Language of document : ECLI:EU:T:2020:434

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta extinsă)

23 septembrie 2020(*)

„Ajutoare de stat – Ajutor acordat de autoritățile spaniole în favoarea anumitor grupuri de interes economic (GIE) și a investitorilor acestora – Regim fiscal aplicabil anumitor acorduri de leasing financiar pentru achiziționarea de nave (sistem fiscal spaniol în materie de leasing) – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă și prin care se dispune recuperarea în parte a acestuia – Caracter selectiv – Obligația de motivare – Recuperarea ajutorului – Egalitate de tratament – Încredere legitimă – Securitate juridică”

În cauzele conexate T‑515/13 RENV și T‑719/13 RENV,

Regatul Spaniei, reprezentat de S. Centeno Huerta, în calitate de agent,

reclamant în cauza T‑515/13 RENV,

Lico Leasing, SA, cu sediul în Madrid (Spania),

Pequeños y Medianos Astilleros Sociedad de Reconversión, SA, cu sediul în Madrid,

reprezentate de M. Merola și M. Sánchez, avocați,

reclamante în cauza T‑719/13 RENV,

susținute de

Bankia, SA, cu sediul în Valencia (Spania), și celelalte interveniente ale căror nume figurează în anexă(1), reprezentate de J. Buendía Sierra, E. Abad Valdenebro, R. Calvo Salinero și A. Lamadrid de Pablo, avocați,

interveniente în cauza T‑719/13 RENV,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de V. Di Bucci, É. Gippini Fournier și P. Němečková, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei 2014/200/UE a Comisiei din 17 iulie 2013 privind ajutorul de stat SA.21233 C/11 (ex NN/11, ex CP 137/06) pusă în aplicare de Spania – Regim fiscal aplicabil anumitor acorduri de leasing financiar, cunoscut și sub denumirea de sistem fiscal spaniol în materie de leasing (JO 2014, L 114, p. 1),

TRIBUNALUL (Camera a opta extinsă),

compus din domnii A. M. Collins (raportor), președinte, C. Iliopoulos, R. Barents, J. Passer și G. De Baere, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 24 octombrie 2019,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Comisia Europeană a primit, începând din luna mai 2006, mai multe plângeri împotriva „sistemului fiscal spaniol în materie de leasing” (denumit în continuare „STL”). În special, două federații naționale ale șantierelor navale și un șantier naval individual au reclamat faptul că acest regim permitea companiilor maritime să cumpere nave construite de șantiere navale spaniole beneficiind de prețuri cu 20-30 % mai reduse.

2        În urma numeroaselor cereri de informații trimise de Comisie autorităților spaniole și a unor reuniuni între aceste părți, Comisia a inițiat procedura oficială de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE prin Decizia C(2011) 4494 final din 29 iunie 2011 (JO 2011, C 276, p. 5, denumită în continuare „decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare”).

3        La data de 17 iulie 2013, Comisia a adoptat Decizia 2014/200/UE privind schema de ajutoare SA.21233 C/11 (ex NN/11, ex CP 137/06) pusă în aplicare de Spania – Regim fiscal aplicabil anumitor acorduri de leasing financiar, cunoscut și sub denumirea de sistem fiscal spaniol în materie de leasing (JO 2014, L 114, p. 1, denumită în continuare „decizia atacată”). Prin această decizie, Comisia a considerat că anumite măsuri fiscale care compuneau STL „constitui[au] ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, pus în aplicare în mod nelegal de Regatul Spaniei de la 1 ianuarie 2002, cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE. Aceste măsuri au fost considerate ca fiind în parte incompatibile cu piața internă. Recuperarea a fost dispusă, în anumite condiții, doar de la investitorii care au beneficiat de avantajele în cauză, fără posibilitatea ca aceștia să transfere altor persoane sarcina recuperării.

 Structura juridică și financiară a STL

4        Reiese din decizia atacată că STL implică, pentru fiecare comandă de construcții de nave, mai mulți operatori, și anume o companie maritimă, un șantier naval, o societate de leasing, o bancă, un grup de interes economic (GIE) creat de bancă și investitorii care achiziționează participații în cadrul acestui GIE.

5        Potrivit Comisiei, STL are structura unui sistem de planificare fiscală (reprodus în graficul următor), organizat în general de o bancă în vederea creării unor avantaje fiscale pentru investitorii într‑un GIE cu regim de transparență fiscală și a transferării unei părți din aceste avantaje fiscale către compania maritimă sub forma unei reduceri a prețului navei. Celelalte avantaje sunt păstrate de investitorii în GIE drept retribuție pentru investițiile lor.

Image not found

6        În cadrul STL, operatorii menționați la punctele 4 și 5 de mai sus semnează mai multe contracte, ale căror elemente esențiale, astfel cum rezultă din decizia atacată și din decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare, sunt explicate în continuare.

 Contract inițial construcție navă

7        Compania maritimă care dorește să achiziționeze o navă se pune de acord cu un șantier naval cu privire la nava care urmează să fie construită și la un preț de cumpărare care integrează reducerea (denumit în continuare „prețul net”). Șantierul naval solicită unei bănci să organizeze aranjamentele STL.

 Contract construcție navă reluat (novație)

8        Banca facilitează intervenția unei societăți de leasing care se substituie, prin intermediul unui contract de novație, societății maritime și încheie cu șantierul naval un nou contract de cumpărare a navei pentru un preț care nu cuprinde reducerea (denumit în continuare „prețul brut”).

 Constituirea unui GIE de către bancă și apelul la investitori

9        Banca creează un GIE și vinde acțiuni către investitori, care în mod normal sunt importanți contribuabili spanioli, care investesc în GIE pentru a obține o reducere a bazei lor de impozitare și care, în general, nu exercită nicio activitate maritimă.

 Contractul de leasing

10      Societatea de leasing închiriază, cu opțiunea de cumpărare, nava către GIE pentru trei sau patru ani, pe baza prețului brut. GIE se angajează în prealabil să își exercite opțiunea de cumpărare a navei la finalul acestui termen. Contractul prevede plata unor rate de leasing foarte ridicate către societatea de leasing, ceea ce generează pierderi importante pentru GIE. În schimb, prețul exercitării opțiunii de cumpărare este destul de redus.

 Contractul de navlosire a navei nude cu opțiunea de cumpărare

11      GIE, la rândul său, închiriază nava pentru o scurtă perioadă companiei maritime în cadrul unui contract de navlosire a navei nude (și anume un acord pentru închirierea unei nave care nu include nici echipajul, nici alimentarea cu carburant, navlositorul fiind responsabil pentru acestea). Compania maritimă se angajează în prealabil să achiziționeze nava de la GIE la finalul termenului prevăzut, pe baza prețului net. Contrar contractului de leasing menționat la punctul 10 de mai sus, prețul ratelor de leasing prevăzute în cadrul contractului de navlosire a navei nude este redus. În schimb, prețul pentru exercitarea opțiunii de cumpărare este ridicat. Data prevăzută pentru exercitarea opțiunii de cumpărare este stabilită la câteva săptămâni după cea a cumpărării navei de către GIE de la societatea de leasing.

12      Reiese din structura juridică a STL că banca interpune în cadrul vânzării unei nave de către un șantier naval către o companie maritimă doi intermediari, și anume o societate de leasing și un GIE. Acesta din urmă se angajează, în cadrul unui contract de leasing, să cumpere nava la prețul brut, care este transferat șantierului naval de către societatea de leasing. În schimb, atunci când revinde nava companiei maritime, în cadrul contractului de navlosire a navei nude cu opțiunea de cumpărare, nu percepe decât prețul net, care ia în considerare reducerea consimțită inițial în favoarea companiei maritime.

 Structura fiscală a STL

13      Potrivit deciziei atacate, obiectivul sistemului STL este acela de a genera avantaje în favoarea GIE și a investitorilor care participă la acestea prin aplicarea anumitor măsuri fiscale și apoi de a transfera o parte din aceste avantaje către companiile maritime care achiziționează o navă nouă.

14      Potrivit deciziei atacate, efectul combinat al măsurilor fiscale utilizate permite GIE și investitorilor săi să obțină un beneficiu fiscal de aproximativ 30 % din prețul inițial brut al navei. Acest avantaj fiscal, obținut inițial de GIE și investitorii săi, rămâne în parte la investitori (10-15 %), iar restul (85-90 %) este transferat către compania maritimă, care, în cele din urmă, devine proprietarul navei pentru un preț cu 20-30 % mai mic decât prețul brut inițial.

15      Potrivit Comisiei, operațiunile STL combină diferite măsuri fiscale individuale, dar interconectate pentru a genera un avantaj fiscal. Aceste măsuri sunt prevăzute în mai multe dispoziții ale Real Decreto Legislativo 4/2004, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley del Impuesto sobre Sociedades (Decretul regal legislativ 4/2004 prin care se aprobă textul revizuit al Legii impozitului pe profit) din 5 martie 2004 (BOE nr. 61 din 11 martie 2004, p. 10951, denumit în continuare „Legea impozitului pe profit”) și ale Real Decreto 1777/2004, por el que se aprueba el Reglamento del Impuesto sobre Sociedades (Decretul regal 1777/2004 prin care se aprobă regulamentul privind impozitul pe profit) din 30 iulie 2004 (BOE nr. 189 din 6 august 2004, p. 28377, denumit în continuare „Regulamentul privind impozitul pe profit”). Este vorba despre următoarele cinci măsuri, descrise în considerentele (21)-(42) ale deciziei atacate: amortizarea accelerată a activelor care fac obiectul unui leasing (măsura 1), aplicarea discreționară a amortizării anticipate a activelor care fac obiectul unui leasing (măsura 2), GIE (măsura 3), sistemul de impozitare pe tonaj (măsura 4) și articolul 50 alineatul 3 din Regulamentul privind impozitul pe profit (măsura 5).

16      În special, în ceea ce privește măsura 2, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 115 alineatul 6 din Legea impozitului pe profit, amortizarea accelerată a activului achiziționat în cadrul unui leasing începe la data la care activul devine operațional, deci nu înainte ca activul să fie livrat locatarului și ca acesta să înceapă să îl folosească. Cu toate acestea, în temeiul articolului 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit, Ministerio de Economía (Ministerul Economiei, Spania) poate stabili data de începere pentru amortizare, având în vedere particularitățile duratei contractului și specificul utilizării economice a bunului. Procedura de solicitare a autorizației este detaliată la articolul 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit. Având în vedere faptul că, potrivit reglementării aplicabile, data de începere pentru amortizarea accelerată putea fi stabilită la o dată anterioară celei la care bunul a devenit operațional, decizia atacată face trimitere la o amortizare „anticipată”.

 Aprecierea Comisiei

17      Comisia a considerat că faptul că STL se compunea din diferite măsuri, nu toate consacrate în legislația fiscală spaniolă, nu împiedica luarea sa în considerare ca sistem, dat fiind că diferitele măsuri fiscale utilizate în cadrul STL erau legate între ele în drept sau în fapt.

18      În orice caz, Comisia nu a analizat măsurile doar ca un sistem, ci a efectuat și o apreciere individuală, considerând că aceste abordări erau complementare și conduceau la concluzii coerente.

19      În ceea ce privește existența unor întreprinderi în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, potrivit considerentului (126) al deciziei atacate, toate părțile implicate în operațiuni STL erau întreprinderi, întrucât activitățile lor constau în oferirea de bunuri și servicii pe o piață. Mai precis, șantierele navale construiau nave, societățile de leasing propuneau facilități de finanțare, GIE navloseau și vindeau nave, investitorii ofereau bunuri și servicii pe o gamă extinsă de piețe, cu excepția cazului în care erau persoane fizice care nu desfășurau nicio activitate economică, nefiind astfel vizați de decizie, companiile maritime propuneau servicii de transport maritim, iar băncile propuneau servicii de intermediere și de finanțare.

20      În ceea ce privește selectivitatea, Comisia a considerat că aplicarea discreționară a amortizării anticipate (măsura 2), sistemul de impozitare pe tonaj (măsura 4) și articolul 50 alineatul 3 din Regulamentul privind impozitul pe profit (măsura 5) ar conferi avantaje selective anumitor întreprinderi.

21      În special, în ceea ce privește aplicarea discreționară a amortizării anticipate a activelor care fac obiectul unui leasing (măsura 2), Comisia a arătat că, potrivit legislației fiscale generale privind amortizarea, în principiu, costul unui activ trebuia în general să fie distribuit pe durata întregii sale vieți economice, prin urmare, din momentul în care era utilizat pentru o activitate economică. În cadrul operațiunilor de leasing, articolul 115 alineatul 6 din Legea impozitului pe profit permitea amortizarea accelerată, în principiu de la data la care activul devenea operațional. Cu toate acestea, articolul 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit permitea începerea amortizării accelerate înainte de începerea utilizării activului, conducând la o amortizare anticipată. Potrivit deciziei atacate, această posibilitate reprezenta o excepție de la norma generală prevăzută la articolul 115 alineatul 6 din legea menționată și era autorizată în mod discreționar de autoritățile spaniole, ceea ce o făcea, așadar, selectivă. Potrivit Comisiei, criteriile prevăzute pentru acordarea autorizației erau vagi și necesitau interpretarea administrației fiscale, care nu publicase orientări în acest sens. Pe de altă parte, Comisia a considerat că modul de redactare a articolului 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit confirma caracterul selectiv al măsurii. În plus, Comisia a considerat că Regatul Spaniei nu demonstrase că un sistem de autorizare prealabilă era necesar, în locul unei simple verificări ex post a unor criterii clare și obiective, precum cea care exista, de exemplu, pentru amortizarea obișnuită.

22      De asemenea, Comisia a apreciat că, analizând STL în ansamblu, acesta era selectiv deoarece avantajul depindea de puterea discreționară a administrației fiscale din cauza obligației de a obține o autorizare și a formulării imprecise a condițiilor aplicabile. Mai mult, exista o selectivitate sectorială, întrucât administrația fiscală autoriza numai operațiuni STL destinate finanțării navelor maritime. Potrivit Comisiei, faptul că toate companiile maritime, inclusiv cele cu sediul în alte state membre, puteau avea acces la operațiuni de finanțare STL nu afecta concluzia potrivit căreia sistemul favoriza anumite activități, și anume achiziționarea de nave maritime prin intermediul contractelor de leasing, în special în vederea navlosirii navelor nude și a revânzării lor ulterioare.

23      Potrivit deciziei atacate, de acest avantaj beneficia GIE și, având în vedere regimul de transparență al acestuia, investitorii săi. Într‑adevăr, entitatea juridică ce aplica toate măsurile fiscale și, după caz, depunea cererile de autorizare la administrația fiscală era GIE. Din perspectiva impozitării, GIE era o entitate transparentă din punct de vedere fiscal, iar veniturile sale impozabile sau cheltuielile sale deductibile se transferau automat investitorilor.

24      În plus, Comisia a considerat că, în cadrul unei operațiuni STL, în termeni economici, o parte substanțială a avantajului fiscal obținut de GIE era transferată companiei maritime sub forma unei reduceri de preț, fără a aduce atingere considerațiilor privind imputabilitatea prezentate în continuare. Chiar dacă decizia atacată recunoștea faptul că alți participanți la operațiunile STL, în special șantierele navale, societățile de leasing și alți intermediari, beneficiau de un efect indirect al acestui avantaj, Comisia a considerat că avantajul obținut inițial de GIE și de investitorii săi nu era transferat către acești alți participanți.

25      Potrivit deciziei atacate, ținând seama de pierderile de venituri fiscale provenind din STL, exista un transfer de resurse de stat către GIE, care, prin transparența fiscală, le transfera ulterior către investitorii săi.

26      În ceea ce privește imputabilitatea măsurilor, Comisia a apreciat că avantajul selectiv acordat GIE și investitorilor săi era evident imputabil Regatului Spaniei, întrucât deriva din normele fiscale și din autorizațiile acordate de administrația fiscală, în special pentru aplicarea amortizării anticipate și a sistemului de impozitare pe tonaj. În schimb, potrivit deciziei atacate, nu acesta era cazul în ceea ce privește companiile maritime și, a fortiori, șantierele navale și intermediarii, întrucât normele aplicabile nu obligau GIE să transfere o parte din avantajul fiscal acestor operatori, iar aceasta în pofida faptului că Comisia a admis că cererile de autorizare trimise administrației fiscale includeau în general detalii privind repartizarea avantajului fiscal între investitorii în GIE și compania maritimă.

27      Potrivit deciziei atacate, avantajul în cauză amenința să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. Mai precis, Comisia a arătat că investitorii, adică membrii GIE, desfășurau activități în diverse sectoare ale economiei, în special în sectoarele deschise schimburilor comerciale dintre statele membre. În plus, prin intermediul operațiunilor STL, aceștia erau activi, prin GIE, pe piețele de navlosire a navelor nude și pe piețele de achiziție și de vânzare a navelor maritime, care erau deschise schimburilor comerciale dintre statele membre.

28      În cadrul analizei sale privind compatibilitatea ajutorului cu piața internă, Comisia a apreciat că, deși Orientările comunitare privind ajutoarele de stat pentru transportul maritim din 5 iulie 1997 (JO 1997, C 205, p. 5), modificate la 17 ianuarie 2004 (JO 2004, C 13, p. 3, denumite în continuare „Orientările în domeniul maritim”), nu erau aplicabile strict în speță, acestea puteau fi aplicate prin analogie pentru a determina valoarea ajutorului primit de GIE sau de investitorii acestora care poate fi considerat compatibil. Peste această sumă, potrivit Comisiei, ajutorul era incompatibil cu piața internă.

29      În sfârșit, Comisia a respins considerațiile potrivit cărora principiile egalității de tratament și protecției încrederii legitime se opuneau recuperării ajutorului. În schimb, aceasta a apreciat că principiul securității juridice se opunea recuperării ajutorului de la intrarea în vigoare a STL, în 2002, până la 30 aprilie 2007, respectiv data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei 2007/256/CE din 20 decembrie 2006 privind sistemul de ajutor pus în aplicare de Franța în temeiul articolului 39 CA din Codul general al impozitelor – Ajutor de stat C‑46/04 (ex NN 65/04) (JO 2007, L 112, p. 41, denumită în continuare „decizia privind GIE fiscale din Franța”).

30      În plus, decizia atacată a concluzionat că orice clauză contractuală în temeiul căreia șantierele navale ar fi obligate să compenseze celelalte părți în cazul în care în final nu pot fi obținute avantajele fiscale preconizate ar fi contrară normelor privind ajutoarele de stat, care impuneau recuperarea ajutorului de la beneficiarul real.

 Procedurile anterioare în fața Tribunalului și a Curții

 Procedura anterioară în fața Tribunalului

31      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 25 septembrie 2013, Regatul Spaniei a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei atacate, înregistrată cu numărul T‑515/13.

32      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 decembrie 2013, Lico Leasing, SA (denumită în continuare „Lico”) și Pequeños y Medianos Astilleros Sociedad de Reconversión, SA (denumită în continuare „PYMAR”) au formulat o acțiune în anulare împotriva deciziei atacate, înregistrată cu numărul T‑719/13. Lico și PYMAR sunt societăți care au ca obiect realizarea de operațiuni de leasing financiar și, respectiv, susținerea activităților șantierelor navale mici și mijlocii.

33      De asemenea, împotriva deciziei atacate au fost introduse mai multe alte acțiuni.

34      Comisia a susținut că acțiunile trebuiau respinse ca neîntemeiate, exprimând totodată rezerve cu privire la calitatea procesuală activă a societăților Lico și PYMAR în cauza T‑719/13.

35      Pledoariile părților în cauzele T‑515/13 și T‑719/13 și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședințele din 9 și, respectiv, din 10 iunie 2015.

36      Prin ordonanța dată la 17 decembrie 2015, președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a conexat cauzele T‑515/13 și T‑719/13 în vederea hotărârii prin care se finalizează judecata, în aplicarea articolului 68 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

37      Prin Hotărârea din 17 decembrie 2015, Spania și alții/Comisia (T‑515/13 și T‑719/13, denumită în continuare „hotărârea inițială”, EU:T:2015:1004), Tribunalul a statuat că acțiunea introdusă de Lico și PYMAR era admisibilă. Pe fond, Tribunalul a admis acțiunile introduse de reclamante pe baza motivului întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 296 TFUE și a anulat decizia atacată. Pe de altă parte, Tribunalul a concluzionat că nu era necesar să se pronunțe cu privire la celelalte motive și argumente invocate în cadrul celor două acțiuni.

 Procedura anterioară în fața Curții

38      Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 29 februarie 2016, Comisia a formulat recurs împotriva hotărârii inițiale, înregistrat cu numărul C‑128/16 P. Aceasta a invocat două motive, întemeiate pe erori de drept pe care le‑ar fi săvârșit Tribunalul în interpretarea și în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE în ceea ce privește noțiunile de „întreprindere” și de „avantaj selectiv” și a articolului 296 TFUE.

39      Celelalte acțiuni introduse împotriva deciziei atacate, care au rămas pe rolul Tribunalului, au fost suspendate până la pronunțarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauza C‑128/16 P.

40      Prin Ordonanța din 21 decembrie 2016, Comisia/Spania și alții (C‑128/16 P, nepublicată, EU:C:2016:1006), și prin Ordonanța din 21 decembrie 2016, Comisia/Spania și alții (C‑128/16 P, nepublicată, EU:C:2016:1007), au fost admise cererile de intervenție formulate de Bankia, SA și de 32 de alte entități (denumite în continuare „Bankia și alții”), precum și de Aluminios Cortizo, SAU în susținerea concluziilor Lico și PYMAR.

41      Prin Hotărârea din 25 iulie 2018, Comisia/Spania și alții (C‑128/16 P, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”, EU:C:2018:591), Curtea a anulat hotărârea inițială.

42      În primul rând, Curtea a statuat că Tribunalul efectuase o interpretare și o aplicare eronate ale articolului 107 alineatul (1) TFUE. În această privință, Curtea a arătat că, potrivit Tribunalului, GIE nu puteau fi beneficiarii unui ajutor de stat pentru motivul că, în temeiul transparenței fiscale a acestor grupuri, investitorii, iar nu GIE, erau cei care beneficiaseră de avantajele fiscale și economice care decurgeau din măsurile respective. Or, Curtea a considerat că GIE exercitau o activitate economică, și anume achiziționarea de nave maritime prin intermediul unor contracte de leasing, în special în vederea navlosirii navelor nude și a revânzării lor ulterioare, de unde rezulta că acestea constituiau întreprinderi în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, astfel cum arătase decizia atacată.

43      Chiar dacă avantajele fiscale obținute de GIE erau transferate în totalitate și în mod automat membrilor lor, Curtea a arătat că măsurile fiscale în cauză erau aplicate în privința GIE și că acestea erau beneficiarii direcți ai avantajelor care decurgeau din ele. Aceste avantaje favorizau activitatea lor de achiziționare de nave maritime prin intermediul contractelor de leasing, în special în vederea navlosirii navelor nude și a revânzării ulterioare. Prin urmare, există un transfer de resurse publice sub forma unei pierderi de venituri fiscale către GIE. În consecință, potrivit Curții, măsurile în cauză erau de natură să constituie ajutoare de stat în favoarea GIE. Faptul că Comisia a solicitat recuperarea ajutoarelor incompatibile doar de la investitorii GIE, chestiune a cărei legalitate Curtea nu a examinat‑o în hotărârea pronunțată în recurs, a fost considerat fără incidență asupra acestei concluzii. Având în vedere ceea ce precedă, Curtea a admis prima critică a Comisiei.

44      În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul selectiv al avantajului care rezultă din puterea discreționară a autorității fiscale de a autoriza mecanismul STL, în special amortizarea anticipată, Curtea a statuat că Tribunalul a exclus în mod eronat selectivitatea sistemului datorată posibilității fiecărei întreprinderi de a participa la aceste operațiuni și de a avea acces la avantaje, ceea ce implica, potrivit acestuia, că investitorii nu au beneficiat de un avantaj selectiv. Conform Curții, considerațiile Tribunalului se întemeiau pe premisa eronată potrivit căreia numai investitorii, iar nu GIE, puteau fi considerați drept beneficiarii avantajelor care rezultă din măsurile fiscale în cauză și că, din perspectiva investitorilor, iar nu a GIE, trebuia examinată condiția referitoare la selectivitate. Prin urmare, prin faptul că nu a examinat dacă sistemul de autorizare a amortizării anticipate conferea administrației fiscale o putere discreționară de natură să favorizeze activitățile desfășurate de GIE implicate în STL, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. În consecință, Curtea a admis a doua critică invocată de Comisie.

45      În al treilea rând, întemeindu‑se pe Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group și alții (C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981), Curtea a arătat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că avantajele percepute de investitorii care au participat la operațiuni STL nu puteau fi selective din moment ce acestea erau deschise oricărei întreprinderi fără distincție, fără a examina dacă Comisia a stabilit că măsurile fiscale introduceau un tratament diferențiat între operatori, deși operatorii care beneficiau de avantaje și cei care erau excluși de la beneficiul acestora se aflau, în lumina obiectivului urmărit de regimul fiscal respectiv, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă. Prin urmare, Curtea a admis a treia critică invocată de Comisie.

46      În al patrulea rând, în ceea ce privește obligația de motivare, Curtea a arătat că toate considerațiile Tribunalului erau întemeiate pe o premisă eronată potrivit căreia numai investitorii, iar nu GIE, puteau fi considerați drept beneficiarii avantajelor care rezultau din măsurile în cauză și potrivit căreia, prin urmare, era necesar să se examineze dacă avantajele pe care investitorii, iar nu GIE, le primiseră erau de natură selectivă, dacă riscau să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și dacă decizia atacată era suficient motivată în ceea ce privește analiza acestor criterii. Potrivit Curții, Comisia a furnizat în decizia atacată indicațiile care permit să se înțeleagă motivele pentru care a considerat că avantajele care decurg din măsurile în cauză erau selective și puteau să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să denatureze concurența și a motivat decizia menționată în mod suficient și fără contradicție în această privință, îndeplinind cerințele articolului 296 TFUE. Prin urmare, Curtea a admis ultima critică a Comisiei.

47      După ce a constatat că litigiul nu era în stare de judecată, întrucât Tribunalul nu examinase decât o parte dintre motivele invocate de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR, Curtea a decis să trimită cauzele T‑515/13 și T‑719/13 Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe asupra acestora și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul, cu excepția cheltuielilor efectuate în legătură cu intervențiile.

 Procedura și concluziile părților

48      În urma hotărârii pronunțate în recurs, cauzele T‑515/13 RENV și T‑719/13 RENV au fost repartizate Camerei a opta a Tribunalului.

49      La 5 octombrie 2018, Regatul Spaniei și Comisia au depus, în conformitate cu articolul 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, observații scrise în cauza T‑515/13 RENV.

50      Prin ordonanțele din 21 septembrie și 8 octombrie 2018, președintele Camerei a opta a Tribunalului a admis cererea de aplicare a regimului de confidențialitate formulată de Lico și PYMAR în privința Bankia și alții și, respectiv, Aluminios Cortizo în cauza T‑719/13 RENV.

51      La 28 septembrie 2018, Aluminios Cortizo și, la 5 octombrie 2018, Lico, PYMAR, Comisia și Bankia și alții au depus, în temeiul articolului 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, observații scrise în cauza T‑719/13 RENV.

52      La propunerea Camerei a opta, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

53      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a solicitat părților să răspundă la anumite întrebări scrise. Printre alte întrebări, Tribunalul a invitat părțile să depună observații cu privire la eventuala adăugare la dosar a două anexe la două acțiuni formulate împotriva deciziei atacate, care conțineau o serie de articole de presă. Părțile au răspuns în termenele stabilite. Având în vedere observațiile părților, Tribunalul a decis să nu adauge anexele menționate la dosarul din prezentele cauze.

54      Prin decizia președintelui Camerei a opta a Tribunalului din 12 septembrie 2019, după ascultarea părților, cauzele T‑515/13 RENV și T‑719/13 RENV au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata.

55      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 24 octombrie 2019.

56      În cauza T‑515/13 RENV, Regatul Spaniei solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

57      În cauza T‑515/13 RENV, Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

58      În cauza T‑719/13 RENV, Lico și PYMAR solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        cu titlu subsidiar, anularea ordinului de recuperare;

–        cu titlu încă mai subsidiar, anularea ordinului de recuperare în ceea ce privește calcularea cuantumului ajutorului incompatibil care trebuie recuperat;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

59      În cauza T‑719/13 RENV, Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea Lico și a PYMAR la plata cheltuielilor de judecată.

60      În cauza T‑719/13 RENV, Bankia și alții solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        cu titlu subsidiar, anularea ordinului de recuperare;

–        cu titlu încă mai subsidiar, anularea ordinului de recuperare în ceea ce privește calcularea cuantumului ajutorului incompatibil care trebuie recuperat.

61      În cauza T‑719/13 RENV, Aluminios Cortizo solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la intervenția Bankia și alții și a Aluminios Cortizo

62      Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, în observațiile sale cu privire la continuarea procedurii în cauza T‑719/13 RENV, Comisia contestă posibilitatea ca Bankia și alții și Aluminios Cortizo să depună observații scrise și să aibă calitatea de interveniente în procedura de trimitere spre rejudecare Tribunalului, pentru mai multe motive. Mai întâi, aceasta ar fi contrară modului de redactare a articolului 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. În continuare, aceasta ar însemna în practică să permită intervenția în cadrul procedurii în primă instanță a unor părți care nu pot fi admise să intervină întrucât au introdus acțiuni pendinte. Pe de altă parte, potrivit Comisiei, prezenta situație se distinge de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 martie 1993, Gill/Comisia (T‑43/89, EU:T:1993:24), în care Tribunalul ar fi admis în faza rejudecării cauzei intervenția unei părți care intervenise în procedura de recurs numai deoarece Curtea nu se pronunțase asupra cheltuielilor sale de judecată. Or, Comisia arată că, în speță, Curtea s‑a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată ale Bankia și alții și ale Aluminios Cortizo în hotărârea pronunțată în recurs. În sfârșit, Comisia susține că prezentul caz se distinge de situația în care o parte introduce o cerere de intervenție, dar Tribunalul statuează asupra cauzei fără a se pronunța cu privire la această cerere. În această ipoteză, în urma unei eventuale trimiteri spre rejudecare, Comisia consideră că cererile de intervenție rămân în vigoare și că aparține Tribunalului sarcina de a se pronunța asupra acestora (a se vedea în acest sens Ordonanța din 2 septembrie 2014, Stichting Woonpunt și alții/Comisia, T‑203/10 RENV, nepublicată, EU:T:2014:792, punctul 47).

63      Bankia și alții consideră că partea autorizată să intervină în cadrul recursului la Curte își păstrează în mod automat calitatea de intervenientă în procedura de trimitere a cauzei la Tribunal spre rejudecare.

64      În această privință, independent de împrejurările în care s‑au pronunțat hotărârile menționate de Comisie, trebuie amintit că, printre acțiunile introduse împotriva deciziei atacate, cauzele T‑515/13 și T‑719/13 au fost selecționate drept cauze pilot și au condus la pronunțarea hotărârii inițiale. În acest context, Bankia și alții și Aluminios Cortizo nu au fost ascultate în calitate de interveniente la Tribunal, ci au fost admise să intervină la Curte în cadrul recursurilor formulate împotriva hotărârii inițiale.

65      Întrucât Curtea a trimis cauzele Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe asupra anumitor motive care ridică întrebări juridice care prezintă interes pentru Bankia și alții și pentru Aluminios Cortizo, Tribunalul apreciază că în speță este în interesul bunei administrări a justiției să se admită intervenientele la Curte ca interveniente în procedura de trimitere spre rejudecare, pentru a asigura buna soluționare a litigiului pendinte în fața Tribunalului și pentru a promova continuitatea dezbaterilor contencioase, iar aceasta cu atât mai mult cu cât procedura în celelalte acțiuni formulate împotriva deciziei atacate a fost suspendată prin deciziile președintelui Camerei a opta a Tribunalului din 21 noiembrie 2018 fără opoziție din partea Comisiei. Pe de altă parte, contrar celor susținute de Comisie, modul de redactare a articolului 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură nu se opune în mod necesar acestui lucru, întrucât nu definește „părțile din procedura aflată pe rolul Tribunalului”. În special, această dispoziție nu exclude ca intervenientele la Curte să poată dobândi astfel calitatea de „[părți] din procedura aflată pe rolul Tribunalului” în cadrul unei trimiteri spre rejudecare. Prin urmare, trebuie respinse obiecțiile Comisiei în ceea ce privește admiterea Bankia și alții și a Aluminios Cortizo în calitate de interveniente.

 Cu privire la fond

66      Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, având în vedere hotărârea pronunțată în recurs, revine Tribunalului sarcina de a statua în cadrul prezentei proceduri de trimitere spre rejudecare asupra tuturor motivelor de anulare invocate de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR, acesta fiind totodată ținut de aspectele de drept cu privire la care Curtea s‑a pronunțat în legătură cu beneficiarii avantajului și caracterul său selectiv în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, precum și în legătură cu motivarea deciziei atacate.

67      În susținerea acțiunii în cauza T‑515/13 RENV, Regatul Spaniei invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, întrucât decizia atacată constată existența unui ajutor de stat. Cu titlu subsidiar, Regatul Spaniei invocă trei motive în susținerea capătului de cerere prin care se solicită anularea ordinului de recuperare, întemeiate pe încălcarea principiului egalității de tratament, încălcarea principiului protecției încrederii legitime și încălcarea principiului securității juridice.

68      În cadrul acțiunilor formulate, Lico și PYMAR au invocat trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 296 TFUE, întrucât decizia atacată constată existența unui ajutor de stat, al doilea, pe încălcarea principiilor protecției încrederii legitime și securității juridice în ceea ce privește ordinul de recuperare și, al treilea, pe încălcarea principiilor generale aplicabile recuperării ajutoarelor, din cauza metodei de calcul al cuantumului ajutorului incompatibil stabilite în decizia atacată.

 Cu privire la încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE

69      În cadrul primului motiv, în lumina hotărârii pronunțate în recurs, Regatul Spaniei susține că una dintre condițiile referitoare la existența unui ajutor de stat nu este respectată, întrucât, independent de aspectul dacă STL este analizat în ansamblu sau dacă măsurile sunt luate în considerare în mod individual, nu există selectivitate, oricare ar fi metoda de analiză utilizată.

70      În ceea ce privește metoda referitoare la disponibilitatea generală, Regatul Spaniei susține că, potrivit jurisprudenței, faptul că numai contribuabilii care îndeplinesc condițiile pentru aplicarea unei măsuri pot beneficia de aceasta nu poate, în sine, să confere măsurii respective un caracter selectiv (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group SA și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981, punctul 59). În această privință, Regatul Spaniei arată că jurisprudența conține exemple în care s‑a statuat că un avantaj fiscal aplicabil numai activelor dobândite în temeiul unui contract de leasing este o măsură generală (Hotărârea din 9 decembrie 2014, Netherlands Maritime Technology Association/Comisia, T‑140/13, nepublicată, EU:T:2014:1029).

71      În ceea ce privește metoda referitoare la sistemul de referință, Regatul Spaniei susține că Comisia ar fi trebuit mai întâi să identifice regimul fiscal comun, iar apoi să demonstreze că măsura în cauză constituia o excepție la acesta, aplicabilă unor operatori economici care se găseau într‑o situație juridică și factuală comparabilă. În această privință, Regatul Spaniei susține că Comisia nici măcar nu a identificat sistemul de referință în speță. În orice caz, potrivit Regatului Spaniei, nu există selectivitate în raport cu un sistem de referință.

72      În ceea ce privește încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, având în vedere hotărârea pronunțată în recurs, Lico și PYMAR amintesc că este necesară o examinare în trei etape pentru a califica o măsură fiscală drept selectivă: în primul rând, trebuie identificat și analizat regimul fiscal comun al statului membru pentru a stabili un sistem de referință, în al doilea rând, trebuie apreciat dacă măsura prezintă un caracter selectiv, verificând dacă aceasta derogă de la regimul comun prin faptul că introduce diferențieri între operatori care se găsesc într‑o situație de fapt și de drept comparabilă, în al treilea rând, trebuie să se examineze dacă statul membru a stabilit că măsura era justificată de natura sau economia sistemului în care se înscria. Prin urmare, ar trebui examinat dacă aceste cerințe au fost îndeplinite de Comisie în ceea ce privește GIE. Potrivit Lico și PYMAR, nici din perspectiva unei examinări individuale a măsurilor, nici din cea a unei viziuni de ansamblu a STL nu există nicio analiză a sistemului de referință, a pretinsei derogări de la sistemul de referință, a operatorilor care se găsesc într‑o situație de fapt și de drept comparabilă, a diferențierii introduse între acești operatori și nici a lipsei unei justificări întemeiate pe obiectivul urmărit de regimul fiscal.

73      Mai întâi, Lico și PYMAR susțin că o simplă strategie de optimizare fiscală decisă de contribuabili nu poate ca atare să fie considerată un ajutor de stat. Astfel, reducerea impozitării ar fi obținută în urma deciziei operatorilor privați de a combina și de a aplica în mod eficient normele fiscale. Potrivit Lico și PYMAR, strategiile de optimizare fiscală ale întreprinderilor nu constituie ajutoare de stat, cu excepția cazului în care rezultă din derogări prevăzute în ordinea juridică națională sau care decurg din practica autorităților fiscale, care operează o discriminare între operatori care se găsesc, în raport cu obiectivul urmărit de regimul fiscal de referință, în aceeași situație de fapt și de drept.

74      În ceea ce privește analiza individuală a măsurilor, Lico și PYMAR susțin în special că amortizarea anticipată a contractelor de leasing putea fi aplicată de toate persoanele supuse impozitului pe profit, iar nu numai de GIE. În plus, Lico și PYMAR observă că măsura era aplicabilă tuturor activelor care îndeplineau anumite condiții obiective. Pe de altă parte, potrivit acestora, chiar dacă măsura era supusă autorizării, aceasta era acordată pe baza unor criterii obiective și nediscreționare.

75      În ceea ce privește aprecierea de ansamblu a măsurilor, Lico și PYMAR susțin că, deși combinația de măsuri pe care Comisia o numește STL se aplica numai navelor, iar nu și altor active, nu se poate deduce că STL era selectiv. În această privință, Lico și PYMAR arată că, potrivit jurisprudenței, o măsură de care beneficiază numai un sector de activitate sau o parte din întreprinderile din acest sector nu este în mod necesar selectivă (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctul 58). Prin urmare, nu ar fi suficient, contrar celor susținute de Comisie, că măsurile în cauză favorizau achiziționarea de nave maritime prin intermediul contractelor de leasing în vederea navlosirii navelor nude și a revânzării lor ulterioare.

76      În plus, Lico și PYMAR susțin că decizia atacată nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale că ajutorul pretins acordat denatura concurența și afecta schimburile comerciale dintre statele membre. În special, Lico și PYMAR susțin că, ținând seama de faptul că GIE erau simpli intermediari financiari care nu dezvoltau nicio activitate reală în sectorul transportului maritim, nu se poate admite că acestea erau active pe piața achiziționării și vânzării de nave maritime în vederea navlosirii navelor nude. Prin urmare, ajutorul nu poate denatura concurența și nu poate afecta schimburile comerciale dintre statele membre în ceea ce privește această piață.

77      În observațiile cu privire la continuarea procedurii în cauza T‑719/13 RENV, în primul rând, Bankia și alții contestă pretinsa selectivitate a măsurilor ca urmare a puterii discreționare a administrației de a autoriza STL, întrucât, în opinia lor, această putere era reglementată de criterii obiective. În plus, acestea susțin că este vorba despre aceleași criterii ca cele pe care Comisia le considerase ca fiind „obiective” atunci când a concluzionat că „noul STL” examinat în Decizia C(2012) 8252 final din 20 noiembrie 2012 privind ajutorul de stat SA.34736 (2012/N) – Spania – Amortizarea anticipată a anumitor bunuri achiziționate în leasing (JO 2012, C 384, p. 2, denumită în continuare „decizia privind noul STL”) nu era selectiv. Această apreciere ar fi fost confirmată de Hotărârea din 9 decembrie 2014, Netherlands Maritime Technology Association/Comisia (T‑140/13, nepublicată, EU:T:2014:1029). Ele adaugă că, ținând seama de faptul că administrația fiscală nu a respins niciodată o cerere de autorizare, nu există în practică o diferență între autorizarea în STL original și comunicarea prevăzută în cadrul noului STL.

78      În al doilea rând, Bankia și alții susțin, în lumina hotărârii pronunțate în recurs, că ar trebui examinată selectivitatea în raport, pe de o parte, cu GIE și, pe de altă parte, cu alte întreprinderi care se găsesc într‑o situație similară, atât în fapt, cât și în drept, în lumina obiectivului urmărit de legiuitor. Ținând seama de principiile stabilite în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group și alții (C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981), Bankia și alții susțin că Comisia nu a demonstrat până în prezent că măsurile introduceau diferențe între operatori economici care se găseau într‑o situație de fapt și de drept comparabilă. Astfel, decizia atacată s‑ar limita să afirme selectivitatea sectorială a măsurilor pentru singurul motiv că beneficiarii săi erau activi într‑un anumit domeniu de activitate, și anume achiziționarea de nave maritime prin intermediul unor contracte de leasing, navlosirea navelor nude și revânzarea lor ulterioară. Cu toate acestea, decizia atacată nu ar defini sistemul de referință și nu ar identifica obiectivul urmărit de regim.

79      Comisia solicită respingerea argumentelor privind încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE. Aceasta consideră că măsurile sunt selective atât atunci când STL este analizat în ansamblu, cât și atunci când sunt luate în considerare în mod individual.

80      Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru calificarea unei măsuri naționale drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor următoare. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, ea trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului său. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea hotărârea pronunțată în recurs, punctul 35 și jurisprudența citată).

81      În ceea ce privește condiția privind existența unui avantaj selectiv, sunt considerate ajutoare de stat intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate drept avantaje economice pe care întreprinderea beneficiară nu le‑ar fi obținut în condiții de piață normale. Astfel, sunt considerate ajutoare, printre altele, intervențiile care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice. Articolul 107 alineatul (1) TFUE nu distinge în funcție de cauzele și de obiectivele intervențiilor de stat, ci le definește în funcție de efectele lor, așadar, independent de tehnicile utilizate (a se vedea hotărârea pronunțată în recurs, punctul 36 și jurisprudența citată).

82      În ceea ce privește în special măsurile naționale care conferă un avantaj fiscal, trebuie amintit că o măsură de această natură, care, deși nu presupune un transfer de resurse de stat, îi plasează pe beneficiari într‑o situație financiară mai favorabilă decât pe ceilalți contribuabili, poate conferi un avantaj selectiv beneficiarilor și constituie, prin urmare, un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În schimb, nu constituie un astfel de ajutor, în sensul acestei dispoziții, un avantaj fiscal care rezultă dintr‑o măsură generală aplicabilă fără distincție tuturor operatorilor economici. În mod similar, noțiunea de „ajutor de stat” nu vizează măsurile de stat care introduc o diferențiere între întreprinderi și sunt, prin urmare, a priori selective, atunci când această diferențiere rezultă din natura sau din economia sistemului din care fac parte (a se vedea hotărârea pronunțată în recurs, punctul 37 și jurisprudența citată).

83      În acest context, pentru a califica o măsură fiscală națională drept „selectivă”, Comisia trebuie să identifice, într‑o primă etapă, regimul fiscal comun sau „normal” aplicabil în statul membru în cauză și să demonstreze, într‑o a doua etapă, că măsura fiscală în cauză derogă de la regimul comun respectiv în măsura în care introduce diferențieri între operatori care se găsesc, în raport cu obiectivul urmărit de acest regim comun, într‑o situație de drept și de fapt comparabilă. În al treilea rând, noțiunea „ajutor de stat” nu are totuși în vedere măsurile care introduc o diferențiere între întreprinderi care se află, în raport cu obiectivul urmărit de regimul juridic în cauză, într‑o situație de drept și de fapt comparabilă și care, prin urmare, sunt a priori selective atunci când statul membru în cauză reușește să demonstreze că această diferențiere se justifică întrucât rezultă din natura sau din economia sistemului din care acestea fac parte (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981, punctele 57 și 58).

84      Pe de altă parte, trebuie amintit că faptul că numai contribuabilii care îndeplinesc condițiile pentru aplicarea unei măsuri pot beneficia de aceasta nu poate, în sine, să confere măsurii respective un caracter selectiv (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981, punctul 59).

85      În lumina acestor considerații trebuie examinată în speță selectivitatea STL în raport cu GIE.

86      În ceea ce privește selectivitatea STL în ansamblu, trebuie arătat că Regatul Spaniei, Lico și PYMAR susțin că Comisia nu a identificat sistemul de referință și, pe de altă parte, nu a demonstrat că STL deroga de la regimul general introducând diferențieri între operatori care se găseau într‑o situație de fapt și de drept comparabilă.

87      Trebuie să se constate că decizia atacată nu efectuează, cel puțin nu explicit, analiza în trei etape menționată la punctul 83 de mai sus. Cu toate acestea, în considerentul (156) al deciziei atacate, Comisia a indicat că STL, analizat în ansamblu, era selectiv, pe de o parte, din cauza puterii discreționare a administrației fiscale de a acorda autorizația obligatorie pentru amortizarea anticipată pe baza unor condiții care erau imprecise și, pe de altă parte, întrucât administrația fiscală nu autoriza decât operațiuni STL care urmăreau să finanțeze nave maritime. În ședință, Comisia a susținut că existența unei puteri discreționare a administrației fiscale de a acorda autorizația era suficientă în sine pentru a face STL selectiv în ansamblu.

88      În ceea ce privește problema puterii discreționare a administrației fiscale, trebuie amintit că existența unui sistem de autorizare nu implică în sine o măsură selectivă. Acesta este cazul atunci când puterea de apreciere a autorității competente este limitată la verificarea condițiilor care sunt stabilite pentru a servi unui obiectiv fiscal identificabil, iar criteriile care trebuie aplicate de această autoritate sunt inerente naturii regimului fiscal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, P, C‑6/12, EU:C:2013:525, punctele 23 și 24). În schimb, o putere discreționară care permite autorității competente să ajusteze intervenția financiară în funcție de diverse considerații precum alegerea beneficiarilor, cuantumul intervenției sau condițiile în care se acordă măsura nu poate fi considerată ca având un caracter general (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 1996, Franța/Comisia, C‑241/94, EU:C:1996:353, punctul 23, și Hotărârea din 29 iunie 1999, DM Transport, C‑256/97, EU:C:1999:332, punctul 27). Prin urmare, dacă autoritățile competente dispun de o putere discreționară extinsă de a determina beneficiarii și condițiile în care se acordă măsura, exercitarea acestei puteri trebuie să fie considerată ca favorizând anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri față de altele, care, având în vedere obiectivul urmărit, s‑ar găsi într‑o situație de fapt și de drept comparabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, P, C‑6/12, EU:C:2013:525, punctul 27, hotărârea pronunțată în recurs, punctul 55, și Hotărârea din 20 septembrie 2019, Port autonome du Centre et de l’Ouest și alții/Comisia, T‑673/17, nepublicată, EU:T:2019:643, punctul 188). În plus, chiar dacă schema de ajutor a fost pusă în aplicare prin intermediul deciziilor individuale care implică o putere discreționară, Comisia nu este, cu toate acestea, obligată să efectueze o examinare caz cu caz a deciziilor de acordare și să aprecieze în fiecare caz individual dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 28 noiembrie 2008, Hotel Cipriani și alții/Comisia, T‑254/00, T‑270/00 și T‑277/00, EU:T:2008:537, punctul 97).

89      În speță, astfel cum arată Comisia, reiese din articolul 115 din Legea impozitului pe profit și din articolul 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit că sistemul în discuție se baza pe obținerea unei autorizări prealabile, nu doar pe o simplă notificare, în temeiul unor criterii vagi, care necesitau o interpretare a administrației fiscale, care nu publicase orientări.

90      Mai întâi, potrivit articolului 115 alineatul 6 din Legea impozitului pe profit, cuantumul deductibil este determinat „ținând seama de momentul de la care bunul devine operațional”.

91      Cu toate acestea, articolul 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit prevede următoarele:

„Ministerul Economiei poate stabili, potrivit procedurii de reglementare existente, momentul la care face trimitere alineatul 6, având în vedere particularitățile duratei contractului sau construcției bunului, precum și specificul utilizării economice a bunului […]”

92      Articolul 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit stabilește procedura de reglementare aplicabilă. Mai precis, acest articol stabilește că procedura începe prin prezentarea unei cereri de către persoana impozabilă, care trebuie să conțină cel puțin informațiile următoare: identificarea bunului, momentul anterior operaționalizării de la care sunt solicitate deducerile, justificările referitoare la particularitățile duratei contractului sau ale construcției bunului și justificările referitoare la specificul utilizării economice a bunului. Direcția de finanțe responsabilă de aceste proceduri în cadrul Ministerului Economiei poate solicita toate informațiile și documentele necesare. La încheierea procedurii, direcția de finanțe poate accepta sau respinge cererea sau poate stabili data de începere pentru amortizarea anticipată la un moment diferit de cel propus de persoana impozabilă.

93      Din ceea ce precedă rezultă că articolul 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit introducea criterii vagi care nu puteau fi considerate obiective, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia în considerentul (133) al deciziei atacate. În special, din articolul 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit rezultă că administrația fiscală putea stabili data de începere pentru amortizare având în vedere „particularitățile duratei contractului” sau „specificul utilizării economice a bunului”, care constituiau criterii vagi prin natură și a căror interpretare acorda o marjă de apreciere importantă administrației fiscale, așa cum a arătat Comisia în considerentul (133) al deciziei atacate.

94      Astfel cum reiese din considerentul (136) al deciziei atacate, articolul 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit conferea de asemenea o marjă de apreciere importantă administrației fiscale. Pe de o parte, posibilitatea administrației fiscale de a solicita toate informațiile și documentele pe care le considera oportune, combinată cu natura vagă a criteriilor, care acorda, așadar, administrației fiscale o marjă de apreciere importantă în ceea ce privește natura informațiilor și a documentelor care puteau fi solicitate, explica faptul că dosarele privind cererile conțineau documente care detaliau impactul pozitiv asupra economiei și ocupării forței de muncă în Spania care rezulta din contractele de construcție de nave. După cum a arătat Comisia în considerentul (136) al deciziei atacate, aceste considerații nu aveau o legătură evidentă cu respectarea criteriilor prevăzute la articolul 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit. Pe de altă parte, așa cum subliniază Comisia în înscrisurile sale, rezultă din articolul 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit că administrația fiscală putea nu numai să acorde sau să respingă autorizarea, ci, de asemenea, să stabilească data de începere pentru amortizare la o dată diferită de cea propusă de persoana impozabilă, fără altă precizare.

95      În plus, sistemul de autorizare prealabilă, combinat cu natura vagă a criteriilor prevăzute, în locul unei verificări a posteriori pe baza unor criterii obiective, accentua caracterul discreționar al sistemului, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia în considerentul (133) al deciziei atacate.

96      Chiar dacă Regatul Spaniei a susținut în ședință că administrația fiscală nu dispunea de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește verificarea condițiilor stabilite la articolul 115 din Legea impozitului pe profit și la articolul 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit, trebuie să se constate că examinarea acestor dispoziții infirmă această teză, astfel cum rezultă din punctele 89-95 de mai sus.

97      Pe de altă parte, Lico și PYMAR au susținut în ședință că dispoziția prevăzută la articolul 49 alineatul 6 din Regulamentul privind impozitul pe profit urmărea numai să prevină frauda, evitând ca amortizarea să aibă loc înaintea construcției bunului. În această privință trebuie arătat că, potrivit considerentului (133) al deciziei atacate, Regatul Spaniei nu a demonstrat în cursul procedurii administrative că modul de redactare și condițiile impuse de articolul 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit erau necesare pentru a evita abuzurile. Contrar celor susținute de Lico și PYMAR, este suficient să se arate că modul de redactare a articolului 49 alineatul 6 din Regulamentul privind impozitul pe profit, întrucât permite administrației fiscale să stabilească data de începere pentru amortizare la o dată diferită de cea propusă de persoana impozabilă, fără altă precizare, nu permite să se asigure că utilizarea sa se limitează numai la situații de combatere a fraudei.

98      De asemenea, trebuie respins argumentul invocat de Bankia și alții potrivit căruia criteriile în discuție erau identice cu cele pe care Comisia le‑a considerat ca fiind obiective în decizia privind noul STL. Contrar celor susținute de Bankia și alții, reiese din lectura deciziei privind noul STL că Regatul Spaniei a modificat în mod semnificativ regimul în cauză. În special, măsurile notificate prevedeau modificări semnificative ale articolului 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit, precum și abrogarea articolului 49 din Regulamentul privind impozitul pe profit. Prin noua redactare a articolului 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit, Regatul Spaniei urmărea să instituie un sistem de notificare de către persoana impozabilă, în locul unui sistem de autorizare prealabilă, în temeiul căruia persoana impozabilă putea determina că amortizarea anticipată începea la data de începere a construcției bunului, sub rezerva îndeplinirii a trei condiții cumulative: în primul rând, plățile periodice pentru leasing trebuie efectuate în mare măsură înainte de sfârșitul construcției bunului, în al doilea rând, perioada de construcție trebuie să fie de cel puțin 12 luni și, în al treilea rând, trebuie să fie vorba despre bunuri care nu sunt construite în serie. În lumina acestor considerații, Comisia a concluzionat, în considerentele (34)-(36) ale deciziei privind noul STL, că regimul menționat nu mai conferea o putere discreționară administrației fiscale. Trebuie să se constate că respectivele caracteristici ale acestui nou regim descrise mai sus sunt foarte diferite de cele ale regimului examinat în decizia atacată.

99      Pe de altă parte, contrar celor sugerate de Bankia și alții, această constatare este confirmată de Hotărârea din 9 decembrie 2014, Netherlands Maritime Technology Association/Comisia (T‑140/13, nepublicată, EU:T:2014:1029), referitoare la decizia privind noul STL. Astfel, această hotărâre confirmă că noua versiune a articolului 115 alineatul 11 din Legea impozitului pe profit diferă semnificativ de versiunea acestei dispoziții în vigoare în cazul de față (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2014, Netherlands Maritime Technology Association/Comisia, T‑140/13, nepublicată, EU:T:2014:1029, punctele 81-83 și 93). Prin urmare, argumentul invocat de Bankia și alții nu poate fi admis.

100    Rezultă că existența acestor aspecte discreționare era de natură să favorizeze beneficiarii în raport cu alte persoane impozabile care se găseau într‑o situație de fapt și de drept comparabilă. Mai precis, rezultă din aceste aspecte discreționare că alte GIE ar fi putut să nu beneficieze de amortizarea anticipată în aceleași condiții. De asemenea, din cauza aspectelor discreționare menționate, alte întreprinderi active în alte sectoare sau care au altă formă, dar care se găseau într‑o situație de fapt și de drept comparabilă ar fi putut să nu beneficieze în mod necesar de aceasta în aceleași condiții. Având în vedere caracterul discreționar de iure al dispozițiilor menționate la punctul 89 de mai sus, este lipsit de importanță că aplicarea lor a fost discreționară sau nu de facto, ceea ce Regatul Spaniei, Lico și PYMAR contestă atunci când susțin că autorizarea a fost acordată în practică tuturor GIE active în sectorul în cauză care o solicitaseră.

101    Astfel cum a susținut Comisia, dat fiind că una dintre măsurile care permiteau să se beneficieze de STL în ansamblu era selectivă, și anume autorizarea amortizării anticipate, aceasta nu a săvârșit o eroare atunci când a considerat în decizia atacată că sistemul era selectiv în ansamblu.

102    Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se respingă critica întemeiată pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE în ceea ce privește selectivitatea măsurilor, fără a fi necesar să se examineze celelalte argumente invocate de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR cu privire la această chestiune.

103    În ceea ce privește argumentele Lico și PYMAR cu privire la condițiile referitoare la riscul de denaturare a concurenței și la afectarea comerțului dintre statele membre, în măsura în care aceste argumente pot fi interpretate ca urmărind să repună în discuție temeinicia aprecierilor Comisiei, este necesar să se arate că, în considerentul (172) al deciziei atacate, Comisia a considerat că GIE erau active pe piața achiziționării și vânzării de nave maritime, în special în vederea navlosirii navelor nude, care era deschisă schimburilor comerciale dintre statele membre. În plus, potrivit aceluiași considerent, investitorii în GIE desfășoară activități în diverse sectoare ale economiei, inclusiv în sectoarele deschise schimburilor comerciale dintre statele membre. Același considerent al deciziei atacate adaugă, pe de altă parte, că avantajele care decurg din STL le consolidează „poziția pe piețele respective”, ceea ce denaturează sau amenință să denatureze concurența.

104    În scopul calificării unei măsuri naționale ca ajutor de stat, trebuie examinat dacă ajutorul este susceptibil să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să denatureze concurența. În special, atunci când un ajutor acordat de un stat membru consolidează poziția unei întreprinderi în raport cu alte întreprinderi concurente în cadrul schimburilor comerciale dintre statele membre, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind influențate de ajutor (Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții, C‑222/04, EU:C:2006:8, punctele 140 și 141).

105    În această privință trebuie amintit că, potrivit punctului 42 din hotărârea pronunțată în recurs, decizia atacată a concluzionat în mod întemeiat că GIE erau active pe piața achiziționării și vânzării de nave maritime, în special în vederea navlosirii navelor nude. Chiar dacă considerațiile prezentate în decizia atacată cu privire la această întrebare sunt succinte, este necesar să se arate să piața este în mod incontestabil deschisă schimburilor comerciale dintre statele membre, după cum confirmă prezența unor clienți în alte state membre, astfel cum reiese, de exemplu, din anexa 4 la cererea introductivă în cauza T‑719/13, referitoare la o navă comandată de o companie maritimă cu sediul în alt stat din Spațiul Economic European (SEE). Prin urmare, condiția referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre trebuie să fie considerată îndeplinită în speță.

106    În ceea ce privește riscul denaturării concurenței, nu se poate nega că o reducere de 20-30 % a prețului unei nave, ținând seama de cuantumul ridicat pe care aceasta îl poate reprezenta, amenință cel puțin să denatureze concurența pe piața achiziționării și vânzării de nave maritime, în special în vederea navlosirii navelor nude, pe care sunt active GIE.

107    Prin urmare, trebuie respinse argumentele Lico și ale PYMAR referitoare la riscul de denaturare a concurenței și la afectarea comerțului dintre statele membre.

108    În consecință, având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se respingă motivul întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE.

 Cu privire la încălcarea obligației de motivare

109    În înscrisurile sale din primă instanță în cauza T‑515/13, dar și în observațiile sale în urma hotărârii pronunțate în recurs, Regatul Spaniei susține că decizia atacată nu îndeplinește cerințele obligației de motivare, în special în ceea ce privește pretinsa selectivitate a măsurilor și denaturarea concurenței.

110    De asemenea, Lico și PYMAR susțin, atât în înscrisurile din primă instanță în cauza T‑719/13, cât și în observațiile lor în urma hotărârii pronunțate în recurs, că decizia atacată trebuie anulată din cauza mai multor vicii de motivare.

111    În primul rând, Lico și PYMAR invocă o critică întemeiată pe lipsa motivării în ceea ce privește concluzia potrivit căreia era acordat un ajutor GIE, dar nu companiilor maritime, în timp ce în ambele cazuri era vorba despre tranzacții între operatori privați. Potrivit acestora, decizia atacată nu explică de ce avantajul reținut de GIE pentru intermedierea lor în STL constituie un ajutor de stat, deși acestea doar participă la avantajul obținut de companiile maritime, care nu este considerat un ajutor.

112    În al doilea rând, decizia atacată ar fi afectată de un viciu de motivare în ceea ce privește motivul pentru care ordinul de recuperare vizează investitorii în GIE, deși beneficiarii ajutorului erau GIE. În această privință, Lico și PYMAR arată că pretinsa unitate economică dintre investitori și GIE, invocată de Comisie în cadrul recursului, nu a fost admisă de Curte.

113    În plus, Lico și PYMAR critică lipsa motivării ordinului de recuperare a integralității avantajului fiscal acordat investitorilor, deși decizia atacată recunoaște ea însăși că o parte a avantajului menționat fusese transferată companiilor maritime.

114    Mai mult, Lico și PYMAR susțin că este forțat să se elaboreze un scenariu fictiv, prin calcularea proporției în care avantajul obținut de compania maritimă ar fi compatibil dacă ar constitui un ajutor de stat, pentru a considera compatibil avantajul obținut de GIE. Pe de altă parte, ar fi contradictoriu pentru Comisie să aplice în privința GIE Orientările din domeniul maritim, fie și mutatis mutandis, cu toate că le consideră simpli intermediari financiari, iar nu ca exercitând o activitate de transport maritim.

115    Așa cum reiese din observațiile acestora în urma hotărârii pronunțate în recurs, Bankia și alții consideră că decizia atacată este afectată de un viciu de motivare în ceea ce privește selectivitatea măsurilor. Astfel, potrivit acestora, decizia atacată nici măcar nu a încercat să demonstreze că măsurile în cauză introduceau, prin efectele lor concrete, un tratament diferențiat între operatori care se găseau, având în vedere obiectivul urmărit de regimul fiscal menționat, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă, după cum impune hotărârea pronunțată în recurs.

116    În ceea ce privește Aluminios Cortizo, reiese din observațiile sale în urma hotărârii pronunțate în recurs că aceasta susține de asemenea critica întemeiată pe insuficiența motivării deciziei atacate în ceea ce privește în special faptul că ordinul de recuperare a integralității ajutorului vizează exclusiv investitorii, în timp ce decizia atacată recunoaște faptul că între 85 % și 90 % din avantaj era transferat către companiile maritime. Aluminios Cortizo adaugă că decizia atacată era de asemenea insuficient motivată referitor la afirmația potrivit căreia nu era posibil să se cuantifice avantajul pretins acordat șantierelor navale.

117    Comisia solicită respingerea susținerilor Regatului Spaniei, Lico și PYMAR, precum și ale intervenientelor, Bankia și alții și Aluminios Cortizo.

118    În temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE, actele juridice se motivează. În plus, potrivit articolului 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la bună administrare include obligația administrației de a‑și motiva deciziile.

119    Potrivit unei jurisprudențe constante, conținutul obligației de motivare depinde de natura actului în cauză și de contextul adoptării sale. Motivarea trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției, astfel încât să dea posibilitatea, pe de o parte, instanței Uniunii să își exercite controlul de legalitate și, pe de altă parte, persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate pentru a putea să își apere drepturile și să verifice dacă decizia este sau nu bine fundamentată (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 278 și jurisprudența citată).

120    Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 279).

121    În special, Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, ci este suficient să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 280).

122    În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, nemotivarea sau insuficiența motivării, care constituie un obstacol în calea exercitării controlului jurisdicțional menționat la punctul 119 de mai sus, constituie motive de ordine publică ce pot și chiar trebuie să fie invocate din oficiu de instanța Uniunii (a se vedea Hotărârea din 20 februarie 1997, Comisia/Daffix, C‑166/95 P, EU:C:1997:73, punctul 24 și jurisprudența citată).

123    În lumina acestor considerații trebuie examinat motivul invocat de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR.

124    Trebuie arătat că, la punctul 101 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a statuat că Comisia a furnizat în decizia atacată indicațiile care permiteau să se înțeleagă motivele pentru care considera că avantajele care decurgeau din măsurile fiscale în cauză prezentau un caracter selectiv și puteau să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să denatureze concurența și că, având în vedere circumstanțele specifice ale prezentei cauze, a motivat decizia menționată în mod suficient și fără contradicție în această privință, îndeplinind cerințele articolului 296 TFUE astfel cum sunt precizate de jurisprudență.

125    În pofida celor ce precedă, Regatul Spaniei, Lico și PYMAR, precum și intervenientele susțin că decizia atacată este afectată de o serie de vicii de motivare care încă nu au fost examinate de instanța Uniunii.

126    În primul rând, în ceea ce privește selectivitatea, se reproșează Comisiei că nu a identificat sistemul de referință în scopul analizei selectivității măsurilor fiscale în cauză, potrivit jurisprudenței citate la punctul 83 de mai sus. În această privință, este suficient să se constate că, în considerentul (156) coroborat cu considerentele (132)-(139) din decizia atacată, Comisia explică corespunzător cerințelor legale motivele pentru care STL este selectiv, având în vedere în special puterile discreționare ale administrației fiscale de a acorda autorizarea pentru amortizarea anticipată pe baza unor criterii vagi, astfel cum s‑a arătat la punctele 88-102 de mai sus.

127    În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa lipsă a motivării referitoare la concluzia potrivit căreia era acordat un ajutor GIE, dar nu companiilor maritime, independent de temeinicia acestei aprecieri, este suficient să se constate că Comisia a explicat, în considerentele (169) și (170) din decizia atacată, că această concluzie se întemeia pe considerația potrivit căreia ajutorul pentru GIE, acordat sub formă de avantaje fiscale, era imputabil direct statului, în timp ce normele aplicabile nu obligau la transferul unei părți din avantaj către companiile maritime.

128    În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsul viciu de motivare privind motivele pentru care ordinul de recuperare viza investitorii în GIE, în timp ce beneficiarii ajutorului erau chiar GIE, reiese din considerentul (161) al deciziei atacate că Comisia a concluzionat că de avantaj beneficiau GIE și, ca urmare a regimului de transparență al acestora, investitorii lor. Potrivit aceluiași considerent, GIE sunt transparente din punct de vedere fiscal, iar cheltuielile deductibile ale acestora sunt, prin urmare, transferate în mod automat investitorilor lor.

129    În plus, fără a aduce atingere aprecierii temeiniciei ordinului de recuperare a integralității ajutorului de la investitori în pofida constatării că între 85 % și 90 % din avantaj fusese transferat către companiile maritime, este necesar să se arate că, potrivit considerentelor (169) și (170) din decizia atacată, această decizie rezultă din constatarea potrivit căreia normele aplicabile nu obligau GIE și investitorii să transmită o parte din avantaj către alți operatori, precum companiile maritime.

130    În ceea ce privește pretinsul caracter forțat sau contradictoriu al aplicării în privința GIE a Orientărilor în domeniul maritim, este suficient să se arate că decizia atacată a indicat, în considerentul (201), că era adecvat să se aplice Orientările în domeniul maritim prin analogie, ceea ce îndeplinea cerințele obligației de motivare.

131    În al patrulea rând, argumentul Aluminios Cortizo privind insuficiența motivării în ceea ce privește afirmația care figurează la nota de subsol 102 din decizia atacată (corespunzând notei de subsol 101 din versiunea publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene), potrivit căreia era imposibil să se cuantifice avantajul pretins acordat șantierelor navale, se întemeiază pe o lectură eronată a deciziei atacate. Astfel, reiese din considerentele (169) și (170) ale deciziei atacate că, deși Comisia a apreciat că nu fusese acordat un ajutor șantierelor navale, acesta era cazul întrucât normele aplicabile nu obligau la transferul unei părți din avantaj către șantierele navale, iar nu pentru că era imposibil de cuantificat avantajul acordat acestora. În nota de subsol în cauză, Comisia s‑a limitat să amintească faptul că șantierele navale nu reprezentau, așadar, beneficiari ai ajutorului și că era imposibil să se cuantifice fluxul economic în beneficiul acestora și că, prin urmare, nu era necesar să se examineze compatibilitatea ajutorului în lumina normelor aplicabile sectorului construcțiilor navale.

132    Având în vedere ceea ce precedă și fără a fi necesară pronunțarea cu privire la obiecțiile invocate de Comisie în ceea ce privește interesul Lico și al PYMAR de a contesta o parte a motivării deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2014, DTS Distribuidora de Televisión Digital/Comisia, T‑533/10, EU:T:2014:629, punctul 170), motivul întemeiat pe un viciu de motivare trebuie să fie respins în întregime ca neîntemeiat.

 Cu privire la încălcarea principiului egalității de tratament

133    În cadrul motivului întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament, invocat de Regatul Spaniei în cererea sa introductivă în cauza T‑515/13, acesta susține că Comisia nu a solicitat recuperarea ajutorului în cele două cauze precedente similare, și anume în Decizia din 8 mai 2001 privind ajutorul de stat pus în aplicare de Franța în favoarea societății „Bretagne Angleterre Irlande” („BAI” sau „Brittany Ferries”) (JO 2002, L 12, p. 33, denumită în continuare „decizia Brittany Ferries”) și în decizia privind GIE fiscale din Franța.

134    Regatul Spaniei arată în această privință că, în decizia atacată, Comisia a indicat că regimul GIE fiscale din Franța era comparabil cu STL, întrucât acestea „[aveau] în comun o serie de caracteristici esențiale, iar efectele lor [erau] foarte asemănătoare”. Singurele diferențe indicate ar fi existența unei scutiri exprese în sistemul francez, în timp ce sistemul spaniol rezulta din aplicarea diferitor dispoziții, faptul că Republica Franceză informase Comisia înainte de aplicarea sistemului, chiar dacă nu îl notificase, și împrejurarea că Comisia încă nu se pronunțase niciodată asupra acestui tip de sistem. Aceste pretinse diferențe ar fi totuși inoperante.

135    În primul rând, Regatul Spaniei consideră că existența unei scutiri exprese în decizia privind GIE fiscale din Franța nu poate fi determinantă întrucât scutirea spaniolă se întemeiază în esență pe sistemul de impozitare pe tonaj, de la care nu se poate deroga sau care nu poate fi modificat printr‑o normă de rang inferior, precum articolul 50 alineatul 3 din Regulamentul privind impozitul pe profit.

136    În al doilea rând, faptul că autoritățile franceze au adus acest sistem la cunoștința Comisiei ar fi lipsit de relevanță, întrucât scrisoarea acestora care menționa acest mecanism nu constituia o notificare. Regatul Spaniei arată, în plus, că acesta a trimis de asemenea scrisori pentru a clarifica anumite chestiuni în urma unei plângeri depuse la Comisie.

137    În al treilea rând, Regatul Spaniei susține că faptul că la momentul inițierii investigației oficiale privind STL Comisia se pronunțase deja cu privire la GIE fiscale din Franța este de asemenea lipsit de relevanță din cauza diferențelor dintre cele două sisteme. Prin urmare, întrucât rămân în continuare incertitudinile produse de Comisie, în special din cauza deciziei Brittany Ferries, Regatul Spaniei susține că recuperarea ajutoarelor nu ar fi trebuit impusă, în temeiul principiului egalității de tratament.

138    Comisia solicită respingerea argumentelor invocate de Regatul Spaniei.

139    Potrivit jurisprudenței, principiul general al egalității de tratament, în calitate de principiu general de drept al Uniunii, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea din 8 aprilie 2014, ABN Amro Group/Comisia, T‑319/11, EU:T:2014:186, punctul 110). În plus, sarcina probei caracterului comparabil al situațiilor incumbă celui care îl invocă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 aprilie 2014, ABN Amro Group/Comisia, T‑319/11, EU:T:2014:186, punctul 114).

140    În primul rând, în ceea ce privește argumentul referitor la decizia Brittany Ferries, trebuie arătat că Regatul Spaniei se limitează să invoce această decizie, fără să explice totuși în mod detaliat motivele pentru care situațiile în discuție ar fi comparabile. Pe de altă parte, reiese din considerentul (251) al deciziei atacate și din considerentul (193) al deciziei Brittany Ferries că Comisia a arătat în aceasta din urmă că avantajele fiscale în discuție care rezultau din constituirea GIE erau măsuri generale și, așadar, nu erau ajutoare de stat. Prin urmare, contrar celor sugerate de Regatul Spaniei, Comisia nu a renunțat să dispună recuperarea ajutorului în decizia Brittany Ferries atunci când a solicitat recuperarea în speță. În realitate, Comisia a ajuns mai degrabă la concluzii diferite, prin faptul că a considerat că avantajele fiscale care rezultau din GIE nu constituiau ajutoare de stat în decizia Brittany Ferries, în timp ce STL constituia un ajutor de stat potrivit deciziei atacate.

141    În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, un reclamant nu se poate întemeia în susținerea argumentului său pe o practică decizională anterioară a Comisiei, chiar presupunând că aceasta este consacrată, ceea ce ar fi contrar interpretării corecte a dispozițiilor tratatului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2003, Freistaat Sachsen și alții/Comisia, C‑57/00 P și C‑61/00 P, EU:C:2003:510, punctele 52 și 53, și Hotărârea din 12 septembrie 2013, Germania/Comisia, T‑347/09, nepublicată, EU:T:2013:418, punctul 51). Prin urmare, independent de diferențele dintre regimurile în discuție în decizia Brittany Ferries și în decizia atacată, în orice caz, este necesar să se considere că Regatul Spaniei nu se poate prevala de o eventuală modificare a practicii Comisiei în susținerea prezentului motiv.

142    În al doilea rând, trebuie constatat că, potrivit considerentului (214) din decizia atacată, regimul GIE fiscale din Franța poate fi considerat comparabil cu STL în mai multe privințe, în special prin intermedierea unui GIE cu regim de transparență fiscală și a unor investitori între constructorul activului și cumpărătorul său, încheierea unui contract de leasing financiar, amortizarea accelerată și anticipată a activului de către GIE, scutirea de la impozitul pe profit a câștigurilor de capital rezultate din vânzarea activului și transferul unei părți a avantajelor de către GIE și investitorii săi către cumpărătorul activului. Cu toate acestea, în considerentele (214) și (215) din decizia atacată, Comisia a adăugat că existau și diferențe, și anume faptul că în regimul GIE fiscale din Franța scutirea câștigurilor de capital era explicită, în timp ce în STL această scutire rezulta din aplicarea comună a mai multor dispoziții, faptul că Republica Franceză informase Comisia cu privire la regim, chiar dacă nu îl notificase, și faptul că, la momentul deciziei atacate, Comisia se pronunțase deja cu privire la un regim similar, și anume regimul GIE fiscale din Franța.

143    Este necesar să se arate că argumentația Regatului Spaniei este într‑o anumită măsură contradictorie întrucât, pe de o parte, acesta contestă existența sau caracterul semnificativ al pretinselor diferențe dintre regimul GIE fiscale din Franța și STL și, pe de altă parte, afirmă că Comisia nu putea să se bazeze pe faptul că la momentul adoptării deciziei atacate aceasta se pronunțase deja asupra unui regim similar, respectiv cel al GIE fiscale din Franța, întrucât aceste regimuri erau prea diferite.

144    În această privință este suficient să se constate că, ținând seama de existența unor similitudini semnificative între regimul GIE fiscale din Franța și STL, identificate în considerentul (214) al deciziei atacate, Comisia a limitat obligația de recuperare în decizia privind GIE fiscale din Franța și de asemenea în speță, iar aceasta în special din cauza incertitudinilor ridicate de decizia Brittany Ferries, care putea sugera că acest tip de măsuri nu reprezentau ajutoare de stat din cauza caracterului lor general. Prin urmare, din acest punct de vedere, trebuie constatat că nu există o diferență de tratament între situația referitoare la GIE fiscale din Franța și STL.

145    Este adevărat că, deși în decizia privind GIE fiscale din Franța obligația de recuperare începea numai de la data publicării deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare, în speță Comisia a impus această obligație de la data publicării propriei decizii privind GIE fiscale din Franța (anterioară celei a deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare care a condus la adoptarea deciziei atacate). Totuși această diferență de tratament este justificată în mod obiectiv de faptul că incertitudinea care rezultă din decizia Brittany Ferries, care explica nerecuperarea parțială, nu mai exista după publicarea deciziei privind GIE fiscale din Franța, astfel cum arată Comisia în mod întemeiat, după cum va fi explicat mai detaliat la punctele 191-206 de mai jos.

146    Rezultă din tot ceea ce precedă că argumentul întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament din cauza deciziei privind GIE fiscale din Franța trebuie să fie respins.

147    Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la încălcarea principiului protecției încrederii legitime

148    În cadrul cauzei T‑515/13, Regatul Spaniei invocă un motiv întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, având ca obiect anularea ordinului de recuperare a ajutorului pe perioada până la publicarea deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare, și anume 21 septembrie 2011, în timp ce decizia atacată a dispus recuperarea de la publicarea deciziei privind GIE fiscale din Franța, și anume 30 aprilie 2007.

149    Regatul Spaniei invocă o serie de elemente care ar fi dat naștere acestei încrederi legitime, și anume decizia Brittany Ferries, decizia privind GIE fiscale din Franța, o cerere de informații a Comisiei adresată autorităților spaniole din 21 decembrie 2001, Decizia 2005/122/CE a Comisiei din 30 iunie 2004 privind ajutorul de stat pe care Țările de Jos intenționează să îl pună în aplicare în favoarea a patru șantiere navale pentru a sprijini șase contracte de construcții navale (JO 2005, L 39, p. 48, denumită în continuare „decizia privind șantierele navale neerlandeze”), o scrisoare a comisarului responsabil de Direcția Generală (DG) Concurență din 9 martie 2009, Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor privind ajutorul de stat în cazul măsurilor referitoare la impozitarea directă a activităților economice (JO 1998, C 384, p. 3) și Decizia Comisiei C(2002) 582 final din 27 februarie 2002 privind ajutorul de stat N 736/2001 – Regimul de impozitare a societăților de transport maritim în funcție de tonaj (taxa pe tonaj) (JO 2004, C 38, p. 5). În plus, acesta susține că este prima dată când Comisia a analizat împreună o serie de măsuri distincte care nu fuseseră concepute ca un regim de către legiuitorul național. În sfârșit, Regatul Spaniei contestă împrejurarea potrivit căreia adoptarea deciziei privind GIE fiscale din Franța a pus capăt încrederii legitime pe care acesta ar fi întemeiat‑o în faptul că măsurile spaniole nu constituiau un ajutor de stat, întrucât cele două regimuri erau foarte diferite.

150    În cererea introductivă în cauza T‑719/13, Lico și PYMAR invocă de asemenea un motiv întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, având ca obiect anularea ordinului de recuperare a ajutorului.

151    În primul rând, în ceea ce privește actele care ar fi dat naștere unei încrederi legitime, Lico și PYMAR se bazează în special pe decizia privind șantierele navale neerlandeze și pe scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență din 9 martie 2009.

152    În al doilea rând, Lico și PYMAR adaugă faptul că operatorii nu puteau anticipa schimbarea liniei de conduită a Comisiei, întrucât scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență arăta că Comisia analizase deja STL și nu intenționa să ia măsuri suplimentare. În plus, în decizia Brittany Ferries, Comisia ar fi concluzionat că un regim analog STL nu constituia un ajutor de stat.

153    În al treilea rând, Lico și PYMAR susțin că decizia atacată nu identifică niciun interes superior al Uniunii care ar prevala asupra interesului operatorilor afectați.

154    Comisia solicită respingerea existenței unei încălcări a principiului protecției încrederii legitime.

155    Trebuie amintit mai întâi că încrederea legitimă în legalitatea unui ajutor nu poate fi invocată, în principiu și în afară de cazul unor împrejurări excepționale, decât dacă acest ajutor a fost acordat cu respectarea procedurii prevăzute la articolul 108 TFUE (Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA și alții/Comisia, C‑630/11 P‑C‑633/11 P, EU:C:2013:387, punctul 134).

156    Astfel, jurisprudența nu exclude posibilitatea beneficiarilor unui ajutor ilegal, deoarece nu a fost notificat, de a invoca circumstanțe excepționale, care au putut determina în mod legitim încrederea lor legitimă în caracterul legal al acestui ajutor, pentru a se opune rambursării sale (Hotărârea din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, EU:T:2009:314, punctul 282).

157    Rezultă din jurisprudență că principiul protecției încrederii legitime poate fi invocat atunci când sunt îndeplinite trei condiții.

158    În primul rând, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui justițiabil pe care o instituție a Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate. Constituie astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate și concordante (Hotărârea din 16 decembrie 2010, Kahla Thüringen Porzellan/Comisia, C‑537/08 P, EU:C:2010:769, punctul 63). În plus, aceste asigurări trebuie să fie emise de surse autorizate și de încredere. Pe de altă parte, numai asigurările conforme normelor aplicabile pot sta la baza încrederii legitime (Hotărârea din 23 februarie 2006, Cementbouw Handel & Industrie/Comisia, T‑282/02, EU:T:2006:64, punctul 77).

159    În al doilea rând, atunci când un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri a Uniunii de natură a‑i afecta interesele, el nu poate invoca beneficiul principiului protecției încrederii legitime atunci când este adoptată această măsură (Hotărârea din 22 iunie 2006, Belgia și Forum 187/Comisia, C‑182/03 și C‑217/03, EU:C:2006:416, punctul 147, și Hotărârea din 14 octombrie 2010, Nuova Agricast și Cofra/Comisia, C‑67/09 P, EU:C:2010:607, punctul 71).

160    În al treilea rând, atunci când instituțiile Uniunii au creat o situație care ar putea să îl determine pe justițiabil să nutrească o încredere legitimă, aceasta poate fi totuși înlăturată atunci când instituția în cauză demonstrează că există un interes public superior care prevalează asupra intereselor private afectate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iunie 1990, Sofrimport/Comisia, C‑152/88, EU:C:1990:259, punctele 16 și 19, Hotărârea din 17 iulie 1997, Affish, C‑183/95, EU:C:1997:373, punctul 57, și Hotărârea din 22 iunie 2006, Belgia și Forum 187/Comisia, C‑182/03 și C‑217/03, EU:C:2006:416, punctul 164).

161    Prezenta cauză trebuie examinată în lumina acestor principii.

162    În ceea ce privește prima condiție, este util de amintit că, în considerentele (219)-(245) ale deciziei atacate, Comisia a examinat o serie de elemente identificate de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR și a concluzionat că acestea nu dădeau naștere unei încrederi legitime. Prin urmare, trebuie verificat dacă aceste elemente constituie asigurări precise, necondiționate și concordante.

163    În primul rând, trebuie arătat că decizia Brittany Ferries și decizia privind GIE fiscale din Franța nu pot fi considerate ca furnizând asigurări precise, necondiționate și concordante, întrucât acestea nu menționează în mod direct sau indirect STL.

164    În al doilea rând, trebuie respins argumentul întemeiat pe cererea de informații a Comisiei adresată autorităților spaniole din 21 decembrie 2001, întrucât această cerere și eventuala inacțiune ulterioară a Comisiei într‑o anumită perioadă nu constituie asigurări precise, necondiționate și concordante cu privire la legalitatea STL. Astfel, după cum arată considerentul (222) al deciziei atacate, în această cerere de informații Comisia s‑a limitat să solicite informații suplimentare privind existența eventuală a unui sistem de leasing fiscal aplicabil navelor în Spania pentru a‑l putea examina în lumina normelor privind ajutoarele de stat. Pe de altă parte, inacțiunea ulterioară a Comisiei nu poate constitui asigurări precise, necondiționate și concordante, având în vedere conținutul răspunsului autorităților spaniole. Astfel, acest răspuns este cel puțin echivoc, întrucât autoritățile spaniole au afirmat că nu exista niciun alt sistem de leasing fiscal în afara celui care fusese deja aprobat de Comisie într‑o decizie prealabilă.

165    În al treilea rând, argumentul întemeiat pe Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor privind ajutorul de stat în cazul măsurilor referitoare la impozitarea directă a activităților economice (a se vedea punctul 149 de mai sus), care arată că normele de depreciere și amortizare nu constituie ajutoare de stat atunci când se aplică fără diferențiere tuturor întreprinderilor și tuturor sectoarelor de producție, nu poate sta la baza încrederii legitime, întrucât, astfel cum arată considerentul (242) al deciziei atacate, STL nu se aplică tuturor întreprinderilor și tuturor sectoarelor de producție.

166    În al patrulea rând, Decizia C(2002) 582 final a Comisiei din 27 februarie 2002 referitoare la taxa pe tonaj (a se vedea punctul 149 de mai sus), care declarase compatibilitatea acestui regim, nu poate da naștere unei încrederi legitime, întrucât aceasta privea exploatarea navelor proprii sau a celor navlosite, iar nu activitățile financiare referitoare la navlosirea navelor nude, precum în speță, astfel cum rezultă în mod întemeiat din considerentul (245) al deciziei atacate.

167    În al cincilea rând, chiar presupunând că este prima dată când Comisia a analizat împreună o serie de măsuri distincte care nu fuseseră concepute ca un regim de legiuitorul național, ceea ce de altfel Comisia contestă, nici Regatul Spaniei și nici operatorii economici nu pot întemeia numai pe acest fapt existența unor asigurări precise, necondiționate și concordante potrivit cărora STL nu constituia un ajutor de stat. Astfel, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia în considerentele (238) și (239) din decizia atacată, această simplă împrejurare nu poate exclude în sine faptul că ea putea efectua o evaluare globală a măsurilor, cu atât mai mult cu cât a examinat de asemenea măsurile în mod individual.

168    În al șaselea rând, trebuie arătat că decizia privind șantierele navale neerlandeze nu conține asigurări precise, necondiționate și concordante în ceea ce privește legalitatea STL. Astfel, în decizia privind șantierele navale neerlandeze, Comisia nu a afirmat în mod precis, necondiționat și concordant că, după ce a realizat o analiză completă și aprofundată, a ajuns la concluzia că STL nu constituia un ajutor de stat. Pe de o parte, după cum arată considerentul (224) din decizia atacată, obiectul deciziei privind șantierele navale neerlandeze nu era STL, ci un sistem neerlandez. Prin urmare, ea se referea doar pe cale incidentă la măsurile spaniole. Pe de altă parte, așa cum reiese din considerentul (225) al deciziei atacate, măsurile spaniole pe care Țările de Jos urmăreau să le compenseze nu erau STL, ci pretinse subvenții la rata dobânzii de care beneficiau șantierele navale spaniole.

169    În al șaptelea rând, în ceea ce privește scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență din 9 martie 2009, trebuie arătat că aceasta a fost trimisă ca răspuns ministrului comerțului și industriei din Regatul Norvegiei, care, după ce sugerase că STL constituia o schemă de ajutoare pentru șantierele navale spaniole, solicitase informații cu privire la acțiunile pe care le preconiza Comisia. În răspunsul său, comisarul responsabil al DG Concurență arăta că Comisia examinase problema și că, deoarece regimul era deschis achiziționării de nave construite de șantiere navale din alte state membre fără discriminare, nu intenționa să ia măsuri suplimentare „în această etapă”.

170    În această privință, astfel cum susțin în mod întemeiat Lico și PYMAR, este necesar să se constate că argumentul care figurează în considerentul (233) al deciziei atacate, potrivit căruia scrisoarea în cauză nu era un act formal al Comisiei, nu este decisiv.

171    Într‑adevăr, după cum arată Lico și PYMAR, s‑a statuat că posibilitatea de a imputa autorității declarațiile unui funcționar depindea în special de percepția pe care o putea avea publicul cu privire la aceste declarații. Elementul determinant pentru ca declarațiile unui funcționar să fie imputate autorității constă în problema dacă destinatarii acestor declarații ar putea în mod rezonabil să presupună în contextul dat că este vorba despre luări de poziție pe care funcționarul le adoptă în virtutea autorității funcției sale. În această privință este necesar să se aprecieze în special dacă funcționarul este, în sens general, competent în sectorul respectiv, dacă difuzează declarații scrise folosind hârtie cu antetul oficial al serviciului competent, dacă acordă interviuri televizate la sediul serviciului său, dacă nu menționează caracterul personal al declarațiilor și nu indică faptul că acestea diferă de poziția oficială a serviciului competent și dacă serviciile autorității competente nu iau în cel mai scurt timp măsurile necesare pentru a înlătura impresia destinatarilor declarațiilor funcționarului că este vorba despre poziții oficiale ale autorității (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 aprilie 2007, AGM‑COS.MET, C‑470/03, EU:C:2007:213, punctele 56-58).

172    Prin urmare, nu poate fi exclus ca o scrisoare adresată de cel mai înalt responsabil al serviciilor de concurență ale Comisiei în această calitate, astfel cum rezultă atât din antetul scrisorii, cât și din semnătură, ministrului comerțului și industriei din Regatul Norvegiei, respectiv autoritatea competentă în materie în această țară, să poată în principiu da naștere unei încrederi legitime a operatorilor economici în ceea ce privește aprecierea STL în lumina normelor privind ajutoarele de stat.

173    Nici faptul că scrisoarea în cauză nu este adresată operatorilor economici care o invocă nu este decisiv, cu condiția ca conținutul acesteia să le fi fost comunicat. În speță, se pare că conținutul acestei scrisori era cunoscut operatorilor economici care participau la STL din 2009, astfel cum rezultă dintr‑o scrisoare trimisă de o companie maritimă norvegiană unui șantier naval spaniol în aprilie 2009 și dintr‑o scrisoare trimisă de Ministerio de Industria (Ministerul Industriei) din Spania, care afirmă că a informat toți operatorii în cauză cu privire la această scrisoare, cu ocazia reuniunilor lor periodice.

174    Cu toate acestea, pentru ca scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență să poată da naștere efectiv unei încrederi legitime, mai este necesar ca, în ceea ce privește conținutul său, aceasta să furnizeze asigurări precise, necondiționate și concordante. Or, așa cum reiese în mod întemeiat din considerentele (235) și (236) ale deciziei atacate, nu aceasta este situația în speță. Trebuie să se constate că această scrisoare nu afirmă în mod precis, necondiționat și concordant că, după ce a realizat o analiză completă și aprofundată, Comisia a ajuns la concluzia că STL nu constituia un ajutor de stat. Astfel, în măsura în care scrisoarea autorităților norvegiene menționa preocupările șantierelor navale din această țară, scrisoarea comisarului se limita să indice că STL nu părea să opereze o discriminare față de șantierele navale ale altor state membre. În plus, scrisoarea menționată adăuga că nu erau preconizate măsuri suplimentare „în această etapă”, ceea ce indica faptul că această poziție putea suferi modificări dacă apăreau elemente noi. Prin urmare, Regatul Spaniei, Lico și PYMAR nu pot întemeia o încredere legitimă pe această scrisoare.

175    Ținând seama de considerațiile care precedă în ceea ce privește prima dintre cele trei condiții cumulative referitoare la încălcarea principiului protecției încrederii legitime, nu este necesar să se examineze celelalte condiții.

176    Având în vedere ceea ce precedă, trebuie respins ca neîntemeiat motivul întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime.

 Cu privire la încălcarea principiului securității juridice

177    În cererea sa introductivă în cauza T‑515/13, Regatul Spaniei invocă un motiv întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice în susținerea capătului de cerere prin care se solicită anularea ordinului de recuperare a ajutorului pe perioada până la publicarea deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare, în timp ce decizia atacată a dispus recuperarea de la publicarea deciziei privind GIE fiscale din Franța.

178    În primul rând, Regatul Spaniei susține că o serie de elemente au dat naștere unei situații de incertitudine juridică în ceea ce privește legalitatea STL. În special, decizia Brittany Ferries ar fi permis operatorilor economici să considere în mod întemeiat că avantajele fiscale în discuție erau măsuri cu caracter general. În plus, scrisoarea din 9 martie 2009 trimisă de comisarul responsabil al DG Concurență autorităților norvegiene ar fi sporit situația de incertitudine juridică. Astfel, Regatul Spaniei susține că această scrisoare indica în mod explicit că Comisia era la curent cu existența regimului și că, după ce l‑a analizat, aceasta considera că nu ridica nicio problemă în lumina normelor privind ajutoarele de stat. Prin urmare, scrisoarea menționată ar fi contribuit în sensul de a permite operatorilor participanți la STL să creadă că acesta era legal. Pe de altă parte, Regatul Spaniei arată că presa a difuzat amplu conținutul scrisorii la momentul respectiv.

179    În al doilea rând, Regatul Spaniei indică inacțiunea prelungită a Comisiei, dincolo de un termen rezonabil, deși aceasta era la curent cu existența STL. Ținând seama de această cunoaștere, ar fi lipsit de relevanță faptul că abia în 2006 șantiere navale ale altor state membre au introdus plângeri. Prin urmare, acesta consideră că nu este necesar să se solicite recuperarea ajutorului înainte de publicarea deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, la 21 septembrie 2011.

180    În cererea introductivă în cauza T‑719/13, Lico și PYMAR susțin că ordinul de recuperare a ajutoarelor acordate încalcă principiul securității juridice.

181    În primul rând, în ceea ce privește elementele care ar fi dat naștere situației de incertitudine juridică, Lico și PYMAR invocă în special decizia Brittany Ferries.

182    Lico și PYMAR susțin, contrar Comisiei, că decizia privind GIE fiscale din Franța nu ar fi pus capăt acestei insecurități juridice, întrucât ar exista diferențe importante între sistemul francez și STL. Mai întâi, sistemul francez rezulta dintr‑o dispoziție a codului fiscal general, în timp ce STL se întemeia pe aplicarea comună a mai multor dispoziții. Pe de altă parte, în sistemul francez, o parte din avantaj trebuia transferată în mod obligatoriu către compania maritimă, în timp ce în STL aceasta rezulta din acordurile private între părți. În plus, Comisia a considerat că sistemul francez constituia un ajutor pentru transport, în timp ce în speță aceasta a concluzionat că era vorba despre un ajutor pentru investitori. În lumina acestor diferențe, Lico și PYMAR susțin că operatorii economici nu puteau să prevadă că concluziile Comisiei privind sistemul francez trebuiau extrapolate la STL. În plus, decizia privind GIE fiscale din Franța nu ar fi indicat în mod explicit că conținutul deciziei Brittany Ferries era incorect sau că Comisia ar fi adoptat altă poziție.

183    Lico și PYMAR susțin că alte elemente au contribuit la crearea unei situații de insecuritate juridică, și anume decizia privind șantierele navale neerlandeze și scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență din 9 martie 2009.

184    În ceea ce privește decizia privind șantierele navale neerlandeze, Lico și PYMAR susțin că se poate deduce din aceasta că Comisia cunoștea existența STL și că, pe baza informațiilor primite, considera că sistemul nu constituia un ajutor de stat incompatibil cu piața internă. Prin urmare, deși nu se admite că această decizie a întărit o încredere legitimă, Lico și PYMAR susțin că, cel puțin, decizia menționată a sporit incertitudinea existentă cu privire la legalitatea STL. Astfel, ținând seama de obligația Comisiei de a desfășura o investigație diligentă și imparțială, declarații precum cele care figurează în decizia privind șantierele navale neerlandeze, care a fost publicată, ar putea cu ușurință conduce la concluzia că STL era legal.

185    Lico și PYMAR susțin de asemenea că, deși nu se admite că scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență a putut da naștere unei încrederi legitime, trebuie recunoscut cel puțin că aceasta a sporit ambiguitatea referitoare la legalitatea STL. În această privință, Lico și PYMAR amintesc contextul în care a fost trimisă această scrisoare. În special, acestea arată că autoritățile spaniole și serviciile Comisiei au avut schimburi de corespondență și au organizat reuniuni în legătură cu STL în 2008. În opinia lor, cu ocazia acestor schimburi de corespondență s‑ar fi convenit că STL nu va fi considerat un ajutor de stat dacă autoritățile spaniole adoptau un aviz obligatoriu care să clarifice faptul că STL era aplicabil navelor construite în orice șantier naval din SEE. În plus, autoritățile spaniole ar fi trimis Comisiei un proiect de aviz, care l‑ar fi revizuit și ar fi sugerat modificări de redactare, încorporate în versiunea finală. Serviciile Comisiei ar fi afirmat că conținutul avizului obligatoriu era „impecabil”. Pentru Lico și PYMAR, acesta este contextul în care a fost trimisă în 2009 scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență.

186    În al doilea rând, Lico și PYMAR susțin că Comisia era la curent cu existența STL de la instituirea acestuia, astfel cum este demonstrat de cererile de informații trimise autorităților spaniole începând din 2001. În plus, aprobarea măsurilor care compun STL ar fi fost publicată în Boletín Oficial del Estado (Buletinul Oficial spaniol) și ar fi fost larg difuzată în presă. În pofida acestui lucru, Comisia ar fi rămas inactivă timp de aproape 10 ani, fără să deschidă o procedură oficială de investigare, ceea ce ar constitui un termen excesiv. Pe de altă parte, Lico și PYMAR afirmă că este contradictoriu să se renunțe la recuperarea ajutoarelor acordate între 2002 și 2006 din cauza încălcării principiului securității juridice, pretinzând totodată că această perioadă nu poate fi luată în considerare pentru a examina dacă Comisia a rămas inactivă o perioadă excesivă. În orice caz, chiar presupunând că era necesar să se examineze dacă Comisia a acționat într‑un termen rezonabil numai începând din 2006, Lico și PYMAR consideră că răspunsul trebuie să fie negativ, prin analogie cu Hotărârea din 24 noiembrie 1987, RSV/Comisia (223/85, EU:C:1987:502), în care Comisia a avut nevoie de 26 de luni pentru a adopta decizia sa. În plus, acestea arată că, dacă STL este atât de similar regimului vizat de decizia privind GIE fiscale din Franța pe cât pretinde Comisia, quod non, cei cinci ani care s‑au scurs până la decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare în speță sunt atunci în mod clar excesivi. Având în vedere ceea ce precedă, Lico și PYMAR consideră că situația de insecuritate juridică a subzistat până la publicarea deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare, în 2011.

187    În observațiile cu privire la continuarea procedurii în cauza T‑719/13 RENV, Bankia și alții susțin că existența unei încălcări a principiului protecției încrederii legitime este independentă de încălcarea principiului securității juridice, contrar a ceea ce pare să sugereze Comisia. Potrivit acestora, încălcarea principiului securității juridice a subzistat până la publicarea deciziei atacate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

188    În plus, Bankia și alții arată că scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență este ulterioară deciziei privind GIE fiscale din Franța. Prin urmare, această decizie nu ar fi putut pune capăt situației de insecuritate juridică.

189    În sfârșit, Bankia și alții consideră că, dacă cazul GIE fiscale din Franța era atât de similar cu cel în speță pe cât susține Comisia, perioada de cinci ani care s‑a scurs între decizia privind GIE fiscale din Franța și decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare ar fi excesivă.

190    Comisia solicită respingerea argumentelor invocate de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR.

191    Prin intermediul prezentului motiv, Regatul Spaniei, Lico și PYMAR invocă încălcarea principiului securității juridice pentru a solicita anularea ordinului de recuperare pentru toată perioada până la publicarea deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare, și anume 21 septembrie 2011, în timp ce decizia atacată a dispus recuperarea de la publicarea deciziei privind GIE fiscale din Franța, și anume 30 aprilie 2007.

192    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că concluziile intervenientei nu pot tinde decât la susținerea sau la respingerea concluziilor uneia dintre părțile în litigiu și că intervenienta nu dispune, așadar, de posibilitatea de a modifica în vreun fel obiectul acțiunii (a se vedea în acest sens Ordonanța din 6 februarie 1995, Auditel/Comisia, T‑66/94, EU:T:1995:20, punctul 27). În speță, Bankia și alții solicită anularea ordinului de recuperare și pentru perioada dintre 21 septembrie 2011, data publicării deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare, și 16 aprilie 2014, data publicării deciziei atacate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în timp ce Lico și PYMAR solicită anularea ordinului de recuperare numai până la publicarea deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare, la 21 septembrie 2011. Prin urmare, cererea de anulare a ordinului de recuperare pentru această perioadă suplimentară prezentată de Bankia și alții depășește domeniul de aplicare al căii de atac prezentate de Lico și PYMAR și trebuie respinsă ca inadmisibilă.

193    Rezultă din jurisprudență că consecința logică a constatării caracterului nelegal al unui ajutor este desființarea efectelor sale prin recuperarea acestuia, astfel încât să se restabilească situația existentă anterior. Dispunerea rambursării ajutorului ar putea fi inadecvată numai în împrejurări excepționale (Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV, C‑275/10, EU:C:2011:814, punctele 33 și 35). Astfel, jurisprudența nu exclude posibilitatea beneficiarilor unui ajutor ilegal, întrucât nu a fost notificat, de a invoca circumstanțe excepționale, precum încălcarea principiului securității juridice, pentru a se opune rambursării sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2008, Comisia/Salzgitter, C‑408/04 P, EU:C:2008:236, punctele 106 și 107).

194    În plus, principiul securității juridice presupune ca legislația Uniunii să fie certă, iar aplicarea acesteia previzibilă pentru justițiabili (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Nuova Agricast și Cofra/Comisia, C‑67/09 P, EU:C:2010:607, punctul 77), pentru ca aceștia să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să ia decizii în consecință (Hotărârea din 22 februarie 1989, Comisia/Franța și Regatul Unit, 92/87 și 93/87, EU:C:1989:77, punctul 22). Acest imperativ al securității juridice se impune cu o rigoare deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate avea implicații financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod exact întinderea obligațiilor care le sunt impuse de aceasta (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2017, Eurofast/Comisia, T‑87/16, nepublicată, EU:T:2017:641, punctul 97 și jurisprudența citată).

195    Trebuie arătat că, în materie de ajutoare de stat, acțiunile care se opun obligației de recuperare în temeiul unei încălcări a principiului securității juridice nu sunt admise decât în împrejurări cu totul excepționale. Unul dintre rarele exemple de acțiune de acest tip care a fost admisă este cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 iulie 2004, Salzgitter/Comisia (T‑308/00, EU:T:2004:199). Or, această hotărâre a fost anulată în recurs prin Hotărârea din 22 aprilie 2008, Comisia/Salzgitter (C‑408/04 P, EU:C:2008:236), și, în urma trimiterii spre rejudecare efectuate de Curte, Tribunalul a considerat în final că nu erau îndeplinite condițiile pentru a stabili o încălcare a principiului securității juridice în Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Salzgitter/Comisia (T‑308/00 RENV, EU:T:2013:30).

196    Rezultă din jurisprudență că trebuie examinate o serie de elemente pentru a verifica existența unei încălcări a principiului securității juridice, în special lipsa de claritate a regimului juridic aplicabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 2010, Nuova Agricast și Cofra/Comisia, C‑67/09 P, EU:C:2010:607, punctul 77) și/sau inacțiunea Comisiei într‑o perioadă prelungită, fără justificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 1987, RSV/Comisia, 223/85, EU:C:1987:502, punctele 14 și 15, și Hotărârea din 22 aprilie 2008, Comisia/Salzgitter, C‑408/04 P, EU:C:2008:236, punctele 106 și 107). În ceea ce privește acest din urmă element, este necesar să se amintească faptul că Comisia este obligată să acționeze într‑un termen rezonabil în cadrul unei proceduri de examinare a ajutoarelor de stat și că nu este autorizată să mențină o stare de inacțiune în cursul etapei preliminare de examinare. Trebuie adăugat că respectivul caracter rezonabil al termenului de desfășurare a procedurii trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze, precum complexitatea acesteia și comportamentul părților (Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA și alții/Comisia, C‑630/11 P-C‑633/11 P, EU:C:2013:387, punctele 81 și 82).

197    Prin urmare, trebuie verificată existența unor astfel de împrejurări excepționale care se opun ordinului de recuperare în speță.

198    În această privință trebuie amintit că Comisia admite, în considerentele (251), (261) și (262) ale deciziei atacate, că principiul securității juridice se opunea recuperării ajutoarelor până la publicarea deciziei privind GIE fiscale din Franța. Astfel, Comisia nu contestă faptul că decizia Brittany Ferries din 2001 ar fi putut determina operatorii economici să considere că avantajele fiscale în discuție erau măsuri cu caracter general și nu constituiau, prin urmare, ajutoare de stat. Cu toate acestea, ea susține că această situație de insecuritate juridică a dispărut în momentul publicării deciziei privind GIE fiscale din Franța, la 30 aprilie 2007. Pentru acest motiv, sunt nerelevante în vederea examinării temeiniciei prezentului motiv elementele anterioare acestei date invocate de părți, precum pretinsa inacțiune a Comisiei după cererea de informații din 2001 sau decizia privind șantierele navale neerlandeze din 2004.

199    În ceea ce privește efectele publicării deciziei privind GIE fiscale din Franța în aprilie 2007, este necesar să se arate că, fără a săvârși nicio eroare, Comisia a putut considera că această decizie ar fi făcut să înceteze orice insecuritate juridică întrucât ar fi trebuit să determine un operator economic prudent și avizat să considere că un regim similar STL ar putea constitui un ajutor de stat. În această privință trebuie arătat că reiese din decizia privind GIE fiscale din Franța că un sistem pentru construcția de nave maritime și punerea lor la dispoziția unor companii maritime, prin intermediul GIE și cu utilizarea unor contracte de leasing financiar, care ar genera anumite avantaje fiscale putea constitui o schemă de ajutor de stat. Deși este adevărat că regimul în discuție în decizia privind GIE fiscale din Franța și STL nu erau identice, niciun element nu permite stabilirea faptului că diferențele dintre acestea erau mai accentuate decât cele existente între STL și regimul în discuție în decizia Brittany Ferries, invocată de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR în susținerea prezentului motiv.

200    În plus, împrejurările ulterioare publicării deciziei privind GIE fiscale din Franța invocate de Regatul Spaniei, Lico și PYMAR nu se opun ca această publicare să fi pus capăt situației de insecuritate juridică, după cum susține în mod întemeiat Comisia.

201    În primul rând, astfel cum rezultă din considerentul (257) al deciziei atacate, scrisoarea comisarului responsabil al DG Concurență din 9 martie 2009 nu a putut să contribuie la crearea sau la păstrarea unei situații de insecuritate juridică, având în vedere considerațiile prezentate la punctul 174 de mai sus. Astfel, această scrisoare se limitează să indice că STL nu crea o discriminare față de șantierele navale din alte state membre, adăugând că Comisia nu intenționa să ia măsuri suplimentare „în această etapă”.

202    În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa perioadă de inacțiune prelungită a Comisiei după publicarea deciziei privind GIE fiscale din Franța, independent de problema dacă este vorba doar despre un element printre altele care permit să se stabilească existența unei încălcări a principiului securității juridice sau de o condiție indispensabilă și cumulativă, așa cum pretinde Comisia, trebuie să se constate că, în orice caz, Comisia nu a rămas inactivă o perioadă nerezonabilă în speță.

203    Astfel, ținând seama de faptul că examinarea trebuie să se limiteze la perioada ulterioară publicării deciziei privind GIE fiscale din Franța, în aprilie 2007, întrucât înainte de această dată Comisia a recunoscut existența unei situații de insecuritate juridică, trebuie arătat că decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare în cazul de față a fost publicată în septembrie 2011, respectiv aproape patru ani și jumătate mai târziu.

204    În această privință, reiese din considerentele (259) și (261) ale deciziei atacate că, printre cele opt cereri de informații trimise de Comisie autorităților spaniole, șase au fost trimise în perioada menționată la punctul 203 de mai sus, iar măsurile în discuție erau complexe, ceea ce nu poate fi contestat. Pentru aceste motive, nu se poate reproșa Comisiei că a rămas inactivă fără justificare o perioadă nerezonabilă, ținând seama de împrejurările din speță.

205    În ceea ce privește Hotărârea din 24 noiembrie 1987, RSV/Comisia (223/85, EU:C:1987:502, punctele 12 și 14), invocată de Lico și PYMAR în susținerea pretenției lor, în care o întârziere nejustificată de 26 de luni a fost considerată excesivă, trebuie arătat că împrejurările excepționale ale cauzei au jucat un rol decisiv în soluția reținută de Curte, astfel încât aceasta nu poate fi pur și simplu transpusă în alte cauze. În special, ajutorul aflat la originea cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 24 noiembrie 1987, RSV/Comisia (223/85, EU:C:1987:502), făcuse obiectul, deși tardiv, după plata sa, al unei notificări oficiale către Comisie. Pe de altă parte, ajutorul era legat de unele costuri suplimentare aferente ajutoarelor autorizate în prealabil de Comisie. În sfârșit, examinarea compatibilității ajutorului nu impunea o verificare aprofundată (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Comune di Milano/Comisia, T‑167/13, în prezent în recurs, EU:T:2018:940, punctul 158). Or, ansamblul acestor împrejurări excepționale se distinge în mod clar de împrejurările care se află la originea prezentei cauze, în care ajutoarele în litigiu nu au fost notificate niciodată, Comisia a trimis mai multe cereri de informații autorităților spaniole în perioada în cauză, iar măsurile prezentau o complexitate deloc neglijabilă. În consecință, Lico și PYMAR nu se pot prevala în mod util de soluția reținută în hotărârea menționată.

206    Având în vedere ceea ce precedă, trebuie respins ca neîntemeiat motivul întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice.

 Cu privire la încălcarea principiilor aplicabile recuperării din cauza metodei de calcul al cuantumului ajutorului incompatibil

207    În cererea introductivă în cauza T‑719/13, Lico și PYMAR invocă cu titlu subsidiar un motiv întemeiat pe încălcarea principiilor aplicabile recuperării ajutoarelor din cauza metodei de calcul al cuantumului ajutorului incompatibil de recuperat. Potrivit acestora, decizia atacată ar putea conduce la impunerea recuperării unui cuantum mai mare decât ajutorul de care investitorii au beneficiat în mod efectiv.

208    Lico și PYMAR consideră că redactarea metodei de calcul al cuantumului ajutoarelor este confuză și ambiguă. În special, acestea critică decizia atacată în măsura în care pare să dispună recuperarea integralității ajutorului de la investitori, deși o parte din avantajul fiscal este transferată companiilor maritime. Astfel, ar fi fost necesar să se excludă din ordinul de recuperare partea din ajutor efectiv transferată altor operatori, chiar dacă reglementarea aplicabilă nu impunea transferul unei părți a ajutorului.

209    Lico și PYMAR susțin că cuantumul avantajului economic primit de un beneficiar nu trebuie în mod necesar să fie echivalent în toate cazurile cu cuantumul resurselor de stat utilizate, chiar dacă adesea aceasta este situația.

210    În plus, recuperarea unei sume superioare ajutorului efectiv reținut de investitori i‑ar pune pe aceștia într‑o situație dezavantajoasă în raport cu concurenții lor, în loc să restabilească situația anterioară acordării ajutorului.

211    În observațiile cu privire la continuarea procedurii în cauza T‑719/13 RENV, Bankia și alții susțin că ordinul de recuperare a integralității ajutorului de la investitori, deși aceștia au reținut numai între 10 % și 15 % din avantaj, este ilegal. Acestea arată că obiectul recuperării nu este de a impune o sancțiune, ci doar de a elimina denaturarea concurenței creată prin acordarea ajutorului. Or, recuperarea unei sume superioare avantajului efectiv obținut ar crea o denaturare a concurenței în favoarea concurenților beneficiarilor.

212    În plus, Bankia și alții arată că, în decizia atacată, Comisia a recunoscut că GIE și investitorii acționau ca intermediari care transferau avantajul companiilor maritime. Pe de altă parte, Comisia ar fi admis de asemenea că modalitățile de repartizare a avantajului erau comunicate în prealabil autorităților spaniole, în momentul cererii de autorizare a amortizării anticipate. În plus, semnarea prealabilă a contractului care stabilea modalitățile de repartizare între părți era o condiție necesară pentru a avea acces la STL.

213    Bankia și alții adaugă că decizia atacată este contradictorie întrucât Comisia a considerat că nu exista un ajutor de stat acordat companiilor maritime deoarece transferul avantajului rezulta din contracte private și întrucât aceasta a declarat în același timp nulitatea clauzelor care figurau în aceste contracte private și care permiteau investitorilor să recupereze avantajul de la beneficiarii reali, în special șantierele navale.

214    În observațiile cu privire la continuarea procedurii în cauza T‑719/13 RENV, Aluminios Cortizo susține că decizia atacată este contradictorie în măsura în care Comisia a dispus recuperarea integralității ajutorului de la investitori, deși aceasta a recunoscut că între 85 % și 90 % din avantaj era transferat companiilor maritime.

215    Aluminios Cortizo arată de asemenea că rezultă dintr‑un proiect al deciziei atacate că Comisia intenționa să dispună recuperarea ajutorului de la companiile maritime.

216    Comisia contestă aceste argumente.

217    Potrivit jurisprudenței, desființarea unui ajutor ilegal pe calea recuperării este consecința logică a constatării nelegalității acestuia și urmărește restabilirea situației anterioare. Acest obiectiv este îndeplinit de îndată ce ajutoarele în cauză, împreună, acolo unde este cazul, cu dobânda de întârziere, au fost rambursate de către beneficiar sau, cu alte cuvinte, de către întreprinderile care au beneficiat efectiv de acest ajutor. Prin această rambursare, beneficiarul pierde avantajul de care s‑a bucurat în fața concurenților săi pe piață și se restabilește situația anterioară acordării ajutorului. Rezultă că principalul obiectiv urmărit prin rambursarea unui ajutor de stat plătit în mod ilegal este de a elimina denaturarea concurenței cauzată de avantajul concurențial generat de ajutorul ilegal (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Germania/Comisia, C‑277/00, EU:C:2004:238, punctele 74-76; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 21 martie 1991, Italia/Comisia, C‑303/88, EU:C:1991:136, punctul 57).

218    În cadrul prezentului motiv, Lico și PYMAR, susținute de Bankia și alții și de Aluminios Cortizo, contestă în esență faptul că decizia atacată dispune recuperarea integralității ajutorului de la investitori, în timp ce între 85 % și 90 % din avantaj era transferat în mod sistematic companiilor maritime, după cum recunoaște decizia atacată.

219    Ținând seama de faptul că Comisia a decis în speță că companiile maritime nu erau beneficiarele ajutorului, concluzie care nu face obiectul prezentului litigiu, în consecință, ordinul de recuperare viza, în consecință, în mod exclusiv și integral investitorii, singurii beneficiari ai totalității ajutorului, potrivit deciziei atacate, în temeiul regimului de transparență al GIE. Urmând propria logică, decizia atacată a dispus, fără a săvârși o eroare, recuperarea integralității ajutorului de la investitori, deși aceștia transferaseră o parte din avantaj către alți operatori, din moment ce aceștia nu erau considerați drept beneficiari ai ajutorului. Astfel, potrivit deciziei atacate, investitorii sunt cei care au beneficiat efectiv de ajutor, dat fiind că reglementarea aplicabilă nu le impunea transferul unei părți a ajutorului către terți.

220    Prin urmare, ordinul de recuperare nu poate fi considerat o sancțiune pentru investitori sau o măsură care creează o denaturare a concurenței în favoarea concurenților lor, după cum pretind Bankia și alții.

221    Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se respingă prezentul motiv ca neîntemeiat și, prin urmare, acțiunea în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

222    În hotărârea inițială, Comisia Europeană a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. În hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată ale părților în litigiu. Revine, așadar, Tribunalului să se pronunțe în cadrul prezentei hotărâri asupra ansamblului cheltuielilor aferente diferitor proceduri, în conformitate cu articolul 219 din Regulamentul de procedură.

223    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

224    Întrucât Regatul Spaniei a căzut în pretenții în cauza T‑515/13 RENV, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în cadrul procedurii inițiale în fața Tribunalului și în cadrul procedurii în fața Curții, conform concluziilor Comisiei.

225    Întrucât Lico și PYMAR au căzut în pretenții în cauza T‑719/13 RENV, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în cadrul procedurii inițiale în fața Tribunalului și în cadrul procedurii în fața Curții, în conformitate cu concluziile Comisiei.

226    Potrivit articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate decide ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2), să suporte propriile cheltuieli de judecată. În speță, trebuie să se decidă că Bankia și alții și Aluminios Cortizo vor suporta propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de trimitere spre rejudecare.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunile.

2)      Regatul Spaniei suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană în fața Curții în cadrul cauzei C128/16 P și în fața Tribunalului în cadrul cauzelor T515/13 și T515/13 RENV.

3)      Lico Leasing, SA și Pequeños y Medianos Astilleros Sociedad de Reconversión, SA suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisie în fața Curții în cadrul cauzei C128/16 P și în fața Tribunalului în cadrul cauzelor T719/13 și T719/13 RENV.

4)      Bankia, SA și celelalte interveniente ale căror nume figurează în anexă, precum și Aluminios Cortizo, SAU suportă propriile cheltuieli de judecată în procedura de trimitere spre rejudecare Tribunalului.

Collins

Iliopoulos

Barents

Passer

 

      De Baere

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 23 septembrie 2020.

Semnături


*      Limba de procedură: spaniola.


1      Lista celorlalte interveniente este anexată doar la versiunea notificată părților.