑au determinat pe recurent să încalce această obligație, presupunând că aceste motive sunt dovedite. Or, potrivit reclamantului, atunci când aplică articolul 22 din statut, susceptibil să constituie temeiul răspunderii financiare a unui funcționar față de Uniune din cauza unor abateri personale grave pe care acesta le‑a comis în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, AIPN ar trebui să țină seama de eventualele circumstanțe atenuante care se pot regăsi în motivele care explică încălcarea obligațiilor de către acest funcționar. În caz contrar, s‑ar încălca principiul proporționalității. Atunci când a statuat că motivele care explicau comportamentul său nu prezentau importanță, Tribunalul Funcției Publice ar fi săvârșit, așadar, o eroare de drept, în raport atât cu articolul 22 din statut, cât și cu principiul proporționalității.
[omissis]
86 Articolul 22 primul paragraf din statut prevede că „[f]uncționarul poate avea obligația de a despăgubi Uniunea, în tot sau în parte, pentru prejudiciul suferit de aceasta din cauza unor abateri personale grave pe care le‑a comis în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor sale”.
[omissis]
90 Articolul 11 primul paragraf prima teză din statut, potrivit căruia „[f]uncționarul este obligat să își exercite atribuțiile și să se comporte ținând seama numai de interesele Uniunii”, consacră datoria de loialitate a funcționarilor Uniunii față de aceasta. Această datorie este menționată în mod explicit în continuarea aceluiași paragraf, la a treia teză, care precizează că funcționarul îndeplinește atribuțiile care îi sunt încredințate în mod obiectiv și imparțial și cu respectarea datoriei sale de loialitate față de Uniune. Această datorie este menționată de asemenea în mod explicit la articolul 17a din statut, privind limitele libertății de exprimare a funcționarilor. Modalitățile de respectare a datoriei de loialitate sunt precizate în raport cu anumite aspecte sau cu anumite împrejurări în mai multe dispoziții din statut, precum articolele 12, 12b sau 17a.
[omissis]
93 Prin urmare, se ridică problema dacă motivele care pot determina un funcționar să aibă un comportament dictat în tot sau în parte de alte interese decât cele ale Uniunii sau chiar un comportament opus acestora, de exemplu voința de a prejudicia, corupția, indiferența, motivația politică, voința de a obține un avantaj sau de a‑l procura altora, o presiune exterioară insurmontabilă, un imperativ personal, trebuie luate în considerare pentru a aprecia dacă un astfel de comportament constituie sau nu un semn de lipsă de loialitate față de Uniune.
94 La punctul 151 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a dat un răspuns negativ, întemeindu‑se pe Hotărârea din 23 octombrie 2013, Gomes Moreira/ECDC (F‑80/11, EU:F:2013:159). În această hotărâre, s‑a statuat în esență, la punctele 65 și 66, că constatarea încălcării mai multor obligații statutare care urmăresc în special să asigure loialitatea funcționarilor nu depinde de împrejurarea că funcționarul vizat a cauzat un prejudiciu Uniunii sau că comportamentul său a generat plângeri. Această apreciere se întemeia ea însăși pe un precedent jurisprudențial (Hotărârea din 3 iulie 2001, E/Comisia, T‑24/98 și T‑241/99, EU:T:2001:175, punctul 76), în care s‑a statuat că nu era necesar ca funcționarul vizat să fi încercat să profite personal de pe urma comportamentului său ori ca acesta din urmă să fi cauzat un prejudiciu instituției pentru a constata încălcarea mai multor obligații de aceeași natură. Într‑o altă cauză, în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 martie 1998, Tzoanos/Comisia (T‑74/96, EU:T:1998:58, punctul 66), ea însăși invocată ca precedent jurisprudențial în Hotărârea din 3 iulie 2001, E/Comisia (T‑24/98 și T‑241/99, EU:T:2001:175), în ceea ce privește o posibilă neîndeplinire a obligației unui funcționar de a solicita o autorizație pentru exercitarea unei activități exterioare, care intră sub incidența obligației de loialitate și care are o aplicabilitate generală, s‑a statuat că, pentru a aprecia existența unei astfel de încălcări a obligațiilor, era inutil să se stabilească dacă această activitate putea fi determinată de un conflict de interese.
95 Contrar a ceea ce a apreciat Tribunalul Funcției Publice, din astfel de precedente nu rezultă că motivele care au determinat un funcționar să adopte un comportament care încalcă anumite obligații față de Uniune nu trebuie în niciun caz să fie luate în considerare pentru a stabili dacă a fost neloial față de aceasta.
96 Desigur, deși anumite împrejurări sunt, prin natura lor, indiferente în această privință, precum împrejurările identificate în hotărârile menționate la punctul 94 de mai sus, problema dacă un comportament a fost neloial depinde tocmai de contextul în care se înscrie. De exemplu, un funcționar poate crede că acționează în vederea intereselor Uniunii în exercitarea atribuțiilor sale, dar poate acționa în realitate împotriva lor, întrucât este depășit de o situație deosebit de complexă și inedită, ceea ce nu reflectă în mod necesar o lipsă de loialitate din partea sa, chiar dacă la un moment dat a pierdut din vedere interesele Uniunii. O problemă personală gravă a unui funcționar îl poate determina să treacă momentan pe plan secund interesele Uniunii în cadrul conduitei sale, fără ca, în funcție de împrejurări, să i se mai poată reproșa o lipsă de loialitate din acest motiv. Dimpotrivă, dacă un funcționar susține că a încălcat interesele Uniunii întrucât a fost depășit de situație sau deoarece a trecut interesele Uniunii pe plan secund în raport cu probleme personale grave, nu este indiferent, pentru a aprecia loialitatea sa față de Uniune, dacă și‑a informat superiorii în legătură cu dificultățile sale și ce atitudine a adoptat în acest context.
97 Astfel, aprecierea loialității unei persoane este aprecierea comportamentului său față de entitatea sau de persoana căreia i se datorează această loialitate în funcție de context. Articolul 11 primul paragraf prima teză din statut, care prevede că „[f]uncționarul este obligat să își exercite atribuțiile și să se comporte ținând seama numai de interesele Uniunii”, prevede în acest sens un comportament general care caracterizează loialitatea față de Uniune, dar nu constituie o definiție absolută a acesteia care să excludă luarea în considerare a contextului în care trebuie apreciată această loialitate, impusă în temeiul articolului 11 primul paragraf a treia teză din statut, în care este menționată obligația funcționarilor Uniunii de a‑și îndeplini atribuțiile „cu respectarea datoriei [lor] de loialitate față de Uniune”.
98 În această privință, în hotărârile pe care s‑a întemeiat, direct sau indirect, Tribunalul Funcției Publice la punctul 151 din hotărârea atacată, aprecierea potrivit căreia, în esență, diverse obligații statutare se impun în mod general și obiectiv vizează aceste obligații propriu‑zise, însă nu înseamnă că, dintr‑un punct de vedere mai general, loialitatea sau neloialitatea unui funcționar al Uniunii trebuie apreciată independent de împrejurările în care el a adoptat un anumit comportament și de motivele pentru care a adoptat un astfel de comportament. Tribunalul Funcției Publice a săvârșit, așadar, o eroare de drept atunci când a statuat că motivele care au motivat conduita reclamantului erau lipsite de relevanță pentru a se constata atingerea adusă datoriei sale de loialitate.
99 În plus, recurentul susține în mod întemeiat că, pentru a califica, în cadrul aplicării articolului 22 din statut, comportamentul unui funcționar drept o abatere personală gravă, AIPN trebuie să țină seama de împrejurări și nu se poate limita să constate că funcționarul în cauză a încălcat normele care i se impun sau, altfel spus, nu se poate limita să constate că și‑a încălcat unele dintre obligații.
[omissis]
102 În cadrul controlului de legalitate, instanța de fond poate, pentru a respinge motivele sau argumentele unui reclamant, să se întemeieze pe constatări, aprecieri și calificări reținute în actul atacat, dacă acestea sunt legale, și să motiveze în plus respingerea acestor motive și argumente prin propriile considerații juridice (a se vedea în acest sens Ordonanța din 27 septembrie 2004, UER/M6 și alții, C‑470/02 P, nepublicată, EU:C:2004:565, punctele 69 și 70, și Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 65). În schimb, în cadrul controlului de legalitate, instanța de fond nu poate substitui aprecierea autorului actului atacat cu propria apreciere sau motivare pentru justificarea acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 ianuarie 2000, DIR International Film și alții/Comisia, C‑164/98 P, EU:C:2000:48, punctul 38, și Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctele 88 și 89). Cu toate acestea, atunci când exercită o competență de fond, precum, în temeiul articolului 91 alineatul (1) din statut, în litigiile de natură financiară dintre Uniune și funcționarii acesteia și în special, în temeiul articolului 22 al treilea paragraf din statut, în litigiile referitoare la răspunderea financiară a funcționarilor față de Uniune, instanța de fond poate ea însăși să țină seama de toate împrejurările cauzei și, așadar, să prezinte în această privință propria apreciere sau motivare pentru a justifica plata unei sume de către o parte celeilalte părți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 1987, Houyoux și Guery/Comisia, 176/86 și 177/86, EU:C:1987:461, punctul 16, și Hotărârea din 20 mai 2010, Gogos/Comisia, C‑583/08 P, EU:C:2010:287, punctul 44 și jurisprudența citată).
103 În speță, trebuie contestat că, atunci când a arătat, la punctul 159 din hotărârea atacată, că situația recurentului a fost nelegală încă din luna septembrie a anului 2008, Tribunalul Funcției Publice a preluat o apreciere care figura în decizia în litigiu la considerentele 22 și 37. Or, preluarea acestei aprecieri urmărea, după cum reiese din cuprinsul punctului 160 din hotărârea atacată, doar să respingă argumentele reclamantului cu privire la evaluarea prejudiciului pe care Uniunea l‑a suferit din cauza sa, a cărui simplă existență a contestat‑o până în luna septembrie a anului 2009, dar nu urmărea, contrar celor susținute de recurent, să afirme că condițiile de aplicare a articolului 22 din statut erau îndeplinite încă din luna septembrie a anului 2008. Procedând astfel, Tribunalul Funcției Publice nici nu a calificat, așadar, drept abatere personală gravă comportamentul recurentului în perioada septembrie 2008-decembrie 2008, nici, de altfel, nu a afirmat că AIPN a reținut o abatere personală gravă pentru o perioadă care începe din septembrie 2008 și, prin urmare, nu a denaturat dosarul în această privință, după cum susține și recurentul la punctul 14 din recurs.
104 Pe de altă parte, atunci când a arătat, la același punct 159 din hotărârea atacată, că delegația a fost privată începând din luna ianuarie a anului 2009 de posibilitatea de a utiliza locuința de serviciu a recurentului în scopuri noi, este adevărat că Tribunalul Funcției Publice a adăugat, chiar ținând seama de decizia de respingere a reclamației recurentului, un motiv în raport cu decizia în litigiu în care se arăta numai că prejudiciul a rezultat din asumarea de către Uniune a costului închirierii nejustificate a apartamentului familial pus la dispoziția recurentului. Totuși, acest motiv suplimentar invocat de Tribunalul Funcției Publice constă numai în a afirma că comportamentul recurentului nu a permis diminuarea prejudiciului identificat în decizia în litigiu, dar nu identifică un prejudiciu suplimentar. În plus, această apreciere poate intra în sfera exercitării competenței de fond a Tribunalului Funcției Publice în ceea ce privește răspunderea financiară a recurentului, competență pe care acesta i‑a solicitat de altfel să o exercite. Prin urmare, eroarea de drept întemeiată pe faptul că Tribunalul Funcției Publice ar fi identificat la punctul 159 din hotărârea atacată un nou prejudiciu ipotetic, care nu poate angaja răspunderea financiară a recurentului, nu este dovedită. Trebuie să se constate de asemenea că motivul suplimentar invocat de Tribunalul Funcției Publice nu poate evidenția o denaturare a dosarului, astfel cum este definită la punctul 67 de mai sus.
105 Recurentul apreciază apoi, la punctele 21-23 din recurs, că, la examinarea argumentelor sale cu privire la „încălcarea termenului de prescripție de cinci ani sau a termenului rezonabil”, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că prescripția de cinci ani prevăzută la articolul 85 al doilea paragraf din statut, invocată în cererea introductivă, nu se aplica situației sale.
[omissis]
107 La punctele 167 și 168 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice, întemeindu‑se pe Hotărârea din 27 ianuarie 2016, DF/Comisia (T‑782/14 P, EU:T:2016:29, punctul 54), a subliniat că articolul 85 din statut vizează restituirea sumelor primite în mod nejustificat de un funcționar și că, în speță, reclamantul nu a primit nicio sumă din partea instituției, ci i‑a cauzat un prejudiciu financiar, și că sumele plătite de aceasta locatorului nu erau nedatorate.
[omissis]
109 Cu privire la fond, trebuie subliniat că Hotărârea din 27 ianuarie 2016, DF/Comisia (T‑782/14 P, EU:T:2016:29), invocată de Tribunalul Funcției Publice, menționată la punctul 107 de mai sus, nu permite să se considere că articolul 85 din statut nu se aplică unei situații în care se acordă un avantaj în natură. Astfel, la punctul 54 din această hotărâre, pronunțată într‑o cauză în care funcționarul reclamant, căruia i se solicita rambursarea unei indemnizații nedatorate, susținea că nu va putea recupera partea transferată fostei sale soții în cadrul unei pensii alimentare, Tribunalul s‑a limitat să statueze că articolul 85 din statut nu privește decât raportul financiar dintre funcționarul care a beneficiat de plăți nedatorate și instituția în cauză, fiind lipsite de importanță eventualele consecințe pentru funcționar ale restituirii sumelor în privința altor persoane care au putut beneficia în mod direct sau indirect de plățile nedatorate care au făcut obiectul recuperării de către această instituție, aceste chestiuni aparținând sferei dreptului privat. În consecință, hotărârea menționată nu se pronunță cu privire la aspectul dacă un avantaj în natură, precum furnizarea unui apartament de serviciu, poate fi considerat ca făcând parte din relația financiară dintre un funcționar și instituția sa și poate face obiectul unei acțiuni în restituirea plăților nedatorate. De altfel, nimic nu se opune ca un avantaj în natură nedatorat, echivalent cu plata indirectă a unei sume, să facă obiectul unei restituiri. În caz contrar, instituțiile nu ar putea obține niciodată rambursarea acestor avantaje necuvenite, cu excepția inițierii procedurii prevăzute la articolul 22 din statut și a dovedirii abaterii personale grave comise de funcționarii respectivi, ceea ce nu ar fi adaptat unui anumit număr de împrejurări și ar conduce la o inegalitate de tratament între funcționarii care au beneficiat de un avantaj necuvenit sub forma plății directe a unei sume de bani și cei care au beneficiat de un avantaj necuvenit sub forma unui avantaj în natură. De asemenea, atunci când a statuat că, întrucât recurentul nu a primit direct nicio sumă din partea instituției sale, acesta nu putea invoca articolul 85 din statut, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept.
110 Cu toate acestea, în cazul în care motivele unei hotărâri a Tribunalului pun în lumină o încălcare a dreptului Uniunii, dar dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, recursul trebuie respins. Aceeași abordare este valabilă în privința analizei de către instanța de fond a unui motiv din cererea introductivă sau a unui aspect al motivului din cererea introductivă, privit în mod izolat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 1992, Lestelle/Comisia, C‑30/91 P, EU:C:1992:252, punctele 27-29).
111 În speță, Tribunalul Funcției Publice a amintit de asemenea, la punctul 167 din hotărârea atacată, că, prin comportamentul său, recurentul a cauzat un prejudiciu financiar instituției sale. Această precizare conduce la sublinierea că răspunderea financiară a recurentului nu a fost dovedită de AIPN în temeiul articolului 85 din statut privind restituirea plăților nedatorate pe baza constatării unui avantaj necuvenit, ci în temeiul articolului 22 din statut, care privește repararea prejudiciilor suferite de Uniune ca urmare a unor abateri personale grave comise de funcționarii săi în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor lor, pe baza identificării unui prejudiciu cauzat Uniunii ca urmare a unei abateri personale grave a recurentului.
112 Trebuie subliniat că condițiile privind recurgerea la articolul 85 și la articolul 22 din statut sunt net diferite, ca și contextul lor. Decizia de restituire a plăților nedatorate presupune numai, potrivit articolului 85 din statut, dovedirea faptului că o sumă sau un avantaj echivalent a fost furnizat fără motiv funcționarului în cauză și că acesta avea cunoștință de faptul că nu existau motive pentru plata sumei respective sau că era atât de evident că plata sumei respective nu era datorată încât era imposibil ca beneficiarul să nu aibă cunoștință de aceasta, în timp ce decizia de a obliga la repararea unui prejudiciu în temeiul articolului 22 din statut presupune să se facă dovada unei abateri personale grave a funcționarului aflat la originea acestui prejudiciu. Decizia de restituire a plăților nedatorate poate fi adoptată, ulterior, de la caz la caz, după ce s‑au obținut elemente de fapt sau observații ale funcționarului în cauză, de îndată ce se demonstrează condițiile prevăzute la articolul 85 din statut, în timp ce decizia de obligare la repararea unui prejudiciu în temeiul articolului 22 din statut nu poate fi adoptată, în temeiul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții, decât după respectarea formalităților prevăzute în materie disciplinară, și anume, ținând seama de necesitatea de a caracteriza o abatere gravă, în principiu în urma unei anchete, a unei proceduri în fața comisiei de disciplină și a fazei contradictorii finale cu AIPN, astfel cum se prevede în anexa IX la statut. Aceste diferențe în ceea ce privește natura și condițiile de fond și de adoptare a deciziilor în discuție justifică faptul că AIPN poate acționa, în funcție de împrejurări, în temeiul articolului 22 din statut, deși ar fi putut acționa în temeiul articolului 85 din statut, chiar dacă normele sau principiile în materie de termene nu sunt identice în cele două cazuri, aspect care poate de altfel să se justifice prin aceste diferențe.
113 Având în vedere motivele care figurează la punctele 111 și 112 de mai sus, norma de prescripție specifică articolului 85 din statut, invocată de recurent, a fost înlăturată în mod întemeiat de Tribunalul Funcției Publice.
114 Recurentul consideră apoi, la punctele 24 și 25 din recurs, că, la examinarea argumentelor sale privind „încălcarea termenului de prescripție de cinci ani sau a termenului rezonabil”, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit de asemenea erori de drept atunci când a respins argumentele subsidiare din cererea introductivă potrivit cărora, în cazul în care prescripția de cinci ani prevăzută la articolul 85 al doilea paragraf din statut nu s‑ar aplica, ar trebui să se țină seama, „tot ca parametru al termenului rezonabil” pentru aplicarea articolului 22 din statut, de prescripția de cinci ani prevăzută la articolul 81 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1).
[omissis]
127 Este necesar să se arate că, în speță, atât recurentul, cât și Tribunalul Funcției Publice au apreciat în mod eronat domeniul de aplicare al legii atunci când au invocat, la punctul 130 din cererea introductivă, dispozițiile articolului 81 din Regulamentul nr. 966/2012 în susținerea prescripției sau a nerespectării termenului rezonabil și, respectiv, la punctul 170 din hotărârea atacată, pe cele ale articolului 93 alineatul (2) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, adoptate pentru aplicarea primelor, în susținerea întreruperii termenului invocat.
128 Astfel, în cadrul Regulamentului nr. 966/2012, care era regulamentul de stabilire a normelor financiare aplicabile bugetului general al Uniunii la momentul adoptării deciziei în litigiu, articolul 81 figurează în capitolul „Operațiuni de venituri” și urmează, în același capitol, după articolele 78, 79 și 80, care stabilesc principiile privind constatarea creanțelor, ordonanțarea recuperărilor și, respectiv, efectuarea recuperărilor. Articolul 81 menționat prevede printre altele, la alineatul (1), că, fără a aduce atingere dispozițiilor speciale, nerelevante în speță, creanțele Uniunii asupra terților fac obiectul unui termen de prescripție de cinci ani și, la alineatul (2), că Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în ceea ce privește stabilirea normelor detaliate privind termenul de prescripție. Articolul 80 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, adoptat pentru punerea în aplicare a articolului 78 din Regulamentul nr. 966/2012, prevede, la alineatul (3), că ordonatorul de credite care a constatat o creanță informează debitorul cu privire la ea printr‑o notă de debit, aceasta din urmă trebuind să precizeze scadența la care se va percepe dobândă penalizatoare în cazul în care datoria nu este încă achitată. Articolul 93 din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, adoptat pentru aplicarea articolului 81 din Regulamentul nr. 966/2012, prevede printre altele, la alineatul (1), că termenul de prescripție pentru creanțele deținute de Uniune în raport cu terți începe să curgă la expirarea scadenței și, la alineatul (2), că acest termen este întrerupt prin orice act al unei instituții sau al unui stat membru care acționează la solicitarea unei instituții, notificat terțului și vizând recuperarea creanței.
129 De aici reiese că, în stadiul dreptului aplicabil în prezenta cauză, prescripția invocată de reclamant, întemeiată pe articolul 81 din Regulamentul nr. 966/2012, nu poate privi decât o fază ulterioară constatării creanței, care începe mai precis la scadența menționată în nota de debit transmisă terțului debitor, și, prin urmare, nu este opozabilă în ceea ce privește fazele precedente care conduc la constatarea creanței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctele 86-89). Or, în speță, recurentul consideră excesiv intervalul dintre producerea faptelor generatoare ale creanței și momentul în care aceasta a fost stabilită odată cu decizia în litigiu, așadar chiar înainte de constatarea ei în sensul articolului 78 din Regulamentul nr. 966/2012. În consecință, fie prin aplicarea directă, fie chiar ca parametru al termenului rezonabil, termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 81 din Regulamentul nr. 966/2012 nu se putea aplica în beneficiul recurentului.
130 În consecință, Tribunalul Funcției Publice a invocat în mod eronat dispozițiile articolului 93 alineatul (2) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, dispoziții de aplicare a articolului 81 din Regulamentul nr. 966/2012, ca răspuns la argumentația recurentului privind prescripția întemeiată pe acest din urmă articol. Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns Tribunalul Funcției Publice, potrivit căreia creanța referitoare la chiriile în cauză nu era prescrisă în temeiul normelor care țin de reglementarea financiară, este totuși întemeiată pentru motivele de drept expuse la punctul 129 de mai sus.
131 În aceste condiții, având în vedere considerațiile exprimate la punctul 110 de mai sus în legătură cu posibilitatea substituirii unor motive de drept de către instanța de recurs și cu faptul că recurentul nu a invocat în recurs alte argumente prin care să critice analiza efectuată de Tribunalul Funcției Publice cu privire la motivul din cererea introductivă întemeiat pe încălcarea termenului de prescripție de cinci ani sau a termenului rezonabil, este necesar să se respingă motivul de recurs întemeiat pe erori de drept în ceea ce privește răspunderea financiară a recurentului, în măsura în care privește aplicarea articolului 81 din Regulamentul nr. 966/2012.
[omissis]
Cu privire la motivele invocate împotriva hotărârii atacate în ceea ce privește viciile de procedură și încălcarea dreptului la apărare invocate în fața instanței de fond
[omissis]
– Cu privire la motivul întemeiat pe erori de drept săvârșite de instanța de fond în ceea ce privește viciile de procedură și încălcarea dreptului la apărare invocate în fața sa
[omissis]
156 La punctul 28 din recurs, recurentul contestă, mai întâi, aprecierea de principiu efectuată la punctul 70 din hotărârea atacată, susținând că criticile reținute împotriva unui funcționar nu pot evolua în cursul procedurii în sensul de a fi adaptate în funcție de răspunsurile acestuia, nu pentru ca ele să devină mai puțin severe, ci pentru a se menține cu orice preț o procedură disciplinară împotriva sa. Acest mod de a acționa nu ar permite funcționarului în cauză să se apere în timp util. Așadar, Tribunalul Funcției Publice ar fi săvârșit o eroare de drept.
[omissis]
159 În ceea ce privește argumentele din recurs relatate la punctul 156 de mai sus privind aprecierea de principiu citată la finalul punctului 155 de mai sus, reiese din anexa IX la statut referitoare la procedura disciplinară că aceasta este precedată de o fază de anchetă, condusă de OLAF sau de AIPN, care poate avea la dispoziție un serviciu specializat în această privință, precum IDOC în cadrul Comisiei. Abia la încheierea acestei faze de anchetă, procedura disciplinară este inițiată, dacă este cazul, cu sau fără consultarea comisiei de disciplină, astfel cum se prevede la articolul 3 din aceeași anexă. În consecință, în cazul în care comisia de disciplină este consultată, în raportul AIPN care însoțește sesizarea acestuia este definită presupusa abatere a funcționarului în cauză, astfel cum confirmă articolul 12 alineatul (1) din aceeași anexă, potrivit căruia acest raport „trebuie să indice cu precizie faptele care fac obiectul acuzațiilor și, după caz, circumstanțele în care acestea au fost comise, inclusiv toate circumstanțele agravante sau atenuante”. Din perspectiva abaterii identificate în acest raport, transmis funcționarului în cauză în temeiul articolului 12 alineatul (2) din aceeași anexă, va fi apreciat comportamentul acestuia atât de comisia de disciplină, cât și de AIPN, având în vedere și elementele suplimentare prezentate în cursul acestei faze disciplinare și, dacă este cazul, i se va aplica o sancțiune. Din perspectiva aceleiași abateri, funcționarul în cauză va putea continua să își exercite dreptul la apărare potrivit modalităților prevăzute la articolele 12-22 din aceeași anexă, în special luând cunoștință de întregul dosar și prezentând observații scrise și verbale comisiei de disciplină și, după ce aceasta și‑a emis avizul, către AIPN. În consecință, eventuale ajustări privind conținutul abaterii în faza de anchetă, în cursul căreia serviciile însărcinate cu ancheta o întreprind pe baza unei abateri posibile, nu pot constitui o atingere adusă dreptului la apărare, după cum a statuat în mod întemeiat Tribunalul Funcției Publice, inclusiv, de altfel, în cazul în care, ținând seama de investigațiile efectuate, abaterea identificată la finalul anchetei este mai extinsă sau mai gravă decât abaterea eventuală detectată inițial. În această privință, la articolele 1 și 2 din anexa IX la statut, care privesc ambele faza de anchetă, se arată că, atunci când apare posibilitatea implicării personale a unui funcționar într‑un caz, acest fapt este adus la cunoștința persoanei respective, cu condiția ca acest lucru să nu aducă atingere bunei desfășurări a anchetei. Acest lucru nu obligă nicidecum la cristalizarea abaterii posibile încă de la începutul anchetei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 mai 1997, N/Comisia, T‑273/94, EU:T:1997:71, punctul 79). Așadar, eroarea de drept invocată în recurs cu privire la punctul 70 din hotărârea atacată nu este dovedită.
[omissis]
162 Cu toate acestea, motivele menționate la punctul 161 de mai sus nu sunt suficiente, în drept, pentru a se respinge critica recurentului cu privire la lipsa, din dosarul transmis de AIPN comisiei de disciplină și din dosarul său individual, la conținutul cărora a avut acces, a rezultatului măsurii de cercetare efectuate de IDOC cu privire la existența acestei reguli de neatribuire a unei locuințe de serviciu în împrejurări pe care le‑ar fi întâlnit recurentul.
163 În această privință, trebuie subliniat că această măsură de cercetare a fost într‑adevăr executată, după cum reiese din decizia de respingere a reclamației recurentului de către AIPN din 10 septembrie 2015, în care se arată că „schimburile cu SEAE nu au permis să se confirme cu certitudine existența unei astfel de reguli și practici în cadrul SEAE” și că „existența unei astfel de reguli [nu este] dovedită”. Recurentul însuși a menționat, în reclamația îndreptată împotriva deciziei în litigiu, o explicație similară dată de reprezentanții AIPN cu ocazia ședinței comisiei de disciplină. Or, articolul 13 alineatul (1) din anexa IX la statut prevede că, la primirea raportului AIPN către comisia de disciplină, funcționarul în cauză are dreptul de a lua cunoștință de dosarul personal complet și de a prelua copii de pe toate documentele pertinente pentru procedură. Această dispoziție urmărește să asigure respectarea dreptului la apărare după încheierea fazei de anchetă. Trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii care trebuie respectat, chiar dacă este vorba despre o procedură cu caracter administrativ (Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia, 85/76, EU:C:1979:36, punctul 9). În plus, s‑a statuat că, în cadrul unei proceduri disciplinare, funcționarul în cauză trebuie să aibă posibilitatea de a lua poziție cu privire la orice document pe care o instituție intenționează să îl utilizeze împotriva sa, cu excepția, în privința legalității deciziei adoptate la finalul acestei proceduri, a cazului în care acest document nu este în definitiv determinant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 2001, E/Comisia, T‑24/98 și T‑241/99, EU:T:2001:175, punctele 92 și 93). Articolul 13 alineatul (1) din anexa IX la statut contribuie de asemenea, în prezent, la respectarea principiului enunțat la articolul 41 alineatul (2) litera (b) din Carta drepturilor fundamentale, care urmărește să garanteze dreptul la bună administrare, potrivit căruia orice persoană are drept de acces la dosarul propriu. De aici rezultă că o măsură de cercetare de către serviciile de anchetă, indiferent de rezultat, trebuie să facă parte din dosarul transmis comisiei de disciplină și persoanei interesate. În speță, trebuie observate în plus următoarele: mai întâi, că AIPN a utilizat, în ședința comisiei de disciplină, rezultatul acestei măsuri de cercetare, arătând că existența regulii invocate de reclamant nu este confirmată, fără însă a fi adus în prealabil la cunoștința recurentului acest rezultat în dosar; apoi, că comisia de disciplină și‑a însușit în esență această concluzie, în cuprinsul considerentului (38) al avizului său; în sfârșit, că această concluzie a mai fost repetată în decizia AIPN din 10 septembrie 2015 de respingere a reclamației formulate de recurent. Nu se poate exclude că, în cazul în care recurentul ar fi putut lua cunoștință, odată ce a fost sesizată comisia de disciplină, de conținutul măsurii de cercetare efectuate de IDOC, ar fi putut să își aprofundeze argumentația în această privință, mai ales în cazul în care această cercetare s‑ar fi dovedit succintă, efectuată în mod informal sau prea puțin documentată, și, de exemplu, să solicite, într‑un mod mai convingător decât în nota sa din 23 septembrie 2014 către comisia de disciplină, o reluare a investigațiilor în acest sens, în special prin solicitarea unei anchete contradictorii dispuse de comisia de disciplină în temeiul articolului 17 alineatul (1) din anexa IX la statut.
[omissis]
169 Într‑adevăr, când a statuat, la punctul 80 din hotărârea atacată, că criticile recurentului cu privire la aprecierea faptelor de către comisia de disciplină sunt inoperante, Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept.
170 Atunci când procedura disciplinară cuprinde intervenția comisiei de disciplină, mai precis, ținând seama de dispozițiile articolelor 3 și 11 din anexa IX la statut, atunci când AIPN inițiază o procedură disciplinară, preconizând ca aceasta poate conduce la aplicarea unei sancțiuni mai severe decât avertismentul scris sau mustrarea, această intervenție constituie un element esențial al procedurii, întrucât ea constituie momentul unei dezbateri contradictorii aprofundate, eventual cu desfășurarea unei anchete suplimentare față de cele efectuate anterior, și întrucât AIPN se pronunță ulterior ținând seama de lucrările comisiei de disciplină, cu alte cuvinte ținând seama de avizul motivat adoptat cu majoritate de voturi și chiar de opiniile divergente exprimate eventual de unii dintre membrii acesteia, după cum rezultă din articolele 12-18 din aceeași anexă. Recurentul subliniază în mod întemeiat în această privință că, atunci când AIPN se îndepărtează de avizul comisiei de disciplină, aceasta trebuie să prezinte motivele în mod detaliat, astfel cum a statuat în mai multe rânduri Tribunalul Funcției Publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2015, Bedin/Comisia, F‑128/14, EU:F:2015:51, punctul 29, Hotărârea din 18 iunie 2015, CX/Comisia, F‑27/13, EU:F:2015:60, punctele 57 și 58, și Hotărârea din 10 iunie 2016, HI/Comisia, F‑133/15, EU:F:2016:127, punctul 147). În consecință, intervenția comisiei de disciplină constituie, atunci când aceasta trebuie să fie sesizată precum în speță, o normă fundamentală de procedură cu privire la care un funcționar sancționat în urma acestei proceduri trebuie să poată, în principiu, să conteste avizul, atunci când AIPN își însușește modul de apreciere a faptelor de către comisia de disciplină. De altfel, Curtea a statuat că avizul însuși al comisiei de disciplină poate face obiectul unei cereri de anulare admisibile (Hotărârea din 29 ianuarie 1985, F./Comisia, 228/83, EU:C:1985:28, punctul 16). În cazul unei acțiuni precum în speță, prin care se solicită numai anularea deciziei finale a AIPN de aplicare a unei sancțiuni, s‑ar putea considera, așadar, că un motiv sau o critică formulată împotriva acestei aprecieri este inoperantă numai în ipoteza în care AIPN s‑ar îndepărta în mod clar sau tot în mod clar nu ar ține seama, în decizia sa finală, de o apreciere efectuată de comisia de disciplină sau de unul dintre membrii săi, întrucât actul atacat este astfel decizia finală, iar nu avizul comisiei de disciplină sau opinia anumitor membri ai acesteia. În celelalte ipoteze, ar fi excesiv de formalist să i se impună recurentului să aibă în vedere în motivele și criticile sale pasaje specifice din decizia în litigiu pentru a contesta o apreciere emisă în cadrul lucrărilor comisiei de disciplină, în condițiile în care AIPN a ținut seama de această apreciere pentru adoptarea deciziei sale.
[omissis]
Cu privire la acțiunea în anularea deciziei în litigiu și la cererile accesorii
[omissis]
Cu privire la primul motiv al cererii introductive, întemeiat pe vicii de procedură care afectează actele pregătitoare ale deciziei în litigiu
[omissis]
239 Astfel cum s‑a arătat deja la punctul 147 de mai sus, recurentul reproșează comisiei de disciplină, în primul rând, la punctul 59 din cererea introductivă, că nu s‑a pronunțat cu privire la legalitatea sesizării sale și, pe un plan mai general, cu privire la aspectele procedurale pe care le‑a invocat în nota în apărare pe care i‑a adresat‑o, menționată la punctul 19 de mai sus.
240 În această privință, în mod întemeiat, comisia de disciplină a arătat în esență, la punctele 1 și 2 din aviz, că nu îi revine sarcina de a controla legalitatea procedurii de anchetă, ci numai legalitatea modului în care s‑a desfășurat procedura în fața sa. Astfel, după cum a arătat Tribunalul Funcției Publice la punctul 78 din hotărârea atacată, potrivit articolului 18 din anexa IX la statut, rolul comisiei de disciplină este de a emite un aviz motivat asupra veridicității faptelor imputate și, după caz, asupra sancțiunii care ar trebui aplicată pentru comiterea faptelor respective. Revine AIPN, abilitată să aplice o sancțiune funcționarului respectiv, obligația de a verifica dacă procedura de anchetă, precum și procedura disciplinară în ansamblul său au fost legale, iar, dacă este cazul, instanța sesizată cu acțiunea poate efectua de asemenea verificări. La rândul său, comisia de disciplină, ca orice organ administrativ sau consultativ, trebuie să asigure legalitatea procedurii desfășurate în fața sa, care este una dintre fazele procedurii disciplinare. Pe de altă parte, dacă apreciază că, anterior sesizării sale, procedura de anchetă a fost insuficientă, îi revine sarcina de a o completa, dincolo de declarațiile scrise sau verbale făcute în fața sa de funcționarul în cauză și de AIPN, cu întrebări proprii sau chiar cu o anchetă desfășurată în contradictoriu, astfel cum se prevede la articolul 17 din anexa IX la statut. În speță, la punctele 1 și 2 din aviz, comisia de disciplină a arătat că nu are competența de a sancționa eventuale neregularități care au afectat procedura anterioară sesizării sale, dar s‑a asigurat că nota IDOC din 31 octombrie 2013, care a inițiat ancheta privind răspunderea financiară a recurentului și care trebuia să facă parte din dosarul transmis comisiei de disciplină, a putut face obiectul unor observații din partea recurentului și a amintit că ea însăși a putut să ia cunoștință de aceasta în timp util. Pe de altă parte, trebuie observat că, în cererea introductivă, recurentul nu reproșează comisiei de disciplină că nu a desfășurat investigații suplimentare, prin intermediul unor întrebări sau al unei anchete. Prin urmare, este necesar să se respingă argumentele recurentului expuse la punctul 59 din cererea introductivă și amintite la punctul 74 din hotărârea atacată, prin care se reproșează comisiei de disciplină că nu s‑a pronunțat cu privire la anumite neregularități procedurale invocate.
[omissis]
Cu privire la motivele din cererea introductivă privind răspunderea financiară a recurentului (al patrulea aspect al celui de al patrulea motiv și al șaselea motiv)
286 Articolul 22 din statut prevede că funcționarul Uniunii poate avea obligația de a despăgubi Uniunea, în tot sau în parte, pentru prejudiciul suferit de aceasta din cauza unor abateri personale grave pe care le‑a comis în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor sale.
[omissis]
295 Recurentul știa că situația constând în a nu ocupa împreună cu familia sa un apartament de serviciu de mărimea prevăzută pentru locuința de serviciu, pe care îl solicitase, era o situație care nu putea dura, chiar dacă șefa de administrație a delegației nu l‑a obligat să repună la dispoziție locuința sa de serviciu. El a admis, în special în cadrul celei de a doua audieri de către OLAF, că aceasta din urmă a insistat ca familia sa să i se alăture în acest apartament și nu contestă că o locuință de serviciu prevăzută pentru a fi ocupată împreună cu familia trebuie să fie în mod normal ocupată în acest mod. În această privință, dispozițiile relevante din anexa X la statut și modalitățile lor de aplicare nu pot fi interpretate, împreună cu luarea în considerare a intereselor Uniunii, datorată de funcționarii acesteia în temeiul articolului 11 din statut, decât în sensul că funcționarul care a solicitat o locuință de serviciu dimensionată pentru nevoile familiei sale o ocupă împreună cu familia sau anunță că trebuie să renunțe la aceasta atunci când dificultăți persistente împiedică, dincolo de un termen rezonabil, mutarea familiei. Pentru funcționarul în cauză, aceasta este o chestiune de loialitate.
296 În speță, în cazul în care o problemă de vitrificare defectuoasă a parchetului făcea imposibilă mutarea familiei, ceea ce ar fi ținut în acest caz de răspunderea proprietarului, ar fi trebuit ca recurentul să refuze să se instaleze în locuință sau să inițieze un alt demers adecvat la delegație pentru ca aceasta din urmă să poată atrage atenția proprietarului asupra propriilor responsabilități.
297 În sfârșit, chiar dacă prezența unui prieten „gardian al apartamentului” a putut corespunde unei preocupări a recurentului ca apartamentul său de serviciu să nu fie ocupat în mod intempestiv de terți, singura justificare a acestui aranjament privind „gardianul apartamentului” pe termen lung consta în aceea că recurentul nu locuia acolo în permanență din cauza faptului că familia nu i se alăturase încă.
298 Astfel, niciunul dintre motivele legate de problemele de sănătate ale soției și ale copilului său, de disfuncții interne la apartament sau de atitudinea șefei de administrație a delegației nu pot justifica comportamentul personal al recurentului și nu pot dovedi că a rămas loial față de Uniune începând din luna ianuarie a anului 2009, respectiv după primele patru luni din contractul de locațiune, din cauza faptului că nu a propus să renunțe la apartamentul de dimensiune familială de care beneficia și l‑a păstrat în propriul beneficiu, chiar dacă a dat dovadă de o anumită transparență cu privire la situație față de șefa de administrație a delegației.
[omissis]
300 În acest stadiu al analizei, trebuie să se admită, așadar, ținând seama de fondurile publice cheltuite fără să fi fost necesar, cheltuială determinată de atitudinea recurentului și de rămânerea lui în apartamentul de serviciu dincolo de un termen rezonabil, că AIPN a reținut în mod întemeiat că abaterea personală a recurentului prezintă un caracter grav, întrucât, din luna ianuarie a anului 2009, la patru luni de la începerea contractului de locațiune, și până la finalul acestuia în luna august a anului 2010, el a prelungit utilizarea nelegală a apartamentului său de serviciu fără a iniția niciun demers pe lângă delegație pentru a‑l repune la dispoziție. Eroarea de natură să angajeze răspunderea financiară a recurentului în temeiul articolului 22 din statut a fost, așadar, caracterizată în mod întemeiat pentru această perioadă.
[omissis]
302 În ceea ce privește prejudiciul pe care l‑a cauzat atitudinea recurentului, este necesar mai întâi să se înlăture argumentul acestuia din urmă, exprimat la punctele 120-123 din cererea introductivă, întemeiat pe faptul că contractul de locațiune nu putea fi reziliat în primul an fără ca chiria să fie totuși datorată pentru întregul an respectiv, ceea ce ar fi exclus orice prejudiciu pentru Uniune în primul an din contractul de locațiune din luna septembrie a anului 2008 până în luna august a anului 2009. Prejudiciul pentru Uniune există efectiv în toată perioada reținută ca fiind aferentă unei abateri din partea recurentului în decizia în litigiu, respectiv din luna ianuarie 2009 până în luna august 2010, deci inclusiv în perioada ianuarie‑august a anului 2009, întrucât, în această perioadă, Uniunea a plătit un apartament familial de serviciu unui funcționar care nu îl ocupa decât singur și în mod parțial în cursul săptămânii, cu toate că dispunea de un alt apartament familial în apropiere în care îi rămăsese familia și în care locuia parțial și el. În plus, acest prejudiciu a fost cauzat într‑adevăr de recurent care, după ce a solicitat un astfel de apartament de serviciu, nu a pus capăt situației citate anterior, întrucât nu a propus să restituie acest apartament după câteva luni. Astfel cum s‑a arătat la punctul 296 de mai sus, dacă într‑adevăr o problemă durabilă de vitrificare defectuoasă a parchetului făcea imposibilă mutarea familiei în apartamentul de serviciu, ceea ce ar fi ținut în acest caz de răspunderea proprietarului, ar fi trebuit ca recurentul să refuze de la bun început să se instaleze în locuință sau să inițieze un alt demers adecvat la delegație pentru ca aceasta din urmă să poată atrage atenția proprietarului asupra propriilor responsabilități, rapid și cu fermitate. Acest prejudiciu este de asemenea dovedit până la sfârșitul contractului de locațiune în măsura în care, întrucât nu a repus apartamentul său de serviciu la dispoziția delegației, recurentul a împiedicat Comisia să beneficieze de acest bun, deși plătea chiriile aferente, în special împiedicând‑o să utilizeze acest apartament în alt mod, după cum a subliniat Tribunalul Funcției Publice la punctul 159 din hotărârea atacată, sau cel puțin să rezilieze contractul de închiriere fără penalități începând din luna septembrie a anului 2009, ceea ce ar fi putut reduce prejudiciul suferit în mod efectiv de Uniune. În această privință, faptul că în contractul de locațiune s‑a prevăzut o perioadă de nereziliere de către locatar în cursul primului an, cu condiția însă de a se plăti chiriile în această perioadă, nu poate conduce, contrar celor susținute de recurent, la aprecierea că nu există prejudiciu pentru această perioadă. Pentru această perioadă, delegația a plătit într‑adevăr un apartament de serviciu de dimensiune familială, ca urmare a unei cereri a recurentului, fără ca acest lucru să fie justificat și fără a putea obține vreo utilitate.
303 Recurentul susține, apoi, la punctul 125 din cererea introductivă, că, în măsura în care ar fi avut dreptul la un apartament de serviciu mai mic, pentru celibatari, prejudiciul Uniunii s‑a limitat la diferența dintre chiria apartamentului de serviciu familial pe care l‑a ocupat și cea a unui astfel de apartament de serviciu mai mic. Acest argument ar putea fi primit numai în cazul în care recurentul ar fi solicitat efectiv un apartament de serviciu pentru celibatari în cursul contractului de locațiune prevăzut pentru apartamentul familial, dar, în lipsa acestei împrejurări, care se reduce la o pură speculație, cu atât mai mult cu cât soția sa era proprietara unui apartament la New York în care locuia propria familie, trebuie reținut că, pe întreaga durată a contractului de locațiune, Uniunea a suferit într‑adevăr un prejudiciu corespunzător tuturor chiriilor plătite pentru apartamentul de serviciu atribuit recurentului, în condițiile în care închirierea acestui apartament nu era necesară. Acest prejudiciu se extinde, așadar, după cum a arătat Comisia în decizia în litigiu, la perioada cuprinsă între luna ianuarie 2009 și luna august 2010, în privința căreia s‑a statuat, la punctul 300 de mai sus, că recurentul a săvârșit o abatere personală gravă.
[omissis]
307 Astfel cum s‑a arătat la punctele 106 și 114 de mai sus, recurentul invocă prescripția de cinci ani prevăzută la articolul 85 al doilea paragraf din statut și, în subsidiar, ca parametru al termenului rezonabil pentru aplicarea articolului 22 din statut, termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 81 din Regulamentul nr. 966/2012. După cum s‑a statuat la punctele 113 și 129 de mai sus, niciuna dintre aceste două dispoziții nu este aplicabilă în prezenta cauză. De fapt, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu precizează termenul în care, în raport cu faptele în cauză, trebuie să intervină o anchetă, o procedură disciplinară și o decizie prin care se reține răspunderea financiară a unui funcționar în temeiul articolului 22 din statut. Se poate însă ține seama de faptul că articolul 85 al doilea paragraf din statut constituie o ilustrare a unui termen de prescripție reținut de legiuitor cu privire la anumite raporturi dintre Uniune și funcționarii săi, chiar dacă, având în vedere diferențele ce caracterizează aplicarea articolului 22 din statut în raport cu aplicarea articolului 85 din statut, subliniate la punctul 112 de mai sus, un termen cu o durată similară care trebuie respectat în cadrul aplicării articolului 22 din statut nu poate fi un termen susceptibil de întrerupere precum cel prevăzut la articolul 85 al doilea paragraf din statut.
308 Reiese din jurisprudență că, atunci când legiuitorul nu a prevăzut un termen de prescripție, cerința securității juridice impune ca instituțiile Uniunii să își exercite puterile într‑un termen rezonabil (a se vedea Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctul 96 și jurisprudența citată). Prin urmare, este necesar să se verifice dacă, prin desfășurarea unei anchete, prin inițierea unei proceduri disciplinare și prin reținerea în final a unei răspunderi financiare a recurentului pentru perioada ianuarie 2009-august 2010, serviciile Comisiei și AIPN au încălcat, în exercitarea competențelor lor, principiul termenului rezonabil pentru a acționa.
309 Aprecierea caracterului rezonabil al unui termen trebuie realizată în funcție de toate împrejurările aferente fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de diferitele etape procedurale pe care le‑a urmat instituția Uniunii, precum și de conduita părților în cursul procedurii. Astfel, caracterul rezonabil al unui termen nu poate fi examinat prin trimiterea la o limită maximă precisă, determinată în mod abstract (a se vedea Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctele 99 și 100 și jurisprudența citată).
310 În speță, perioada pentru care se reține o abatere gravă a recurentului începe să curgă din luna ianuarie 2009 până în luna august 2010. OLAF l‑a informat pe recurent despre deschiderea unei anchete în privința acestuia referitoare la utilizarea apartamentului său de serviciu în luna martie a anului 2012, respectiv la mai puțin de doi ani de la sfârșitul acestei perioade continue. La încheierea fazei de anchetă, care a implicat succesiv OLAF și IDOC, AIPN a inițiat o procedură disciplinară împotriva recurentului în luna iulie a anului 2014 și a adoptat decizia în litigiu prin care se reține în special răspunderea financiară a recurentului în luna februarie a anului 2015. Această decizie a fost confirmată în luna septembrie a anului 2015 odată cu respingerea reclamației formulate de recurent. Având în vedere această succesiune de fapte, trebuie să se considere că autoritatea administrativă nu și‑a exercitat puterile în termene nerezonabile.
[omissis]
Cu privire la motivele noi invocate de recurent cu ocazia procedurii de recurs
[omissis]
315 Denunțarea de către recurent a unor acțiuni frauduloase ale unuia dintre colegii săi la New York a fost făcută prin intermediul unui e‑mail al recurentului către IDOC din data de 13 mai 2013, prezentat în anexa 36 la cererea introductivă. Acest înscris a fost trimis în timp ce recurentul făcea deja obiectul anchetei privind utilizarea apartamentului său de serviciu și urmărea în primul rând să pună la îndoială credibilitatea a două mărturii incriminatoare împotriva sa care au fost luate în considerare de OLAF. Acesta este contextul în care recurentul a menționat comportamentul potențial ilegal, din diverse motive, al acestui coleg, care ar fi avut legături cu cele două persoane care au depus mărturie. Din acest înscris rezultă că denunțul făcut de reclamant privea în parte fapte vădit cunoscute deja de superiorii delegației și de el însuși de un anumit timp și în parte fapte care au fost aduse la cunoștința OLAF de alte persoane din cadrul delegației, înainte ca recurentul să le comunice el însuși către IDOC la mai multe luni de la luarea la cunoștință în mod fortuit de acestea. Prin urmare, denunțul recurentului nu se înscrie în cadrul emiterii unei alerte cu privire la fapte din care se poate presupune existența unei activități ilegale, pe care un funcționar o descoperă, astfel cum se prevede la articolul 22a din statut, ci se înscrie numai în cadrul apărării de către un funcționar a propriilor interese. Recurentul nu poate invoca, așadar, calitatea de avertizor de integritate, presupunând că o astfel de calitate ar fi putut să constituie o circumstanță atenuantă în raport cu fapte care nu aveau nicio legătură cu cele pe care le‑a denunțat, chiar dacă acestea din urmă s‑au dovedit exacte.
[omissis]
317 Reiese din tot ceea ce precedă că, întrucât niciunul dintre motivele de anulare prezentate împotriva deciziei în litigiu nu a putut fi primit, este necesar să se respingă concluziile în anulare formulate de recurent, inclusiv cele îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației sale. În această privință, Tribunalul face trimitere la motivele expuse de Tribunalul Funcției Publice la punctele 43-45 din hotărârea atacată.
Cu privire la cererea de reducere a cuantumului despăgubirii financiare solicitate de recurent
318 Trebuie constatat că recurentul, atunci când a solicitat în concluziile sale ca instanța să exercite competența pe fond prevăzută la articolul 22 al treilea paragraf din statut pentru reducerea despăgubirilor financiare impuse acestuia în decizia în litigiu, nu a prezentat niciun argument special pentru a justifica reducerea solicitată, cu excepția celor expuse în susținerea motivelor sale în anulare. Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocata generală Kokott la punctul 60 din Concluziile prezentate în cauza Gogos/Comisia (C‑583/08 P, EU:C:2010:118), în măsura în care sunt vizate aspectele exclusiv de natură financiară ale unui litigiu dintre Uniune și unul dintre funcționarii săi, instanța Uniunii nu trebuie să se limiteze la simpla verificare a legalității actelor respective, ci poate înlocui de asemenea aprecierea AIPN cu propria apreciere. În această privință, articolul 91 alineatul (1) a doua teză din statut permite instanței Uniunii, în ceea ce privește litigiile de natură financiară și în cadrul exercitării competenței sale de fond, să evalueze un prejudiciu suferit ex aequo et bono, ținând seama de toate circumstanțele cauzei (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 20 mai 2010, Gogos/Comisia, C‑583/08 P, EU:C:2010:287, punctul 44 și jurisprudența citată). În plus, o asemenea competență poate fi exercitată chiar și în lipsa oricărei cereri în acest sens (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Gogos/Comisia, C‑583/08 P, EU:C:2010:118, punctul 61) și, a fortiori, în cazul în care o astfel de cerere este formulată, în lipsa oricărei argumentații specifice invocate în susținerea acesteia. În speță, având în vedere cerințele respectării contradictorialității, chestiunea privind rolul șefei de administrație a delegației a fost dezbătută pe larg atât în observațiile scrise ale părților, cât și în ședință, în special prin intermediul întrebărilor pe care Tribunalul le‑a adresat cu această ocazie.
319 Din această dezbatere și din înscrisurile din dosar reiese că șefa de administrație a delegației nu a impus recurentului să părăsească locuința sa de serviciu, ci s‑a limitat să îi amintească nelegalitatea situației sale (a se vedea punctul 274 de mai sus). Chiar dacă această împrejurare nu repune în discuție existența unei abateri grave a recurentului care constă în prelungirea utilizării nelegale a apartamentului său de serviciu din luna ianuarie 2009 până în luna august 2010 (a se vedea punctul 300 de mai sus), ea demonstrează că Comisia, din cauza lipsei unei inițiative adecvate a reprezentantei acesteia la fața locului, în pofida faptului că era la curent cu situația, a contribuit la producerea integrală a prejudiciului pe care l‑a suferit, deși i‑ar fi putut reduce întinderea, dat fiind că nu a rezultat existența niciunui obstacol care ar fi putut împiedica o asemenea inițiativă, în special în cazul în care aceasta ar fi constat în a impune recurentului să elibereze apartamentul de serviciu deoarece nu erau îndeplinite condițiile necesare ocupării acestuia. Astfel și având în vedere toate împrejurările speței, Tribunalul apreciază ex aequo et bono că repararea de către recurent a prejudiciului suferit de Uniune trebuie redusă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 1985, Adams/Comisia, 145/83, EU:C:1985:448, punctele 53 și 54, și Hotărârea din 11 iulie 2007, Schneider Electric/Comisia, T‑351/03, EU:T:2007:212, punctele 332 și 334).
320 Prin urmare, trebuie să se stabilească, în conformitate cu articolul 22 din statut, despăgubirile datorate de recurent pentru prejudiciul pe care Uniunea l‑a suferit din cauza unei abateri personale grave pe care acesta a comis‑o prin faptul că nu a inițiat niciun demers pentru a repune la dispoziție apartamentul său de serviciu începând din luna ianuarie a anului 2009 la suma de 80 000 de euro la data pronunțării prezentei hotărâri, ceea ce implică fie ca sumele, inclusiv eventualele dobânzi, pe care reclamantul le‑ar fi plătit deja și care depășesc acest cuantum să îi fie rambursate de Comisie, fie ca aceasta din urmă să‑i impună recurentului eventuale plăți suplimentare până la concurența cuantumului respectiv. În ambele ipoteze, plățile sau rambursările necesare ar trebui majorate cu dobânzi la rata stabilită de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru principalele operațiuni de refinanțare, calculate începând de la pronunțarea prezentei hotărâri.
[omissis]
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a patra)
declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 19 iulie 2016, HG/Comisia (F‑149/15).
2) Stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de HG Uniunii Europene la suma de 80 000 de euro la data pronunțării prezentei hotărâri.
3) Respinge în rest acțiunea în cauza F‑149/15.
4) HG și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată în cauzele F‑149/15, T‑693/16 P, T‑440/18 RENV și T‑693/16 P‑RENV‑RX.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 decembrie 2021.
Semnături