Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
5 septembrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Cerințe tehnice și comerciale aplicabile operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă în euro – Regulamentul (UE) nr. 260/2012 – Zona unică de plăți în euro (SEPA) – Plată prin debitare directă – Articolul 9 alineatul (2) – Accesibilitatea plăților – Condiție privind domiciliul”
În cauza C‑28/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), prin decizia din 20 decembrie 2017, primită de Curte la 17 ianuarie 2018, în procedura
Verein für Konsumenteninformation
împotriva
Deutsche Bahn AG,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul E. Regan (raportor), președinte de cameră, și domnii C. Lycourgos, E. Juhász, M. Ilešič și I. Jarukaitis, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul D. Dittert, șef de unitate,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 30 ianuarie 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Verein für Konsumenteninformation, de S. Langer, Rechtsanwalt;
– pentru Deutsche Bahn AG, de C. Pöchhacker și de L. Riede, Rechtsanwälte;
– pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe și de T. Scharf, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 2 mai 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 martie 2012 de stabilire a cerințelor tehnice și comerciale aplicabile operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă în euro și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 924/2009 (JO 2012, L 94, p. 22).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Verein für Konsumenteninformation (Asociația pentru Informarea Consumatorilor, denumită în continuare „VKI”), pe de o parte, și Deutsche Bahn AG, pe de altă parte, în legătură cu imposibilitatea călătorilor care nu au domiciliul în Germania de a plăti biletele rezervate pe site‑ul internet al acestei societăți prin debitare directă în euro efectuată prin intermediul unei scheme de plăți stabilite la nivelul Uniunii Europene (denumită în continuare „debitarea directă SEPA”).
Cadrul juridic
3 Considerentele (1), (6), (9), (10) și (32) ale Regulamentului nr. 260/2012 au următorul cuprins:
„(1) Crearea unei piețe integrate a plăților electronice în euro, fără a se face distincția între plățile naționale și cele transfrontaliere, este necesară pentru buna funcționare a pieței interne. În acest scop, zona unică de plăți în euro [Single Euro Payments Area, (denumită în continuare „SEPA”)] vizează dezvoltarea de servicii de plată comune la nivelul Uniunii, care urmează să înlocuiască serviciile naționale de plată actuale. Prin introducerea unor standarde, reguli și practici de plată comune și deschise și prin intermediul procesării integrate a plăților, SEPA este menită să ofere persoanelor fizice și juridice din Uniune servicii de plată în euro sigure, la prețuri avantajoase, fiabile și ușor de utilizat. Acestea ar trebui să se aplice plăților din cadrul SEPA la nivel național și internațional, în temeiul acelorași condiții de bază și cu aceleași drepturi și obligații, indiferent de locul în care se află pe teritoriul Uniunii. […]
[…]
(6) Numai o migrare rapidă și cuprinzătoare către sistemele de transfer de credit și de debitare directă la nivelul întregii Uniuni este de natură să genereze toate beneficiile unei piețe a plăților integrate, pentru a se putea elimina costurile ridicate generate de operarea simultană a produselor tradiționale și a SEPA. Prin urmare, ar trebui stabilite reguli care să acopere executarea tuturor operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă în euro pe teritoriul Uniunii. […]
[…]
(9) Pentru ca o operațiune de transfer de credit să fie efectuată, contul de plăți al beneficiarului plății trebuie să fie accesibil. Prin urmare, pentru a încuraja adoptarea acestor servicii de transfer de credit și de debitare directă la nivelul Uniunii, ar trebui stabilită, pe tot teritoriul Uniunii, obligația de accesibilitate. Pentru îmbunătățirea transparenței, este oportun să se consolideze această obligație și obligația de accesibilitate pentru debitările directe, deja stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 924/2009 [al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind plățile transfrontaliere în Comunitate și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2560/2001 (JO 2009, L 266 p. 11)], într‑un act unic. Toate conturile de beneficiar accesibile pentru un transfer de credit național ar trebui să fie accesibile și în cadrul unei scheme de transfer de credite la nivelul Uniunii. Toate conturile de plătitor accesibile pentru operațiunile naționale de debitare directă ar trebui să fie accesibile și în cadrul unei scheme de debitare directă la nivelul Uniunii. Această accesibilitate ar trebui să fie aplicabilă indiferent dacă un PSP decide să participe sau nu la o anumită schemă de transfer de credit sau de debitare directă.
(10) Interoperabilitatea tehnică este o condiție prealabilă a concurenței. Pentru a crea o piață integrată a sistemelor de plăți electronice în euro, este esențial ca procesarea operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă să nu fie împiedicată de norme comerciale și obstacole tehnice cum ar fi participarea obligatorie la mai mult de un sistem pentru compensarea plăților transfrontaliere. Operațiunile de transfer de credit și de debitare directă ar trebui să fie efectuate în temeiul unei scheme ale cărei reguli de bază să fie acceptate de [prestatorii de servicii de plată] reprezentând majoritatea [prestatorilor de servicii de plată] din majoritatea statelor membre și care să constituie majoritatea [prestatorilor de servicii de plată] din Uniune și care să fie aceleași pentru operațiunile de transfer de credit și de debitare directă naționale și pentru cele transfrontaliere. […]
[…]
(32) Pentru a asigura un sprijin public masiv pentru SEPA, este esențial să se garanteze un nivel ridicat de protecție a plătitorilor, în special în cazul operațiunilor de debitare directă. Schema actuală și numai paneuropeană de debitare directă pentru consumatori dezvoltată de [Consiliul European al Plăților] prevede dreptul de rambursare necondiționat și incontestabil pentru plățile autorizate într‑o perioadă de opt săptămâni de la data la care fondurile au fost debitate, dar acest drept de rambursare este sub rezerva anumitor condiții conform articolelor 62 și 63 din Directiva 2007/64/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1)]. Având în vedere situația dominantă de pe piață și necesitatea de a asigura un nivel înalt de protecție a consumatorilor, impactul acestor prevederi ar trebui evaluat într‑un raport pe care, conform articolului 87 din Directiva 2007/64/CE, Comisia îl va prezenta până la 1 noiembrie 2012 Parlamentului European, Consiliului, Comitetului Economic și Social European și [Băncii Centrale Europene], însoțit, dacă este cazul, de o propunere de revizuire a respectivei directive.”
4 Articolul 1 din Regulamentul nr. 260/2012, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament stabilește reguli pentru operațiunile de transfer de credit și de debitare directă în euro pe teritoriul Uniunii, în care atât prestatorul de servicii de plată al plătitorului, cât și prestatorul de servicii al beneficiarului plății se află pe teritoriul Uniunii sau în care unicul prestator de servicii de plată […] implicat în operațiune se află pe teritoriul Uniunii.”
5 Potrivit articolului 2 din acest regulament, intitulat „Definiții”:
„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:
[…]
2. «debitare directă» înseamnă un serviciu de plată național sau transfrontalier pentru debitarea unui cont de plăți al plătitorului, atunci când o operațiune de plată este inițiată de beneficiarul plății pe baza consimțământului plătitorului;
3. «plătitor» înseamnă o persoană fizică sau juridică care deține un cont de plăți și permite executarea unui ordin de plată din respectivul cont de plăți sau, în cazul în care nu există un cont de plăți al plătitorului, o persoană fizică sau juridică care efectuează un ordin de plată în contul de plăți al unui beneficiar al plății;
4. «beneficiar al plății» înseamnă persoana fizică sau juridică care deține un cont de plăți și care este destinatarul vizat al fondurilor care au făcut obiectul unei operațiuni de plată;
5. «cont de plăți» înseamnă un cont deținut în numele unuia sau al mai multor utilizatori ai serviciilor de plată și care este folosit pentru executarea operațiunilor de plată;
[…]
21. «mandat» înseamnă exprimarea consimțământului și a autorizării date de plătitor beneficiarului plății și (direct sau indirect prin intermediul beneficiarului plății) [prestatorului de servicii de plată al] plătitorului pentru a permite beneficiarului plății să inițieze colectarea în vederea debitării contului de plăți specificat al plătitorului și pentru a permite [prestatorului de servicii de plată al] plătitorului să se conformeze acestor instrucțiuni;
[…]
26. «operațiune de plată transfrontalieră» înseamnă o operațiune de plată inițiată de către un plătitor sau de către un beneficiar al plății, în cazul în care [prestatorul de servicii de plată al] plătitorului și [prestatorul de servicii de plată al] beneficiarului plății se află în state membre diferite;
27. «operațiune de plată națională» înseamnă o operațiune de plată inițiată de către un plătitor sau de către un beneficiar al plății, în cazul în care [prestatorul de servicii de plată al] plătitorului și [prestatorul de servicii de plată al] beneficiarului plății se află în același stat membru;
[…]”
6 Articolul 3 din regulamentul menționat, intitulat „Accesibilitate”, prevede la alineatul (2):
„Prestatorul de servicii de plată al plătitorului care este accesibil pentru o debitare directă națională în cadrul unei anumite scheme de plăți trebuie să fie accesibil, conform normelor privind schema de plăți de la nivelul Uniunii, pentru debitările directe inițiate de un beneficiar al plății prin intermediul unui prestator de servicii de plată aflat în alt stat membru.”
7 Articolul 9 din același regulament, intitulat „Accesibilitatea plăților”, prevede la alineatul (2):
„Un beneficiar al plății care acceptă un transfer de credit sau care utilizează debitarea directă pentru a primi fonduri de la un plătitor care deține un cont de plăți situat pe teritoriul Uniunii nu specifică statul membru în care este situat contul de plăți respectiv, cu condiția ca acest cont de plăți să fie accesibil în conformitate cu articolul 3.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
8 În conformitate cu legislația austriacă, VKI are calitate procesuală activă pentru protecția consumatorilor.
9 Deutsche Bahn este o întreprindere de transport feroviar al cărei sediu este stabilit în Berlin (Germania). Aceasta dă consumatorilor posibilitatea să rezerve călătorii feroviare internaționale pe site‑ul său internet. În acest scop, ea încheie cu aceștia contracte în temeiul condițiilor sale generale de transport.
10 În conformitate cu una dintre clauzele incluse în condițiile generale de transport, biletele rezervate pe site‑ul internet al Deutsche Bahn pot fi plătite cu cardul de credit, prin PayPal, prin transfer bancar imediat sau prin debitare directă SEPA. Potrivit acestei clauze, această din urmă metodă de plată nu este însă acceptată decât sub rezerva respectării mai multor condiții, și anume ca plătitorul să aibă domiciliul în Germania, să își dea consimțământul pentru debitarea directă dintr‑un cont ținut de o bancă sau de o casă de economii cu sediul într‑un stat care a aderat la SEPA, să dea ordin băncii sau casei de economii să efectueze debitarea directă și să se înscrie pe site‑ul internet al Deutsche Bahn. Pe de altă parte, pentru aprobarea debitării directe SEPA este necesar acordul plătitorului pentru verificarea solvabilității.
11 VKI a sesizat Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena, Austria) cu o acțiune în încetare pentru ca Deutsche Bahn să fie obligată să înceteze utilizarea clauzei menționate în contractele încheiate cu consumatorii. În susținerea acestei acțiuni, VKI a arătat că clauza în discuție în litigiul principal, potrivit căreia plătitorul trebuie, printre altele, să aibă domiciliul în Germania pentru a efectua o plată prin debitare directă SEPA, este contrar articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012, întrucât, pe de o parte, contul de plăți al unui consumator se află, de regulă, în statul membru în care își are domiciliul și, pe de altă parte, această clauză impune o constrângere și mai mare decât o condiție care impune deschiderea, de către plătitor, a unui cont de plăți în Germania.
12 Deutsche Bahn a susținut, la rândul său, că Regulamentul nr. 260/2012, din moment ce se adresează prestatorilor de servicii de plată, urmărește să protejeze nu plătitorii, ci plățile. Acest regulament nu ar impune beneficiarilor de plăți să ofere posibilitatea debitării directe SEPA tuturor consumatorilor pe întreg teritoriul Uniunii. Pe de altă parte, consumatorii ar avea la dispoziție metode alternative de plată pentru cumpărarea de bilete pe site‑ul său internet. În orice caz, condiția referitoare la domiciliul consumatorului ar fi justificată. Astfel, în cadrul unei scheme de debitare directă, prestatorul de servicii de plată nu ar furniza nicio garanție de plată beneficiarului, spre deosebire de alte scheme de plată.
13 Prin hotărârea din 13 iulie 2016, Handelsgericht Wien (Tribunalul de Comerț din Viena) a admis cererea formulată de VKI pentru consumatorii care au domiciliul în Austria, după ce a reținut că respectiva clauză în litigiu era contrară articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012.
14 Sesizat în apel, Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria) a anulat această decizie prin hotărârea din 14 martie 2017, respingând cererea formulată de VKI pentru motivul că, deși articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012 garantează plătitorilor, precum și beneficiarilor că nu trebuie să aibă decât un singur cont de plăți pentru a putea efectua plăți naționale și transfrontaliere prin debitare directă, acest regulament nu îi obligă pe beneficiari să accepte, în orice caz, instrumente de plată specifice pentru plata tranzacțiilor comerciale cu consumatorii.
15 Sesizată de VKI cu recurs împotriva acestei hotărâri, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) consideră că, întrucât interzice plătitorului și beneficiarilor să precizeze în ce stat membru trebuie să se afle contul celeilalte părți, articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012 nu se adresează prestatorilor de servicii de plată, ci se aplică în raporturile dintre beneficiari și plătitori și, prin urmare, urmărește să îi protejeze pe aceștia din urmă. Or, deși este adevărat că, interpretată literal, această dispoziție se limitează să interzică stabilirea unui criteriu de localizare geografică a contului de plăți, nu este mai puțin adevărat că o clauză precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude debitarea directă SEPA atunci când plătitorul nu are domiciliul în același stat membru precum cel în care beneficiarul și‑a stabilit sediul activităților sale, ar putea fi contrară dispoziției menționate, întrucât contul de plăți al unui plătitor este situat, de regulă în statul membru în care acesta are domiciliul.
16 În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 260/2012] trebuie interpretat în sensul că beneficiarului plății i se interzice să impună ca plata pe baza schemei de debitare directă SEPA să fie supusă condiției ca plătitorul să aibă domiciliul în statul membru în care are domiciliul sau sediul și beneficiarul plății, atunci când sunt acceptate și alte modalități de plată, ca de exemplu plata cu cardul de credit?”
Cu privire la întrebarea preliminară
17 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012 trebuie interpretat în sensul că se opune unei clauze contractuale precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude plata prin debitare directă SEPA atunci când plătitorul nu are domiciliul în același stat membru precum cel în care beneficiarul și‑a stabilit sediul activităților sale.
18 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul considerentului (1), Regulamentul nr. 260/2012 a fost adoptat în cadrul proiectului de creare a SEPA, destinat să instituie, pentru plățile în euro, servicii de plată comune la nivelul Uniunii, care urmează să înlocuiască serviciile naționale de plată.
19 Potrivit articolului 1, acest regulament are drept obiect să stabilească reguli pentru operațiunile de transfer de credit și de debitare directă în euro pe teritoriul Uniunii, în care atât prestatorul de servicii de plată al plătitorului, cât și prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății se află pe teritoriul Uniunii sau în care unicul prestator de servicii de plată implicat în operațiune se află pe teritoriul Uniunii.
20 Astfel cum reiese, printre altele, din cuprinsul considerentelor (1) și (6) ale regulamentului menționat, cerințele tehnice și comerciale prevăzute de acesta se aplică plăților din cadrul SEPA la nivel național și internațional, în temeiul acelorași condiții de bază și cu aceleași drepturi și obligații, indiferent de locul în care se află pe teritoriul Uniunii, aceasta pentru a asigura o migrare cuprinzătoare către sistemele de transfer de credit și de debitare directă la nivelul întregii Uniuni și pentru instituirea unei piețe integrate a plăților electronice în euro, fără a se face distincția între plățile naționale și cele transfrontaliere.
21 În acest context, articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012 prevede că un beneficiar al plății care acceptă un transfer de credit sau care utilizează debitarea directă pentru a primi fonduri de la un plătitor care deține un cont de plăți situat pe teritoriul Uniunii nu „specifică” statul membru în care este situat contul de plăți respectiv, cu condiția ca acest cont de plăți să fie accesibil în conformitate cu articolul 3 din acest regulament, cu precizarea că noțiunea de „debitare directă” este definită la articolul 2 punctul 2 din regulamentul menționat ca un serviciu de plată național sau transfrontalier pentru debitarea unui cont de plăți al plătitorului, atunci când o operațiune de plată este inițiată de beneficiarul plății pe baza consimțământului plătitorului.
22 În temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012, prestatorul de servicii de plată al plătitorului care este accesibil pentru o debitare directă națională în cadrul unei anumite scheme de plăți trebuie să fie accesibil, în același mod, după cum reiese de asemenea din cuprinsul considerentului (9) al acestui regulament, conform normelor privind schema de plăți de la nivelul Uniunii, pentru debitările directe inițiate de un beneficiar al plății prin intermediul unui prestator de servicii de plată aflat în alt stat membru.
23 Rezultă astfel din modul de redactare a articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012 coroborat cu articolul 3 alineatul (2) din acesta că beneficiarului unei debitări directe i se interzice să impună plătitorului să dețină contul de plăți într‑un un stat membru determinat, atunci când acest cont este accesibil pentru o debitare directă națională.
24 În speță, este cert că, deși este adevărat că clauza în discuție în litigiul principal impune plătitorului obligația de a avea domiciliul în același stat membru precum cel în care beneficiarul și‑a stabilit sediul activităților, și anume Germania, aceasta nu impune, în schimb, ca plătitorul să aibă un cont de plăți într‑un stat membru determinat. O asemenea clauză nu este deci vizată explicit de modul de redactare a articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012.
25 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, trebuie, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 17 octombrie 2018, Günter Hartmann Tabakvertrieb, C‑425/17, EU:C:2018:830, punctul 18 și jurisprudența citată).
26 În această privință, este adevărat că Regulamentul nr. 260/2012 are ca obiect esențial, după cum s‑a amintit la punctele 18-20 din prezenta hotărâre, să stabilească cerințe tehnice și comerciale, în ceea ce privește în special debitările directe, pentru a institui servicii de plată comune la nivelul Uniunii.
27 În aceste condiții, articolul 9 alineatul (2) din acest regulament, în măsura în care privește în mod expres raportul specific dintre plătitor și beneficiar, contribuie de asemenea la realizarea obiectivului de a atinge nivelul ridicat de protecție a consumatorilor necesar pentru a asigura, după cum reiese din considerentul (32) al respectivului regulament, sprijinul masiv al acestora pentru SEPA.
28 Astfel, această dispoziție permite utilizarea pentru plata prin debitare directă a unui singur cont de plăți pentru orice operațiune în cadrul Uniunii, evitând astfel costurile legate de menținerea mai multor conturi de plăți, aceasta asigurând condițiile pentru ca, după cum reiese din cuprinsul considerentului (10) al Regulamentului nr. 260/2012, normele comerciale să nu aibă efectul de a împiedica posibilitatea consumatorilor de a efectua, în cadrul unei piețe integrate a plăților electronice în euro, orice plată în conturi care sunt deținute de beneficiari la prestatori de servicii de plată care sunt situați în alte state membre.
29 Or, este necesar să se constate că o clauză precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede o distincție bazată pe criteriul domiciliului, riscă să acționeze în principal în detrimentul consumatorilor care nu dețin un cont de plăți în statul membru în care beneficiarul și‑a stabilit sediul activității sale. Astfel, este cert că consumatorii dețin de cele mai multe ori un cont de plăți în statul membru în care au domiciliul.
30 O asemenea clauză echivalează astfel indirect cu a desemna statul membru în care trebuie să se afle contul de plăți, ceea ce produce efecte comparabile cu cele ce rezultă dintr‑o astfel de desemnare a unui stat membru anume.
31 Astfel, în majoritatea cazurilor, această condiție privind domiciliul restrânge accesibilitatea plății prin debitare directă SEPA doar la plătitorii care au un cont de plăți în statul membru în care beneficiarul și‑a stabilit sediul activității sale și, prin urmare, exclude de la această modalitate de plată plătitorii care au un cont de plăți în alte state membre.
32 Din acest motiv, clauza menționată rezervă această modalitate de plată mai ales operațiunilor de plată naționale în sensul articolului 2 punctul 27 din Regulamentul nr. 260/2012, și anume celor efectuate între un plătitor și un beneficiar care au fiecare un cont de plată la prestatori de servicii de plată situați în același stat membru, ceea ce exclude, în consecință, majoritatea operațiunilor de plată transfrontaliere, care implică, în conformitate cu articolul 2 punctul 26 din acest regulament, prestatori de servicii de plată situați în state membre diferite.
33 Rezultă că o clauză precum cea în discuție în litigiul principal este de natură să aducă atingere efectului util al articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012, din moment ce privează plătitorii de posibilitatea de a efectua o debitare directă dintr‑un cont situat în statul membru pe care îl aleg. Această clauză împiedică, așadar, obiectivul urmărit de această dispoziție, care constă, după cum s‑a amintit la punctul 28 din prezenta hotărâre, în a împiedica ca norme comerciale să aducă atingere instituirii unei piețe integrate a plăților electronice în euro, menționată în cuprinsul considerentului (1) al acestui regulament.
34 Este lipsit de relevanță în această privință faptul că un consumator poate utiliza metode de plată alternative. Astfel, dacă beneficiarii de plăți rămân liberi să ofere sau nu plătitorilor opțiunea de a efectua plăți prin debitare directă SEPA, în schimb, contrar celor susținute de Deutsche Bahn, atunci când oferă o astfel de posibilitate, acești beneficiari nu pot supune utilizarea acestei metode de plată unor condiții care ar aduce atingere efectului util al articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012.
35 Potrivit Deutsche Bahn, se poate deduce însă din Regulamentul (UE) 2018/302 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 februarie 2018 privind prevenirea geoblocării nejustificate și a altor forme de discriminare bazate pe cetățenia sau naționalitatea, domiciliul sau sediul clienților pe piața internă și de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 2006/2004 și (UE) 2017/2394, precum și a Directivei 2009/22/CE (JO 2018, L 60 I, p. 1) că articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012 nu vizează o condiție privind domiciliul precum cea în discuție în litigiul principal.
36 Cu toate acestea, pe lângă faptul că exclude din domeniul său de aplicare unele servicii din domeniul transporturilor precum cele în discuție în litigiul principal și că a devenit aplicabil abia începând de la 3 decembrie 2018, așadar ulterior faptelor din litigiul principal, este suficient să se constate că Regulamentul nr. 2018/302, care privește în mod specific geoblocarea, nu are nicio relevanță pentru interpretarea articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 39 din concluzii, în lipsa unei legături stabilite de legiuitorul Uniunii între aceste două regulamente.
37 Deutsche Bahn susține de asemenea că o condiție privind domiciliul precum cea în discuție în litigiul principal este justificată de necesitatea de a controla solvabilitatea plătitorilor, din moment ce riscul de abuz și de neplată ar fi deosebit de ridicat atunci când, precum în cauza principală, debitarea directă se efectuează în urma unui mandat acordat direct de către plătitor beneficiarului plății, fără intervenția prestatorului de servicii de plată al unuia sau al celuilalt. În aceste condiții, beneficiarul însuși ar trebui să evalueze riscul de incapacitate de plată al clientului.
38 Cu toate acestea, trebuie să se noteze că, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 46 și 47 din concluzii, nici articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012, nici oricare altă dispoziție din acesta nu prevăd o excepție de la obligația prevăzută în această dispoziție, întrucât legiuitorul Uniunii a luat în considerare în suficientă măsură diversele interese ale plătitorilor și ale beneficiarilor în cadrul adoptării acestei dispoziții.
39 În orice caz, nimic nu împiedică un beneficiar să reducă riscurile de abuz sau de neplată, după cum a arătat Comisia în cadrul ședinței, prevăzând, de exemplu, că livrarea sau imprimarea biletelor nu este posibilă decât după momentul în care acest beneficiar a primit confirmarea încasării efective a plății.
40 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 260/2012 trebuie interpretat în sensul că se opune unei clauze contractuale precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude plata prin debitare directă SEPA atunci când plătitorul nu are domiciliul în același stat membru precum cel în care beneficiarul plății a stabilit sediul activităților sale.
Cu privire la cheltuielile de judecată
41 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 martie 2012 de stabilire a cerințelor tehnice și comerciale aplicabile operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă în euro și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 924/2009 trebuie interpretat în sensul că se opune unei clauze contractuale precum cea în discuție în litigiul principal, care exclude plata prin debitare directă în euro efectuată prin intermediul schemei de plăți stabilite la nivelul Uniunii Europene (debitare directă SEPA) atunci când plătitorul nu are domiciliul în același stat membru precum cel în care beneficiarul plății a stabilit sediul activităților sale.
Semnături