HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)
15 iunie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Securitate socială – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 3 alineatul (1) litera (a) – Noțiunea de «prestații de boală» – Domeniu de aplicare – Libera circulație a lucrătorilor – Articolul 45 TFUE – Regulamentul (CE) nr. 492/2011 – Articolul 7 alineatul (2) – Avantaje sociale – Diferență de tratament – Justificări – COVID-19 – Izolare a angajaților dispusă de autoritatea sanitară națională – Indemnizarea acestor angajați de către angajator – Rambursarea sumelor plătite de angajator efectuată de autoritatea competentă – Excluderea lucrătorilor frontalieri izolați în temeiul unei măsuri luate de autoritatea statului lor de reședință”
În cauza C‑411/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), prin decizia din 24 mai 2022, primită de Curte la 21 iunie 2022, în procedura
Thermalhotel Fontana Hotelbetriebsgesellschaft mbH
cu participarea:
Bezirkshauptmannschaft Südoststeiermark,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din doamna M. L. Arastey Sahún, președintă de cameră, și domnii F. Biltgen (raportor) și J. Passer, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Thermalhotel Fontana Hotelbetriebsgesellschaft mbH, de T. Katalan, Rechtsanwältin;
– pentru guvernul austriac, de A. Posch, J. Schmoll și F. Werni, în calitate de agenți;
– pentru guvernul ceh, de O. Serdula, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;
– pentru guvernul finlandez, de M. Pere, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și D. Martin, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), precum și a articolului 45 TFUE și a articolului 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Thermalhotel Fontana Hotelbetriebsgesellschaft mbH (denumită în continuare „Thermalhotel Fontana”), pe de o parte, și Bezirkshauptmannschaft Südoststeiermark (autoritatea administrativă a districtului Stiria Sud‑Orientală, Austria, denumită în continuare „autoritatea administrativă”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a despăgubi Thermalhotel Fontana pentru beneficiul nerealizat de angajații săi în perioadele de izolare la domiciliul lor în Slovenia și, respectiv, în Ungaria, impuse în legătură cu pandemia de COVID-19 de autoritățile competente din aceste state membre.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Regulamentul nr. 883/2004
3 Articolul 3 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind:
(a) prestațiile de boală;
[…]”
4 Potrivit articolului 5 din acest regulament:
„Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel și în temeiul dispozițiilor speciale de aplicare prevăzute, se aplică următoarele dispoziții:
[…]
(b) în cazul în care, în temeiul legislației statului membru competent, anumite fapte sau evenimente produc efecte juridice, statul membru respectiv ia în considerare faptele sau evenimentele similare desfășurate în oricare alt stat membru, ca și cum ar fi avut loc pe teritoriul său.”
Regulamentul nr. 492/2011
5 Articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea.
(2) Acesta beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali.”
Dreptul austriac
6 Epidemiegesetz 1950 (Legea privind epidemiile din 1950) din 14 octombrie 1950 (BGBl. 186/1950) este aplicabilă litigiului principal în versiunea din 25 septembrie 2020 (BGBl. I, 104/2020), în ceea ce privește articolele 7 și 32, și în versiunea din 24 iulie 2006 (BGBl. I, 114/2006), în ceea ce privește articolul 17 din aceasta (denumită în continuare „EpiG”).
7 Potrivit articolului 7 din EpiG, intitulat „Izolarea bolnavilor”:
„(1) Prin decret se desemnează bolile a căror declarare este obligatorie, pentru care pot fi adoptate măsuri de izolare împotriva persoanelor bolnave, suspectate de a fi bolnave sau suspectate de a fi contaminate.
(1a) Pentru a preveni răspândirea unei boli, a cărei declarare este obligatorie, desemnată prin decretul prevăzut la alineatul (1), persoanele bolnave, suspectate de a fi bolnave sau suspectate de a fi contaminate, pot fi izolate sau împiedicate să intre în contact cu lumea exterioară în cazul în care, ținând seama de natura bolii și de comportamentul persoanei în cauză, există un risc grav și semnificativ pentru sănătatea altor persoane, care nu poate fi eliminat prin măsuri mai puțin constrângătoare. […]
[…]”
8 Articolul 17 din EpiG, intitulat „Supravegherea anumitor persoane”, prevede la alineatul (1):
„Persoanele care trebuie considerate purtătoare de germeni ai unei boli, a cărei declarare este obligatorie, pot fi puse sub observație sau sub supraveghere sanitară specială. Aceste persoane pot fi supuse unei obligații speciale de declarare, unei examinări medicale periodice și, dacă este necesar, dezinfectării și izolării în locuința lor; în cazul în care izolarea în locuință nu poate fi realizată în mod rezonabil, se poate dispune izolarea și hrănirea lor în spații prevăzute în acest scop.”
9 Articolul 32 din EpiG, intitulat „Indemnizația pentru beneficiul nerealizat”, are următorul cuprins:
„(1) Se plătește o indemnizație persoanelor fizice și juridice, precum și societăților de persoane de drept comercial pentru prejudiciile patrimoniale cauzate de împiedicarea exercitării activității lor profesionale, în cazul și în măsura în care
1. au fost izolate în conformitate cu articolul 7 sau 17,
[…]
iar din aceasta rezultă un beneficiu nerealizat.
[…]
(2) Indemnizația este datorată pentru fiecare zi acoperită de decizia administrativă menționată la alineatul (1).
(3) Indemnizația persoanelor care au încheiat un contract de muncă se calculează în funcție de remunerația obișnuită în sensul Legii privind menținerea remunerației [Entgeltfortzahlungsgesetz], BGBl. nr. 399/1974. Angajatorii au obligația de a le plăti acestora valoarea indemnizației acordate la datele obișnuite de plată a remunerației în cadrul întreprinderii. Creanța privind indemnizația față de statul federal se transferă angajatorului la momentul plății. […]
[…]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
10 Thermalhotel Fontana are sediul în Austria, unde exploatează un hotel.
11 În cursul celui de al patrulea trimestru al anului 2020, mai mulți angajați ai acestui hotel au fost supuși unor teste de depistare a COVID-19, al căror rezultat a fost pozitiv, ceea ce Thermalhotel Fontana a semnalat autorității sanitare austriece.
12 Ținând seama de faptul că acești angajați aveau reședința în Slovenia și în Ungaria, autoritatea amintită nu le‑a impus măsurile de izolare prevăzute de dispozițiile EpiG, ci a informat autoritățile competente din aceste state membre, care au dispus ca angajații menționați să intre în perioade de izolare la domiciliile lor respective.
13 În aceste perioade de izolare, Thermalhotel Fontana a continuat să plătească remunerațiile angajaților în cauză, astfel cum reiese din observațiile guvernului austriac, conform dispozițiilor relevante ale Codului civil și ale Angestelltengesetz (Legea privind angajații) (BGBl. nr. 292/1921), în versiunea lor rezultată din Bundesgesetz (Legea federală) (BGBl. I nr. 74/2019), aplicabile întrucât contractul lor de muncă era guvernat de dreptul austriac.
14 Prin scrisori din 1 decembrie 2020, Thermalhotel Fontana a solicitat autorității administrative, în temeiul articolului 32 din EpiG, indemnizația pentru beneficiul nerealizat de acești angajați în perioadele lor de izolare, considerându‑se subrogată în dreptul lor la indemnizație ca urmare a plății remunerației lor în aceste perioade. Cererile respective au fost respinse prin decizii din 29 decembrie 2020.
15 Landesverwaltungsgericht Steiermark (Tribunalul Administrativ Regional din Stiria, Austria) a respins ca nefondate acțiunile introduse împotriva acestor decizii. Constatând că documentele anexate la cererile de indemnizație erau decizii sau atestate care proveneau de la autorități străine ce impuneau o măsură de izolare angajaților în cauză, această instanță a arătat că numai o decizie întemeiată pe o măsură administrativă adoptată în temeiul EpiG și care determină un beneficiu nerealizat pentru angajați dă naștere dreptului la o indemnizație în temeiul acestei legi.
16 Thermalhotel Fontana a formulat împotriva acestor decizii de respingere recursuri extraordinare (Revision) la Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), care este instanța de trimitere, contestând conformitatea articolului 32 alineatele (1) și (3) din EpiG, astfel cum a fost interpretat de Landesverwaltungsgericht Steiermark (Tribunalul Administrativ Regional din Stiria), cu articolul 45 TFUE și cu Regulamentul nr. 883/2004.
17 Potrivit instanței de trimitere, în cazul în care indemnizația prevăzută la articolul 32 din EpiG ar trebui calificată drept „prestație de boală” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004, autoritățile și instanțele austriece ar trebui, în conformitate cu articolul 5 litera (b) din acesta, să țină seama de o decizie de izolare adoptată de un alt stat membru ca și cum ar fi fost adoptată de o autoritate austriacă. Instanța de trimitere consideră însă că nu aceasta este situația și că, prin urmare, indemnizația menționată nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament. În această privință, ea arată, în primul rând, că beneficiarul, împiedicat să își exercite activitatea profesională, este indemnizat pentru un beneficiu nerealizat fără a fi în mod necesar bolnav, întrucât o măsură de izolare i‑a fost impusă ca urmare a unei simple suspiciuni de boală sau de contaminare. În al doilea rând, impunerea unei măsuri de izolare nu ar viza vindecarea persoanei izolate, ci protecția populației împotriva contaminării de către această persoană, iar indemnizația prevăzută la articolul 32 din EpiG nu ar avea ca obiectiv compensarea cheltuielilor legate de boală sau de tratament.
18 În ceea ce privește articolul 45 TFUE și articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011, instanța de trimitere consideră că reglementarea națională în cauză impune indirect, ca o condiție privind indemnizarea angajatorului, faptul ca angajații săi să aibă reședința pe teritoriul național și că această condiție determină, așadar, o inegalitate de tratament a lucrătorilor întemeiată indirect pe cetățenia acestora din urmă. În această privință, ea arată că lucrători frontalieri precum cei angajați de Thermalhotel Fontana, ale căror rezultate la testele de depistare a COVID-19 au fost pozitive, nu au fost izolați de autoritatea austriacă, spre deosebire de lucrătorii cu reședința în Austria care s‑au aflat în aceeași situație. Totuși, ei ar fi fost supuși unor măsuri de izolare comparabile cu cele impuse de această autoritate în temeiul măsurilor în vigoare în statul lor membru de reședință, pentru care EpiG nu prevede un drept la indemnizație pentru beneficiul nerealizat. Instanța de trimitere consideră că împrejurarea că angajatorul este cel care, după ce a plătit remunerația datorată lucrătorilor astfel izolați, invocă un drept la indemnizație derivat din cel al lucrătorilor în cauză nu are nicio incidență asupra acestei analize.
19 Ca justificare eventuală a unei asemenea inegalități de tratament, această instanță consideră că cea întemeiată pe sănătatea publică ar putea fi luată în considerare, în măsura în care respectarea deciziilor de izolare nu poate fi controlată de autoritățile austriece decât pe teritoriul național, unde situația pandemică poate fi diferită de cea existentă în alt stat membru. O altă justificare ar putea consta în faptul că statul austriac este responsabil numai de împiedicarea exercitării activității salariale a lucrătorului supus unei măsuri de izolare dispuse de autoritățile austriece. Prin urmare, lucrătorii frontalieri care fac obiectul unor măsuri de izolare dispuse de autoritățile statului lor membru de reședință ar putea fi redirecționați către acest stat pentru a solicita să beneficieze de sistemele de indemnizație eventual existente în acesta. În orice caz, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la caracterul proporțional al inegalității de tratament în discuție.
20 În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) O indemnizație datorată lucrătorilor pe durata izolării lor în calitate de persoane bolnave, suspectate de a fi bolnave sau suspectate de a fi infectate cu COVID-19, pentru prejudiciile patrimoniale cauzate de împiedicarea exercitării activității lor profesionale și pe care angajatorul trebuie să o plătească inițial lucrătorilor, creanța privind indemnizația față de statul federal transferându‑se angajatorului de la data plății, constituie o prestație de boală în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din [Regulamentul nr. 883/2004]?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 45 TFUE și articolul 7 din [Regulamentul nr. 492/2011] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia acordarea unei indemnizații pentru beneficiul nerealizat de lucrătorii salariați ca urmare a izolării dispuse de către autoritățile sanitare din cauza unui rezultat pozitiv la testul de depistare a COVID-19 (această indemnizație trebuind să fie plătită inițial de angajator lucrătorilor salariați, creanța privind indemnizația față de statul federal transferându‑se ulterior angajatorului) este supusă condiției ca izolarea să fie dispusă de o autoritate națională în temeiul legislației naționale cu privire la epidemii, astfel încât o asemenea indemnizație nu este acordată lucrătorilor salariați care, în calitate de lucrători frontalieri, au reședința în alt stat membru și a căror izolare («carantină») este dispusă de autoritățile sanitare din statul lor de reședință?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
21 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că indemnizația finanțată de stat care este acordată lucrătorilor salariați pentru prejudiciile patrimoniale cauzate de împiedicarea exercitării activității lor profesionale pe durata izolării lor în calitate de persoane bolnave sau suspectate de a fi bolnave ori de a fi contaminate cu COVID-19 constituie o „prestație de boală” prevăzută la această dispoziție și intră, așadar, în domeniul de aplicare al acestui regulament.
22 În această privință, trebuie amintit că distincția dintre prestațiile care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004 și cele care sunt excluse din acesta se întemeiază în esență pe elementele constitutive ale fiecărei prestații, în special pe finalitățile și pe condițiile sale de acordare, iar nu pe faptul că o prestație este sau nu calificată de legislația națională drept prestație de securitate socială [Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctul 28 și jurisprudența citată].
23 Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese astfel că o prestație poate fi considerată drept o prestație de securitate socială în măsura în care, pe de o parte, este acordată beneficiarilor, independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, pe baza unei situații definite de lege și, pe de altă parte, se referă la unul dintre riscurile expres enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004. Aceste două condiții sunt cumulative [Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctul 29 și jurisprudența citată].
24 În ceea ce privește prima condiție enunțată la punctul precedent, trebuie amintit că aceasta este îndeplinită atunci când acordarea prestației se efectuează în lumina unor criterii obiective care, odată îndeplinite, dau dreptul la prestație fără ca autoritatea competentă să poată ține seama de alte împrejurări personale [Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctul 30 și jurisprudența citată].
25 În speță, trebuie să se constate că prima condiție menționată este îndeplinită, întrucât prestația în discuție în litigiul principal este acordată pe baza unor criterii obiective definite de lege, fără ca autoritatea competentă să țină seama de alte circumstanțe personale ale lucrătorilor salariați decât plasarea lor în izolare și cuantumul remunerației lor obișnuite.
26 În ceea ce privește a doua condiție enunțată la punctul 23 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că articolul 3 alineatul (1) litera (a) din regulamentul respectiv menționează explicit „prestațiile de boală”.
27 În această privință, Curtea a statuat că „prestațiile de boală”, în sensul acestei dispoziții, au ca scop esențial vindecarea bolnavului prin furnizarea îngrijirilor pe care le necesită starea acestuia și acoperă, așadar, riscul pe care îl implică o stare precară de sănătate [Hotărârea din 15 iulie 2021, A (Servicii publice de îngrijiri medicale), C‑535/19, EU:C:2021:595, punctul 32 și jurisprudența citată].
28 Or, nu aceasta este situația unei indemnizații precum cea prevăzută la articolul 32 din EpiG.
29 Astfel, pe de o parte, pentru a obține o asemenea indemnizație, este irelevant dacă persoana care face obiectul unei măsuri de izolare în temeiul EpiG este sau nu realmente bolnavă sau dacă, în speță, riscul legat de boala COVID-19 se materializează sau nu, din moment ce este suficient, pentru a fi izolată în acest fel, ca respectiva persoană să fie suspectată că este bolnavă de COVID-19 sau să fie contaminată cu aceasta. Pe de altă parte, izolarea a cărei respectare urmărește să o stimuleze această indemnizație nu este impusă în scopul vindecării persoanei izolate, ci pentru a proteja populația împotriva contaminării de către aceasta din urmă.
30 Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că indemnizația finanțată de stat care este acordată lucrătorilor salariați pentru prejudiciile patrimoniale cauzate de împiedicarea exercitării activității lor profesionale pe durata izolării lor în calitate de persoane bolnave sau suspectate de a fi bolnave ori de a fi contaminate cu COVID-19 nu constituie o „prestație de boală” prevăzută la această dispoziție și nu intră, așadar, în domeniul de aplicare al acestui regulament.
Cu privire la a doua întrebare
31 Având în vedere răspunsul negativ dat la prima întrebare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare, prin care instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 45 TFUE și articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia acordarea unei indemnizații pentru beneficiul nerealizat de lucrători din cauza unei măsuri de izolare dispuse în urma unui rezultat pozitiv la testul de depistare a COVID-19 este supusă condiției ca impunerea măsurii de izolare să fie dispusă de o autoritate a acestui stat membru în temeiul reglementării menționate.
32 În această privință, trebuie amintit că articolul 45 alineatul (2) TFUE prevede că libera circulație a lucrătorilor implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.
33 Principiul egalității de tratament enunțat în această dispoziție este de asemenea concretizat la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011, care precizează că lucrătorul resortisant al unui stat membru beneficiază, pe teritoriul celorlalte state membre, de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali (Hotărârea din 28 aprilie 2022, Gerencia Regional de Salud de Castilla y León, C‑86/21, EU:C:2022:310, punctul 29 și jurisprudența citată).
34 În plus, Curtea a statuat că de articolul 7 alineatul (2) din regulamentul menționat beneficiază fără distincție atât lucrătorii migranți care au reședința într‑un stat membru gazdă, cât și lucrătorii frontalieri care, deși își desfășoară activitatea salariată în acest din urmă stat membru, au reședința în alt stat membru [Hotărârea din 2 aprilie 2020, Caisse pour l’avenir des enfants (Copil al soțului unui lucrător frontalier), C‑802/18, EU:C:2020:269, punctul 26 și jurisprudența citată].
35 Noțiunea de „avantaj social” extinsă de articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 la lucrătorii resortisanți ai altor state membre cuprinde toate avantajele care, legate sau nu de un contract de muncă, sunt recunoscute, în general, în favoarea lucrătorilor naționali, în principal datorită calității lor obiective de lucrători sau pentru simplul fapt că au reședința pe teritoriul național, și a căror extindere la lucrătorii resortisanți ai altor state membre este, prin urmare, aptă să faciliteze mobilitatea acestora în cadrul Uniunii și, în consecință, integrarea lor în statul membru gazdă, iar trimiterea făcută de această dispoziție la avantajele sociale nu poate fi interpretată în mod restrictiv [Hotărârea din 16 iunie 2022, Comisia/Austria (Indexarea prestațiilor familiale), C‑328/20, EU:C:2022:468, punctul 95 și jurisprudența citată].
36 Este necesar să se considere că o indemnizație precum cea prevăzută la articolul 32 din EpiG constituie un atare „avantaj social”. Astfel, potrivit chiar textului alineatului (1) al acestui articol, ea se plătește printre altele persoanelor izolate în temeiul acestei legi ca urmare a prejudiciilor patrimoniale cauzate de împiedicarea exercitării activității lor profesionale.
37 Potrivit unei jurisprudențe constante, regula egalității de tratament prevăzută la articolul 45 alineatul (2) TFUE și la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 interzice nu numai discriminările evidente, întemeiate pe cetățenie, ci și orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc, în fapt, la același rezultat. Astfel, o dispoziție de drept național, deși este aplicabilă fără a face distincție în funcție de cetățenie, trebuie considerată ca fiind indirect discriminatorie dacă, prin însăși natura sa, îi poate afecta mai mult pe lucrătorii resortisanți ai altor state membre decât pe cei naționali și, în consecință, dacă prezintă riscul de a‑i defavoriza în special pe primii, cu excepția cazului în care este justificată în mod obiectiv și proporțională cu obiectivul urmărit (Hotărârea din 8 decembrie 2022, Caisse nationale d’assurance pensions, C‑731/21, EU:C:2022:969, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).
38 În litigiul principal, este cert că indemnizația prevăzută la articolul 32 din EpiG nu este acordată decât persoanelor izolate în temeiul respectivei legi, în special al articolelor 7 și 17 din aceasta. Din decizia de trimitere reiese că persoanele astfel izolate au reședința în general pe teritoriul austriac. În schimb, lucrătorii frontalieri în discuție în cauza principală, care au reședința în alt stat membru, nu au fost izolați în temeiul legii menționate, ci în temeiul reglementării sanitare din statul lor de reședință. În consecință, prejudiciile patrimoniale cauzate de izolarea lor nu sunt indemnizate în temeiul articolului 32 menționat.
39 Rezultă de aici, după cum subliniază instanța de trimitere, că eligibilitatea pentru această indemnizație este legată indirect de o condiție privind reședința pe teritoriul austriac. Or, în conformitate cu criteriile care decurg din jurisprudența citată la punctul 37 din prezenta hotărâre, o astfel de condiție privind reședința pe teritoriul național constituie, în lipsa unei justificări, o discriminare indirectă dacă, prin însăși natura sa, îi poate afecta mai mult pe lucrătorii migranți decât pe cei naționali și, în consecință, dacă prezintă riscul de a‑i defavoriza în special pe primii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, PF și alții, C‑830/18, EU:C:2020:275, punctul 31 și jurisprudența citată).
40 Această concluzie nu este afectată de împrejurarea că, în temeiul articolului 32 alineatul (3) din EpiG, angajatorii lucrătorilor cărora li se aplică o măsură de izolare în temeiul acestei legi sunt cei care sunt obligați să le plătească cuantumul indemnizației și care dețin, din acest motiv, o creanță față de stat, în timp ce, pentru lucrătorii frontalieri, izolați în temeiul reglementării sanitare a unui alt stat membru, acești angajatori nu au dreptul, în temeiul EpiG, să fie indemnizați de statul austriac pentru remunerația pe care continuă să o plătească acestora din urmă pe durata izolării lor.
41 Astfel, Curtea a statuat că normele în domeniul liberei circulații a lucrătorilor ar putea fi eludate cu ușurință dacă ar fi suficient ca statele membre, pentru a se sustrage interdicțiilor prevăzute de acestea, să impună angajatorilor obligații sau condiții în privința muncii unui lucrător care, dacă i‑ar fi impuse în mod direct acestuia din urmă, ar constitui restrângeri ale exercitării dreptului la liberă circulație pe care îl poate invoca în temeiul articolului 45 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Schiebel Aircraft, C‑474/12, EU:C:2014:2139, punctul 26 și jurisprudența citată).
42 În ceea ce privește existența unei justificări obiective, în sensul jurisprudenței citate la punctul 37 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere, precum și guvernul austriac menționează obiectivul sănătății publice, în măsura în care indemnizația pentru beneficiul nerealizat în perioada de izolare urmărește să favorizeze respectarea acesteia ca măsură adoptată de autoritățile sanitare pentru a reduce rata infecțiilor. În acest context, indemnizația numai pentru măsurile de izolare dispuse în temeiul EpiG s‑ar justifica prin faptul că respectarea unor asemenea măsuri nu ar putea fi controlată decât pe teritoriul național.
43 În această privință, trebuie, desigur, să se considere că este în interesul sănătății publice, care permite printre altele, conform articolului 45 alineatul (3) TFUE, limitarea liberei circulații a lucrătorilor, să fie impuse măsuri de izolare precum cele în discuție în litigiul principal și să fie prevăzută plata unei indemnizații pentru încurajare respectării lor.
44 Totuși, indemnizarea numai a persoanelor izolate în temeiul reglementării naționale, în speță EpiG, cu excluderea printre altele a lucrătorilor migranți izolați în temeiul măsurilor sanitare în vigoare în statul lor membru de reședință, nu pare aptă să atingă acest obiectiv. Astfel, o indemnizare a unor asemenea lucrători migranți ar putea la fel de bine să îi încurajeze pe aceștia să respecte izolarea care le‑a fost impusă, și aceasta în beneficiul sănătății publice. În plus, în ceea ce privește posibilitatea de a controla respectarea izolării, se pare, sub rezerva verificării care trebuie efectuată de instanța de trimitere, că indemnizația prevăzută la articolul 32 din EpiG este acordată persoanelor eligibile ca urmare a impunerii unei măsuri de izolare în privința lor, iar nu pentru respectarea acesteia.
45 Instanța de trimitere și guvernul austriac susțin de asemenea, ca o eventuală justificare, că indemnizarea numai a persoanelor izolate în temeiul EpiG decurge din faptul că doar în raport cu aceste persoane statul austriac este responsabil de împiedicarea exercitării activității profesionale generată de măsura de izolare și că lucrătorii migranți izolați în temeiul reglementării sanitare din statul lor membru de reședință s‑ar putea îndrepta către autoritățile competente din acest stat pentru a‑și valorifica eventualul drept la o indemnizație în temeiul acestei reglementări.
46 Or, o asemenea argumentație nu are legătură, ca atare, cu un obiectiv special susceptibil să justifice un obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor. În măsura în care, după cum arată printre altele guvernul ceh, ea ar fi întemeiată pe preocuparea de a limita costul financiar al indemnizației prevăzute la articolul 32 din EpiG, trebuie amintit că, deși considerații de ordin bugetar pot sta la baza unor opțiuni de politică socială ale unui stat membru și pot influența natura sau întinderea măsurilor de protecție socială pe care acesta dorește să le adopte, numai astfel de considerații nu pot reprezenta un obiectiv urmărit de această politică și, prin urmare, nu pot justifica o discriminare în detrimentul lucrătorilor migranți (Hotărârea din 20 iunie 2013, Giersch și alții, C‑20/12, EU:C:2013:411, punctul 51, precum și jurisprudența citată).
47 În acest context, chiar dacă, așa cum susține guvernul austriac, refuzul de a indemniza beneficiul nerealizat cauzat de măsurile de izolare care nu au fost dispuse în temeiul articolului 32 din EpiG urmărește evitarea îmbogățirii fără justă cauză a lucrătorilor migranți indemnizați și de statul lor membru de reședință pentru izolarea impusă de autoritățile competente ale acestui stat, trebuie să se constate că un atare refuz depășește ceea ce este necesar pentru a evita o asemenea supracompensare. Astfel, după cum a arătat Comisia, pentru a înlătura această posibilitate, este suficient ca, la acordarea indemnizației, autoritățile austriece să țină seama de indemnizația deja plătită sau datorată în temeiul reglementării unui alt stat membru, eventual prin reducerea cuantumului acesteia.
48 Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 45 TFUE și articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia acordarea unei indemnizații pentru beneficiul nerealizat de lucrători din cauza unei măsuri de izolare dispuse în urma unui rezultat pozitiv la testul de depistare a COVID-19 este supusă condiției ca impunerea măsurii de izolare să fie dispusă de o autoritate a acestui stat membru în temeiul reglementării menționate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
49 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:
1) Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială
trebuie interpretat în sensul că
indemnizația finanțată de stat care este acordată lucrătorilor salariați pentru prejudiciile patrimoniale cauzate de împiedicarea exercitării activității lor profesionale pe durata izolării lor în calitate de persoane bolnave sau suspectate de a fi bolnave ori de a fi contaminate cu COVID-19 nu constituie o „prestație de boală” prevăzută la această dispoziție și nu intră, așadar, în domeniul de aplicare al acestui regulament.
2) Articolul 45 TFUE și articolul 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii
trebuie interpretate în sensul că
se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia acordarea unei indemnizații pentru beneficiul nerealizat de lucrători din cauza unei măsuri de izolare dispuse în urma unui rezultat pozitiv la testul de depistare a COVID-19 este supusă condiției ca impunerea măsurii de izolare să fie dispusă de o autoritate a acestui stat membru în temeiul reglementării menționate.
Semnături