CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL PRIIT PIKAMÄE

prezentate la 9 septembrie 2021(1)

Cauza C‑213/19

Comisia Europeană

împotriva

Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Articolul 310 alineatul (6) și articolul 325 TFUE – Combaterea fraudei – Cerința efectivității – Obligație de punere la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor proprii – Răspundere financiară a statelor membre – Uniune vamală – Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 – Codul vamal comunitar – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii – Taxe vamale – Importuri de produse textile și de încălțăminte din China – Fraudă vastă și sistemică – Criminalitate organizată – Importatori care nu își îndeplinesc obligațiile – Valoare în vamă – Subevaluare – Controale vamale întemeiate pe analiza de risc – Controale prealabile acordării liberului de vamă – Constituire de garanții – Lipsa controalelor – Articolele 16 și 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Resurse proprii ale Uniunii Europene – Deciziile 2007/436/CE și 2014/335/UE – Regulamentele (CE, Euratom) nr. 1150/2000 și 609/2014 – Constatarea unei datorii vamale – Obligație de punere la dispoziția Uniunii Europene – Aprecierea pierderii de resurse proprii tradiționale – Metodologie statistică bazată pe prețul mediu corectat și pe prețul minim acceptabil – Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Baza de impozitare a TVA‑ului – Resurse proprii provenite din TVA”

Cuprins

I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Dreptul în materie de resurse proprii tradiționale

1. Deciziile referitoare la sistemul resurselor proprii

2. Regulamentele privind metodele și procedura de punere la dispoziție a resurselor proprii

3. Regulamentul (UE, Euratom) nr. 608/2014

4. Regulamentul nr. 1553/89

B. Dreptul vamal

1. Codul vamal comunitar

2. Codul vamal al Uniunii

3. Regulamentul de aplicare

4. Regulamentul de punere în aplicare

C. Dreptul în materie de TVA

III. Situația de fapt și procedura precontencioasă

A. Situația de fapt

B. Procedura precontencioasă

IV. Procedura în fața Curții

V. Concluziile părților

VI. Cu privire la acțiune

A. Cu privire la admisibilitate

1. Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe o pretinsă încălcare a dreptului la apărare al Regatului Unit în cursul procedurii precontencioase și al celei în fața Curții

a) Cu privire la comunicarea datelor referitoare la calculele privind prețul mediu corectat, prețul minim acceptabil și pierderile estimate de resurse proprii

b) Cu privire la informațiile referitoare la calculele efectuate pentru anii 2011-2014 pe baza deciziilor de plată C18 Snake

c) Cu privire la luarea la cunoștință a practicilor celorlalte state membre în ceea ce privește utilizarea metodologiei OLAF

d) Cu privire la cererea de dovezi referitoare la natura mărfurilor subevaluate și la statul membru de destinație al acestora

2. Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe neregularitatea procedurii precontencioase și a cererii introductive în ceea ce privește în special regimul vamal 42

3. Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe încălcarea de către Comisie a principiilor încrederii legitime, securității juridice, estoppel și cooperării loiale

4. Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe imposibilitatea de a dispune punerea la dispoziție a sumelor în temeiul articolului 258 TFUE

B. Cu privire la neîndeplinirea obligațiilor în materie de protecție a intereselor financiare ale Uniunii și de combatere a fraudei, precum și a obligațiilor care decurg din reglementarea vamală a Uniunii

1. Cu privire la obligațiile statelor membre de a combate activitățile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii

2. Cu privire la măsurile care trebuie luate în temeiul reglementării vamale pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii în situația fraudei în cauză

a) Cu privire la caracteristicile fraudei perpetuate de importatorii în cauză și luarea la cunoștință de către autoritățile Regatului Unit a acestei fraude

b) Cu privire la obligația de a institui o analiză de risc, de a efectua controale prealabile acordării liberului de vamă și la necesitatea de a constitui garanții

1) Observațiile introductive

2) Cu privire la obligația de a utiliza analiza de risc

3) Cu privire la obligația de a efectua controale prealabile acordării liberului de vamă

4) Cu privire la obligația de a constitui garanții

3. Rezumatul elementelor reținute împotriva Regatului Unit

4. Cu privire la obligația statelor membre de a determina valoarea taxelor vamale și de a înscrie în evidența contabilă sumele corespunzătoare

C. Cu privire la încălcarea legislației Uniunii referitoare la resursele proprii și la estimarea pierderilor de resurse proprii tradiționale reprezentate de taxele vamale

1. Cu privire la regimul juridic al înscrierii în evidența contabilă a sumelor datorate și al punerii la dispoziție a resurselor proprii tradiționale

2. Cu privire la încălcarea obligației Regatului Unit de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare taxelor vamale constatate în cadrul operațiunii Snake

3. Cu privire la evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale

a) Observații introductive

1) Cu privire la competența Comisiei de a efectua evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale și la competența Curții de a se pronunța asupra acestui aspect

2) Cu privire la pretinsa obligație de a demonstra prejudiciul și legătura de cauzalitate, precum și scenariul contrafactual

b) Cu privire la fond

1) Cu privire la prezentarea metodologiei OLAF și aplicarea acesteia ca instrument de calcul al pierderilor de resurse proprii tradiționale

2) Cu privire la aplicarea Hotărârii Comisia/Portugalia

3) Cu privire la admiterea de principiu a abordării propuse de Comisie pentru evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale

4) Cu privire la utilizarea metodologiei întemeiate pe date statistice în speță

i) Cu privire la determinarea volumului importurilor subevaluate

– Cu privire la perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014

– Cu privire la perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017

ii) Cu privire la valoarea de referință pentru stabilirea cuantumului pierderilor de resurse proprii

5) Rezumat privind evaluarea resurselor proprii tradiționale

4. Cu privire la dobânzile de întârziere

D. Cu privire la încălcarea principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE

E. Cu privire la neîndeplinirea obligațiilor în temeiul reglementării referitoare la TVA și la resursele proprii provenite din TVA

1. Cu privire la regimul juridic al punerii la dispoziție la bugetul Uniunii a resurselor provenite din TVA

2. Cu privire la obiecția referitoare la pierderea de resurse proprii provenite din TVA în temeiul regimului vamal 40

3. Cu privire la obiecția referitoare la pierderea de resurse proprii provenite din TVA în temeiul regimului vamal 42

VII. Cu privire la cheltuielile de judecată

VIII. Concluzie

I.      Introducere

1.        În prezenta cauză, Comisia Europeană a introdus o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord pentru motivul că, într‑o perioadă cuprinsă între luna noiembrie 2011 și 11 octombrie 2017 inclusiv (denumită în continuare „perioada încălcării”), acesta, pe de o parte, nu a luat în considerare cuantumurile corecte ale taxelor vamale și nu a pus la dispoziție cuantumul corect al resurselor proprii tradiționale și al celor bazate pe taxa pe valoarea adăugată (TVA) aferente anumitor importuri de produse textile și de încălțăminte originare din China și, pe de altă parte, nu a comunicat toate informațiile solicitate de Comisie în vederea stabilirii cuantumului pierderilor de resurse proprii tradiționale(2).

2.        Potrivit Comisiei, acest stat nu și‑a îndeplinit astfel obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, care prevede principiul cooperării loiale, al articolului 310 alineatul (6) TFUE și al articolului 325 TFUE, precum și în temeiul unei serii de dispoziții de drept derivat referitoare la legislația vamală a Uniunii, precum și la resursele proprii tradiționale și la TVA.

3.        Astfel, prezenta cauză invită Curtea să își dezvolte jurisprudența referitoare la domeniul de aplicare al obligațiilor în materie de combatere a fraudei și de protecție a intereselor financiare ale Uniunii pe care le impun dispozițiile citate la punctul anterior, într‑un context în care Comisia susține că statul membru în cauză nu a stabilit în mod corect valoarea în vamă a mărfurilor importate, acestea din urmă fiind subevaluate cu ocazia importului lor din cauza lipsei unor măsuri de control efective. Această cauză ridică probleme fundamentale, precum posibilitatea Comisiei de a aprecia cuantumul cererii sale referitoare la pierderile de resurse proprii, în situația în care, în lipsa unei evaluări corecte a valorii mărfurilor de către statul membru în cauză, Comisia se întemeiază pe o metodă statistică, și anume prețurile medii corectate aferente mărfurilor importate la nivelul Uniunii. În sfârșit, Curtea este chemată să soluționeze problema dacă statul membru de import al mărfurilor este obligat la plata pierderilor de resurse proprii provenite din TVA în cadrul unui regim vamal pentru care taxele vamale sunt plătite la import, dar în care TVA‑ul trebuie plătit ulterior în statul membru de destinație.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul în materie de resurse proprii tradiționale

1.      Deciziile referitoare la sistemul resurselor proprii

4.        Conform articolului 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Decizia 2014/335/UE, Euratom(3), aplicabilă de la 1 ianuarie 2014, al cărui mod de redactare este în esență identic cu cel al articolului 2 alineatul (1) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene(4), constituie resurse proprii înscrise în bugetul Uniunii veniturile din „resursele proprii tradiționale, care constau în […] taxe din Tariful vamal comun și alte taxe stabilite sau care urmează să fie stabilite de către instituțiile Uniunii în legătură cu comerțul cu țările terțe” și, respectiv, „aplicarea unei cote uniforme, valabile pentru toate statele membre, la bazele armonizate de evaluare a TVA, stabilite în conformitate cu normele Uniunii”.

5.        Articolul 8 alineatul (1) din deciziile menționate prevede, la primul paragraf, că taxele din Tariful vamal comun, în calitate de resurse proprii ale Uniunii, sunt colectate de statele membre în conformitate cu dispozițiile de drept intern impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative, care, după caz, sunt adaptate pentru a respecta cerințele impuse de normele Uniunii. Articolul 8 alineatul (1) al treilea paragraf din Decizia 2007/436 și articolul 8 alineatul (2) din Decizia 2014/335 prevăd că statele membre pun la dispoziția Comisiei resursele prevăzute la articolul 2 alineatul (1) literele (a)-(c) din aceleași decizii.

2.      Regulamentele privind metodele și procedura de punere la dispoziție a resurselor proprii

6.        Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 94/728(5), aplicabil primei părți a perioadei de încălcare, a fost înlocuit la 1 ianuarie 2014 cu Regulamentul (UE, Euratom) nr. 609/2014 al Consiliului din 26 mai 2014 privind metodele și procedura de punere la dispoziție a resurselor proprii tradiționale și a resurselor proprii bazate pe TVA și pe VNB^[(6)^] și privind măsurile pentru a răspunde necesităților trezoreriei(7). Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014, al cărui conținut corespunde în esență celui al articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, prevede:

„În scopul aplicării prezentului regulament, dreptul Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale la care se referă articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/335 […] se constată de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de reglementările vamale privind înscrierea sumei cuvenite și notificarea debitorului.”

7.        Articolul 6 alineatul (1) și alineatul (3) primul și al doilea paragraf din Regulamentul nr. 609/2014, care reia în esență articolul 6 alineatul (1) și alineatul (3) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1150/2000, are următorul cuprins:

„(1)      Contabilitatea resurselor proprii se ține de către trezoreria fiecărui stat membru sau de către organismul desemnat de fiecare stat membru și se structurează în funcție de natura resurselor.

[…]

(3)      Drepturile constatate în conformitate cu articolul 2 se înscriu în evidența contabilă [desemnată în mod obișnuit ca «evidența contabilă A»], sub rezerva celui de al doilea paragraf din prezentul alineat, cel târziu în prima zi lucrătoare după cea de a nouăsprezecea zi din luna a doua următoare celei în care a fost constatat dreptul respectiv.

Drepturile constatate și neînscrise în evidența contabilă menționată la primul paragraf, deoarece nu au fost recuperate încă și nu s‑a furnizat nicio garanție, se înscriu într‑o contabilitate separată [desemnată în mod obișnuit ca «evidența contabilă B»], în termenul prevăzut la primul paragraf. Statele membre pot adopta această procedură atunci când drepturile constatate și acoperite de garanții fac obiectul contestațiilor și sunt susceptibile de a suporta modificări în urma soluționării litigiilor apărute.

[…]”

8.        Conform articolului 9 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 609/2014, al cărui mod de redactare corespunde celui al articolului 9 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 1150/2000:

„Conform procedurii definite la articolul 10, fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în acest scop în numele Comisiei la trezoreria sa sau la organismul pe care l‑a desemnat.”

9.        Începând cu 1 octombrie 2016, această dispoziție a fost modificată prin articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul (UE, Euratom) 2016/804 al Consiliului(8), care este redactat astfel:

„Conform procedurii definite la articolele 10, 10a și 10b, fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în acest scop în numele Comisiei la trezoreria sa sau la banca sa centrală națională. Sub rezerva aplicării unei dobânzi negative, astfel cum este menționat la al treilea paragraf, contul respectiv poate fi debitat numai în urma instrucțiunilor Comisiei.”

10.      Articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014, al cărui conținut corespunde în esență celui al articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, are următorul cuprins:

„După deducerea cheltuielilor de colectare în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) și cu articolul 10 alineatul (3) din Decizia 2014/335 […], înscrierea în evidența contabilă a resurselor proprii tradiționale menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din decizia menționată se face cel târziu în prima zi lucrătoare după data de nouăsprezece a celei de a doua luni care urmează lunii în care s‑a constatat dreptul în conformitate cu articolul 2 din prezentul regulament.

Cu toate acestea, în ceea ce privește drepturile înscrise în evidența contabilă separată în temeiul articolului 6 alineatul (3) al doilea paragraf, înscrierea trebuie să fie făcută cel târziu în prima zi lucrătoare după cea de a nouăsprezecea zi a celei de a doua luni care urmează lunii în care a avut loc recuperarea.”

11.      În redactarea inițială, articolul 12 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 609/2014, al cărui conținut era în esență identic cu cel al articolului 11 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 1150/2000, prevedea următoarele:

„(1)      Orice întârziere în înscrierea în contul menționat la articolul 9 alineatul (1) are drept rezultat plata de către statul membru în cauză a unor dobânzi de întârziere.

[…]

(3)      Pentru statele membre care nu fac parte din Uniunea economică și monetară, rata dobânzii este egală cu rata aplicată de băncile centrale respective la principalele lor operațiuni de refinanțare în prima zi a lunii de scadență, majorată cu două puncte procentuale, sau, pentru statele membre pentru care rata băncii centrale nu este disponibilă, rata cea mai apropiată aplicată pe piața monetară a statului membru în prima zi a lunii respective, majorată cu două puncte procentuale.

Rata respectivă se majorează cu 0,25 puncte procentuale pentru fiecare lună de întârziere. Rata majorată se aplică întregii perioade de întârziere.”

12.      Începând cu 1 octombrie 2016, în urma intrării în vigoare a Regulamentului 2016/804, articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 609/2014 a fost înlocuit cu articolul 12 alineatul (5), care este redactat astfel:

„Pentru statele membre care nu fac parte din Uniunea economică și monetară, rata dobânzii este egală cu rata aplicată de băncile centrale pentru principalele lor operațiuni de refinanțare în prima zi a lunii în cauză sau 0 %, alegându‑se cea mai mare, majorată cu 2,5 puncte procentuale. Pentru statele membre pentru care rata băncii centrale nu este disponibilă, rata dobânzii este egală cu rata cea mai echivalentă aplicată în prima zi a lunii în cauză pe piața monetară a statului membru, sau 0 %, alegându‑se cea mai mare, majorată cu 2,5 puncte procentuale.

Rata respectivă se majorează cu 0,25 puncte procentuale pentru fiecare lună de întârziere.

Majorarea totală efectuată în temeiul primului și celui de al doilea paragraf nu depășește 16 puncte procentuale. Rata majorată se aplică întregii perioade de întârziere.”

13.      Articolul 13 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 609/2014, care reia în esență articolul 17 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, prevede:

„(1)      Statele membre iau toate măsurile necesare pentru se asigura că sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 2 sunt puse la dispoziția Comisiei în condițiile prevăzute de prezentul regulament.

(2)      Statele membre sunt eliberate de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 2 care se dovedesc imposibil de recuperat din oricare dintre motivele de mai jos:

(a)      din motive de forță majoră;

(b)      din alte motive care nu le sunt imputabile.

Sumele aferente drepturilor constatate sunt declarate nerecuperabile printr‑o decizie a autorității administrative competente care constată imposibilitatea recuperării.

Sumele aferente drepturilor constatate sunt considerate nerecuperabile în termen de cel mult cinci ani de la data la care a fost constatată suma în conformitate cu articolul 2 sau, în caz de recurs administrativ sau judiciar, de la data adoptării, notificării sau publicării deciziei definitive.

[…]”

3.      Regulamentul (UE, Euratom) nr. 608/2014

14.      În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 1 ianuarie 2014, articolul 2 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 608/2014 al Consiliului din 26 mai 2014 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a sistemului de resurse proprii ale Uniunii Europene(9), intitulat „Măsuri de control și de supraveghere”, prevede:

„(1)      Resursele proprii menționate la articolul 2 alineatul (1) din Decizia 2014/335[…] sunt controlate în condițiile prevăzute de prezentul regulament, fără a aduce atingere Regulamentului [nr. 1553/89(10)] […]

(2)      Statele membre iau toate măsurile necesare pentru ca resursele proprii menționate la articolul 2 alineatul (1) din Decizia 2014/335[…] să fie puse la dispoziția Comisiei.

(3)      În cazul în care măsurile de control și supraveghere se referă la resursele proprii tradiționale menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/335[…]:

(a)      statele membre efectuează verificări și cercetări privind constatarea și punerea la dispoziție a resurselor proprii respective;

[…]

(c)      statele membre asociază și Comisia, la cererea acesteia, la inspecțiile pe care le efectuează. În cazul în care este asociată la o inspecție, Comisia are acces, în măsura necesară aplicării prezentului regulament, la documentele justificative pentru constatarea și punerea la dispoziție a resurselor proprii și la orice alt document adecvat legat de documentele justificative respective;

(d)      Comisia poate efectua ea însăși inspecții la fața locului. Agenții autorizați de Comisie să participe la astfel de inspecții au acces la documente, astfel cum se prevede pentru inspecțiile menționate la litera (c). Statele membre facilitează efectuarea acestor inspecții.

[…]”

15.      Articolul 5 din Regulamentul nr. 608/2014, intitulat „Raportarea cazurilor de fraudă și de nereguli care afectează drepturile privind resursele proprii tradiționale”, prevede la alineatul (1):

„În termen de două luni de la încheierea fiecărui trimestru, statele membre transmit Comisiei o descriere a cazurilor de fraudă și de nereguli identificate care implică drepturi de peste 10 000 [de euro] privind resursele proprii tradiționale la care se face referire la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/335[…]

În perioada menționată la primul paragraf, fiecare stat membru dă detalii cu privire la poziția adoptată în ceea ce privește cazurile de fraudă sau de nereguli raportate deja Comisiei, a căror recuperare, anulare sau nerecuperare nu a fost indicată anterior.”

4.      Regulamentul nr. 1553/89

16.      Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1553/89 prevede:

„Baza resurselor TVA se determină pornind de la operațiunile impozabile prevăzute în articolul 2 din [A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO 1977, L 145, p. 1)] […]”

17.      Potrivit articolului 3 alineatul (1) din regulamentul menționat:

„Pentru un an calendaristic dat și fără a aduce atingere articolelor 5 și 6, baza resurselor TVA se calculează împărțind totalul veniturilor nete din TVA încasate de către statul membru în cursul acelui an la coeficientul de colectare a taxei în cursul anului respectiv.”

B.      Dreptul vamal

1.      Codul vamal comunitar

18.      Articolul 13 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar(11), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 648/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005 de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar(12) (denumit în continuare „Codul vamal comunitar”), prevedea:

„(1)      Autoritățile vamale pot efectua, în conformitate cu condițiile stabilite de dispozițiile în vigoare, toate controalele pe care le consideră necesare pentru garanta aplicarea corectă a legislației vamale și a celorlalte acte cu putere de lege care reglementează intrarea, ieșirea, tranzitul, transferul și destinația particulară a mărfurilor care circulă între teritoriul vamal al Comunității și țările terțe, precum și prezența mărfurilor care nu au statut de mărfuri comunitare. Controalele vamale destinate să verifice aplicarea corectă a legislației comunitare pot fi efectuate într‑o țară terță în cazul în care există un acord internațional care să autorizeze acest lucru.

(2)      Controalele vamale, altele decât controalele inopinate, ar trebui să se bazeze pe o analiză a riscurilor prin folosirea unor procedee informatice, obiectivul acestora fiind stabilirea și cuantificarea riscului, precum și elaborarea măsurilor necesare pentru evaluarea acestora, pe baza criteriilor definite la nivel național, comunitar și, dacă este cazul, la nivel internațional.

În conformitate cu procedura comitetului, este definit un cadru de gestionare a riscurilor și sunt stabilite criterii comune, precum și domeniile prioritare de control.

Statele membre, în colaborare cu Comisia, pun la punct un sistem computerizat pentru realizarea gestionării riscurilor.

(3)      În cazul în care sunt efectuate controale de către autorități, altele decât autoritățile vamale, aceste controale sunt în strânsă coordonare cu acestea din urmă și au loc, pe cât posibil, în același moment și în același loc.

[…]”

19.      Titlul II din Codul vamal comunitar cuprindea un capitol 3 intitulat „Valoarea în vamă a mărfurilor”, compus din articolele 28-36.

20.      Articolul 29 din acest cod prevedea:

„(1)      Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export pe teritoriul vamal al Comunității, ajustat, când este cazul, în conformitate cu articolele 32 și 33 […]:

[…]

(2)      (a)      În acțiunea de stabilire dacă valoarea tranzacției este acceptabilă în sensul alineatului (1), faptul că vânzătorul și cumpărătorul sunt legați nu este în sine un motiv suficient pentru ca valoarea de tranzacție să fie considerată inacceptabilă. Atunci când este necesar, se examinează împrejurările în care s‑a făcut vânzarea, iar valoarea de tranzacție este acceptată, cu condiția ca legătura să nu fi influențat prețul. […]

[…]

(3)      (a)      Prețul efectiv plătit sau de plătit este suma plăților efectuate sau care trebuie efectuate de cumpărător către sau în beneficiul vânzătorului pentru mărfurile importate și include toate plățile efectuate sau care trebuie efectuate ca o condiție a vânzării mărfurilor importate de către cumpărător către vânzător sau de către cumpărător către o terță parte pentru a îndeplini o obligație a vânzătorului. […]

[…]”

21.      Potrivit articolului 30 din codul menționat:

„(1)      Atunci când valoarea în vamă nu poate fi stabilită în conformitate cu articolul 29, ea se determină prin parcurgerea succesivă a literelor (a), (b), (c) și (d) de la alineatul (2) până la prima din aceste litere în conformitate cu care această valoare poate fi stabilită […]

(2)      Valoarea în vamă așa cum este stabilită prin aplicarea prezentului articol este:

(a)      valoarea de tranzacție a mărfurilor identice vândute pentru export în Comunitate și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se evaluează;

(b)      valoarea de tranzacție a mărfurilor similare vândute pentru export în Comunitate și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se evaluează;

(c)      valoarea bazată pe prețul unitar care corespunde vânzărilor în Comunitate de mărfuri importate sau de mărfuri identice sau similare importate totalizând cantitatea cea mai mare, către persoane care nu au legătură cu vânzătorii;

(d)      valoarea calculată […]

[…]”

22.      Articolul 31 din Codul vamal comunitar avea următorul cuprins:

„(1)      Atunci când valoarea în vamă a mărfurilor importate nu poate fi stabilită în conformitate cu articolul 29 sau 30, ea se stabilește pe baza datelor disponibile în Comunitate, utilizându‑se mijloacele firești în concordanță cu principiile și dispozițiile generale ale:

–        acordului de punere în aplicare a articolului VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994;

–        articolului VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994;

–        dispozițiilor prezentului capitol.

(2)      Valoarea în vamă determinată prin aplicarea alineatului (1) nu se întemeiază pe:

(a)      prețul de vânzare în Comunitate pentru mărfurile produse în Comunitate;

(b)      un sistem care prevede acceptarea în scopuri vamale a celei mai mari dintre cele două valori alternative;

(c)      prețul mărfurilor de pe piața internă a țării exportatoare;

(d)      costul de producție, diferit de valorile calculate care s‑au stabilit pentru mărfuri identice sau similare în conformitate cu articolul 30 alineatul (2) litera (d);

(e)      prețurile de export către o țară care nu face parte din teritoriul vamal al Comunității;

(f)      valorile în vamă minime sau

(g)      valorile arbitrare sau fictive.”

23.      Articolul 68 din acest cod prevedea:

„Pentru verificarea declarațiilor pe care le‑au acceptat, autoritățile vamale pot:

(a)      efectua un control al documentelor care fac obiectul declarației și al documentelor de însoțire. Autoritățile vamale pot solicita declarantului să prezinte și alte documente în scopul verificării acurateței datelor de referință din declarație;

(b)      examina mărfurile și preleva mostre pentru analize sau pentru verificări detaliate.”

24.      Articolul 71 din codul menționat avea următorul cuprins:

„(1)      Rezultatele verificării declarației sunt utilizate în scopul aplicării dispozițiilor care reglementează regimul vamal sub care sunt plasate mărfurile.

(2)      Atunci când nu s‑a procedat la verificarea declarației, dispozițiile menționate la alineatul (1) se aplică pe baza datelor de referință cuprinse în declarație.”

25.      Articolul 217 din Codul vamal comunitar prevedea:

„(1)      Orice valoare a drepturilor de import sau export care rezultă dintr‑o datorie vamală […] se calculează de autoritățile vamale de îndată ce intră în posesia datelor necesare și este înregistrată de autoritățile respective în evidențele contabile sau pe orice alt suport echivalent (înscrierea în evidența contabilă).

[…]

(2)      Statele membre stabilesc regulile practice pentru înscrierea în evidența contabilă a valorii drepturilor. Aceste reguli pot varia în momentul în care autoritățile vamale, având în vedere condițiile în care datoria vamală a luat naștere, au certitudinea că sumele menționate vor fi plătite.”

26.      Potrivit articolului 218 alineatul (1) din acest cod:

„Atunci când ia naștere o datorie vamală în urma acceptării declarației pentru mărfuri pentru un alt regim vamal decât admiterea temporară cu scutire parțială de drepturi de import sau orice alt act cu același efect juridic ca această acceptare, valoarea corespunzătoare acestei datorii vamale este înscrisă în evidența contabilă de îndată ce a fost calculată și cel târziu a doua zi după ce mărfurilor li s‑a acordat liberul de vamă.”

27.      Articolul 220 alineatul (1) din codul menționat prevedea:

„În cazul în care valoarea drepturilor rezultate dintr‑o datorie vamală nu a fost înscrisă în evidența contabilă în conformitate cu articolele 218 și 219 sau a fost înscrisă la un nivel inferior sumei datorate legal, valoarea drepturilor ce urmează a fi recuperate trebuie înscrisă în evidența contabilă în termen de cel mult două zile de la data la care autoritățile vamale au luat cunoștință de situație și pot calcula suma datorată legal și stabili debitorul (înscriere ulterioară în evidența contabilă). Acel termen poate fi prelungit în conformitate cu articolul 219.”

28.      Articolul 221 din același cod prevedea:

„(1)      De îndată ce a fost înscrisă în evidența contabilă, valoarea drepturilor se comunică debitorului în conformitate cu normele corespunzătoare.

[…]

(3)      Comunicarea către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală. Acest termen se suspendă din momentul introducerii unei acțiuni în conformitate cu articolul 243, pe durata acțiunii.

(4)      Atunci când datoria vamală este rezultatul unui act care, în momentul săvârșirii, putea declanșa urmărirea penală, valoarea poate fi comunicată debitorului, în conformitate cu condițiile prevăzute în dispozițiile legale în vigoare, după expirarea perioadei de trei ani menționată în alineatul (3).”

2.      Codul vamal al Uniunii

29.      Articolul 3 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii(13) (denumit în continuare „Codul vamal al Uniunii”) prevede:

„Autoritățile vamale sunt responsabile în primul rând de supravegherea comerțului internațional al Uniunii, contribuind astfel la un comerț echitabil și deschis, la punerea în aplicare a dimensiunii exterioare a pieței interne, a politicii comerciale comune și a celorlalte politici comune ale Uniunii cu un impact asupra comerțului, precum și la securitatea de ansamblu a lanțului de aprovizionare. Autoritățile vamale instituie măsuri care vizează, în special, următoarele:

(a)      protejarea intereselor financiare ale Uniunii și ale statelor membre ale acesteia;

(b)      protejarea Uniunii de comerțul inechitabil și ilegal și încurajarea activităților economice legitime;

(c)      garantarea securității și siguranței Uniunii și a rezidenților acesteia, protecția mediului, în cooperare strânsă cu alte autorități, dacă este cazul; și

(d)      menținerea unui echilibru adecvat între controalele vamale și facilitarea comerțului legitim.”

30.      Potrivit articolului 46 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Gestionarea riscurilor și controalele vamale”:

„(1)      Autoritățile vamale pot efectua orice control vamal pe care îl consideră necesar.

Controalele vamale pot consta, în special, în examinarea mărfurilor, prelevarea de eșantioane, verificarea corectitudinii și a caracterului complet ale informațiilor furnizate într‑o declarație sau o notificare, precum și a existenței, autenticității, corectitudinii și valabilității documentelor, examinarea contabilității operatorilor economici și a altor registre, controlul mijloacelor de transport, inspecția bagajelor și a altor mărfuri transportate de către persoane sau aflate asupra acestora și efectuarea de anchete oficiale sau alte acțiuni similare.

(2)      Controalele vamale, altele decât verificările prin sondaj, se bazează în principal pe analiza de risc, efectuată prin utilizarea tehnicilor de prelucrare electronică a datelor, cu scopul de a identifica și a evalua riscurile și de a elabora contramăsurile necesare, pe baza criteriilor stabilite la nivel național, la nivelul Uniunii și, în măsura în care este posibil, la nivel internațional.

(3)      Controalele vamale se efectuează într‑un cadru comun de gestionare a riscurilor, bazat pe schimbul de informații privind riscurile și al rezultatelor analizei de risc între administrațiile vamale și care stabilește criterii și standarde comune privind riscurile, măsuri de control și domenii de control prioritare comune.

Controalele bazate pe aceste informații și criterii se efectuează fără a aduce atingere altor controale efectuate în conformitate cu alineatul (1) sau cu alte dispoziții în vigoare.

(4)      Autoritățile vamale recurg la gestionarea riscurilor pentru a identifica diferitele niveluri de risc asociate mărfurilor supuse controlului vamal sau supravegherii vamale și pentru a stabili dacă mărfurile vor fi supuse unor controale vamale specifice și, în caz afirmativ, locul în care se vor efectua aceste controale.

Gestionarea riscurilor trebuie să includă activități precum colectarea de date și informații, analiza și evaluarea riscurilor, stabilirea și luarea măsurilor necesare, precum și monitorizarea și revizuirea periodică a acestui proces și a rezultatelor obținute, pe baza surselor și a strategiilor internaționale, ale Uniunii și a celor naționale.

(5)      Autoritățile vamale fac schimb de informații privind riscurile și de rezultate ale analizelor de risc în următoarele situații:

(a)      autoritatea vamală estimează că riscurile respective sunt semnificative și impun un control vamal și rezultatele controlului indică faptul că evenimentul care generează riscurile s‑a produs sau

(b)      rezultatele controlului nu indică faptul că evenimentul care generează riscurile s‑a produs, dar autoritatea vamală implicată consideră că probabilitatea producerii lui reprezintă un risc ridicat în alt loc din Uniune.

(6)      La stabilirea criteriilor și a standardelor comune de risc, a măsurilor de control și a domeniilor de control prioritare menționate la alineatul (3), se ține cont de toate elementele următoare:

(a)      proporționalitatea în raport cu riscul;

(b)      urgența necesității aplicării controalelor;

(c)      impactul probabil asupra fluxurilor comerciale, asupra fiecărui stat membru și asupra resurselor pentru control.

(7)      Criteriile și standardele de risc comune menționate la articolul 3 cuprind toate elementele următoare:

(a)      o descriere a riscurilor;

(b)      factorii sau indicatorii de risc care trebuie utilizați pentru selectarea mărfurilor sau a operatorilor economici care urmează a fi supuși unor controale vamale;

(c)      natura controalelor vamale pe care trebuie să le efectueze autoritățile vamale;

(d)      durata de aplicare a controalelor vamale menționate la litera (c).

(8)      Domeniile de control prioritare trebuie să acopere anumite regimuri vamale, tipuri de mărfuri, rute de trafic, moduri de transport sau operatori economici care fac obiectul unor niveluri ridicate de analiză de risc și de controale vamale într‑o anumită perioadă, fără a aduce atingere altor controale efectuate în mod obișnuit de autoritățile vamale.”

31.      Articolul 53 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Conversii monetare”, prevede la alineatul (1):

„Autoritățile competente publică și/sau pun la dispoziție pe internet cursul de schimb aplicabil, în cazul în care o conversie monetară este necesară pentru unul dintre motivele următoare:

(a)      elementele care servesc la determinarea valorii în vamă a unor mărfuri sunt exprimate într‑o altă monedă decât cea a statului membru în care se determină valoarea în vamă;

(b)      contravaloarea monedei euro în monede naționale este necesară pentru determinarea clasificării tarifare a mărfurilor și a cuantumului taxelor la import și la export, inclusiv a pragurilor de valoare din Tariful vamal comun.”

32.      Articolele 70 și 74 din acest cod cuprind norme referitoare la valoarea în vamă a mărfurilor care corespund în esență celor conținute la articolele 29-31 din Codul vamal comunitar.

33.      În conformitate cu articolul 101 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii, cuantumul taxelor la import sau la export de plătit se determină de autoritățile vamale competente din locul unde a luat naștere sau se consideră că a luat naștere datoria vamală, în temeiul articolului 87 din acest cod, odată ce acestea dispun de informațiile necesare.

34.      Articolul 103 din codul menționat, intitulat „Prescrierea datoriei vamale”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)      Nicio datorie vamală nu se notifică debitorului după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală.

(2)      În cazul în care datoria vamală a luat naștere ca rezultat al unui act care, la data la care a avut loc, putea face obiectul unei acțiuni judiciare penale, termenul de trei ani stabilit la alineatul (1) este extins la minimum cinci ani și la maximum 10 ani în conformitate cu legislația națională.”

35.      Articolul 105 din Codul vamal al Uniunii, intitulat „Termenul de înscriere în evidența contabilă”, prevede la alineatul (3):

„În cazul nașterii unei datorii vamale în alte condiții decât cele menționate la alineatul (1), înscrierea în evidența contabilă a cuantumului taxelor la import sau la export de plătit se efectuează în termen de paisprezece zile de la data la care autoritățile vamale sunt în măsură să determine cuantumul taxelor la import sau la export în cauză și să ia o decizie.”

36.      În conformitate cu articolul 188 din acest cod, intitulat „Verificarea unei declarații vamale”:

„În scopul verificării corectitudinii datelor conținute în declarația vamală acceptată, autoritățile vamale pot:

(a)      să examineze declarația și documentele justificative;

(b)      să solicite declarantului furnizarea altor documente;

(c)      să verifice mărfurile;

(d)      să preleveze eșantioane în vederea analizei sau examinării aprofundate a mărfurilor.”

37.      Articolul 191 din codul menționat, intitulat „Rezultatele verificării”, prevede:

„(1)      Rezultatele verificării declarației vamale se utilizează drept bază pentru aplicarea dispozițiilor privind regimul vamal sub care au fost plasate mărfurile.

(2)      În cazul în care nu s‑a procedat la verificarea declarației vamale, alineatul (1) se aplică în conformitate cu datele din declarația respectivă.

(3)      Rezultatele verificării efectuate de autoritățile vamale au aceeași forță probatorie pe întreg teritoriul vamal al Uniunii.”

3.      Regulamentul de aplicare

38.      Potrivit articolului 181a  din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului nr. 2913/92(14), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1335/2003 al Comisiei din 25 iulie 2003(15) (denumit în continuare „regulamentul de aplicare”):

„(1)      Nu este necesar ca autoritățile vamale să determine valoarea în vamă a mărfurilor importate pe baza metodei valorii de tranzacție, în cazul în care, în conformitate cu procedura descrisă la alineatul (2), au îndoieli întemeiate că valoarea declarată nu reprezintă suma totală, plătită sau plătibilă, menționată la articolul 29 din cod.

(2)      Atunci când autoritățile vamale au suspiciuni, precum cele descrise la alineatul (1), ele pot solicita informații suplimentare în conformitate cu articolul 178 alineatul (4). În cazul în care aceste îndoieli persistă, înainte de a lua o decizie finală, autoritățile vamale trebuie să informeze persoana în cauză, în scris, dacă se solicită acest lucru, cu privire la motivele pe care se întemeiază aceste îndoieli și să îi acorde acesteia un termen rezonabil de răspuns. Decizia finală și motivațiile acesteia sunt comunicate în scris persoanei interesate.”

39.      Articolul 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare prevede:

„Acordarea liberului de vamă este urmată de înregistrarea în conturi a drepturilor de import stabilite în funcție de datele declarației. În cazul în care consideră că verificările întreprinse pot conduce la stabilirea unui cuantum al drepturilor de import mai mare decât cel care rezultă din datele înscrise în declarație, autoritățile vamale cer în plus constituirea unei garanții care să acopere diferența dintre cuantumul calculat pe baza datelor din declarație și cel care se plătește în final pentru mărfuri. Cu toate acestea, în loc să constituie această garanție, declarantul poate cere înregistrarea în conturi a cuantumului la care se ridică în final drepturile vamale care poate fi plătit pentru mărfuri.”

4.      Regulamentul de punere în aplicare

40.      Articolul 48 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2447 al Comisiei din 24 noiembrie 2015 de stabilire a unor norme pentru punerea în aplicare a anumitor dispoziții din Regulamentul nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii(16) (denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”), intitulat „Dispoziții privind rata de schimb”, prevede la alineatul (1):

„Contravaloarea monedei euro, acolo unde este necesară în conformitate cu articolul 53 alineatul (1) litera (b) din cod, se stabilește o dată pe lună.

Rata de schimb care trebuie utilizată este rata cea mai recentă stabilită de Banca Centrală Europeană înainte de penultima zi a lunii și se aplică pe toată durata lunii următoare.

Totuși, atunci când rata aplicabilă la începutul lunii diferă cu mai mult de 5 % de rata stabilită de Banca Centrală Europeană înainte de data de 15 a aceleiași luni, această din urmă rată se aplică începând cu data de 15 și până la sfârșitul lunii în cauză.”

41.      Articolul 140 din regulamentul de punere în aplicare, intitulat „Neacceptarea valorilor de tranzacție declarate”, care urmărește să pună în aplicare articolul 70 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii, prevede:

„(1)      În cazul în care autoritățile vamale au îndoieli întemeiate că valoarea de tranzacție declarată reprezintă cuantumul total plătit sau de plătit astfel cum se menționează la articolul 70 alineatul (1) din cod, pot solicita declarantului să furnizeze informații suplimentare.

(2)      În cazul în care îndoielile lor nu sunt eliminate, autoritățile vamale pot decide că valoarea mărfurilor nu se poate determina în conformitate cu articolul 70 alineatul (1) din cod.”

42.      Potrivit articolului 144 din regulamentul de punere în aplicare, intitulat „Metoda determinării valorii în vamă pe baza datelor disponibile (metoda «fall‑back»)”, care privește punerea în aplicare a articolului 74 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii:

„(1)      La determinarea valorii în vamă în conformitate cu articolul 74 alineatul (3) din cod, se poate da dovadă de o flexibilitate rezonabilă în aplicarea metodelor prevăzute la articolul 70 și la articolul 74 alineatul (2) din cod. Valoarea determinată astfel se bazează, în cea mai mare măsură posibilă, pe valorile în vamă determinate anterior.

(2)      Dacă nu se poate determina valoarea în vamă în conformitate cu alineatul (1), se utilizează alte metode adecvate. În acest caz valoarea în vamă nu se determină pe baza niciunuia dintre elementele următoare:

(a)      prețul de vânzare pe teritoriul vamal al Uniunii pentru mărfuri produse pe teritoriul vamal al Uniunii;

(b)      un sistem prin care, pentru determinarea valorii în vamă, se utilizează cea mai mare dintre două valori alternative;

(c)      prețul mărfurilor pe piața internă a țării exportatoare;

(d)      costul de producție, altul decât valorile calculate care s‑au determinat pentru mărfuri identice sau similare în conformitate cu articolul 74 alineatul (2) litera (d) din cod;

(e)      prețurile pentru exportul într‑o țară terță;

(f)      valorile în vamă minime;

(g)      valori arbitrare sau fictive.”

43.      Articolul 244 din regulamentul de punere în aplicare, intitulat „Furnizarea unei garanții”, dispoziție care urmărește punerea în aplicare a articolului 191 din Codul vamal al Uniunii, prevede:

„Atunci când autoritățile vamale consideră că verificarea declarației vamale poate duce la un cuantum mai ridicat al taxelor la import sau la export ori al altor impuneri care urmează să devină exigibile decât cuantumul care rezultă din datele declarației vamale, acordarea liberului de vamă mărfurilor este condiționată de furnizarea unei garanții suficiente pentru a acoperi diferența dintre cuantumul care corespunde datelor declarației vamale și cuantumul care ar putea să fie exigibil în final.

Declarantul poate însă solicita notificarea imediată a datoriei vamale căreia îi pot fi supuse în cele din urmă mărfurile în loc să depună această garanție.”

C.      Dreptul în materie de TVA

44.      Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată(17), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/69/CE a Consiliului(18) (denumită în continuare „Directiva 2006/112”):

„Următoarele operațiuni sunt supuse TVA‑ului:

[…]

(b)      achiziția intracomunitară de bunuri efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către:

(i)      o persoană impozabilă care acționează ca atare sau o persoană juridică neimpozabilă, în cazul în care vânzătorul este o persoană impozabilă care acționează ca atare […]

[…]

(d)      importul de bunuri.”

45.      În conformitate cu articolul 73 din această directivă, „baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț”.

46.      Potrivit articolului 83 din directiva menționată:

„Pentru achiziția intracomunitară de bunuri, baza de impozitare se stabilește în funcție de aceleași elemente utilizate în conformitate cu capitolul 2 în scopul determinării bazei de impozitare pentru livrarea acelorași bunuri pe teritoriul statului membru în cauză. În cazul operațiunilor considerate achiziții intracomunitare de bunuri, prevăzute la articolele 21 și 22, baza de impozitare este reprezentată de prețul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, prețul de cost, stabilite la momentul livrării.”

47.      Articolul 85 din Directiva 2006/112 are următorul cuprins:

„Pentru importurile de bunuri, baza de impozitare este valoarea în vamă, stabilită în conformitate cu dispozițiile comunitare în vigoare.”

48.      Articolul 86 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„Baza de impozitare include următoarele elemente, în măsura în care acestea nu sunt deja incluse:

(a)      impozite, drepturi, prelevări și alte taxe datorate în afara statului membru de import și cele datorate ca urmare a importului, exceptând TVA‑ul care este perceput;

(b)      cheltuieli accesorii, precum comisioane, cheltuieli de ambalare, transport și asigurare, care intervin până la primul loc de destinație pe teritoriul statului membru de import, precum și cele care decurg din transportul către alt loc de destinație din Comunitate, în cazul în care locul respectiv este cunoscut la momentul apariției faptului generator.”

49.      Articolul 87 din Directiva 2006/112 prevede:

„Baza de impozitare nu include următoarele elemente:

(a)      reduceri de preț cu titlu de sconturi pentru plată anticipată;

(b)      reduceri de preț și rabaturi acordate clientului și obținute de către acesta la momentul importului.”

50.      În conformitate cu articolul 138 din această directivă:

„(1)      Statele membre scutesc livrarea de bunuri expediate sau transportate către o destinație aflată în afara teritoriului lor respectiv, dar în cadrul Comunității, de către vânzător sau persoana care achiziționează bunurile sau în numele acestora, pentru o altă persoană impozabilă sau pentru o persoană juridică neimpozabilă care acționează ca atare într‑un alt stat membru decât cel în care începe expedierea sau transportul bunurilor.

(2)      Pe lângă livrarea de bunuri prevăzută la alineatul (1), statele membre scutesc următoarele operațiuni:

[…]

(c)      livrarea de bunuri, constând într‑un transfer către un alt stat membru, care beneficiază de scutire în temeiul alineatului (1) și al literelor (a) și (b) în cazul în care a fost efectuată pentru altă persoană impozabilă.”

51.      Articolul 143 din directiva menționată prevede:

„(1)      Statele membre scutesc următoarele operațiuni:

[…]

(d)      importul de bunuri expediate sau transportate dintr‑un teritoriu terț sau dintr‑o țară terță într‑un alt stat membru decât cel în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor, atunci când livrarea bunurilor respective de către importatorul desemnat sau recunoscut în temeiul articolului 201 ca persoană obligată la plata TVA este scutită în temeiul articolului 138;

[…]

(2)      Scutirea prevăzută la alineatul (1) litera (d) se aplică în cazurile în care importul este urmat de livrarea bunurilor scutite în temeiul articolului 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (c), numai dacă, la data importului, importatorul a pus la dispoziția autorităților competente ale statului membru al importului cel puțin informațiile următoare:

(a)      numărul său de identificare TVA atribuit în statul membru în care are loc importul sau numărul de identificare TVA al reprezentantului său fiscal, care este obligat la plata TVA, atribuit în statul membru în care are loc importul;

(b)      numărul de identificare TVA al clientului, căruia îi sunt livrate produsele în conformitate cu articolul 138 alineatul (1), atribuit în alt stat membru sau propriul număr de identificare TVA, atribuit în statul membru în care se încheie expedierea sau transportul produselor, atunci când acestea sunt transferate în conformitate cu articolul 138 alineatul (2) litera (c);

(c)      dovada faptului că produsele importate sunt destinate să fie transportate sau expediate din statul membru în care se face importul spre un alt stat membru.

Cu toate acestea, statele membre pot dispune ca dovada menționată la litera (c) să fie prezentată autorităților competente numai la cerere.”

III. Situația de fapt și procedura precontencioasă

A.      Situația de fapt

52.      Începând cu 1 ianuarie 2005, Uniunea Europeană a eliminat toate contingentele aplicabile importurilor de produse textile și îmbrăcăminte din țări membre ale Organizației Mondiale a Comerțului, inclusiv din China.

53.      La 20 aprilie 2007, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a adresat statelor membre un mesaj de asistență reciprocă 2007/015 pentru a le informa cu privire la riscul de subevaluare a unor produse textile și încălțăminte importate din China.

54.      Prin acest mesaj, OLAF invita toate statele membre, pe de o parte, să analizeze importurile de produse textile și de încălțăminte provenite în special din China pentru a identifica eventuale indicii ale unor importuri subevaluate și, pe de altă parte, să efectueze controale adecvate cu ocazia vămuirii efectuate pentru astfel de importuri.

55.      Ulterior, pentru a ajuta statele membre să identifice expedierile subevaluate de produse textile și de încălțăminte, OLAF, în cooperare cu Centrul Comun de Cercetare al Comisiei (denumit în continuare „JRC”), a pus la punct un instrument de evaluare a riscurilor bazat pe date la nivelul Uniunii (denumit în continuare „metodologia OLAF”). Acest instrument constă mai întâi în calcularea unui preț mediu corectat pentru orice produs textil și articol de încălțăminte importat din China și care se încadrează în capitolele 61-64 din Nomenclatura combinată a Tarifului vamal comun(19). Prețurile medii corectate se calculează pe baza prețurilor lunare la importul produselor în cauză provenite din China extrase din baza de date statistice Comext, o bază de date de referință pentru comerțul internațional administrată de Eurostat, pentru o perioadă de 48 de luni. Aceste prețuri exprimă o valoare pe kilogram pentru fiecare dintre cele 495 de coduri de produse cu opt cifre din Nomenclatura combinată în cauză, precizând țara de origine și țara de destinație în Uniune. În continuare, se calculează o medie pentru întreaga Uniune (prețurile medii corectate pentru Uniunea-28) pe baza mediei aritmetice (medie neponderată) a prețurilor medii corectate ale celor 28 de state membre(20). Pentru calcularea acestor medii, sunt excluse valorile extreme, cu alte cuvinte valorile anormal de ridicate sau de scăzute, motiv pentru care prețul mediu este așa‑numit „corectat”. În sfârșit, se calculează o valoare echivalentă cu 50 % din prețul mediu corectat și constituie „prețul minim acceptabil”, exprimat de asemenea în preț pe kilogram, care este utilizat ca prag care permite autorităților vamale ale statelor membre să identifice valorile deosebit de scăzute declarate la import și, prin urmare, importurile cu risc ridicat.

56.      Mesajul de asistență reciprocă AM/2009/001, transmis de OLAF la 23 ianuarie 2009, se raporta la operațiunea „Argus”, o operațiune cu o durată de șase luni în cadrul căreia OLAF efectuase supravegherea traficului de produse textile și de încălțăminte provenite din diferite țări terțe, dar în principal din Asia, și transmiterea în fiecare lună către statele membre a unei liste a importurilor din luna precedentă identificate ca fiind cu risc în ceea ce privește valoarea în vamă. Prin acest mesaj, OLAF solicita statelor membre să îi comunice, în termen de patru luni, instituirea filtrelor de risc, identificarea transporturilor cu risc ridicat și efectuarea unor verificări după vămuire pe baza comunicărilor sale.

57.      În anul 2011, în cursul acțiunii de control prioritar denumite „Discount” (denumită în continuare „ACP Discount”), coordonată de Direcția Generală Impozitare și Uniune Vamală a Comisiei și la care au participat toate statele membre, inclusiv Regatul Unit, au fost aplicate prețurile minime acceptabile pentru a identifica și controla importurile de produse textile și de încălțăminte din China care au o valoare în vamă atât de redusă încât să fie suspecte.

58.      În anul 2014, OLAF a coordonat operațiunea vamală comună numită „Snake” a cărei fază operațională a avut loc între 17 februarie și 17 martie 2014 și la care au participat toate statele membre, precum și autoritățile vamale chineze. Implicarea acestora din urmă urmărea obținerea unor declarații la export care să permită verificarea valorii declarate la importul în Uniune al produselor în cauză. În raportul final al operațiunii Snake, statele membre erau invitate să continue utilizarea profilurilor de risc bazate pe prețurile minime acceptabile astfel cum au fost aplicate în cursul acestei operațiuni.

59.      În urma controalelor efectuate de autoritățile Regatului Unit în cadrul acestei operațiuni pe baza profilurilor de risc respective, acestea au constatat taxe vamale suplimentare pentru 24 de operatori pentru importurile lor într‑o perioadă de trei ani cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014.

60.      În cursul misiunii de inspecție 14-11-1, efectuată în Regatul Unit între 27 și 31 octombrie 2014, Comisia a examinat formulare de informare cu privire la risc, notificări de asistență reciprocă și 24 de operațiuni de importuri selecționate la întâmplare, dintre care 23 erau înscrise în evidența contabilă B.

61.      Între lunile noiembrie 2014 și februarie 2015, autoritățile Regatului Unit au comunicat operatorilor în cauză deciziile de plată a sumelor menționate prin emiterea a 24 de ordine de recuperare ulterioară, numite „decizii de plată C18” (denumite în continuare „deciziile de plată C18 Snake”), care au fost anulate ulterior.

62.      La 16 ianuarie 2015, OLAF a inițiat o investigație care viza în mod specific anumite state membre, printre care și Regatul Unit, și care acoperea o perioadă care începea în anul 2013.

63.      Între anii 2013 și 2016, operațiunea „Badminton” a fost efectuată de Her Majesty’s Revenue and Customs (administrația fiscală și vamală din Regatul Unit, denumită în continuare „HMRC”) și poliția de frontieră a Regatului Unit. Această operațiune, care privea în principal frauda privind TVA‑ul, a fost cadrul unei anchete penale inițiale care viza patru mari operatori importatori ai produselor în cauză originare din China în temeiul „regimului vamal 42”, și anume regimul în cadrul căruia taxele vamale se plătesc la import, dar TVA‑ul trebuie plătit ulterior în statul membru de destinație (denumit în continuare „regimul vamal 42”)(21).

64.      Între lunile februarie 2015 și iulie 2016, Regatul Unit a participat la zece reuniuni organizate de OLAF, consacrate subevaluării produselor textile și încălțămintei provenite din China.

65.      La 19 și 20 februarie 2015, OLAF a organizat o primă reuniune bilaterală cu HMRC pentru a discuta despre monitorizarea operațiunii Snake și despre utilizarea prețurilor medii corectate ca indicatori de risc de subevaluare vamală. Cu ocazia acestei reuniuni, OLAF a arătat că volumul importurilor care puteau fi subevaluate în mod fraudulos nu scăzuse și din statistici rezulta că Regatul Unit atrăgea mai mult trafic fraudulos ca urmare a măsurilor luate de alte state membre. În ceea ce o privește, HMRC a indicat că urmărea să emită ordine de recuperare a TVA‑ului și a taxelor vamale eludate întreprinderilor care fuseseră înregistrate cu ocazia operațiunii Snake și în urma propriilor analize, pentru o sumă totală de peste 800 de milioane de lire sterline (GBP).

66.      Regatul Unit și‑a reiterat intenția de a efectua recuperarea menționată în cadrul reuniunii ad‑hoc din 25 și 26 februarie 2015 legate de „frauda privind subevaluarea”, reuniune organizată de OLAF și la care au participat autoritățile statelor membre. În cursul acestei reuniuni, OLAF a „recomandat cu fermitate” printre altele ca statele membre să utilizeze filtre de risc adecvate pentru identificarea transporturilor eventual subevaluate, să solicite garanții pentru expedierile identificate ca fiind suspecte și să efectueze investigații pentru stabilirea valorii în vamă. OLAF a descris de asemenea pierderile potențiale de resurse proprii tradiționale la nivelul Uniunii din cauza importurilor care puteau fi subevaluate, în special în ceea ce privește importurile în Regatul Unit(22).

67.      La 16 iunie 2015, OLAF a transmis mesajul de asistență reciprocă 2015/013, prin care solicita statelor membre să ia toate măsurile de precauție necesare pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii față de riscul importurilor subevaluate de produse textile și de încălțăminte din China.

68.      În luna mai 2015, Regatul Unit a lansat operațiunea numită „Breach” pentru a combate frauda privind subevaluarea. Unul dintre scopurile acestei operațiuni a fost, potrivit Regatului Unit, să se determine, în urma anulării a 24 de decizii de plată C18 Snake, valoarea în vamă a mărfurilor subevaluate identificate în cursul operațiunii Snake și să se solicite sumele din resursele proprii tradiționale eludate. Această operațiune ar implica în special controale prealabile și vizite ulterioare în legătură cu expedierile suspecte, analize ale documentelor, audituri și inspecții, examinarea caracterului comercial al vânzărilor în cauză și examinarea legăturilor dintre importator, agenții de expediție și alte întreprinderi, precum și activități de sensibilizare pentru importatori, destinate identificării activităților frauduloase. Ar fi fost realizate și aproximativ 30 de inspecții prealabile și ar fi fost prelevate eșantioane. Ar fi fost emise mai multe decizii de plată C18. În ședință, Regatul Unit a afirmat că măsurile adoptate în cadrul acestei operațiuni erau încă în curs de desfășurare.

69.      La 28 iulie 2015, OLAF a organizat o a doua reuniune bilaterală cu HMRC. Aceasta din urmă a arătat în special că continua să desfășoare procedura de recuperare a peste 800 de milioane GBP, eventual pe cale judiciară, și că constituise un grup de acțiune multidisciplinară în cadrul operațiunii Breach având ca obiectiv examinarea situației importatorilor implicați în traficul fraudulos. Cu toate acestea, potrivit HMRC, utilizarea unor indicatori de risc care se întemeiază pe prețuri medii ar fi contraproductivă și disproporționată ținând seama de volumul importurilor către Regatul Unit.

70.      La 3 februarie 2016, OLAF a organizat o a treia reuniune bilaterală cu HMRC, care a declarat că Regatul Unit controlase cele 16 întreprinderi vizate în cadrul operațiunii Snake. OLAF a recomandat din nou ca HMRC să recurgă la indicatorii de risc la nivelul Uniunii bazați pe prețul minim acceptabil. Acesta a subliniat procentul ridicat al importurilor către Regatul Unit considerate ca fiind subevaluate și aflate la originea unor pierderi importante în materie de taxe vamale.

71.      La 22 și 23 martie 2016, OLAF a organizat o a patra reuniune bilaterală cu HMRC. Acesta a reafirmat utilitatea punerii în aplicare a indicatorilor de risc la nivelul Uniunii ca măsură preventivă la import și a propus mijloace practice pentru punerea lor în aplicare progresivă de către autoritățile Regatului Unit. OLAF a reexaminat situația din acea perioadă, arătând astfel că pierderile de resurse proprii tradiționale din Regatul Unit se intensificau, în principal ca urmare a recurgerii abuzive la regimul vamal 42.

72.      În luna iulie 2016, în cadrul unei reuniuni bilaterale, OLAF a prezentat un raport care arăta că pierderile de resurse proprii tradiționale se accentuau în Regatul Unit.

73.      La 18 și 19 septembrie 2016, în cadrul unei reuniuni multilaterale, autoritățile franceze au prezentat rezultatele operațiunii numite „Octopus”, o operațiune desfășurată de aceste autorități cu participarea a zece state membre (printre care și Regatul Unit) și sprijinul OLAF. Din raportul final privind această operațiune reiese că rețelele infracționale organizate se aflau la originea unor fraude privind subevaluarea. Destinatarul înscris în declarațiile vamale de import era aproape întotdeauna un operator care nu își îndeplinea obligațiile sau o întreprindere „phoenix”. Acestea au concluzionat de asemenea că marea majoritate a mărfurilor transportate, controlate în Franța pe baza unor criterii predefinite, prezentau valori subestimate, declarate în mod fraudulos în Regatul Unit în cadrul regimului vamal 42.

74.      În luna octombrie 2016, autoritățile Regatului Unit au efectuat o operațiune experimentală, numită „Samurai”, care viza importurile a doi operatori, care și‑au încetat activitatea imediat după ce HMRC a contestat declarațiile vamale ale acestora.

75.      La 1 martie 2017, OLAF și‑a încheiat investigația privind subevaluarea importurilor în Regatul Unit și și‑a întocmit raportul (denumit în continuare „raportul OLAF”) potrivit căruia importatori din Regatul Unit au eludat cuantumuri ridicate ale taxelor vamale prezentând la import facturi false, facturi fictive și declarații incorecte privind valoarea în vamă. OLAF a evidențiat o creștere serioasă a amplorii mecanismului de fraudă privind subevaluarea care a tranzitat Regatul Unit între anii 2013 și 2016. Această perioadă coincidea cu punerea în aplicare de către alte state membre a unor profiluri de risc bazate pe instrumentul de evaluare a riscurilor întemeiat pe prețurile medii corectate, astfel cum recomanda OLAF.

76.      Potrivit acestui raport, în perioada menționată, importurile frauduloase care tranzitau Regatul Unit au crescut în mod semnificativ, din cauza caracterului inadecvat al controalelor. În anul 2016, peste 50 % dintre produsele textile și articolele de încălțăminte din China importate în Regatul Unit au fost declarate sub prețurile minime acceptabile, în timp ce aproximativ 80 % din pierderile totale de resurse proprii tradiționale erau imputabile subevaluării unor produse textile și încălțămintei importate în Regatul Unit.

77.      Raportul OLAF preciza, în plus, că grupurile infracționale organizate care își desfășurau activitatea în întreaga Uniune se aflau la originea acestei fraude. Cea mai mare parte a importurilor în Regatul Unit priveau bunuri destinate pieței negre a textilelor și încălțămintei din alte state membre. Majoritatea acestor importuri au fost efectuate prin utilizarea abuzivă a regimului vamal 42(23). Astfel, OLAF a apreciat că și frauda privind TVA‑ul datorat în statele membre de destinație finală a mărfurilor, în special Germania, Spania, Franța și Italia, era substanțială. OLAF a subliniat că Regatul Unit nu aplicase profiluri de risc bazate pe prețurile minime acceptabile, după cum recomanda, și nu efectuase controale vamale adecvate la import, cu excepția unei luni în cadrul operațiunii Snake(24).

78.      În consecință, potrivit acestui raport, Regatul Unit a pus în liberă circulație, fără a efectua controale vamale, produse textile și încălțăminte din China subevaluate, astfel încât o parte substanțială a taxelor vamale nu fuseseră colectate și nici puse la dispoziția bugetului Uniunii. Prin urmare, OLAF a calculat, în raportul său, pierderile de resurse proprii tradiționale pentru perioada 2013-2016 care ar decurge de aici(25). Mai precis, acesta a stabilit, pentru codul din Nomenclatura combinată al fiecărui produs vizat, cantitatea (în kg) a mărfurilor subevaluate (considerate ca fiind mărfurile declarate la o valoare sub prețul minim acceptabil în cauză) și diferența dintre valoarea declarată și prețul mediu corectat în cauză (prețul mediu corectat pentru Uniunea-28) al produsului în cauză, aplicând apoi cota taxei vamale în vigoare acestei diferențe. În acel context, OLAF a recomandat HMRC să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a recupera suma respectivă și pentru a aplica indicatori de risc.

79.      Între noiembrie 2016 și octombrie 2018, în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 608/2014 referitoare la controlul și supravegherea resurselor proprii tradiționale, agenții autorizați ai Comisiei au efectuat cinci inspecții privind printre altele subevaluarea.

80.      Cu ocazia misiunii de inspecție 16-11-1, care a avut loc între 14 și 18 noiembrie 2016, Comisia, după ce a constatat că valoarea taxelor vamale care fuseseră anulate în evidența contabilă B corespundea datoriilor suplimentare solicitate inițial prin emiterea a 24 de decizii de plată C18 Snake privind importurile subevaluate identificate în cadrul operațiunii Snake, dar retrase ulterior, a invitat autoritățile Regatului Unit să determine valoarea în vamă a tuturor declarațiilor la import în cauză, să recalculeze taxele suplimentare datorate pentru aceste valori, să înscrie datoriile corespunzătoare în evidența contabilă B și să recupereze sumele în cauză în cel mai scurt termen.

81.      Aceasta a întrebat de asemenea autoritățile menționate dacă aplicau instrumentul prețurilor medii corectate dezvoltat de OLAF pentru a identifica importurile subevaluate, dacă efectuau controale fizice cu ocazia vămuirii și dacă solicitau în mod sistematic plata unei garanții care să acopere taxele care pot fi exigibile în conformitate cu articolul 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare.

82.      În cursul misiunii de inspecție 17-11-1, efectuată în perioada 8-12 mai 2017, Comisia a selectat 12 declarații de import prezentate în primul trimestru al anului 2017 și care cuprindeau valori deosebit de reduse, în vederea unei verificări la fața locului. Examinarea a confirmat că cele 12 loturi acoperite de aceste declarații fuseseră puse în liberă circulație în Uniune fără control și fără constituirea unei garanții. Autoritățile Regatului Unit au confirmat că nu puseseră în aplicare măsurile solicitate de OLAF în urma operațiunii Snake în anul 2014 și ulterior din nou în raportul de inspecție 16-11-1. Ele au explicat că acest lucru se datora în principal evaluării consilierilor lor juridici potrivit căreia nu era disponibilă nicio metodă de evaluare acceptabilă. Totuși, importurile în cauză ar fi examinate de grupul de acțiune stabilit în cadrul operațiunii Breach.

83.      În cadrul misiunii de inspecție 17-11-2, care a avut loc între 13 și 17 noiembrie 2017, cinci declarații de import cu valori deosebit de reduse și privind importatori deja identificați în cadrul operațiunii Snake drept potențiali autori au fost examinate de agenții Comisiei pe baza uneia dintre cele 24 de decizii de plată C18 Snake rezultate din această operațiune și privind o sumă totală de 62 003 024,23 GBP. Totuși, s‑a dovedit imposibilă recuperarea datoriilor corespunzătoare diferitelor declarații de import, ceea ce, potrivit HMRC, justifica anularea acestor datorii.

84.      În cadrul misiunii respective, autoritățile Regatului Unit au informat agenții Comisiei cu privire la lansarea de către HMRC, începând cu 12 octombrie 2017, a operațiunii numite „Swift Arrow”. Regatul Unit a explicat că profilurile de risc utilizate în cadrul acestei operațiuni nu erau întemeiate pe pragurile stabilite de OLAF, ci pe praguri sau profiluri de risc naționale stabilite de HMRC numai pe baza importurilor în Regatul Unit. Aceste profiluri nu erau însă aplicate decât anumitor operatori identificați în prealabil ca fiind activi în comerțul fraudulos. Containerele detectate de aceste profiluri de risc fac obiectul unor controale fizice din partea autorităților Regatului Unit cu ocazia vămuirii. În cazul în care consideră că valoarea declarată nu este justificată, ele solicită o plată cu titlu de garanție înainte de acordarea liberului de vamă pentru mărfuri.

85.      În cursul misiunii de inspecție 18-11-1, efectuată între 16 și 20 aprilie 2018, 25 de declarații de import referitoare la perioada cuprinsă între 12 octombrie 2017, începutul operațiunii numite „Swift Arrow”, și la 31 decembrie 2017 au fost inspectate de agenții Comisiei. S‑a constatat că numai șapte dintre cele 25 de înscrisuri care au o valoare extrem de redusă au fost identificate de profilul de risc pus la punct de HMRC, iar celelalte 18 containere au fost puse în liberă circulație fără să se conteste valoarea în vamă. Autoritățile Regatului Unit au indicat că, de la lansarea operațiunii Swift Arrow, profilul de risc fusese ajustat pentru a include mai mulți operatori, coduri de Nomenclatură combinată (NC) și puncte de intrare, astfel încât, dacă importurile în cauză ar fi avut loc în aprilie 2018, profilul ar fi identificat 11 înscrisuri suplimentare.

86.      În plus, potrivit acestor autorități, mai mulți operatori selectați și‑au întrerupt importurile din moment ce au fost incluși în profilurile de risc, au făcut obiectul unor controale înainte de acordarea liberului de vamă și au fost rugați să plătească garanții înainte de acordarea liberului de vamă pentru mărfuri.

87.      Aceste autorități au refuzat însă să divulge detaliile metodei de calcul utilizate de HMRC pentru a stabili garanțiile impuse în cadrul operațiunii Swift Arrow și pentru a stabili ordinele de recuperare ulterioară, și anume deciziile de plată C18 Snake.

88.      În luna mai 2018, în cadrul operațiunii Breach, Regatul Unit a emis decizii de plată C18 (denumite în continuare „deciziile de plată C18 Breach”) pentru o sumă totală de 25 de milioane GBP pentru o perioadă care începea din 2015.

89.      În cadrul misiunii de inspecție 18-11-2, care a avut loc între 8 și 12 octombrie 2018, autoritățile Regatului Unit au menținut acest refuz. În schimb, ele au confirmat că constataseră, în aprilie 2018, taxe suplimentare pentru șapte operatori, mai mulți dintre aceștia fiind deja vizați în cadrul operațiunii Snake, în valoare totală de 19 434 197,73 GBP.

B.      Procedura precontencioasă

90.      Prin scrisorile din 24 martie 2017 și din 28 iulie 2017, Comisia a solicitat Regatului Unit informații în legătură cu urmările raportului OLAF. Aceasta a arătat că nu primise informații suplimentare concrete din partea Regatului Unit și că nimic nu sugera că statul respectiv luase măsurile adecvate pentru a preveni frauda privind subevaluarea constatată în raportul menționat. În lipsa unor informații contrare, Comisia a arătat că avea obligația de a solicita Regatului Unit să pună la dispoziție resurse proprii tradiționale corespunzătoare pierderilor determinate de OLAF (după deducerea costurilor de colectare).

91.      În una dintre cele trei scrisori din 28 iulie 2017, ea a solicitat de asemenea să fie informată cu privire la măsurile luate de autoritățile Regatului Unit în legătură cu raportul misiunii de inspecție 16-11-1, reiterând în această privință cererea sa de a putea dispune de evaluarea juridică care a condus la anularea celor 24 de decizii de plată C18 Snake, precum și de lista înscrisurilor referitoare la fiecare dintre cele 24 de dosare, inclusiv calculele efectuate pentru a constata datoriile vamale.

92.      Prin scrisorile din 8 august 2017 și din 12 octombrie 2017, Regatul Unit a răspuns la aceste cereri. În ceea ce privește, mai întâi, raportul OLAF, Regatul Unit a arătat că ar fi fost luate măsuri pentru a combate problema subevaluării precum lansarea operațiunii Breach. De altfel, dreptul Uniunii nu ar impune un model special de control, astfel încât ar reveni fiecărui stat membru sarcina de a decide cu privire la cel mai bun mod de a aplica legea. În plus, măsuri de control prealabile acordării liberului de vamă, inclusiv luarea garanțiilor, nu ar fi prin natura lor mai eficiente decât măsuri a posteriori precum cele dezvoltate de Regatul Unit. Metodologia OLAF, în măsura în care se bazează pe aplicarea datelor stabilite la nivelul Uniunii, nu ar fi nici solidă, nici adecvată pentru Regatul Unit. Acest model ar fi criticabil, motiv pentru care Regatul Unit și‑ar fi dezvoltat propria abordare, care nu ar cunoaște deficiențele metodologiei OLAF. În continuare, în ceea ce privește monitorizarea raportului misiunii de inspecție 16-11-1, Regatul Unit a arătat că motivul anulării celor 24 de decizii de plată C18 Snake și al retragerii sumelor din evidența contabilă B corespunzătoare era incapacitatea sa de a dovedi cuantumul valorilor reale ale mărfurilor importate, dar că un grup de experți ar remedia această problemă în cadrul operațiunii Breach. În sfârșit, Regatul Unit a repetat că nu poate da curs cererii de punere la dispoziție a evaluării juridice a HMRC care a condus la anularea deciziilor de plată C18 Snake, invocând în această privință motive de confidențialitate și de protecție a secretului profesional între un avocat și clientul său.

93.      La 9 martie 2018, Comisia a adresat Regatului Unit o scrisoare de punere în întârziere.

94.      Regatul Unit a răspuns la scrisoarea respectivă la 22 iunie 2018. În anexa la această din urmă scrisoare, statul menționat solicita să îi fie transmisă o versiune completă a raportului OLAF, din moment ce dispunea doar de o versiune incompletă a acestui raport, iar Comisia îi furnizează răspunsuri la întrebări detaliate cu privire la metoda utilizată pentru calcularea cuantumului resurselor proprii tradiționale solicitate.

95.      La 24 septembrie 2018, Comisia a adresat Regatului Unit un aviz motivat în care a răspuns printre altele la solicitările formulate de acest stat în anexa la scrisoarea sa din 22 iunie 2018 și a stabilit termenul de răspuns la două luni.

96.      La 19 decembrie 2018, întrucât nu a primit din partea Regatului Unit un răspuns la avizul motivat în termenul stabilit, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în fața Curții, după ce a informat Regatul Unit, la 18 decembrie 2018, că va adopta această decizie în ziua următoare.

97.      La 9 ianuarie 2019, a avut loc o reuniune tehnică între autoritățile Regatului Unit și Comisie, în cadrul căreia o societate de consultanță și‑a prezentat concluziile care figurau într‑un raport comandat de Regatul Unit.

98.      La 11 februarie 2019, Regatul Unit a transmis Comisiei răspunsul său la avizul motivat, care consta într‑o notă de însoțire și o anexă care conținea un raport al unei societăți de consultanță.

IV.    Procedura în fața Curții

99.      La 7 martie 2019, considerând că argumentele prezentate de Regatul Unit nu permiteau respingerea obiecțiilor formulate în avizul motivat, Comisia a introdus prezenta acțiune.

100. Regatul Belgiei, Republica Estonia, Republica Elenă, Republica Letonia, Republica Portugheză și Republica Slovacă (denumite în continuare, împreună, „intervenientele”) au prezentat memorii în intervenție în susținerea Regatului Unit în prezenta cauză.

101. Prin scrisoarea din 6 iunie 2020, Regatul Unit a formulat o cerere de măsuri de cercetare judecătorească sau de organizare a procedurii prin care solicita Curții să oblige Comisia să răspundă la o serie de întrebări, dintre care unele fuseseră deja adresate în cererile de informații pe care Regatul Unit le‑a adresat Comisiei la 22 iunie 2018 și la 22 martie 2019. Prin scrisoarea din 11 aprilie 2019, Regatul Unit a solicitat Curții să impună Comisiei să răspundă la întrebările adresate în cererea din 22 martie 2019 (denumită în continuare „cererea de informații redefinită”)(26).

102. Prin scrisoarea din 14 octombrie 2020, Curtea a adresat Comisiei și Regatului Unit întrebări cu solicitare de răspuns scris. Prin înscrisurile din 16 noiembrie 2020, părțile în cauză au răspuns la acestea.

103. La 8 decembrie 2020 a avut loc o ședință în cadrul căreia au fost prezentate observații orale, pe de o parte, de către Regatul Unit, în susținerea căruia au intervenit Republica Estonia, Republica Letonia și Republica Portugheză, precum și, pe de altă parte, de către Comisie. Aceste părți au fost rugate să își concentreze pledoariile pe conținutul răspunsurilor menționate la punctul anterior din prezentele concluzii.

V.      Concluziile părților

104. În cererea introductivă, Comisia solicită Curții să constate că,

–        prin faptul că nu a contabilizat cuantumurile corecte ale taxelor vamale și nu a pus la dispoziție cuantumurile corecte ale resurselor proprii tradiționale și ale resurselor proprii [bazate pe TVA] cu privire la anumite importuri de textile și de încălțăminte din China, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 2 și 8 din Decizia 2014/335, al articolelor 2 și 8 din Decizia 2007/436, al articolelor 2, 6, 9, 10, 12 și 13 din Regulamentul nr. 609/2014, al articolelor 2, 6, 9, 10, 11 și 17 din Regulamentul nr. 1150/2000, al articolului 2 din Regulamentul nr. 1553/89, precum și al articolului 105 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii și al articolului 220 alineatul (1) din Codul vamal comunitar;

–        ca o consecință a neîndeplinirii obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, al articolului 325 și al articolului 310 alineatul (6) TFUE, al articolelor 3 și 46 din Codul vamal al Uniunii, al articolului 13 din Codul vamal comunitar, al articolului 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare, al articolului 244 din regulamentul de punere în aplicare, precum și al articolului 2 alineatul (1) literele (b) și (d), al articolelor 83, 85, 86 și 87 și al articolului 143 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) din Directiva 2006/112;

–        [Pierderile de resurse proprii tradiționale corespunzătoare (care trebuie puse) la dispoziția bugetului Uniunii (cu deducerea cheltuielilor de colectare) se ridică la:

–        496 025 324,30 euro în 2017 (până la 11 octombrie 2017 inclusiv);

–        646 809 443,80 euro în 2016;

–        535 290 329,16 euro în 2015;

–        480 098 912,45 euro în 2014;

–        325 230 822,55 euro în 2013;

–        173 404 943,81 euro în 2012;

–        22 777 312,79 euro în 2011.](27)

–        prin faptul că nu a comunicat toate informațiile solicitate de serviciile Comisiei necesare pentru stabilirea cuantumului pierderilor de resurse proprii tradiționale și prin faptul că nu a furnizat, astfel cum i s‑a solicitat, conținutul evaluării juridice efectuate de serviciul juridic al HMRC sau motivarea deciziei care a condus la anularea datoriilor vamale stabilite, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE și al articolului 2 alineatul (2) și alineatul (3) litera (d) din Regulamentul nr. 608/2014 și

–        obligarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la plata cheltuielilor de judecată.

105. Regatul Unit solicită Curții:

–        declararea acțiunii ca inadmisibilă în tot sau în parte;

–        cu titlu subsidiar, constatarea faptului că

–        Regatul Unit nu și‑a încălcat obligația de combatere a fraudei, în temeiul resurselor proprii tradiționale sau al cooperării loiale;

–        măsurile adoptate de Regatul Unit nu au avut consecințe asupra bugetului Uniunii, motiv pentru care nu poate fi obligat să despăgubească Uniunea cu vreo sumă;

–        cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea constată că o neîndeplinire specială a obligațiilor a determinat o pierdere pentru Uniune, să se permită Regatului Unit să evalueze și să declare resursele proprii tradiționale suplimentare care decurg din constatarea răspunderii, fără a determina ea însăși cuantumul pierderilor acestor resurse;

–        ca ultim subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar decide să soluționeze cererea referitoare la pierderile de resurse proprii tradiționale, să examineze evaluarea acestora efectuată de Regatul Unit;

–        ca ultim subsidiar, în ipoteza în care Curtea nu ar aproba alegerile metodologice ale Regatului Unit, „să recunoască că, la evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale, Comisia trebuie să respecte standardul de probațiune aplicabil acțiunilor în despăgubire împotriva unui stat membru, ceea ce nu a făcut”;

–        respingerea reclamației legate de resursele proprii provenite din TVA, pentru lipsa unui temei juridic și a cuantificării, și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

106. Toate statele membre interveniente solicită în esență respingerea acțiunii. Republica Slovacă și Republica Portugheză solicită, în plus, obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

VI.    Cu privire la acțiune

107. Înainte de a examina motivele invocate de Comisie în susținerea acțiunii formulate, trebuie analizate excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Regatul Unit în memoriul în apărare (secțiunea A). Pe fond, această acțiune este structurată în esență în jurul a patru motive. În primul rând, Comisia arată că, în perioada în care a avut loc încălcarea, Regatul Unit nu a luat măsuri de protejare a intereselor financiare ale Uniunii, această lipsă constituind o neîndeplinire atât a obligațiilor generale în materie de protecție a intereselor financiare ale Uniunii și de combatere a fraudei, cât și a obligației autorităților vamale de a lua măsuri de protejare a intereselor financiare ale Uniunii, de a efectua controale pe baza unei analize de risc și de a impune plata garanțiilor (secțiunea B). În al doilea rând, Comisia susține că Regatul Unit a încălcat dispozițiile reglementării în materie de resurse proprii, din moment ce taxele vamale aferente mărfurilor importate nu au fost calculate corect, iar cuantumul resurselor proprii aferente acestor taxe nu au fost constatate și nici nu au fost puse la dispoziția bugetului Uniunii la momentul la care acestea ar fi trebuit să fie (secțiunea C). În al treilea rând, este necesar să se examineze argumentul întemeiat pe o încălcare a obligației de cooperare loială, astfel cum este consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE (secțiunea D). În al patrulea rând, Comisia arată în esență că, întrucât nu a determinat în mod corect valoarea în vamă a mărfurilor subevaluate în momentul importului lor din cauza lipsei unor măsuri de control efective, Regatul Unit a încălcat legislația în materie de TVA și nu a pus la dispoziția bugetului Uniunii toate resursele proprii provenite din TVA (secțiunea E).

A.      Cu privire la admisibilitate

108. În memoriul în apărare, Regatul Unit invocă cinci categorii de excepții de inadmisibilitate întemeiate, în primul rând, pe încălcarea dreptului la apărare în cadrul procedurii precontencioase și al celei în fața Curții, în al doilea rând, pe neregularitatea procedurii precontencioase și a cererii introductive în ceea ce privește înscrierea în evidența contabilă a TVA‑ului în temeiul regimului vamal 42(28), în al treilea rând, pe încălcarea de către Comisie a principiilor încrederii legitime, securității juridice, estoppel și cooperării loiale, în al patrulea rând, pe imposibilitatea de a dispune punerea la dispoziție a sumelor în temeiul articolului 258 TFUE, și, al cincilea rând, pe caracterul prematur al acțiunii în ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 mai 2015 și 11 octombrie 2017.

109. A cincea excepție de inadmisibilitate este, în mod intrinsec, legată de examinarea argumentelor de fond ale celui de al doilea motiv, referitoare la lipsa constatării și a punerii la dispoziție la bugetul Uniunii în termenul stabilit a cuantumului resurselor proprii corespunzător taxelor vamale. Astfel, argumentația Regatului Unit referitoare la caracterul prematur al acțiunii precoce în ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 mai 2015 și 11 octombrie 2017 prezentată în cadrul acestei excepții de inadmisibilitate urmărește, în realitate, să repună în discuție neîndeplinirea obligațiilor reproșată în cadrul celui de al doilea motiv și să reducă amploarea pierderilor de resurse proprii tradiționale a căror constatare este solicitată de Comisie. Prin urmare, propunem ca a cincea categorie de excepții de inadmisibilitate să fie analizată în cadrul examinării pe fond a acestui motiv.

110. Astfel, trebuie examinate în prealabil primele patru categorii de excepții de inadmisibilitate pentru a stabili dacă prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introdusă de Comisie este admisibilă.

1.      Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe o pretinsă încălcare a dreptului la apărare al Regatului Unit în cursul procedurii precontencioase și al celei în fața Curții

111. Regatul Unit susține în esență că prezenta acțiune este inadmisibilă, pentru motivul că dreptul său la apărare nu a fost respectat nici în cadrul procedurii precontencioase, nici în cadrul procedurii în fața Curții.

112. Cu titlu introductiv, pe de o parte, trebuie amintit că, în ceea ce privește procedura precontencioasă, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că aceasta are ca obiectiv să acorde statului membru vizat posibilitatea atât de a se conforma obligațiilor sale izvorâte din dreptul Uniunii, cât și de a face uz în mod eficient de mijloacele de apărare împotriva obiecțiunilor formulate de Comisie(29). Regularitatea acestei proceduri constituie o garanție esențială prevăzută de Tratatul FUE nu numai pentru protejarea drepturilor statului membru în cauză, ci și pentru a se asigura că eventuala procedură contencioasă va avea ca obiect un litigiu clar definit(30).

113. Pe de altă parte, deși avizul motivat trebuie să cuprindă o expunere coerentă și detaliată a motivelor care au determinat Comisia să ajungă la convingerea că statul membru interesat nu și‑a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatului, scrisoarea de punere în întârziere nu poate fi supusă unor cerințe de precizie atât de stricte precum cele pe care trebuie să le îndeplinească avizul motivat, întrucât aceasta nu poate reprezenta în mod necesar decât un prim rezumat succint al obiecțiilor. Prin urmare, nimic nu împiedică Comisia să detalieze, în avizul motivat, obiecțiunile pe care le‑a invocat deja într‑un mod mai general în scrisoarea de punere în întârziere(31).

114. Pe de altă parte, în ceea ce privește procedura contencioasă, potrivit jurisprudenței constante, în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolului 258 TFUE, aceasta trebuie să prezinte motivele în mod coerent și precis pentru a permite statului membru și Curții să determine cu exactitate întinderea încălcării dreptului Uniunii imputate, condiție necesară pentru ca statul respectiv să poată invoca în mod util mijloacele sale de apărare, iar Curtea să poată verifica existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor(32). În special, cererea formulată de Comisie trebuie să cuprindă o expunere coerentă și detaliată a rațiunilor care au determinat‑o să ajungă la convingerea că statul membru în cauză nu și‑a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor(33).

115. În lumina acestei jurisprudențe trebuie să se stabilească dacă Comisia a asigurat respectarea dreptului la apărare în privința Regatului Unit în cadrul procedurii precontencioase și în cadrul prezentei proceduri.

116. În primul rând, Regatul Unit susține că dreptul său la apărare a fost încălcat, din moment ce Comisia nu a dat curs suficient nici primei sale cereri de informații(34), nici cererii de informații redefinite, în ceea ce privește mai ales informațiile care ar fi necesare pentru ca acest stat să poată reconstitui cuantumul resurselor proprii tradiționale solicitate de Comisie în cererea sa introductivă.

117. În memoriul său în duplică, Regatul Unit susține că informațiile tehnice detaliate furnizate de Comisie în memoriul său în replică nu îi permit încă să reconstituie acest cuantum. Ar subzista incertitudini importante, în special în ceea ce privește metoda utilizată de Comisie pentru corectarea datelor sau în ceea ce privește aspectul dacă datele necumulate de care dispune Regatul Unit corespund datelor agregate zilnice utilizate de Comisie în calculele sale privind pierderile de resurse proprii tradiționale, și anume datele Surveillance 2.

118. Regatul Unit apreciază că Comisia i‑a încălcat dreptul la apărare și principiul cooperării loiale comunicându‑i tardiv, și anume în stadiul replicii, o parte dintre informațiile solicitate. Acesta contestă de asemenea refuzul Comisiei de a‑i furniza informații cu privire la măsurile luate de celelalte state membre pentru a combate frauda privind subevaluarea în cauză. Or, aceste informații i‑ar fi fost necesare pentru a se apăra împotriva afirmațiilor Comisiei potrivit cărora ar fi fost luate măsuri adecvate în alte state membre, care ar fi produs rezultate în combaterea importurilor subevaluate. Ele ar fi de asemenea pertinente pentru a stabili dacă măsurile luate de Regatul Unit țin de marja sa de apreciere și constituie o abordare rezonabilă pentru a combate frauda în cauză și pentru a formula argumente privind legătura de cauzalitate dintre comportamentul eronat al autorităților Regatului Unit și neluarea în considerare a resurselor proprii tradiționale.

119. În al doilea rând, Regatul Unit reproșează Comisiei că a compromis capacitatea sa de a avea acces la toate datele necesare apărării sale, din moment ce nu a furnizat acestui stat informațiile solicitate în ceea ce privește calculele sale referitoare la resursele proprii tradiționale pentru perioada 2011-2014.

120. În opinia noastră, aceste argumente trebuie respinse.

121. În această privință, în ceea ce privește excepția de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa unui răspuns la cererea de informații, care era atașată la răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere din 22 iunie 2018, trebuie să se constate că, în avizul său motivat din 23 septembrie 2018(35), Comisia a răspuns în mod expres la această cerere.

122. Mai precis, în răspunsul său la scrisoarea de punere în întârziere, acest stat membru a reproșat Comisiei faptul că anexa 2 la raportul OLAF din 1 martie 2017 nu era completă și lipseau mai multe pagini. În această privință, în avizul motivat respectiv, Comisia a explicat că anexa respectivă fusese înlocuită cu anexa 7 la raportul OLAF din 1 martie 2017, care conținea toate informațiile în ceea ce privește metodologia utilizată de OLAF. Aceasta a adăugat că anexa 2 avea ca bază documentele distribuite acestui stat în cadrul reuniunii din 28 iulie 2015 dintre OLAF și Regatul Unit. Astfel, metodologia OLAF a fost prezentată de Comisie în avizul său motivat sub forma a două documente atașate în anexa 7 la raportul OLAF(36), aceste documente fiind, de altfel, anexate la cererea introductivă în fața Curții.

123. Rezultă că avizul motivat conține explicații complete cu privire la această înlocuire, care, în opinia noastră, nu este de natură să facă incomprehensibile afirmațiile formulate împotriva Regatului Unit în avizul motivat. În consecință, nu se poate considera că s‑a adus atingere exercitării de către acest stat a dreptului său la apărare.

124. În plus, Regatul Unit susține că dreptul său la apărare a fost încălcat din moment ce Comisia nu a răspuns la cererea sa de informații redefinită, adresată Comisiei după introducerea prezentei acțiuni, și anume la 7 martie 2019. Această afirmație este structurată în esență în patru critici.

a)      Cu privire la comunicarea datelor referitoare la calculele privind prețul mediu corectat, prețul minim acceptabil și pierderile estimate de resurse proprii

125. Prin intermediul acestei prime critici, Regatul Unit reproșează Comisiei că nu i‑a furnizat datele utilizate pentru calculele privind prețul mediu corectat, prețul minim acceptabil și pierderile estimate de resurse proprii, nici mijloacele de a înțelege modul în care a utilizat datele respective.

126. În această privință, trebuie să se constate că, în memoriul în replică, Comisia furnizează un răspuns la întrebările care figurează în cererea de informații redefinită privind calcularea prețului mediu corectat și prețurile minime acceptabile, precum și estimările pierderilor de resurse proprii tradiționale. Aceasta explică printre altele că Regatul Unit a avut întotdeauna un acces integral la datele utilizate, în special descărcarea „DL 53”, pentru a constitui prețul mediu corectat pentru Uniunea-28 și estimările pierderilor de resurse proprii tradiționale prin intermediul site‑ului web Theseus al JRC(37), acest stat membru dispunând de un acces integral la site‑ul respectiv din anul 2010, din moment ce a făcut simulări pe baza acestora(38). Mai exact, rapoartele care figurează în anexa 7 la raportul OLAF(39), în primul rând, explicau metodologia de calcul al prețului mediu corectat și al prețului minim acceptabil și în special a „curățării” datelor, precum și estimarea pierderilor (și anume diferența de preț dintre prețul declarat și prețul mediu corectat), în al doilea rând, furnizau lista de prețuri medii corectate utilizate pentru fiecare categorie de produse, în al treilea rând, ofereau o prezentare a pieței care trebuia urmată pentru a avea acces la prețul mediu corectat pentru Uniunea-28 pe site‑ul web Theseus și, în al patrulea rând, prezentau motivele care stăteau la baza opțiunii de a stabili prețul minim acceptabil la nivelul de 50 % în raport cu prețul mediu corectat. Anexa 7 la raportul OLAF era, în plus, atașată la anexa 35 la cererea introductivă(40) și Comisia a făcut trimitere la aceasta în avizul motivat. În consecință, rezultă că datele și documentele respective erau cunoscute de Regatul Unit și puteau să îi permită, dacă este cazul, să reproducă calculele efectuate de Comisie. Pe de altă parte, în ceea ce privește volumele de mărfuri în vederea estimării pierderilor de resurse proprii tradiționale, Regatul Unit a solicitat o copie a întregii baze de date Surveillance 2 utilizate pentru a putea calcula el însuși pierderile respective. În această privință, astfel cum a fost explicat de Comisie, este vorba despre o bază de date pe care această instituție a elaborat‑o, care regrupează datele privind printre altele volumul furnizat chiar de statele membre. Astfel, în memoriul în replică, Comisia a explicat că aceste date aveau la bază exclusiv datele la import transmise de Regatul Unit către serviciile Comisiei și înregistrate pur și simplu în această bază de date(41).

127. În memoriul în duplică, Regatul Unit admite că informațiile furnizate de Comisie în memoriul în replică au permis satisfacerea celor două cereri de informații. Totuși, Regatul Unit critică comunicarea tardivă a acestora. În această privință, ținând seama de explicațiile prezentate la punctul precedent, trebuie să se constate că modul în care Comisia a efectuat calculele privind prețul mediu corectat și prețul minim acceptabil, precum și cel utilizat pentru estimarea pierderilor de resurse proprii tradiționale au fost transmise Regatului Unit (și, așadar, cunoscute de acesta), după cum rezultă din explicațiile care figurează în anexa 7 la raportul OLAF. Prin urmare, nu se poate considera că informațiile referitoare la replică constituie informații noi.

128. În consecință, din moment ce datele utilizate de Comisie erau documente accesibile Regatului Unit, aceasta explicând, înainte și în cursul prezentei cauze, modul în care statul membru respectiv putea avea acces la acele date și reconstitui calculele pe care le‑a efectuat, trebuie să se considere că toate informațiile solicitate de Regatul Unit în cererea sa de informații redefinită în legătură cu prețurile medii corectate pentru Uniunea-28, cu prețurile minime acceptabile și cu pierderile de resurse proprii îi erau deja accesibile.

b)      Cu privire la informațiile referitoare la calculele efectuate pentru anii 2011-2014 pe baza deciziilor de plată C18 Snake

129. Prin intermediul acestei a doua critici, Regatul Unit reproșează Comisiei, în memoriul său în apărare, că nu a putut avea acces la toate datele necesare apărării sale prin faptul că declarațiile vamale anterioare anului 2014 au fost distruse, având în vedere că au fost păstrate numai patru ani. În plus, prin cererea sa de informații redefinită, Regatul Unit a solicitat informații referitoare la calculele efectuate pentru anii 2011-2014 de către Comisie.

130. Or, trebuie arătat că, în anexa la memoriul său în duplică(42), Regatul Unit a furnizat Curții un tabel cu cele 23 de decizii de plată C18 Snake pe care le‑a emis, copii ale acestor decizii și tabele care conțineau calculele pe care le‑a utilizat. Prin urmare, excepția de inadmisibilitate invocată cu privire la informațiile referitoare la calculele efectuate pentru anii 2011-2014 pe baza deciziilor de plată C18 Snake nu poate fi admisă. În plus, în măsura în care Regatul Unit urmărește să conteste temeinicia calculelor efectuate de Comisie pe baza acestor decizii de plată, el urmărește, în realitate, să repună în discuție aprecierea Comisiei cu privire la pierderile de resurse proprii tradiționale referitoare la această perioadă. Totuși, o asemenea contestație va fi examinată în cadrul celui de al doilea motiv al prezentei acțiuni, referitor la încălcarea dispozițiilor referitoare la resursele proprii tradiționale și la estimarea acestora.

c)      Cu privire la luarea la cunoștință a practicilor celorlalte state membre în ceea ce privește utilizarea metodologiei OLAF

131. Prin intermediul acestei a treia critici, Regatul Unit dorește să cunoască practicile celorlalte state membre în ceea ce privește utilizarea metodologiei OLAF ca instrument de analiză a riscului, în vederea realizării (sau nu) a controalelor prealabile vămuirii.

132. În această privință, deși o analiză comparativă a comportamentului celorlalte state membre se poate dovedi interesantă pentru a stabili caracterul pretins rezonabil al alegerilor efectuate de Regatul Unit, o analiză a practicilor celorlalte state membre în materie nu poate avea o incidență asupra exercitării de către Regatul Unit a dreptului său la apărare și nici asupra rezultatului prezentei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că un stat membru nu se poate întemeia pe faptul că nici alte state membre nu și‑ar fi îndeplinit sau nu și‑ar îndeplini obligațiile pentru a‑și justifica neîndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul Tratatului FUE(43). Admisibilitatea prezentei acțiuni îndreptate împotriva Regatului Unit nu poate fi repusă în discuție chiar dacă practicile celorlalte state membre în ceea ce privește utilizarea metodologiei OLAF, ca instrument de analiză a riscurilor, în vederea realizării (sau nu) a unor controale prealabile vămuirii, se dovedesc diferite.

d)      Cu privire la cererea de dovezi referitoare la natura mărfurilor subevaluate și la statul membru de destinație al acestora

133. Prin intermediul acestei a patra critici, Regatul Unit solicită dovezi cu privire la natura mărfurilor subevaluate și la statul lor membru de destinație.

134. În această privință, considerăm că, prin intermediul criticii menționate, Regatul Unit urmărește să conteste, în realitate, temeinicia celui de al doilea și a celui de al treilea motiv, referitoare la estimarea resurselor proprii și, respectiv, la încălcarea dispozițiilor în materie de resurse proprii provenite din TVA. Astfel, această critică constă, în realitate, în repunerea în discuție a aprecierii Comisiei cu privire la natura mărfurilor luate în considerare pentru aceste estimări și eventuala destinație a acestora. În plus, trebuie aprobată, în opinia noastră, argumentația Comisiei care, pentru a respinge critica întemeiată pe lipsa datelor în ceea ce privește natura și volumul mărfurilor luate în considerare în scopul prezentei proceduri, arată că Regatul Unit a introdus el însuși informațiile în baza de date Surveillance 2, pe care s‑a întemeiat Comisia în avizul său motivat și în cererea sa introductivă(44). Prin urmare, nu se poate constata nicio încălcare a dreptului la apărare referitoare la lipsa de informații cu privire la natura mărfurilor și la statul lor membru de destinație.

135. Având în vedere cele de mai sus, prima excepție de inadmisibilitate invocată de Regatul Unit, întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare în cursul procedurii precontencioase, precum și al procedurii în fața Curții, trebuie înlăturată.

2.      Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe neregularitatea procedurii precontencioase și a cererii introductive în ceea ce privește în special regimul vamal 42

136. Regatul Unit susține că, prin faptul că nu i‑a comunicat, în cursul fazei precontencioase și ulterior în cererea introductivă, informații detaliate cu privire la temeiul de fapt al pretinselor neîndepliniri ale obligațiilor, în special în temeiul regimului vamal 42, Comisia nu i‑a dat posibilitatea să înțeleagă aceste obiecțiuni și l‑a împiedicat astfel fie să își respecte obligațiile, fie să își pregătească apărarea. Acesta subliniază că nu este furnizată nicio informație cu privire la cuantumul pierderilor de resurse proprii provenite din TVA, la identitatea operatorilor vizați și a statelor membre de destinație, precum și la măsurile luate de acestea din urmă pentru a recupera TVA‑ul datorat de operatorii respectivi. Regatul Unit deduce de aici că reclamația formulată în acest temei este inadmisibilă.

137. Totuși, observăm mai întâi că această excepție de inadmisibilitate privește consistența și caracterul suficient al elementelor de fapt și de probă furnizate de Comisie în susținerea cererii sale. Or, considerăm că asemenea elemente țin mai mult de examinarea temeiniciei neîndeplinirii obligațiilor invocate decât de regularitatea procedurii precontencioase și a cererii subsecvente(45). De asemenea, argumentele întemeiate pe caracterul insuficient al informațiilor comunicate de Comisie ne pare că trebuie să fie examinate în cadrul analizei de către Curte a elementelor de probă prezentate de Comisie.

138. În continuare, presupunând că Curtea reține calificarea drept excepție de inadmisibilitate, din dosarul prezentat Curții reiese că elementele comunicate cu ocazia schimburilor precontencioase și reluate în cererea introductivă erau suficiente pentru ca Regatului Unit să i se fi oferit posibilitatea de a se apăra. Astfel, din raportul OLAF, pe care s‑a întemeiat Comisia, reiese că destinația finală a majorității importurilor subevaluate, în măsura în care erau supuse regimului vamal 42 și destinația lor putea fi stabilită, nu era Regatul Unit, ci alte state membre, ceea ce a rezultat din pierderile substanțiale referitoare la TVA în statele membre de destinație a bunurilor(46). OLAF a arătat de asemenea că, în graficul fraudei în cauză, o mare parte dintre bunuri erau deturnate către piața neagră, astfel încât TVA‑ul nu era deloc plătit. Aceste afirmații au fost ulterior prezentate în avizul motivat și reluate în cererea introductivă. Având în vedere aceste elemente, apreciem, după cum arată Comisia în memoriul său în replică, că elementele comunicate în faza precontencioasă și apoi dezvoltate în cererea introductivă nu împiedicau Regatul Unit să se apere împotriva afirmațiilor referitoare la aceste pierderi.

139. În consecință, propunem respingerea celei de a doua excepții de inadmisibilitate invocate de Regatul Unit.

3.      Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe încălcarea de către Comisie a principiilor încrederii legitime, securității juridice, estoppel și cooperării loiale

140. Regatul Unit apreciază că prezenta acțiune, în măsura în care acoperă perioada până la sfârșitul lunii februarie 2015, ar trebui respinsă pentru motivul că încalcă principiile încrederii legitime, securității juridice, estoppel și cooperării loiale. Acesta arată că numeroasele declarații efectuate de OLAF în anii 2014 și 2015 și în raportul său din martie 2017 au determinat o încredere legitimă în privința sa(47). Ar reieși în special din raportul OLAF că, în niciun moment înainte de sfârșitul fazei operaționale a operațiunii Snake în martie 2014(48), acest oficiu nu a evidențiat o neîndeplinire de către Regatul Unit a obligațiilor sale în temeiul dreptului Uniunii. Mai precis, Regatul Unit se referă la trei asigurări specifice pretins date de Comisie și de OLAF în perioada încălcării, din care ar rezulta că acestea considerau, pe de o parte, că statul respectiv nu încălca obligațiile care îi reveneau în temeiul dreptului Uniunii în materie de protecție a intereselor financiare ale Uniunii și de combatere a fraudei și, pe de altă parte, că statul menționat nu ar fi supus unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. În consecință, Comisia nu ar trebui să fie autorizată să revină asupra poziției sale întemeiate pe aceste trei asigurări.

141. Mai întâi, dintr‑un proces‑verbal al reprezentanților acestui stat ar rezulta că, în cadrul unei reuniuni desfășurate cu OLAF la 13 iunie 2014, acesta din urmă era „mulțumit de progresele realizate de Regatul Unit, precum și de măsurile care fuseseră deja luate la acea dată și de cele care fuseseră prevăzute”. Ar fi vorba în acest caz despre o asigurare neechivocă că OLAF nu considera că Regatul Unit își încălcase obligațiile de protecție a intereselor financiare ale Uniunii și de combatere a fraudei(49).

142. În continuare, o a doua declarație făcută în octombrie 2014 de către un agent al Comisiei, prin care Regatul Unit a fost informat că participarea sa la ACP Discount era „satisfăcătoare” și că acțiunile necesare pentru punerea în aplicare a acestei operațiuni „[fuseseră] puse în aplicare în timp util și în mod efectiv”, ar constitui o asigurare clară și neechivocă potrivit căreia Regatul Unit și‑a îndeplinit obligațiile în temeiul dreptului Uniunii în ceea ce privește participarea sa la operațiunea menționată(50). Referitor la contraargumentul Comisiei potrivit căruia această asigurare privea un singur caz rezultat din ACP Discount, Regatul Unit susține că Comisia nu poate repune în discuție asigurarea respectivă pentru motivul că ar aprecia în prezent că verificarea unui singur caz ar fi insuficientă pentru a justifica această asigurare, revenind asupra opțiunii sale inițiale de a se întemeia pe un singur caz pentru a reasigura Regatul Unit.

143. În sfârșit, Regatul Unit se referă la prima reuniune bilaterală a OLAF cu HMRC, desfășurată la 19 și 20 februarie 2015, în cursul căreia un funcționar al OLAF a declarat, potrivit procesului‑verbal al acestei reuniuni redactat de funcționarii din Regatul Unit, că, „până atunci”, statul membru respectiv făcuse „ceea ce trebuia făcut”. Potrivit Regatului Unit, această din urmă asigurare privea toate măsurile luate până atunci de el, iar nu numai problema emiterii deciziilor de plată C18 Snake.

144. Faptul că în prezent Comisia revine asupra acestor trei asigurări ar fi contrar nu numai principiului încrederii legitime, ci și principiului securității juridice, care poate fi invocat de statele membre(51), principiului venire contra factum proprium nemini licet, precum și principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE(52). Astfel, dispozițiile de drept vamal ar permite o anumită flexibilitate în ceea ce privește măsurile care trebuie luate pentru combaterea unei fraude precum cea din speță și nu ar impune în mod expres un sistem de control bazat pe filtre de depistare și pe controale prealabile, astfel încât era posibil ca OLAF și Comisia să reasigure Regatul Unit asupra faptului că, până în februarie 2015, sistemul său de control vamal era conform cu dreptul Uniunii.

145. În această privință, pentru a examina argumentele Regatului Unit, trebuie amintit de la bun început că dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui justițiabil pe care o instituție a Uniunii l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise(53). Dacă acest drept este un principiu general de drept al Uniunii care conferă drepturi particularilor(54), Curtea a extins de asemenea aplicarea sa în relațiile dintre Comisie și statele membre(55).

146. Cu toate acestea, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime presupune că autoritățile competente ale Uniunii au furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. Astfel, acest drept aparține acelui justițiabil pe care o instituție, un organ sau un organism al Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate(56), cu atât mai mult cu cât, în cadrul examinării excepției de inadmisibilitate întemeiate pe o încălcare a încrederii sale legitime, invocată de un stat membru, în temeiul adagiului reus in exceptione fit actor, acesta trebuie să facă dovada unei asemenea încălcări(57).

147. În speță, reiese, în opinia noastră, din dosar că Regatul Unit nu a primit din partea Comisiei sau a OLAF asigurări din care se putea întemeia o încredere legitimă.

148. Mai precis, în ceea ce privește cele trei afirmații la care se referă Regatul Unit, niciuna dintre ele nu constituie, în opinia noastră, o afirmație precisă și necondiționată a faptului că acțiunile și inacțiunea Regatului Unit erau conforme cu dreptul Uniunii sau că acest stat nu a încălcat dreptul Uniunii. Astfel, pe de o parte, pretinsa declarație a agentului OLAF, în cadrul unei reuniuni care a avut loc la 13 iunie 2014(58), este prea generală pentru a putea constitui temeiul unei încrederi legitime cu privire la lipsa unei eventuale acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. În plus, această declarație trebuie analizată în contextul său, din care rezultă că a fost făcută în cadrul unei reuniuni între OLAF și Regatul Unit privind operațiunea Snake și în special al unei discuții privind eventuala emitere de către acest stat a deciziilor de plată C18 Snake. Cu toate acestea, este cert că Regatul Unit le‑a retras după reuniune, astfel încât declarația respectivă, care ia act de progresele pe care le‑ar fi făcut acest stat, și‑a pierdut o mare parte din valoarea sa. Același lucru este valabil și pentru observațiile făcute de OLAF la reuniunea din 19 și 20 februarie 2015, care plecau de la premisa că Regatul Unit emisese aceste decizii de plată(59). Pe de altă parte, în ceea ce privește observația, efectuată în octombrie 2014, potrivit căreia OLAF considera că participarea Regatului Unit la ACP Discount era satisfăcătoare și că acțiunile necesare pentru punerea în aplicare a operațiunii respective „au fost puse în aplicare în mod oportun și eficient”(60), trebuie constatat că aceasta nu constituie o apreciere cu privire la respectarea dreptului Uniunii de către statul în cauză în materie de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, din moment ce aceasta nu privea decât un singur caz rezultat din ACP Discount și nu reflectă în mod necesar conținutul tuturor schimburilor pe care statul respectiv le avea cu Comisia și cu OLAF la acel moment.

149. Rezultă că cele trei declarații sau afirmații pe care se întemeiază Regatul Unit nu pot fi calificate drept asigurări „precise, necondiționate și concordante”, cu atât mai mult cu cât au intervenit într‑un context caracterizat printr‑un dialog intens și continuu pe o perioadă relativ lungă între serviciile OLAF și cele ale Comisiei, pe de o parte, și cele ale Regatului Unit, pe de altă parte. Astfel, după cum susține Comisia, acestea intervin în cadrul acțiunii întreprinse de OLAF(61) prin care se urmărește să se convingă statele membre să ia măsuri de control vamal prealabile vămuirii și întemeiate pe o analiză de risc, precum pragul bazat pe prețurile minime acceptabile. Rezultă în mod clar din acest context că astfel de asigurări nu au fost date nici de OLAF, nici de Comisie.

150. În orice caz, asemenea declarații sau afirmații nu se pot opune, în plus, constatării obiective a nerespectării obligațiilor care revin statelor membre în temeiul procedurii prevăzute la articolul 258 TFUE. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, această procedură se sprijină pe constatarea obiectivă a nerespectării de către un stat membru a obligațiilor pe care i le impune dreptul Uniunii și principiile respectării încrederii legitime și cooperării loiale nu ar putea fi invocate de către un stat membru ca să împiedice o asemenea constatare obiectivă, din moment ce acceptarea acestei justificări ar fi contrară obiectivului urmărit de procedura menționată(62). În ceea ce privește în special revenirea serviciilor Comisiei și incidența sa eventuală asupra temeiniciei neîndeplinirii obligațiilor reproșate Regatului Unit, potrivit jurisprudenței constante, Comisia nu este abilitată să ofere garanții privind compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui anumit comportament și, în niciun caz, aceasta nu dispune de competența de a autoriza comportamente contrare dreptului respectiv(63). Rezultă din aceasta, în opinia noastră, că statele membre nu pot respinge, în cadrul unui sistem în care sunt responsabile de punerea în aplicare adecvată a legislației vamale a Uniunii pe teritoriul lor național, responsabilitatea unei încălcări a dreptului Uniunii pe care ar putea să o fi săvârșit, susținând că Comisia nu le‑a reproșat acest lucru la un moment dat.

151. În sfârșit, este suficient să se constate că afirmațiile întemeiate pe securitatea juridică, pe principiul estoppel și pe lipsa cooperării loiale a Comisiei cu Regatul Unit sunt lipsite, astfel cum rezultă din memoriul în apărare al acestui stat, de conținut autonom. Astfel, în memoriul său, Regatul Unit nu prezintă în esență motivele pentru care aceste principii ar fi încălcate(64), astfel încât afirmațiile respective depind de argumentele întemeiate pe încălcarea încrederii legitime analizate mai sus și trebuie înlăturate pentru aceleași motive ca și cele expuse în cadrul acestei analize.

152. Prin urmare, această excepție de inadmisibilitate trebuie, în opinia noastră, să fie respinsă.

4.      Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe imposibilitatea de a dispune punerea la dispoziție a sumelor în temeiul articolului 258 TFUE

153. În primul rând, Regatul Unit invocă inadmisibilitatea acțiunii în măsura în care urmărește în esență să obțină plata de către acest stat a unor sume specifice și excepțional de ridicate la bugetul Uniunii.

154. Mai precis, întemeindu‑se pe jurisprudența Curții(65), Regatul Unit invocă inadmisibilitatea părții din concluziile cererii introductive referitoare la punerea la dispoziția bugetului Uniunii a unui cuantum determinat al resurselor proprii tradiționale de aproximativ 2,7 miliarde de euro, pentru motivul că, în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, Curtea nu poate obliga un stat membru să înscrie în bugetul Uniunii sume determinate de resurse proprii care ar fi neplătite ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor reproșate acestui stat membru. În consecință, al treilea paragraf al primului capăt de cerere din cererea introductivă formulat la punctul 370 din aceasta ar fi inadmisibil, cu atât mai mult cu cât, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul acestei acțiuni, Curtea poate numai să constate neîndeplinirea de către un stat membru a obligațiilor sale în temeiul dreptului Uniunii și nu poate dispune ca acest stat membru să ia anumite măsuri.

155. Regatul Unit respinge de asemenea argumentul Comisiei potrivit căruia aceasta ar fi „structurat” cu atenție concluziile cererii sale introductive în prezenta cauză, astfel încât să evite eroarea săvârșită în cele două cauze Comisia/Germania menționate mai sus. Ar fi vorba despre un artificiu destinat să eludeze necompetența Curții, din moment ce Comisia ar urmări să obțină același rezultat precum cel urmărit în aceste două cauze prin utilizarea unei formulări diferite.

156. În plus, demersul Comisiei ar lipsi Regatul Unit de posibilitatea care îi este oferită de articolul 260 TFUE de a remedia orice încălcare constatată în temeiul articolului 258 TFUE și nu ar respecta, așadar, competențele Comisiei, ale Curții și, respectiv, ale statelor membre în temeiul tratatelor Uniunii.

157. Prezenta cauză s‑ar distinge de cea în discuție în Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca(66). Curtea ar fi admis în mod cert în aceasta o acțiune prin care se urmărea constatarea faptului că statul membru în cauză nu își îndeplinise obligația de a pune la dispoziția Uniunii resurse proprii într‑un anumit cuantum, însă, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 56 din această hotărâre, nici existența unei datorii vamale, nici cuantumul pierderilor de resurse proprii nu erau contestate în cauza amintită.

158. Apreciem că această argumentație nu poate fi admisă. În această privință, din al treilea paragraf al primului capăt de cerere rezultă că, enumerând cuantumurile pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru perioada cuprinsă între 2011 și 2017, cererea introductivă a Comisiei urmărește să descrie întinderea neîndeplinirii obligațiilor, cuantificând pierderile respective. Deși acest al treilea paragraf cuprinde expresia „pierderile de resurse proprii tradiționale care trebuie puse la dispoziția bugetului Uniunii”(67) criticată de Regatul Unit, considerăm că această parte a tezei nu trebuie interpretată ca cerere de obligare a acestui stat la plata sumelor în cauză în cadrul prezentei acțiuni, ci obiectul acesteia este descrierea cantitativă a neîndeplinirii obligațiilor, urmărind astfel să demonstreze cuantumurile specifice pe care statul menționat nu le‑a pus la dispoziția bugetului Uniunii.

159. În ceea ce privește argumentația întemeiată pe cele două cauze în care s‑au pronunțat Hotărârile Comisia/Germania(68), este suficient, în opinia noastră, să se constate că modul de redactare a concluziilor Comisiei prezentate în aceste cauze și care a făcut obiectul unei aprecieri critice de către Curte în hotărârile menționate este diferit de modul de redactare a concluziilor în discuție în prezenta procedură. Astfel, în aceste cauze, Comisia solicita Curții să oblige statul membru pârât să efectueze plata sumelor dacă s‑a stabilit că acest stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile în temeiul dreptului Uniunii(69). În cadrul acestor două hotărâri, Curtea a arătat că ceea ce Comisia solicita nu era să declare că statul membru în cauză nu își îndeplinise obligațiile, ci să dispună acestui stat membru să ia anumite măsuri determinate(70). Rezultă, în opinia noastră, că, în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, competența Curții este limitată la constatarea încălcării dreptului Uniunii reproșate unui stat membru, fără să poată obliga statul membru în cauză să efectueze demersurile pentru a elimina această încălcare. O asemenea concluzie rezultă, în plus, din formula potrivit căreia „constatarea unei astfel de încălcări obligă […] statul membru în cauză să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții”(71), care figurează în prezent la articolul 260 TFUE. Prin urmare, procedura în fața Curții, în temeiul articolului 258 TFUE, este o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, iar nu o procedură de somație.

160. Întrucât procedura prevăzută la articolul 258 TFUE se întemeiază pe constatarea obiectivă a nerespectării de către un stat membru a obligațiilor impuse acestuia de dreptul Uniunii, hotărârile pronunțate de Curte în temeiul dispoziției menționate au în esență caracter declarativ(72), astfel încât Curtea poate declara, în acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, privind cuantumul resurselor proprii tradiționale, că un stat membru nu a pus sumele respective la dispoziția bugetului Uniunii(73). Această concluzie rezultă de asemenea, contrar afirmațiilor Regatului Unit, din Hotărârea Comisia/Danemarca(74), în care Curtea a considerat admisibilă o cerere prin care se urmărea ca aceasta să declare că, prin faptul că nu au pus la dispoziția Comisiei un anumit cuantum din resursele proprii și dobânzile de întârziere aferente, autoritățile daneze nu își îndepliniseră obligațiile. În plus, într‑o hotărâre recentă(75), Curtea a declarat că, „prin refuzul de a pune la dispoziție resurse proprii tradiționale în valoare de 2 120 309,50 euro, […] Republica Italiană nu își [îndeplinise] obligațiile care îi revin” în temeiul dreptului Uniunii. Rezultă, în opinia noastră, că Curtea poate considera admisibilă o cerere care figurează în concluziile cererii introductive a Comisiei prin care se urmărește prezentarea unui cuantum determinat al pierderilor de resurse proprii pe care le consideră datorate.

161. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul Regatului Unit potrivit căruia jurisprudența citată anterior trebuie interpretată în lumina aspectului dacă statul membru vizat de acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE contestă sau nu întinderea pierderilor de resurse proprii tradiționale legate de neîndeplinirea obligațiilor. În opinia noastră, o asemenea contestare este lipsită de pertinență ca urmare a naturii înseși a procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, care implică dreptul acestui stat membru de a contesta în fața Curții atât elementele de fapt prezentate în susținerea acțiunii Comisiei, cât și temeiul juridic al acesteia, ceea ce include, în mod logic, întinderea pierderilor de resurse proprii tradiționale. Acest lucru rezultă din posibilitatea Comisiei de a supune aprecierii Curții, în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, un diferend între aceasta și un stat membru cu privire la obligația acestuia de a pune un anumit cuantum al resurselor proprii ale Uniunii la dispoziția instituției respective, inerentă sistemului resurselor proprii menționate, astfel cum este conceput în prezent în dreptul Uniunii(76). În plus, în jurisprudența sa cea mai recentă în materie, Curtea a admis o cerere a Comisiei prin care urmărea să se constate o încălcare a dreptului Uniunii pentru motivul că un anumit cuantum al resurselor proprii nu fusese pus la dispoziție chiar dacă statul membru în cauză contesta existența unui drept al Uniunii cu privire la acest cuantum(77).

162. Pe de altă parte, trebuie înlăturată obiecția emisă de Regatul Unit potrivit căreia prezenta acțiune ar fi inadmisibilă, deoarece ar constitui o formă „deghizată” de acțiune în despăgubire și ar urmări condamnarea statului membru pentru motivul că acesta nu a pus sume specifice la dispoziția bugetului Uniunii. În cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor referitoare la resursele proprii, este evident că se pun în discuție obligații pecuniare și nicio normă de drept al Uniunii nu interzice Comisiei să le invoce în cadrul pretinsei încălcări. În acest domeniu specific, Curtea este sesizată cu acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor tocmai pentru că statele membre contestă obligația lor de a pune sumele solicitate de Comisie la dispoziția bugetului Uniunii.

163. În sfârșit, este necesar să se arate că, în memoriul său în replică, Comisia subliniază că al treilea paragraf al primului capăt de cerere trebuie înțeles ca o cerere privind anumite sume specifice pe care Regatul Unit nu le‑a pus la dispoziția bugetului Uniunii. Astfel, trebuie să se constate că însăși Comisia admite că „prezenta acțiune nu este o acțiune în reparație”, ci urmărește să se constate că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii, în special prin faptul că nu a pus la dispoziția bugetului Uniunii anumite sume specifice, o asemenea formulare fiind, după cum s‑a arătat anterior, conformă cu jurisprudența referitoare la acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE.

164. Având în vedere jurisprudența menționată mai sus și precizările aduse de Comisie, apreciem că al treilea paragraf al primului capăt de cerere trebuie înțeles în sensul că se solicită Curții să declare că Regatul Unit nu a pus anumite sume specifice la dispoziția bugetului Uniunii, cu încălcarea dreptului Uniunii și, având în vedere această jurisprudență, o astfel de cerere este admisibilă.

165. Cu titlu subsidiar, Regatul Unit susține că, în cazul în care Curtea ar decide să stabilească o sumă care trebuie pusă la dispoziția Uniunii, ea ar trebui să acorde prioritate estimării Regatului Unit întrucât revine statului membru sarcina de a evalua suma datorată. Potrivit Regatului Unit, abordarea corectă de principiu pentru a determina cuantumul pierderilor de resurse proprii se împarte în trei etape pe care cererea introdusă de Comisie le‑ar amesteca (și anume neîndeplinirea obligațiilor de către acest stat, legătura de cauzalitate și dovada sumei pentru această neîndeplinire a obligațiilor).

166. În această privință, argumentele invocate de Regatul Unit se întemeiază pe premisa potrivit căreia Comisia este obligată să demonstreze că eventualele măsuri luate de statul membru erau vădit inadecvate. Or, examinarea acestor argumente ține de temeinicia primului și a celui de al doilea motiv.

167. În lumina celor ce precedă, propunem Curții să respingă prima‑a patra excepție de inadmisibilitate invocată de Regatul Unit.

B.      Cu privire la neîndeplinirea obligațiilor în materie de protecție a intereselor financiare ale Uniunii și de combatere a fraudei, precum și a obligațiilor care decurg din reglementarea vamală a Uniunii

168. Prin intermediul primului motiv, Comisia arată în esență că, în perioada încălcării, în pofida avertismentelor și a solicitărilor repetate ale Comisiei și ale OLAF privind riscul de fraudă, Regatul Unit nu a luat măsuri pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii. Această omisiune ar constitui, pe de o parte, o neîndeplinire atât a obligațiilor generale în materie de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, cât și a celor privind combaterea fraudei prevăzute la articolul 310 alineatul (6) TFUE și la articolul 325 TFUE. Pe de altă parte, aceasta ar încălca obligația autorităților vamale, mai întâi, de a lua măsuri care vizează protejarea intereselor financiare ale Uniunii în temeiul articolului 3 din Codul vamal al Uniunii coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE, apoi, de a efectua controale pe baza unei analize de risc, în temeiul articolului 13 din Codul vamal comunitar și al articolului 46 din Codul vamal al Uniunii, și, în sfârșit, de a solicita plata de garanții în temeiul articolului 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare și al articolului 244 din regulamentul de punere în aplicare.

169. Înainte de a examina criticile specifice invocate de Comisie, vom analiza mai întâi obligațiile care revin statelor membre în temeiul articolului 310 alineatul (6) TFUE și al articolului 325 TFUE, invocate de Comisie în susținerea acțiunii sale și în special a obiectivelor lor și a jurisprudenței în materie. În continuare, va fi necesar să se aprecieze temeinicia afirmațiilor specifice invocate în temeiul acestor dispoziții și al dispozițiilor de drept derivat menționate la punctul anterior.

1.      Cu privire la obligațiile statelor membre de a combate activitățile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii

170. În măsura în care articolul 310 alineatul (6) TFUE, care prevede că „Uniunea și statele membre, în conformitate cu articolul 325, combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”, nu constituie decât o simplă dispoziție de trimitere la articolul 325 TFUE, trebuie să se considere că motivul invocat de Comisie, în măsura în care este întemeiat pe încălcarea unor dispoziții de drept primar, urmărește în realitate să reproșeze Regatului Unit că nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 325 TFUE. Acest articol este o dispoziție centrală în materie de combatere a fraudei la nivelul dreptului primar(78), în măsura în care definește obligațiile Uniunii și ale statelor membre, precum și domeniul lor de aplicare în acest domeniu care sunt ele însele concretizate, la nivelul dreptului derivat, în Codul vamal al Uniunii, în Codul vamal comunitar, în regulamentul de aplicare și în regulamentul de punere în aplicare.

171. Protecția intereselor financiare este o prioritate care reține atenția statelor membre și pe cea a Uniunii de mai mulți ani(79) întrucât resursele proprii tradiționale (constituite din taxe vamale și din contribuții privind „zahărul”) sunt colectate de statele membre pe seama Uniunii(80). În anul 2017, statele membre rețineau drept costuri de colectare 20 % din resursele proprii tradiționale(81). Frauda vamală este un fenomen în creștere, care aduce atingere acestei colectări și, așadar, intereselor financiare ale Uniunii. Pierderile legate de această fraudă erau estimate, în anul 2013, la 185 de milioane de euro pe an(82). Consecințele nefaste ale fraudei vamale depășesc domeniul intereselor financiare referitoare la bugetul Uniunii, pentru a se extinde la domeniile politice, economice și financiare, și au repercusiuni directe asupra funcționării pieței interne(83).

172. În acest context, articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE nu se limitează să prevadă o obligație abstractă a statelor membre de a combate frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii(84), ci impune cerințe minime în ceea ce privește măsurile pe care aceste state sunt obligate să le pună în aplicare pentru a combate frauda și a preveni astfel de activități. În special, această dispoziție impune ca măsurile adoptate de statele membre pentru combaterea activităților ilicite care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, pe de o parte, în temeiul alineatului (1) al acestui articol, să descurajeze fraudele și să fie efective, și, pe de altă parte, în temeiul alineatului (2) al articolului menționat, să nu fie diferite de cele pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor interese financiare.

173. Aceste cerințe au fost de asemenea amintite de jurisprudență, din care rezultă printre altele că articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE impune statelor membre o obligație de rezultat precisă, care nu este supusă niciunei condiții suplimentare(85). În măsura în care combaterea activităților ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri cu efect de descurajare și efective implică colectarea taxelor vamale și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a sumelor corespunzătoare cu titlu de resurse proprii tradiționale ale Uniunii, orice lacună în colectarea taxelor respective se poate reflecta într‑o reducere a acestor resurse. Prin urmare, statele membre sunt obligate să ia măsurile necesare pentru ca taxele vamale să poată fi colectate efectiv și integral, ceea ce presupune că controlul vamal se exercită în mod corect(86). În plus, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf TUE, statele membre ale Uniunii sunt obligate să adopte orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii(87). În această privință, din jurisprudența Curții în materie de reglementări agricole reiese că cerința impusă statelor membre de a lua orice măsură necesară pentru a asigura o protecție eficace a intereselor financiare ale Uniunii constituie o expresie specifică a obligației generale de cooperare loială care revine statelor membre în temeiul a ceea ce reprezintă în prezent articolul 4 alineatul (3) TFUE(88). În mod analog, în domeniul combaterii fraudei vamale, articolul 325 TFUE constituie, în opinia noastră, expresia specifică a principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE(89), având în vedere că articolul 325 TFUE însuși se concretizează în domeniul dreptului vamal al Uniunii prin dispozițiile codului vamal. Rezultă că principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE nu poate fi invocat în mod autonom în domeniul combaterii fraudei vamale(90).

174. Două serii de concluzii pot fi deduse din jurisprudența menționată mai sus. Pe de o parte, în afara obligației statelor membre de a prevedea, în temeiul articolului 325 alineatul (1) TFUE, sancțiuni adecvate pentru combaterea fraudei și a celorlalte activități care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, cerințele care decurg din jurisprudența menționată mai sus se aplică și activităților administrative ale statelor membre, din moment ce angajamentele pe care acestea și le‑au asumat în temeiul tratatelor le leagă integral(91).

175. Pe de altă parte, din această jurisprudență reiese că articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE impune statelor membre obligații imperative de rezultat în ceea ce privește printre altele obiectivele prevăzute de această dispoziție și în special obligația care le este impusă de a combate frauda și activitățile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, astfel încât să minimizeze eventualele pierderi pentru finanțele publice ale Uniunii în ansamblul lor. Aceasta implică faptul că, din moment ce dispoziția menționată urmărește să ducă această luptă prin măsuri performante, eficiența unei măsuri concrete sau a unui ansamblu de măsuri nu poate fi determinată decât în contextul unei situații bine definite, iar nu în mod abstract. Astfel, criminalitatea, inclusiv componenta sa deosebit de periculoasă, și anume criminalitatea organizată în domeniul fraudei și al altor activități care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, este, prin definiție, un fenomen de natură evolutivă care se adaptează treptat la contextul care o încadrează. Prin urmare, măsurile adoptate de statele membre destinate combaterii acestui fenomen trebuie să fie capabile să îl contracareze în mod constant. Dacă măsurile adoptate chiar mai recent de statele membre împotriva activităților care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii ar putea fi considerate eficiente, este posibil ca acestea să nu mai fie astfel în contextul actual. În consecință, articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE, în calitate de dispoziție care conține o obligație de rezultat, impune statelor membre nu numai adoptarea de măsuri unice de natură să prevină activitățile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, ci și o evaluare și o adaptare permanentă în timp, pentru a asigura eficiența măsurilor respective.

176. Pentru aceste motive, argumentul în apărare al Regatului Unit, potrivit căruia statele membre ar dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește mijloacele puse în aplicare pentru prevenirea unor activități ilegale contrare intereselor financiare ale Uniunii în domeniul vamal și al resurselor proprii, nu poate fi nicidecum admis. Astfel, Regatul Unit pare să sugereze că, în măsura în care punerea în aplicare a regimurilor vamale și colectarea taxelor vamale sunt în sarcina statelor membre prin intermediul autorităților lor naționale, acestea din urmă dispun și de o marjă largă în ceea ce privește punerea în aplicare a unor măsuri preventive în cadrul combaterii fraudei vamale.

177. Considerăm că o asemenea abordare este criticabilă din două motive. În primul rând, există în dreptul Uniunii o legătură directă între, pe de o parte, colectarea taxelor vamale pusă în mod direct în aplicare prin intermediul statelor membre și, pe de altă parte, resursele proprii ale Uniunii, legătură pe care Regatul Unit nu pare să o conteste(92). În al doilea rând, deși statele membre dispun într‑adevăr de o anumită latitudine referitoare la alegerea măsurilor de prevenire a fraudei și a atingerilor aduse intereselor financiare ale Uniunii, nu este mai puțin adevărat că, în temeiul jurisprudenței Curții(93), această marjă de apreciere nu este nelimitată și este subordonată principiului efectivității, care impune ca măsurile luate să fie eficiente și cu efect de descurajare și, mai specific, să asigure o colectare eficientă a resurselor proprii ale Uniunii reprezentate în special de taxele din tariful vamal comun, sub rezerva însă a respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a principiilor generale de drept al Uniunii(94). Astfel, Curtea a statuat deja că, atunci când un stat membru acceptă măsuri renunțând în general și nediferențiat la colectarea TVA‑ului, în condițiile în care are obligația de a asigura colectarea în integralitate a acestei taxe datorate pe teritoriul său, precum și colectarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii, acesta nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii(95).

178. Regatul Unit susține de asemenea faptul că punerea în aplicare a dreptului Uniunii de către un stat membru încalcă principiul efectivității numai dacă există un „risc evident și major de impunitate” sau dacă duce la inexistența sancționării(96). Or, considerăm că o astfel de interpretare este infirmată de jurisprudența din care decurge că eficiența protecției intereselor financiare ale Uniunii prevalează asupra puterii discreționare a statelor membre(97).

179. De asemenea, trebuie respinse argumentele pe care Regatul Unit le deduce, pe de o parte, din faptul că obligația de a garanta colectarea eficientă a resurselor proprii impune pur și simplu depunerea unor eforturi rezonabile pentru a controla și a recupera drepturile și taxele care contribuie la resurse și, pe de altă parte, din faptul că statele membre ar fi obligate să dea dovadă de „diligență” în colectarea resurselor proprii(98). Astfel, din prezentele concluzii(99) rezultă că efectivitatea unei măsuri adoptate pentru apărarea intereselor financiare ale Uniunii poate fi apreciată numai în contextul unor împrejurări specifice, în cadrul cărora trebuie să se stabilească dacă eforturile pentru atingerea acestui obiectiv au fost rezonabile și diligente. Este evident că o fraudă vamală vastă și organizată necesită ca statul membru să investească mai multe resurse decât în împrejurări obișnuite pentru a‑și îndeplini obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor fondatoare(100).

180. Nu poate fi reținut nici argumentul invocat de Regatul Unit potrivit căruia Comisia trebuie să dovedească, pe lângă ineficiența măsurilor naționale destinate combaterii fraudei, că statul membru este vinovat de comportament neglijent sau arbitrar. În această privință, Regatul Unit efectuează o interpretare eronată a jurisprudenței pe care o invocă(101), din care nu rezultă nicidecum că Comisia trebuia să demonstreze o neglijență sau un comportament arbitrar din partea unui stat membru pentru a demonstra existența unei neîndepliniri a obligațiilor. Dimpotrivă, apreciem că această jurisprudență trebuie interpretată în sensul că, în mod arbitrar, un stat membru nu se poate dispensa în mod unilateral de obligația de a constata un drept cu privire la cuantumul datoriei vamale și de a‑l înregistra în contul Comisiei cu titlu de resurse proprii(102).

181. Desigur, trebuie să se admită, asemenea Regatului Unit, că dispozițiile menționate ale tratatelor nu impun în mod expres un rezultat absolut și nici nu impun ca măsurile de control vamal să elimine în toate ipotezele frauda cu privire la resursele proprii ale Uniunii. Cu toate acestea, din articolul 325 TFUE, asemenea jurisprudenței menționate mai sus, rezultă că măsurile adoptate în temeiul dispozițiilor Codului vamal comunitar sau ale Codului vamal al Uniunii trebuie să fie eficiente. Principiul efectivității prevăzut la nivelul dreptului primar nu poate fi interpretat în contextul codului vamal în sensul că impune eliminarea totală a oricărei fraude vamale, o asemenea cerință nefiind realistă, dat fiind că comportamentul culpabil, inclusiv în materie vamală, va face întotdeauna parte din viața în societate. Totuși, acest principiu stabilește obligația de a controla atingerile aduse intereselor financiare ale Uniunii și de a răspunde în mod adecvat riscurilor de fraudă previzibile și actuale dovedite.

182. În măsura în care, astfel cum s‑a arătat anterior, din obligațiile la care s‑au angajat statele membre, în temeiul tratatelor fondatoare, rezultă că măsurile pe care acestea le adoptă trebuie să fie eficiente în raport cu obiectivele pe care urmăresc să le atingă și că, deși statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere referitoare la măsurile pe care le adoptă, această marjă este limitată de principiul efectivității citat anterior, aceasta implică faptul că eficacitatea acestor măsuri nu poate fi apreciată în mod abstract, ci poate fi apreciată în contextul unei situații speciale. Trebuie examinată în continuare temeinicia criticilor reținute împotriva Regatului Unit în perioada încălcării.

2.      Cu privire la măsurile care trebuie luate în temeiul reglementării vamale pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii în situația fraudei în cauză

183. Prin acțiunea formulată, Comisia reproșează în esență Regatului Unit că nu a eliminat riscurile privind frauda vamală și nu a adoptat măsuri efective de combatere a acestor riscuri. Pentru a se pronunța asupra temeiniciei prezentei acțiuni, trebuie amintit cu titlu introductiv că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, revine Comisiei obligația de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor și de a prezenta Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a putea fi invocată vreo prezumție de către Comisie(103). În speță, se ridică problema dacă Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale că măsurile adoptate de Regatul Unit pentru combaterea fraudei privind subevaluarea unui produs la import în perioada încălcării erau lipsite de efectivitate în vederea colectării în integralitate a resurselor proprii ale Uniunii în temeiul taxelor vamale, în pofida faptului că autoritățile Regatului Unit aveau cunoștință de trăsăturile constitutive și de amploarea fraudei perpetuate la frontierele sale(104).

a)      Cu privire la caracteristicile fraudei perpetuate de importatorii în cauză și luarea la cunoștință de către autoritățile Regatului Unit a acestei fraude

184. Comisia și Regatul Unit par să fie de acord cu privire la faptul că acest stat a făcut obiectul unei fraude vaste și organizate înainte și în perioada încălcării. Este de asemenea cert că frauda în cauză consta în faptul că valorile unor importuri erau declarate la niveluri extrem de scăzute de către importatori, grupuri infracționale chineze, care operau în rețea și utilizau societăți numite „phoenix”, și anume întreprinderi constituite exclusiv în scopul săvârșirii fraudei, care dispuneau de resurse extrem de reduse și care erau plasate în lichidare sau dispăreau de îndată ce corectitudinea valorilor declarate era pusă la îndoială de autoritățile vamale, făcând puțin probabilă, chiar practic imposibilă orice recuperare ulterioară a taxelor vamale(105). Era vorba despre o fraudă în același timp mobilă și foarte reactivă, în sensul că importurile frauduloase erau deplasate rapid dintr‑un stat membru în altul și, în cadrul unui stat membru, dintr‑un port în altul, la orice anunț al unui control din partea autorităților naționale. Astfel, activitățile frauduloase implicau volume foarte mari de produse care puteau fi deplasate către statele membre cu un mecanism de control relativ scăzut.

185. În această privință, este revelator faptul că, deși respinge că nu și‑a îndeplinit obligațiile în temeiul dreptului Uniunii, Regatul Unit recunoaște, în raportul anexat la răspunsul său din 11 februarie 2019 la avizul motivat, că „exista fără nicio îndoială [în Regatul Unit] o fraudă întemeiată pe subevaluarea importurilor de produse textile și de încălțăminte din China în perioada acoperită de cererea introductivă a Comisiei”(106). Acest raport recunoștea de asemenea că „[f]rauda nu suscita nicio îndoială și trebuiau luate contramăsuri pentru a pune capăt fraudei și pentru a favoriza comerțul loial în favoarea unor operatori legitimi”(107). În memoriul în apărare, Regatul Unit apreciază că este victima fraudei și că nu ar avea niciun interes să permită continuarea sau extinderea acestei activități infracționale.

186. Prin urmare, din dosar rezultă că, în cadrul procedurilor precontencioasă și contencioasă, Regatul Unit a admis totuși existența fraudei, subliniind în numeroase rânduri în memoriul său în apărare că nu a luat cunoștință de această fraudă decât în mod progresiv(108). Astfel, potrivit Regatului Unit, în cadrul ACP Discount în lunile noiembrie și decembrie 2011, Comisia și statele membre nu aveau în mod evident o idee clară în legătură cu prevalența fraudei privind subevaluarea importurilor, dat fiind că obiectivul acestei operațiuni era de „a verifica riscul de subevaluare” a produselor în cauză. Regatul Unit susține că OLAF și anumite state membre implicate au început să înțeleagă bine acțiunile frauduloase cu care se confruntau abia la sfârșitul anului 2014 și în cursul operațiunii Snake. În această privință, raportul OLAF ar menționa numai că Regatul Unit cunoștea suficient de bine frauda din anul 2014. După această operațiune, cunoașterea fraudei de către statele membre, în special a amplorii sale reale și a dimensiunii sale europene, s‑ar fi dezvoltat încă mai ales la începutul anului 2015(109) și în cursul anului 2017(110).

187. Republica Portugheză susține acest argument în apărare al Regatului Unit, apreciind în esență că autoritățile Regatului Unit nu erau conștiente de o practică generalizată de declarații în vamă false în momentul primirii unui mesaj formal de asistență reciprocă din partea OLAF în anul 2015(111). În plus, faptul că un stat membru a devenit conștient, din luna martie 2012, de existența unor fraude privind subevaluarea care implicau operatori care nu își îndeplineau obligațiile nu îi oferea indicații concrete în ceea ce privește existența unor declarații în vamă inexacte care necesitau o verificare sistematică din partea sa.

188. Or, în speță, din dosar reiese că Regatul Unit a fost informat complet cu privire la frauda privind subevaluarea și la caracteristicile menționate mai sus, precum și cu privire la necesitatea de a adopta măsuri eficiente de combatere a acestei fraude în perioada încălcării. Astfel, din luna aprilie 2007, într‑un mesaj de asistență reciprocă, OLAF indica riscul pe care îl prezentau produsele textile și încălțămintea din China și descria metodele acestora(112). Prin mesajul respectiv, OLAF invita toate statele membre, pe de o parte, să analizeze importurile de produse textile și de încălțăminte provenite în special din China pentru a identifica eventuale indicii ale unor importuri subevaluate și, pe de altă parte, să efectueze controale adecvate cu ocazia vămuirii realizate pentru astfel de importuri(113). Ținând seama de caracteristicile menționate mai sus ale fraudei privind importul, OLAF preciza deja că toate statele membre puteau fi vizate, subliniind că exista un risc de deturnare a fraudei către alte porturi ale Uniunii(114). Rezultă că, în anul 2007, OLAF stabilise deja elementele esențiale ale comerțului fraudulos și le adusese imediat în atenția statelor membre.

189. În plus, în memoriul în apărare, Regatul Unit susține că, în anul 2009, Comisia a invocat neregulile constatate în Belgia și în Țările de Jos, dar nu și în Regatul Unit. În această privință, este necesar să se constate că respectivul mesaj de asistență reciprocă transmis de Comisie statelor membre indica în mod expres că „[t]oate statele membre [erau] vizate” și le invita să „ia măsuri adecvate pentru combaterea fenomenului endemic al subevaluării”(115). Trebuie amintit că, în mod cert, asemenea mesaje de asistență reciprocă urmăreau să comunice informații(116) și nu puteau prevedea obligația de a efectua controale vamale, acestea din urmă fiind în sarcina autorităților naționale(117). Totuși, aceste mesaje constituie elemente de natură să recomande Regatului Unit să pună în aplicare măsuri speciale pentru combaterea fraudei și pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii(118).

190. În consecință, contrar celor susținute de Regatul Unit, din dosar nu reiese că OLAF și statele membre au început cu adevărat să înțeleagă mecanismul fraudulos în cauză la momentul finalizării operațiunii Snake. Astfel, pe de o parte, o operațiune vamală comună precum operațiunea Snake este un răspuns la o problemă care a fost identificată anterior în mod clar la nivelul Uniunii(119). Potrivit raportului final referitor la această operațiune, pregătirea sa se baza pe „evaluarea aprofundată a amenințărilor ridicate de frauda vamală privind subevaluarea care afectează [Uniunea][, care] a confirmat că sectorul textil era în mod considerabil afectat de […] subevaluare, [iar] capitolele cele mai vizate [erau] capitolele 61-64 din NC”, realizată anterior de OLAF. Pe de altă parte, dintr‑un raport al Curții de Conturi reiese că Comisia furnizase „orientări clare statelor membre cu privire la modul de combatere a subevaluării în cadrul punerii în aplicare a [ACP Discount] referitoare la subevaluarea produselor textile și a încălțămintei importate din China”(120). Rezultă că, atunci când au desfășurat ACP Discount în anul 2011, statele membre erau deja pe deplin conștiente de fraudă și de mijloacele de combatere a acesteia(121).

191. În sfârșit, Republica Portugheză invocă raportul special al Curții de Conturi din 2015(122) pentru a demonstra că operațiunea vamală comună a fost prima care a revelat existența fraudei. Or, este suficient să se constate că, potrivit acestui raport, o operațiune vamală comună a OLAF a permis să se constate că „40 % din [produsele textile și din încălțămintea originare din China] [puse] în liberă circulație sub regimul vamal 42 erau subevaluate” și a avut drept scop să expună problema preexistentă și măsurile care trebuiau adoptate. O asemenea afirmație nu constituie o constatare că combaterea fraudei privind subevaluarea vamală constituia o problemă nouă, ci o confirmare că era vorba despre o cauză importantă de subevaluare.

192. Din cele de mai sus rezultă că, pe întreaga perioadă de încălcare și în special de la începutul acestei perioade, Regatul Unit avea pe deplin cunoștință de caracteristicile esențiale atât ale fraudei, cât și ale măsurilor care puteau fi luate pentru combaterea ei. Această cunoaștere putea genera îndoieli în rândul autorităților vamale naționale. Ținând seama de elementele respective, se ridică problema contramăsurilor pe care aceste autorități erau obligate să le ia în temeiul dreptului Uniunii.

b)      Cu privire la obligația de a institui o analiză de risc, de a efectua controale prealabile acordării liberului de vamă și la necesitatea de a constitui garanții

193. Comisia reproșează Regatului Unit că nu a luat o serie de măsuri de control cât mai devreme posibil, deși riscul de fraudă era constatat și se stabilise că aceasta era larg răspândită. Comisia susține că a solicitat în mod repetat statelor membre să aplice praguri de valoare în calitate de indicatori ai riscului de subevaluare, să controleze fizic transporturile declarate la valori inferioare pragurilor prețului minim acceptabil, să conteste valoarea în vamă declarată, dacă este cazul, și să solicite garanții pentru a acoperi taxele suplimentare eventual exigibile înainte de punerea în liberă circulație a mărfurilor. Mai precis, în împrejurări precum cele din speță, ar fi fost indispensabile controale prealabile acordării liberului de vamă, din moment ce întreprinderile implicate în fraudă erau societăți care dispăreau de îndată ce declarațiile erau contestate, ceea ce ar face imposibilă recuperarea taxelor după punerea în liberă circulație a mărfurilor importate. În plus, controlul fizic al mărfurilor care se aflau încă sub supraveghere vamală ar fi permis evaluarea calității mărfurilor în vederea determinării valorii lor în vamă. Or, cu excepția operațiunii Snake, Regatul Unit nu ar fi luat astfel de măsuri.

194. Invitând statele membre să aplice instrumentele preventive pentru a identifica importurile frauduloase posibile, Comisia a propus statelor membre, printre instrumentele potențiale, metodologia OLAF, care constă în esență în calcularea pragurilor de risc de subevaluare, și anume prețul minim acceptabil, pentru fiecare cod de produs din Nomenclatura combinată în cauză (la nivelul opt cifre) pornind de la prețul mediu corectat, cu alte cuvinte o medie aritmetică (neponderată) a valorilor medii declarate la import în cele 28 de state membre pentru fiecare dintre codurile respective pe o perioadă de patru ani(123). Prețul este corectat în sensul eliminării unor valori extrem de scăzute sau de ridicate care par eronate. Prețul minim acceptabil este astfel calculat ca fiind egal cu 50 % din prețul mediu corectat pentru diferitele coduri de produse. Comisia își întemeiază această metodologie pe Hotărârea EURO 2004. Hungary(124), din care ar decurge că, atunci când „prețul declarat era mai mic cu mai mult de 50 % față de prețul mediu statistic” și, așadar, sub prețurile minime acceptabile, sunt permise îndoieli serioase în ceea ce privește validitatea declarațiilor în cauză, astfel încât aceste mărfuri nu pot fi puse în liberă circulație fără un control prealabil. Comisia invocă de asemenea Hotărârea Comisia/Portugalia(125), în care Curtea a declarat că trebuie să se procedeze la verificarea unei declarații vamale, în special atunci când autoritățile vamale dispun de informații concrete în ceea ce privește incorectitudinea acestei declarații.

195. Comisia critică de asemenea Regatul Unit pentru că nu a impus constituirea de garanții pentru toate declarațiile vamale a căror valoare declarată poate fi considerată anormal de mică și care, în consecință, trebuie verificate. În temeiul articolului 244 din regulamentul de punere în aplicare și al articolului 248 din regulamentul de aplicare, în cazul în care este depusă o declarație vamală, taxele aplicabile ar trebui să fie fie plătite, fie acoperite de o garanție înainte de acordarea liberului de vamă mărfurilor. Regatul Unit ar fi omis să solicite plata unor garanții întemeiate pe valoarea totală a taxelor la import care pot fi exigibile cu încălcarea acestor dispoziții.

196. Regatul Unit răspunde în esență că revine Comisiei sarcina de a demonstra că opțiunile sale cu privire la măsurile antifraudă erau vădit inadecvate sau lipsite de orice caracter rezonabil. Acesta apreciază că nu era obligat să efectueze verificări sau să obțină garanții în raport cu toate declarațiile care erau inferioare pragului de 50 % din prețul mediu stabilit de OLAF(126). În Hotărârea EURO 2004. Hungary(127), Curtea ar fi explicat că autoritățile vamale naționale erau autorizate, fără a fi obligate în acest sens, să se întemeieze pe diferența de preț pentru a respinge valoarea declarată. În ceea ce privește Hotărârea Comisia/Portugalia(128), Regatul Unit arată că Comisia estompează distincția dintre, pe de o parte, motivele pentru care o verificare se poate justifica în temeiul regulamentului de punere în aplicare și al regulamentului de aplicare și, pe de altă parte, momentul în care verificarea devine necesară în sensul hotărârii menționate mai sus.

197. Regatul Unit apreciază că era el însuși victima fraudei, astfel încât nu avea niciun interes să permită continuarea acestei încălcări. În opinia sa, întrucât frauda respectivă era foarte dificil de controlat, avea nevoie de timp pentru a lua măsuri adecvate și pentru a defini cele mai bune mijloace de a o combate. Acesta consideră că și‑a îndeplinit obligația de a combate frauda în discuție prin participarea activă la operațiunile de luptă antifraudă organizate de OLAF, și anume ACP Discount în anul 2011 și operațiunea Snake în anul 2014. În plus, începând cu anul 2015, Regatul Unit ar fi luat măsuri pentru combaterea fraudei privind subevaluarea prin intermediul operațiunii Breach, în cadrul căreia autoritățile sale ar fi emis numeroase decizii de plată C18, reprezentând o valoare de aproape 35 de milioane GBP în taxe vamale. În plus, în anul 2016 ar fi fost lansată operațiunea Samurai, ceea ce ar implica mai ales controale prealabile și activități de instruire privind regimul vamal 42. Întemeindu‑se pe concluziile acestor din urmă operațiuni, Regatul Unit ar fi lansat operațiunea Swift Arrow începând din luna octombrie 2017.

198. În ceea ce privește constituirea de garanții, Regatul Unit consideră că, pe de o parte, adoptarea unei concepții atât de generale precum cea propusă de Comisie în legătură cu garanțiile care trebuie impuse aduce o atingere inacceptabilă drepturilor patrimoniale ale importatorilor, atât în temeiul articolelor 16 și 17 din cartă, cât și al articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Paris la 20 martie 1952 (denumit în continuare „Primul protocol adițional”), și că, pe de altă parte, pentru ca o cerere de garanții să fie validă, ea trebuie să se întemeieze pe o bază adecvată în vederea determinării valorii reale a mărfurilor. Utilizarea prețului mediu pentru fiecare cod de produs în metodologia OLAF ar expune în mare măsură statele membre la reclamații din partea operatorilor.

1)      Observațiile introductive

199. Din examinarea înscrisurilor părților reiese că Comisia nu neagă că Regatul Unit a pus în aplicare, în perioada încălcării, anumite măsuri prin care se urmărea combaterea subevaluării frauduloase, dar susține că anumite măsuri utilizate erau ineficiente pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii, în timp ce altele nu au fost nicidecum aplicate. Prin urmare, pentru a examina argumentele invocate în cadrul primului motiv al acțiunii, trebuie să se stabilească obiectivele și domeniul de aplicare al obligațiilor care revin statelor membre în temeiul dreptului vamal al Uniunii, ceea ce va permite să se aprecieze caracterul eficient (sau nu) al măsurilor puse în aplicare de Regatul Unit(129).

200. În această privință, trebuie amintit că, în măsura în care, pentru a proteja în mod eficient interesele financiare ale Uniunii, pot fi luate în considerare măsuri foarte diverse, comparația dintre ele în ceea ce privește eficiența se poate dovedi puțin mai ușor de realizat într‑un caz precum cel din speță, din moment ce dreptul Uniunii acordă statelor membre o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea măsurilor(130). Cu toate acestea, trebuie considerate ca fiind ineficiente, în opinia noastră, măsurile adoptate care, ținând seama de particularitățile unei anumite situații, nu permit în mod vădit atingerea obiectivelor urmărite de dreptul primar și de dreptul derivat al Uniunii. În acest scop, este necesar să se aprobe unul dintre argumentele în apărare invocat de Regatul Unit în cadrul prezentei proceduri, potrivit căruia revine Comisiei sarcina de a demonstra printre altele că măsurile pe care acest stat pretinde că le‑a pus în aplicare în perioada încălcării în vederea prevenirii fraudei în cauză erau vădit lipsite de efectivitate în vederea colectării eficiente a resurselor proprii ale Uniunii în integralitate sub formă de taxe vamale(131). Având în vedere durata încălcării imputate Regatului Unit, apreciem că trebuie să se țină seama de faptul că gradul de eficacitate a unei măsuri puse în aplicare de un stat membru nu poate apărea decât în cadrul analizei sale detaliate. Pentru a evita astfel defavorizarea retroactivă a unui stat membru în lumina cunoștințelor dobândite ulterior, ineficiența măsurilor efectiv aplicate nu poate fi reproșată decât ex ante, cu alte cuvinte în lumina cunoștințelor de care dispuneau autoritățile naționale competente la momentul punerii lor în aplicare. Situația este însă diferită în cazurile în care dreptul Uniunii impune în mod imperativ statelor membre obligația de a adopta anumite măsuri determinate. Într‑un asemenea caz, eficiența măsurii în cauză ar trebui deja pusă în balanță chiar de legiuitorul Uniunii, astfel încât simpla sa nepunere în aplicare constituie o încălcare a dreptului Uniunii.

2)      Cu privire la obligația de a utiliza analiza de risc

201. Atât articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar, cât și articolul 46 alineatele (2) și (4) din Codul vamal al Uniunii, aplicabile înainte și, respectiv, după 1 iunie 2016, obligă autoritățile naționale să efectueze controale vamale bazate pe o „analiză de risc” și să aplice o „gestionare a riscurilor”. Regulamentul (CE) nr. 648/2005(132) și dispozițiile sale de punere în aplicare(133) au instituit un sistem de gestionare a riscurilor comune în Uniune, potrivit căruia controalele vamale se bazează în special pe o analiză a riscurilor prin folosirea unor procedee informatice(134). În prezent, normele de gestionare a riscurilor sunt prevăzute la articolul 46 din Codul vamal al Uniunii, al cărui alineat (2) reia în esență articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar. Acesta din urmă, printre altele, aplicabil la începutul perioadei de încălcare (respectiv noiembrie 2011-iunie 2016), prevedea că controalele vamale, altele decât controalele inopinate, „ar trebui să se bazeze pe o analiză a riscurilor prin folosirea unor procedee informatice, obiectivul acestora fiind stabilirea și cuantificarea riscului, precum și elaborarea măsurilor necesare pentru evaluarea acestora”(135). Prin urmare, aceste dispoziții impun în esență statelor membre să introducă un sistem de gestionare a riscurilor pentru a efectua controale vamale obișnuite(136).

202. Gestionarea riscurilor a devenit un instrument important la nivel mondial în materie de control vamal(137) și a făcut obiectul mai multor studii(138). În lipsa unor dispoziții comunitare în materie, Comisia a adăugat o definiție a noțiunii de „gestionare a riscului” în Propunerea de regulament (CE) nr. 648/2005(139), care cuprinde „determinarea și punerea în aplicare sistematică a tuturor măsurilor necesare pentru a limita expunerea la risc”, acest termen vizând „activități cum ar fi culegerea de date și informații, analiza și evaluarea riscurilor, recomandarea și executarea măsurilor, precum și controlul și evaluarea periodică a procesului și a rezultatelor acestuia, pe baza surselor și strategiilor internaționale, comunitare și naționale”(140). Noțiunea de „analiză a riscurilor” a fost introdusă în Codul vamal comunitar prin Regulamentul nr. 648/2005, care a modificat articolul 13 din acesta. Comisia a explicat acea adăugare ca o nevoie de „a introduce obligația statelor membre de a utiliza tehnici de analiză a riscurilor”, precizând totodată că, „în lipsa unor criterii comunitare sau internaționale, criteriile naționale [erau] aplicate (după cum era cazul în momentul adoptării acestei propuneri)”(141). Prin această nouă dispoziție, Comisia urmărea printre altele să elaboreze un „cadru comun de gestionare a riscurilor”, permițând totodată ca sistemele naționale de analiză a riscurilor și a criteriilor naționale să poată fi utilizate în continuare(142).

203. Astfel, analiza contextuală a dreptului vamal al Uniunii confirmă concluzia care decurge dintr‑o interpretare literală a articolului 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar și a articolului 46 alineatele (2) și (4) din Codul vamal al Uniunii, potrivit căreia punerea în aplicare a unei analize și a evaluării riscurilor întemeiate pe o analiză sistematică a datelor de către statele membre, în conformitate cu taxele vamale comunitare și cu cele ale Uniunii, este o obligație, iar nu o facultate. În ceea ce privește măsurile de control vamal puse în aplicare, acestea trebuie să se bazeze pe o analiză a riscurilor, ceea ce implică faptul că trebuie să fie selectate în funcție de riscurile identificate în cadrul evaluării lor și să fie de natură să le neutralizeze. Astfel, după cum s‑a explicat deja(143), articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar și articolul 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii, interpretate în lumina articolului 325 TFUE, trebuie interpretate în sensul că implică printre altele obligația statelor membre de a adapta în permanență instrumentele analizei de risc, pentru ca acestea din urmă să acopere în orice moment riscurile identificate de controalele vamale și să țină seama în permanență de evoluția lor. Aceasta înseamnă că analiza riscurilor efectuată de statele membre ar trebui printre altele să determine mărfurile care ar trebui să facă obiectul unor controale și mijloacele utilizate în acest sens.

204. Rezultă din cele ce precedă că, în contextul prezentei cauze, din momentul în care un risc important de fraudă vamală pe întreg teritoriul vamal al Uniunii privind produse importate din China era cunoscut la nivelul Uniunii, statele membre erau obligate printre altele, în temeiul articolului 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar [și ulterior al articolului 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii], să își adapteze propriile metode naționale de gestionare a riscurilor în materie vamală. Astfel, după cum s‑a arătat deja(144), autoritățile vamale ale Regatului Unit aveau pe deplin cunoștință de riscul în cauză, ceea ce implică faptul că ar fi trebuit să își adapteze, într‑un termen rezonabil, și metodele de analiză a riscului, ținând seama de informațiile disponibile și efectuând controalele vamale necesare(145). Dat fiind că din dosar reiese că Regatul Unit avea cunoștință de faptele referitoare la graficul de fraudă vamală, în anul 2007, și că, ulterior, a fost ținut în mod regulat la curent cu evoluția acesteia în principal prin intermediul Comisiei, ne pare dificil să admitem argumentul pârâtului potrivit căruia neadoptarea și nepunerea în aplicare a unui instrument de analiză a riscurilor pentru începutul perioadei de încălcare în noiembrie 2011, și anume la patru ani de la primirea informațiilor pertinente de către autoritățile statului respectiv, nu sunt în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar.

205. Din înscrisurile sale reiese că Regatul Unit nu contestă în esență faptul că nu a utilizat, în perioada încălcării, o metodă de analiză a riscurilor pentru a identifica fraudele vamale legate de subevaluare. Cu toate acestea, ca răspuns la afirmațiile Comisiei, Regatul Unit explică faptul că elaborarea unei metode adecvate de analiză a riscurilor a luat un anumit timp în special ca urmare a caracterului complex al fraudei în cauză(146), în condițiile în care metodologia OLAF era inadecvată în raport cu situația specifică a Regatului Unit. Desigur, este adevărat că, astfel cum arată statul pârât, articolele 3 și 46 din Codul vamal al Uniunii (acesta din urmă corespunzând articolului 13 din Codul vamal comunitar) nu impun statelor membre să instituie un anumit tip de metode de evaluare a riscurilor și, prin urmare, nu se opun nicidecum ca un stat membru, în vederea identificării fraudelor vamale legate de subevaluare, să nu se bazeze pe prețurile medii statistice, ci să recurgă la o metodă care se concentrează, într‑un mod specific, pe operatori specializați în acest tip de fraudă, după cum au procedat în cele din urmă autoritățile vamale ale Regatului Unit în cadrul operațiunii Swift Arrow. În realitate, procedând astfel, Regatul Unit recunoaște în mod implicit că nu dispunea, în perioada încălcării, de o metodă adecvată pentru efectuarea analizelor de risc. Or, considerăm că o asemenea justificare este lipsită de pertinență în raport cu obligația prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar și la articolul 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii.

206. Această concluzie este confirmată de analiza elementelor de probă care figurează în dosarul referitor la operațiunile de control vamal desfășurate de Regatul Unit în perioada încălcării, din care reiese în special că autoritățile acestui stat membru utilizaseră instrumentele de analiză a riscurilor numai în cadrul operațiunii Snake, a cărei fază operațională a avut loc între 17 februarie și 17 martie 2014, în cadrul căreia Comisia a recomandat statelor membre să aplice, printre alte măsuri, praguri de valoare în calitate de indicatori de risc(147). Este cert că Regatul Unit a participat la această operațiune, utilizând profilurile de risc recomandate de OLAF, și anume metodologia OLAF ca prag de risc, și a efectuat controale adecvate în cursul acestei operațiuni. Totuși, astfel cum a arătat Comisia, fără a fi contrazisă cu privire la acest aspect de Regatul Unit, măsurile respectiv au durat numai o lună, și anume în cursul fazei operaționale a procesului menționat. Cu alte cuvinte, în afara acestei faze operaționale, autoritățile Regatului Unit nu efectuau un control bazat pe analiza de risc și controlau, la acel moment, importatorii după vămuire pentru a le adresa cereri ulterior(148).

207. Pe de altă parte, în cadrul apărării sale, ca răspuns printre altele la afirmațiile Comisiei referitoare la lipsa punerii în aplicare a unei analize a riscurilor, Regatul Unit arată că această lipsă avea drept cauză printre altele faptul că metodologia OLAF nu ține seama de particularitățile pieței din Regatul Unit și determină identificarea unui număr mare de importuri legitime ca mărfuri subevaluate(149). În această privință, trebuie arătat că acea critică se întemeiază pe premisa eronată potrivit căreia încălcarea, în temeiul dreptului Uniunii, are la origine faptul că Regatul Unit nu a adoptat o formă specială de control vamal recomandată de Comisie sau de OLAF(150). Or, din descrierea încălcării care face obiectul primului motiv al cererii introductive, precum și din alte înscrisuri ale Comisiei reiese că aceasta din urmă reproșează Regatului Unit că nu a utilizat vreo metodă de analiză a riscurilor. Astfel, după cum rezultă din analiza de mai sus, articolul 3 și articolul 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii, precum și articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar impun statelor membre adoptarea, în cadrul controalelor vamale, a unei analize de risc, astfel încât, chiar dacă, din motive cunoscute doar de el, Regatul Unit nu a apreciat oportun să aplice metoda Comisiei, aceasta nu l‑a împiedicat să elaboreze el însuși și să pună în aplicare controale vamale(151). În consecință, apreciem că criticile emise de Regatul Unit referitoare la metodologia OLAF ca instrument de risc sunt lipsite de pertinență.

208. În aceste condiții, din motive de exhaustivitate a prezentelor concluzii, trebuie amintit că, potrivit articolului 28 alineatul (1) TFUE, Uniunea „este alcătuită dintr‑o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe” și că articolul 3 alineatul (1) litera (a) TFUE consacră o competență exclusivă în domeniul uniunii vamale(152). În această privință, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) TFUE, exercitând competența respectivă, normele vamale ale Uniunii sunt codificate în Codul vamal al Uniunii (și în regulamentul de aplicare și în regulamentul de punere în aplicare) și direct aplicabile în statele membre(153). Acestea din urmă sunt, în temeiul articolului 291 TFUE, competente pentru executarea reglementării menționate(154). Dacă colectarea taxelor vamale rămâne în sarcina statelor membre(155), exercitarea atribuției amintite impune o cooperare strânsă între acestea din urmă și instituțiile Uniunii(156). Astfel, pe de o parte, în domeniul combaterii fraudei, în temeiul articolului 325 TFUE(157), s‑a conferit Comisiei și în special OLAF o serie de atribuții de control și de anchetă(158). Pe de altă parte, în ceea ce privește printre altele gestionarea riscurilor, Uniunea a adoptat o strategie pentru a menține standardele minime de gestionare a riscurilor vamale și de control(159), prevăzând că administrațiile vamale naționale iau măsuri în vederea reformării procedurilor, tehnicilor și resurselor în materia controalelor efectuate asupra mărfurilor(160). Ținând seama de dispozițiile menționate mai sus, în lumina misiunii de interes general care este conferită Comisiei în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE(161), apreciem că Comisia era abilitată să elaboreze criterii fără caracter obligatoriu, precum metodologia OLAF, pentru a permite statelor membre să efectueze o analiză de risc în cadrul controalelor lor vamale, cu atât mai mult cu cât, în speță, fraudele vamale în cauză priveau Uniunea în ansamblul său, iar catalogul de instrumente de cooperare dintre statele membre și Comisie nu este limitat(162). În aceste condiții, trebuie subliniat că, deși Comisia a precizat în comunicările sale obiectivele gestionării riscurilor(163), în lipsa unor norme armonizate referitoare la metodele analizei de risc(164), statele membre erau și sunt libere să aleagă instrumentele specifice de gestionare a riscurilor în perioada încălcării(165), astfel cum, de altfel, a admis Comisia în înscrisurile sale și în ședință.

209. În ceea ce privește criteriile materiale ale metodologiei OLAF, în calitate de instrument de analiză a riscurilor, în speță, este necesar să se arate că, după cum reiese din răspunsurile Comisiei la întrebările scrise adresate de Curte, în calitate de instrument de identificare a fraudelor vamale, această metodologie a făcut obiectul unei dezbateri aprofundate între statele membre. În consecință, introducerea sa, în calitate de instrument de analiză a riscurilor, ar fi avut loc pe baza unei decizii consensuale între ele(166). Explicațiile invocate de Comisie, potrivit cărora pragurile de risc de subevaluare (prețul minim acceptabil) pentru fiecare cod de produs din Nomenclatura combinată în cauză (la nivelul opt cifre) erau calculate pornind de la prețul mediu corectat, și anume media aritmetică (neponderată) a valorilor medii declarate la import în cele 28 de state membre pentru fiecare dintre codurile respective pe o perioadă de patru ani, demonstrează că această metodologie nu are caracter arbitrar. Cu atât mai mult cu cât din jurisprudență rezultă că utilizarea datelor statistice, pentru a contesta corectitudinea valorii în vamă declarate, și anume existența unei valori în vamă declarate inferioare pragului de 50 % din prețul mediu corectat, atestă prezența unei fraude privind subevaluarea care poate conduce la îndoieli(167). Prin urmare, considerăm că metodologia OLAF, în calitate de instrument de analiză a riscurilor, se bazează pe criterii obiective și neutre.

210. În sfârșit, apreciem că trebuie înlăturat argumentul Regatului Unit potrivit căruia metodologia OLAF determină identificarea unui număr mare de importuri legitime, ceea ce ar putea constitui, pentru operatorii în cauză, o încălcare a articolelor 16 și 17 din cartă, referitoare la libertatea de a desfășura o activitate comercială și, respectiv, la dreptul de proprietate. În această privință, din moment ce analiza de risc prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar și la articolul 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii constituie o gestionare a riscurilor abstractă, examinând riscurile vamale și planificând contramăsurile necesare, cu alte cuvinte un plan de acțiune pentru punerea în aplicare a măsurilor de control vamal, nu vedem motivele pentru care o astfel de gestionare ar putea aduce atingere drepturilor fundamentale prevăzute de aceste dispoziții ale cartei.

3)      Cu privire la obligația de a efectua controale prealabile acordării liberului de vamă

211. Articolul 13 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, aplicabil la începutul perioadei de încălcare, prevedea că „[a]utoritățile vamale pot efectua, în conformitate cu condițiile stabilite de dispozițiile în vigoare, toate controalele pe care le consideră necesare”(168). Succesorul acestuia, articolul 46 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii, cuprinde la primul paragraf o dispoziție similară, iar al doilea paragraf a adăugat o listă neexhaustivă a diferitor controale vamale la care statele membre pot recurge. Rezultă, în opinia noastră, din modul de redactare a acestor dispoziții și, mai precis, din utilizarea verbului „pot” că nu urmăresc să instituie o ordine prioritară între diferitele tipuri de controale vamale(169). Rezultă, în opinia noastră, că dispozițiile menționate conferă autorităților vamale naționale, atunci când efectuează controale vamale, o anumită marjă de apreciere în alegerea și aplicarea modalităților controlului vamal(170). De altfel, această interpretare este confirmată de dispozițiile referitoare la acordarea liberului de vamă mărfurilor(171).

212. Totuși, astfel cum s‑a arătat deja anterior(172), în ceea ce privește interpretarea domeniului de aplicare al obligațiilor prevăzute la articolul 325 TFUE, marja de apreciere de care dispun autoritățile vamale ale statelor membre în ceea ce privește alegerea măsurilor de control vamal este limitată de cerința de a asigura o protecție eficientă a intereselor financiare ale Uniunii. În plus, astfel cum s‑a arătat deja, revine autorităților vamale naționale, în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Codul vamal al Uniunii, obligația de a institui măsuri care vizează „protejarea intereselor financiare ale Uniunii și ale statelor membre ale acesteia”. Importanța obiectivului respectiv în Codul vamal al Uniunii este subliniată de locul pe care dispoziția menționată îl ocupă de la începutul acestui cod, statele membre trebuind astfel să asigure îndeplinirea misiunii respective(173). Pe scurt, deși articolul 13 alineatele (1) și (2) din Codul vamal comunitar și articolul 46 alineatele (1) și (2) din Codul vamal al Uniunii conferă punerea în aplicare și alegerea metodelor de control vamale autorităților statelor membre care se bucură de o anumită marjă în această privință, măsurile alese nu trebuie să fie lipsite de efectivitate.

213. Considerăm, așadar, ca fiind conforme cu obiectivul de protecție a intereselor financiare ale Uniunii metodele de control vamal, precum cele în discuție, care, pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii, permit gestionarea eficientă a riscurilor care sunt grave și identificate la un moment dat și într‑un anumit spațiu, pe baza analizei riscurilor descrise la punctele precedente din prezentele concluzii. Astfel, după cum s‑a arătat în mai multe rânduri în perioada încălcării, riscul principal identificat împotriva intereselor financiare ale Uniunii în perioada încălcării consta printre altele în importuri masive de produse textile și de încălțăminte din China, importuri care erau subevaluate și se caracterizau, pe de o parte, printr‑o declarare sistematică și deliberată a mărfurilor sub valoarea lor reală și, pe de altă parte, prin lipsa de fiabilitate a societăților operatoare implicate, care erau în regulă constituite exclusiv în scopul continuării acestei fraude și care au fost lichidate de îndată ce declarația în vamă pe care o prezentaseră a fost contestată de autoritățile vamale naționale. Prin urmare, acest grafic de fraudă vamală se traduce printr‑o reducere semnificativă a taxelor vamale care pot fi percepute pentru mărfurile puse în liberă circulație. Eficacitatea măsurilor de control vamal adoptate de Regatul Unit în perioada încălcării trebuie apreciată ținând seama de această situație de fapt, comparându‑le cu cele pe care Comisia reproșează statului membru respectiv că nu le‑a pus în aplicare.

214. În această privință, pare cert că, până la începutul operațiunii Swift Arrow în luna octombrie 2017, Regatul Unit nu a adoptat, ca regulă generală, măsuri de control vamal prealabile acordării liberului de vamă, precum verificări prealabile vămuirii sau prelevări de eșantioane, cu excepția celor efectuate în cadrul operațiunilor Snake, la începutul anului 2014, și Samurai în septembrie 2016. Fără a repune în discuție acest fapt, apreciind că metoda de evaluare a riscurilor propusă de OLAF nu era adaptată pentru a identifica importurile vizate de frauda privind subevaluarea, Regatul Unit afirmă că a optat pentru o strategie care implica efectuarea unor controale vamale a posteriori, pentru care operațiunea Breach, care a început în anul 2015, ar fi exemplul principal(174). Dintre controalele vamale a posteriori, Regatul Unit enumeră vizitele în legătură cu expedierile suspecte, analize ale documentelor, audituri și inspecții, examinarea caracterului comercial al vânzărilor în cauză și examinarea legăturilor dintre importator, agenții de expediție și alte întreprinderi, precum și activități de sensibilizare pentru importatori, destinate identificării activităților frauduloase.

215. În ceea ce privește argumentul invocat în apărare de Regatul Unit întemeiat pe imposibilitatea de a aplica controale prealabile acordării liberului de vamă din cauza caracterului inadecvat al metodologiei OLAF, trebuie arătat că, astfel cum s‑a arătat deja în prezentele concluzii(175), deși statele membre nu sunt obligate să urmeze metoda de analiză a riscurilor propusă de Comisie, ele nu sunt totuși supuse nici obligației prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar și la articolul 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii de a adopta o serie de controale care se bazează pe o analiză a riscurilor. În consecință, justificând inexistența controalelor prealabile acordării liberului de vamă prin lipsa unei metode adecvate de analiză a riscurilor, Regatul Unit recunoaște în esență neîndeplinirea obligației sale de a prevedea aceste controale. În plus, considerăm că trebuie aprobat argumentul Comisiei potrivit căruia măsurile enumerate ulterior de Regatul Unit nu pot, în orice caz, să fie considerate eficiente. Apreciem că este dificil de înțeles modul în care strategia aleasă a posteriori de acest stat ar putea fi considerată eficientă, ținând seama de obiectivul de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, într‑o situație în care frauda vamală consta în subevaluarea unor produse textile și încălțăminte importate, cu alte cuvinte declarate în mod conștient sub valoarea lor reală. Este de neconceput că măsurile descrise de Regatul Unit permit să se asigure recuperarea taxelor vamale efectiv datorate, în cazul în care Regatul Unit a omis în prealabil să efectueze stabilirea efectivă a mărfurilor importate, ceea ce presupune în mod necesar verificări fizice prealabile vămuirii și prelevări de eșantioane înainte de punerea în liberă circulație a mărfurilor în cauză(176). Exercitarea controalelor vamale prealabile acordării liberului de vamă pare indispensabilă atunci când autoritățile vamale au îndoieli în ceea ce privește corectitudinea declarației vamale, dar se dovedește cu atât mai necesară în cazurile în care operatorii au ca obiectiv numai săvârșirea unei fraude. În această privință, astfel cum s‑a demonstrat deja, autoritățile vamale ale Regatului Unit aveau pe deplin cunoștință de frauda referitoare la subevaluarea vamală și, prin participarea la operațiunea Snake, ele au confirmat, de altfel, în mod empiric, necesitatea de a adopta măsuri eficiente de combatere (inclusiv măsuri prealabile) a acesteia. Rezultă din cele ce precedă că autoritățile Regatului Unit aveau cunoștință, încă de la începutul perioadei de încălcare, de natura fraudei vamale în cauză, în legătură cu care ar fi trebuit să aibă îndoieli serioase cu privire la eficiența măsurilor ulterioare menționate mai sus.

216. Regatul Unit susține de asemenea că, potrivit Hotărârii Comisia/Portugalia(177), Curtea a indicat că autoritățile vamale sunt obligate să efectueze controale suplimentare numai dacă acestea dispun de „indicații concrete” cu privire la incorectitudinea unei declarații vamale. Acest argument de apărare se bazează, în opinia noastră, pe o interpretare eronată a hotărârii menționate. Arătând că, „pentru a asigura aplicarea corectă a legislației vamale, trebuie să se procedeze la verificarea unei declarații vamale dincolo de pragul [în cauză], în special atunci când autoritățile vamale dispun de indicații concrete cu privire la incorectitudinea unei astfel de declarații”, Curtea nu a stabilit, în opinia noastră, nicio limită în ceea ce privește sursa informației din care decurge incorectitudinea unei declarații vamale. Ținând seama în special de misiunile care revin autorităților vamale naționale, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii, acestea au obligația de a reacționa la frauda vamală, chiar dacă informația referitoare la incorectitudine în legătură cu declarațiile vamale le este transmisă prin intermediul Comisiei sau al altor state membre. Această interpretare este confirmată de regimul de schimb de informații dintre statele membre prevăzut la articolul 46 alineatul (3) din codul menționat, ca expresie a uniunii vamale a Uniunii(178). Având în vedere cunoașterea de către autoritățile vamale ale Regatului Unit a unui risc ridicat de fraudă vamală, expusă în prezentele concluzii, suntem de acord cu Comisia în sensul că Regatul Unit nu poate afirma că, în ceea ce privește valorile declarate în speță, autoritățile sale vamale nu dispuneau de indicații concrete în ceea ce privește incorectitudinea unei declarații precum cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Portugalia(179).

4)      Cu privire la obligația de a constitui garanții

217. În temeiul articolului 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare și al articolului 244 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare(180), dacă se depune o declarație vamală, taxele aplicabile trebuie să fie fie achitate, fie acoperite de o garanție înainte de acordarea liberului de vamă mărfurilor. Astfel, în cazul în care autoritățile vamale apreciază că verificarea declarației vamale poate duce la o valoare exigibilă a taxelor la import (sau eventual la alte taxe) mai ridicată decât cea care rezultă din datele cuprinse în declarația vamală, liberul de vamă al acestora va fi permis după constituirea unei garanții suficiente pentru a acoperi diferența dintre aceste sume.

218. În această privință, în ceea ce privește problema dacă articolul 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare(181)impune constituirea unei garanții, trebuie să se arate că termenii versiunilor lingvistice pe care le‑am examinat par să indice că acordarea liberului de vamă este supusă în mod obligatoriu constituirii unei garanții(182). Or, diferitele versiuni ale articolului 244 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare, dispoziție care corespunde în esență articolului 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare, variază. Astfel, versiunile în limbile germană și estonă permit să se înțeleagă că o asemenea constituire este o facultate, în condițiile în care versiunile citate anterior par să indice că este vorba despre o obligație(183). Ținând seama de divergențele dintre diferitele versiuni lingvistice ale articolului 244 alineatul (1) din regulamentul de punere în aplicare, modul de redactare a acestuia nu permite, în opinia noastră, să se ajungă la o concluzie univocă cu privire la aspectul dacă această dispoziție impune constituirea unei garanții ca o condiție pentru acordarea liberului de vamă mărfurilor sau dacă autoritățile vamale ale statelor membre dispun de o marjă de apreciere în raport cu particularitățile fiecărei spețe(184). În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text al Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte. În această privință, în ceea ce privește contextul în care se înscriu dispozițiile menționate mai sus, apreciem că trebuie să se țină seama, în vederea interpretării articolului 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare și a articolului 74 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, că „nu se poate acorda liberul de vamă mărfurilor care fac obiectul [unei declarații vamale] decât dacă datoria vamală a fost plătită sau garantată”(185). În ceea ce privește articolul 244 din regulamentul de punere în aplicare, articolul 89 și dispozițiile următoare din acest cod detaliază diversele situații în care trebuie să se recurgă la constituirea de garanții, precizând, de altfel, ipotezele în care nu trebuie să aibă loc o asemenea constituire(186). În scopul prezentului motiv, rezultă că, deși autoritățile vamale ale unui stat membru dispun de o anumită marjă de apreciere atunci când decid să impună constituirea de garanții, aceasta este, în opinia noastră, limitată de cerința de protecție eficientă a intereselor financiare ale Uniunii, în sensul articolului 325 TFUE, care a fost deja subliniată în cadrul prezentelor concluzii(187). În plus, necesitatea de a apăra interesele financiare ale Uniunii și ale statelor membre decurge din considerentul (27) al regulamentului de punere în aplicare, care enunță printre altele că, „[a]vând în vedere necesitatea de a se asigura o protecție adecvată a intereselor financiare ale Uniunii și ale statelor membre, precum și de a se garanta existența unor condiții echitabile în rândul operatorilor economici, este necesar să se stabilească norme de procedură referitoare la constituirea unei garanții”, și din considerentele (36) și (37) ale Codului vamal al Uniunii(188). Prin urmare, apreciem că trebuie aprobată abordarea Comisiei potrivit căreia aplicarea unor măsuri de control vamal și cerința de constituire de garanții trebuie tratate în mod diferit după cum este vorba despre întreprinderi recunoscute care dispun de active(189) sau este vorba, precum în speță, despre societăți numite „phoenix”, care au ca obiectiv numai săvârșirea unei fraude și fac obiectul unei lichidări de la punerea în liberă circulație a mărfurilor pe care le‑au declarat.

219. În ceea ce privește, în speță, elementele de probă referitoare la neaplicarea garanțiilor de către Regatul Unit în perioada încălcării, acestea au fost deja examinate în prezentele concluzii, în special în partea referitoare la obligația de a recurge la o analiză a riscurilor și a controalelor prealabile, astfel încât nu este necesară reiterarea lor în prezenta parte(190).

220. În plus, Regatul Unit arată că, pe de o parte, adoptarea unei concepții atât de generale precum cea propusă de Comisie în ceea ce privește garanțiile care trebuie impuse aduce o atingere inacceptabilă drepturilor patrimoniale ale importatorilor, în temeiul articolului 17 cartă și al articolului 1 din Primul protocol adițional, și că, pe de altă parte, autoritățile Regatului Unit nu dispuneau de niciun element de probă care să permită stabilirea unei valori de înlocuire, astfel încât acestea nu erau în măsură să impună constituirea de garanții pe baza acestei valori de înlocuire.

221. În opinia noastră, aceste argumente trebuie respinse.

222. În ceea ce privește argumentul Regatului Unit potrivit căruia dreptul de proprietate, astfel cum a fost consacrat la articolul 17 din cartă, nu ar permite autorităților vamale să solicite în general garanții importatorilor, observăm că acest stat nu explică motivele exacte pentru care cererea de constituire a garanției ar fi o încălcare a dreptului respectiv. Or, în temeiul adagiului actor incumbit probatio, reus in excipiendo fit actor, revine statului membru în cauză sarcina de a‑și dovedi afirmația care urmărește să repună în discuție obligația de a constitui garanții pe care se întemeiază Comisia(191).

223. În orice caz, considerăm, la prima vedere, că Regatul Unit nu susține că articolul 248 din regulamentul de aplicare sau articolul 244 din regulamentul de punere în aplicare erau ele însele contrare drepturilor fundamentale consacrate la articolul 17 din cartă. În plus, trebuie să se revadă rapid criteriile referitoare la articolul 1 din Primul protocol adițional, astfel cum au fost caracterizate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), care trebuie luată în considerare în vederea interpretării acestui articol 17, în conformitate cu clauza de omogenitate prevăzută la articolul 52 alineatul (3) din cartă(192). În temeiul acestei jurisprudențe, impunerea fiscală constituie, în principiu, o ingerință în dreptul de proprietate(193), însă ingerința respectivă se justifică în conformitate cu al doilea paragraf al articolului 1 menționat, care prevede în mod expres o excepție în ceea ce privește plata impozitelor sau a altor contribuții(194). În acest context, trebuie subliniat că, atunci când statele elaborează și pun în aplicare o politică în materie fiscală, ele beneficiază de o largă marjă de apreciere(195). În plus, după cum arată Comisia, constituirea unei garanții vamale are numai caracter temporar și este eliminată de îndată ce se plătesc taxele vamale corecte sau importatorul a demonstrat lipsa subevaluării. Considerăm că, susținând că autoritățile vamale nu pot adopta o concepție atât de generală precum cea avută în vedere de Comisie în ceea ce privește garanțiile care trebuie impuse, Regatul Unit repune în discuție eventuala compatibilitate a practicii administrative pe care o preconizează această instituție cu dreptul fundamental de proprietate prevăzut la articolul 17 din cartă. Este adevărat că, în temeiul jurisprudenței constante a Curții, drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații, punerea în aplicare a dreptului Uniunii putând include practici administrative(196), precum cea în discuție în speță(197). Cu toate acestea, obiecția menționată mai sus invocată de Regatul Unit pare să aibă un caracter ipotetic în condițiile prezentei cauze, în măsura în care compatibilitatea deciziilor și a comportamentului autorităților naționale cu carta poate fi apreciată nu în mod abstract, ci numai în contextul unui act administrativ special. Întrucât Regatul Unit nu a prezentat niciun caz specific în care constituirea unei garanții, în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii, ar fi condus la o încălcare a unui drept fundamental consacrat de cartă al unui operator vizat, nu este necesar, în opinia noastră, ca Curtea să examineze acest argument în apărare.

224. În ceea ce privește argumentul Regatului Unit potrivit căruia autoritățile sale nu erau în măsură să impună garanții pentru motivul că nu dispuneau de niciun element care să permită stabilirea unei valori de înlocuire pentru mărfurile importate, considerăm că Regatul Unit justifică lipsa punerii în aplicare a unei măsuri vamale prin neadoptarea unei alte măsuri, și anume lipsa unor controale prealabile acordării liberului de vamă și a prelevării de eșantioane. Mai precis, această omisiune a avut ca efect faptul că statul respectiv nu era în măsură să determine, în conformitate cu articolele 70 și 74 din Codul vamal al Uniunii, valoarea produselor în cauză, ceea ce este totuși necesar pentru constituirea de garanții. În sfârșit, trebuie să se atragă atenția asupra unei incoerențe în mijloacele de apărare ale Regatului Unit care arată în esență că, într‑o situație în care autoritățile sale vamale nu au aplicat în mod corect dispozițiile Codului vamal al Uniunii referitoare la determinarea valorii în vamă a mărfurilor în cauză, nu ar fi mai puțin posibil, astfel cum subliniază Regatul Unit cu operațiunea Breach(198), să se determine diferența dintre valoarea mărfurilor pe baza căreia au fost colectate taxele vamale și valoarea lor reală.

3.      Rezumatul elementelor reținute împotriva Regatului Unit

225. Cu titlu de rezumat, trebuie să se rețină că măsurile luate de Regatul Unit pentru perioada încălcării nu pot fi considerate eficiente în sensul articolului 325 TFUE și al dispozițiilor de drept derivat în domeniul vamal. Astfel, apreciem că, în ceea ce privește produsele în cauză, acest stat a omis, în perioada încălcării, să efectueze controale vamale întemeiate pe analiza riscurilor și controale prealabile acordării liberului de vamă, precum și să solicite garanții înainte de punerea în liberă circulație a acestora. Măsurile de control ulterioare vămuirii mărfurilor nu au fost nici suficiente, nici efective în temeiul dispozițiilor menționate. Astfel, măsurile adoptate de Regatul Unit erau în mod vădit lipsite de efectivitate, ținând seama de caracteristicile fraudei în cauză și de cunoștințele pe care autoritățile Regatului Unit le puteau avea în legătura cu aceasta în perioada încălcării.

226. O asemenea concluzie rezultă și din datele statistice furnizate de Comisie, din care decurge că, pe baza metodologiei OLAF, în timp ce, în anul 2013, 32,44 % dintre importuri au fost declarate la un nivel inferior prețului minim acceptabil, acest procent a crescut la 50,50 % în anul 2016(199). Regatul Unit recunoaște că, pe baza abordării elaborate de HMRC, 35,2 % din totalul importurilor care se încadrează în capitolele 61-64 provenite din China a fost, în perioada încălcării, subevaluat, în timp ce, prin aplicarea metodologiei OLAF, această cifră ar fi la nivelul a 44,8 %(200). Or, trebuie să se constate că cele două părți sunt de acord cu privire la faptul că operațiunea Swift Arrow a avut ca efect reducerea volumului de produse subevaluate, cifra corespunzătoare primului trimestru al anilor 2017 și 2018 indicând volume de import inferioare prețului minim acceptabil foarte redus(201). Cele două părți recunosc de asemenea că controalele vamale ale acestei operațiuni constau în controale anterioare acordării liberului de vamă pe baza unei analize a riscurilor, controale care erau însoțite de prelevări de eșantioane. Aceste date permit, în opinia noastră, să se concluzioneze în sensul existenței unei legături directe între prezența fraudei privind subevaluarea și metodele de control vamal puse în aplicare de statul membru, ceea ce implică faptul că frauda masivă privind subevaluarea în cauză săvârșită în perioada în care a avut loc încălcarea nu avea un caracter inevitabil. Prin urmare, apreciem că trebuie respins argumentul, care ocupă un loc central în apărarea Regatului Unit, potrivit căruia din succesul operațiunii Swift Arrow nu se poate deduce că măsurile luate anterior erau vădit inadecvate, din moment ce datele empirice examinate anterior confirmă tocmai contrariul.

227. Concluzia care precedă în ceea ce privește caracterul insuficient al măsurilor luate, în perioada încălcării, de Regatul Unit pentru a combate frauda privind subevaluarea nu este infirmată de argumentul pe care acesta îl deduce din faptul că a participat la toate operațiunile desfășurate de Comisie și pe care el însuși le‑a inițiat, această instituție confirmând, de altfel, că a întreprins toate demersurile necesare în această privință(202). Astfel, după cum a afirmat însuși Regatul Unit, revine statelor membre sarcina de a asigura aplicarea dreptului vamal al Uniunii, ceea ce implică faptul că acestea au sarcina de a realiza controale vamale adecvate și de a proteja în mod eficient interesele financiare ale Uniunii. Îndeplinirea acestei misiuni necesită din partea acestor autorități o muncă continuă, coerentă și sistemică pentru protecția frontierei vamale a Uniunii, care nu se poate limita la participarea punctuală la operațiuni vamale, ale căror efecte nu pot fi decât temporare.

4.      Cu privire la obligația statelor membre de a determina valoarea taxelor vamale și de a înscrie în evidența contabilă sumele corespunzătoare

228. Comisia arată că, în perioada încălcării, Regatul Unit a încălcat în mod continuu articolul 105 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii și dispoziția corespunzătoare a articolului 220 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, întrucât nu a luat în considerare datoriile vamale care rămân de recuperat în ceea ce privește importurile subevaluate în mod fraudulos în cauză, de îndată ce autoritățile vamale au luat cunoștință de situația care a condus la constatarea acestor datorii.

229. În schimb, Regatul Unit susține în esență că, întrucât nu este obligat să verifice declarațiile vamale în cauză și nici să calculeze taxele suplimentare, nu ar avea nicio obligație de a înscrie în contabilitate datoriile vamale în cauză.

230. Mai întâi, potrivit articolului 104 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii și dispoziției corespunzătoare a articolului 218 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, autoritățile vamale înscriu în evidențele contabile, în conformitate cu legislația națională, cuantumul taxelor la import sau la export de plătit. Pe de o parte, deși înscrierea în evidența contabilă prevăzută de aceste dispoziții reprezintă corolarul obligațiilor de constatare și de punere la dispoziția Uniunii a resurselor proprii tradiționale, care decurg printre altele din dispozițiile Regulamentelor nr. 1150/2000 și 609/2014 examinate în cadrul celui de al doilea motiv din prezentele concluzii(203), aceasta intervine independent de obligațiile respective(204) și, prin urmare, trebuie deosebită de acestea(205). Pe de altă parte, obligația de a înscrie în evidența contabilă cuantumul taxelor în temeiul dispozițiilor citate anterior este, în cadrul prezentei cauze, o consecință directă și inevitabilă a adoptării măsurilor vamale, precum utilizarea analizei de risc și controalele vamale prealabile acordării liberului de vamă deja examinate, astfel încât omiterea acestora implică în mod necesar neînscrierea sumelor respective în evidența contabilă. În consecință, apreciem că critica referitoare la încălcarea obligației de înscriere în evidența contabilă a sumelor în cauză trebuie analizată împreună cu criticile referitoare la obligația de a adopta măsurile vamale necesare, care au fost deja discutate în cadrul prezentului motiv.

231. Pe fond, potrivit jurisprudenței, înscrierea în evidența contabilă a cuantumului taxelor vamale constă în special în înregistrarea de către autoritățile vamale, în evidențele contabile sau pe orice alt suport echivalent, atunci când autoritățile vamale sunt în măsură să calculeze valoarea taxelor legal datorată și să stabilească debitorul(206), a sumei care trebuie recuperată. Aceasta implică faptul că, atunci când o autoritate vamală constată că a existat o neplată totală sau parțială a datoriilor vamale și că este în măsură să calculeze cuantumul taxelor născute dintr‑o astfel de datorie și să stabilească debitorul, ea este obligată să înscrie în evidența contabilă această sumă în conformitate cu dispozițiile menționate mai sus. În speță, astfel cum s‑a arătat deja, Regatul Unit era conștient de frauda privind subevaluarea mărfurilor, ceea ce implică faptul că autoritățile sale aveau nu numai obligația de a determina valorile în vamă corecte și de a efectua controalele declarațiilor vamale, ci și de a stabili valorile aferente importurilor în cauză și de a le înscrie în evidența contabilă, în temeiul articolului 105 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii și al dispoziției corespunzătoare a articolului 220 alineatul (1) din Codul vamal comunitar(207).  În măsura în care Regatul Unit nu a efectuat aceste determinări și aceste înscrieri în evidența contabilă, critica întemeiată pe dispozițiile menționate care, în realitate, nu are un conținut autonom ar trebui considerată fondată ca o consecință directă a încălcărilor examinate la punctele anterioare din prezentele concluzii. Astfel, întrucât nu a adoptat măsurile necesare citate anterior în temeiul dispozițiilor relevante din Codul vamal comunitar și din Codul vamal al Uniunii, interpretate în lumina principiului efectivității consacrat la articolul 325 TFUE, Regatul Unit nu a stabilit în mod obligatoriu sumele aferente importurilor în cauză și a omis să le ia în considerare, în temeiul articolului 105 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii și al dispoziției corespunzătoare a articolului 220 alineatul (1) din Codul vamal comunitar.

232. În aceste condiții, este necesar să se considere primul motiv fondat în măsura în care privește obligațiile în temeiul articolului 325 TFUE, al articolului 13 și al articolului 220 alineatul (1) din Codul vamal comunitar, al articolelor 3, 46 și al articolului 105 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii, al articolului 248 alineatul (1) din regulamentul de aplicare și al articolului 244 din regulamentul de punere în aplicare.

C.      Cu privire la încălcarea legislației Uniunii referitoare la resursele proprii și la estimarea pierderilor de resurse proprii tradiționale reprezentate de taxele vamale

233. Comisia consideră că Regatul Unit nu a respectat legislația referitoare la resursele proprii tradiționale și printre altele articolele 2 și 8 din Deciziile 2007/436 și 2014/335, precum și articolele 2, 6, 9, 10, 11 și 17 din Regulamentul nr. 1150/2000, cărora le corespund articolele 2, 6, 9, 10, 12 și, respectiv, 13 din Regulamentul nr. 609/2014. Potrivit Comisiei, acest stat nu a efectuat, în perioada încălcării, controalele vamale adecvate, astfel încât mărfurile subevaluate în mod fraudulos nu au fost declarate în mod corect în vamă. Ținând seama de această evaluare incorectă, taxele vamale datorate pentru mărfurile respective nu ar fi fost calculate în mod corect, iar cuantumul resurselor proprii corespunzător taxelor care ar fi trebuit să fie constatate nu ar fi fost calculat și, prin urmare, nu ar fi fost pus la dispoziția bugetului Uniunii la momentul la care ar fi trebuit să fie. Comisia reproșează de asemenea Regatului Unit faptul că autoritățile Regatului Unit au constatat și ulterior au anulat datorii vamale referitoare la anumite importuri de mărfuri subevaluate, săvârșind astfel o eroare administrativă. Pe scurt, Comisia consideră că Regatul Unit este responsabil de pierderile de resurse proprii tradiționale care rezultă din acestea.

234. Înainte de a analiza temeinicia prezentului motiv, este necesar să se aducă precizări cu privire la regimul juridic referitor la punerea la dispoziție a resurselor proprii tradiționale în vederea stabilirii obligațiilor statelor membre în materie (secțiunea 1). În ceea ce privește fondul acestui motiv, mai întâi trebuie examinat argumentul Comisiei potrivit căruia, prin neluarea măsurilor adecvate după ce a constatat o datorie vamală suplimentară pentru anumite mărfuri subevaluate pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014 și prin anularea acestor datorii suplimentare constatate, autoritățile Regatului Unit au săvârșit o eroare administrativă de care Regatul Unit este responsabil din punct de vedere financiar (secțiunea 2). În continuare, trebuie analizată problematica delicată în ceea ce privește determinarea pierderilor de resurse proprii tradiționale rezultate din neîndeplinirea obligațiilor imputată (secțiunea 3) și, în sfârșit, cu titlu subsidiar, argumentele în apărare ale Regatului Unit referitoare la dobânzile de întârziere (secțiunea 4).

1.      Cu privire la regimul juridic al înscrierii în evidența contabilă a sumelor datorate și al punerii la dispoziție a resurselor proprii tradiționale

235. Veniturile provenite din taxele Tarifului vamal comun constituie, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) literele (1) și (b) din Decizia 2007/436 și cu articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/335, resurse proprii tradiționale ale Uniunii(208). Acestea din urmă sunt definite „ca venituri afectate o dată pentru totdeauna Uniunii pentru a‑și finanța bugetul și îi revin de drept, fără să fie necesară vreo decizie ulterioară a autoritățile naționale”(209). Deși statele membre sunt însărcinate să colecteze, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din deciziile menționate, resursele proprii ale Uniunii, ele au totuși obligația de a le pune la dispoziția Uniunii, fără a se putea opune acesteia(210).

236. Caracterul imperativ al punerii la dispoziția Uniunii a resurselor proprii tradiționale decurge din dispozițiile Regulamentului nr. 609/2014(211) privind metodele și procedura de punere la dispoziție printre altele a resurselor proprii tradiționale(212). În această privință, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014(213), dreptul Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale se constată de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de reglementările vamale privind înscrierea sumei cuvenite și notificarea debitorului(214) și, potrivit articolului 13 alineatul (1) din acest regulament(215), statele membre sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru se asigura că sumele corespunzătoare drepturilor constatate sunt puse la dispoziția Comisiei. Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că această dispoziție constituie o expresie specifică a cerințelor de cooperare loială care rezultă din articolul 4 alineatul (3) TUE, potrivit cărora statele membre trebuie printre altele să supună Comisiei problemele apărute în aplicarea dreptului Uniunii(216).

237. Dat fiind că veniturile din resurse proprii mai mici decât cele așteptate trebuie compensate fie prin alte resurse proprii, fie prin adaptarea cheltuielilor, statele membre sunt obligate să constate drepturile Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale, în caz contrar admițându-se că echilibrul financiar al Uniunii ar fi perturbat prin comportamentul unui stat membru(217). Pentru a pune la dispoziție resurse proprii, articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014 impune fiecărui stat membru să înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în acest scop în numele Comisiei, conform procedurii definite la articolul 10 din regulamentul menționat(218). În această privință, articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014 prevede că statele membre trebuie să țină o contabilitate a resurselor proprii prin trezoreria fiecărui stat membru sau prin organismul desemnat de acestea. Atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse pentru constatarea datoriei vamale, statele membre sunt obligate să o înscrie în evidența contabilă în conformitate cu dispozițiile articolului 6 alineatul (3) primul paragraf din acest regulament (evidența contabilă A) sau, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile ad-hoc, să o înscrie în mod corespunzător în evidența contabilă prevăzută la articolul 6 alineatul (3) al doilea paragraf din regulamentul menționat (evidența contabilă B)(219).

238. În această privință, trebuie să se precizeze că protecția generală a intereselor financiare ale Uniunii constituie un obiectiv autonom prevăzut în partea a șasea titlul II (dispoziții financiare) din Tratatul FUE, diferită de uniunea vamală prevăzută în partea a treia titlul II capitolul 1 TFUE referitoare la politicile Uniunii(220). Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocata generală Trstenjak(221), există o legătură între normele de drept vamal și normele referitoare la resursele proprii ale Uniunii, în sensul că, în temeiul normelor de drept vamal aplicabile, drepturile vamale care constituie resurse proprii trebuie determinate, impuse și colectate de autoritățile vamale competente naționale(222). În acest context, Curtea a statuat că există o legătură indisolubilă între obligația de a constata resursele proprii ale Uniunii, cea de a le înscrie în contul Comisiei în termenul stabilit și obligația de plată a dobânzilor de întârziere(223). De altfel, acestea din urmă sunt exigibile indiferent de motivul pentru care resursele respective au fost înregistrate în contul Comisiei cu întârziere(224).

239. Curtea se dovedește a fi deosebit de atentă în interpretarea dispozițiilor menționate mai sus, amintind printre altele că dispozițiile financiare de drept al Uniunii se numără printre normele fundamentale ale sistemului juridic al Uniunii, a cărui strictă interpretare este indispensabilă pentru a asigura funcționarea efectivă a acesteia(225). Dat fiind că Uniunea trebuie să dispună de resurse proprii „în cele mai bune condiții”(226), Curtea a amintit că diversele normele referitoare la recuperarea taxelor vamale au ca obiectiv asigurarea unei aplicări uniforme și diligente a prevederilor în materie vamală în vederea unei puneri rapide la dispoziție a resurselor proprii ale Uniunii(227). Prin urmare, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, deși o eroare săvârșită de autoritățile vamale ale unui stat membru are drept efect faptul că resursele proprii ale Uniunii nu au fost recuperate, o asemenea eroare nu poate afecta obligația statului membru respectiv de a plăti drepturile care au fost constatate, precum și dobânzile de întârziere(228). Cu titlu de exemplu, au fost respinse justificările prezentate de statele membre, întemeiate pe o eroare de contabilizare de către autoritățile naționale(229), cu privire la distincția dintre o eroare materială și o eroare juridică invocată de statul membru în cauză sau chiar la natura neintenționată a întârzierii în înscrierea sumelor în contul Comisiei(230). Rezultă din aceasta că un stat membru care nu constată dreptul Uniunii cu privire la resursele proprii și nu pune la dispoziția Comisiei valoarea corespunzătoare a acestora, fără ca una dintre condițiile prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 609/2014 să fie întrunită, nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii(231).

240. Având în vedere aceste observații, nu putem decât să împărtășim poziția Comisiei potrivit căreia încălcarea obligației care revine statului membru, în temeiul dreptului Uniunii, de a proteja interesele financiare ale Uniunii și de a combate frauda, precum și de a efectua controale vamale pe baza unei analize a riscurilor și de a impune constituirea unor garanții, constatată în prezentele concluzii, este însoțită în mod necesar de calculul eronat al cuantumului resurselor proprii tradiționale care trebuie puse la dispoziția bugetului Uniunii și de lipsa constatării și a punerii la dispoziție a acestor resurse în momentul în care ar fi trebuit să fie.

2.      Cu privire la încălcarea obligației Regatului Unit de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare taxelor vamale constatate în cadrul operațiunii Snake

241. Din considerațiile precedente rezultă că Regatul Unit era obligat, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, căruia îi corespunde articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014, să constate existența unor resurse proprii ale Uniunii și să le pună, în temeiul articolelor 6, 9 și 10 din cele două regulamente, la dispoziția acesteia. În cererea introductivă, prin intermediul primei critici, Comisia reproșează în esență autorităților Regatului Unit că au anulat în evidența contabilă B sume importante aferente datoriilor vamale. Aceste sume ar corespunde datoriilor suplimentare constatate în urma operațiunii  Snake desfășurate în anul 2014 și notificate de autoritățile Regatului Unit prin intermediul emiterii unor decizii de plată C18 Snake, dar care au fost retrase de autoritățile Regatului Unit între lunile iunie și noiembrie 2015(232). Potrivit Comisiei, prin faptul că nu au luat măsurile vamale adecvate după ce au constatat datorii vamale suplimentare și le‑au anulat, aceste autorități au săvârșit o eroare administrativă pentru care Regatul Unit ar trebui să fie considerat responsabil din punct de vedere financiar.

242. Acest stat nu este de acord cu prezenta critică în esență pentru două motive. Pe de o parte, acesta arată că nu exista, la momentul emiterii deciziilor de plată C18 Snake, nicio metodologie pentru a efectua o determinare a valorii în vamă a posteriori, după acordarea liberului de vamă pentru mărfurile subevaluate. Pe de altă parte, Regatul Unit susține că sumele în cauză s‑au dovedit a fi „nerecuperabile”, în sensul acestor dispoziții, din motive care nu sunt imputabile autorităților Regatului Unit, în măsura în care importatorii vizați de cele 23 de decizii de plată C18 Snake erau societăți „phoenix”, cu alte cuvinte societăți care dispar de la punerea în liberă circulație a mărfurilor. Prin urmare, ar fi fost definitiv imposibil să se procedeze la recuperarea drepturilor în cauză, din motive care nu îi pot fi imputate, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 și cu articolul 13 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 609/2014. De aici ar rezulta că Regatul Unit era scutit de punerea la dispoziția bugetului Uniunii a sumelor corespunzătoare taxelor constatate.

243. Astfel, în cadrul prezentei critici, se ridică problema dacă, prin faptul că nu a procedat la recuperarea taxelor vamale constatate prin deciziile de plată C18 Snake, Regatul Unit a acționat în mod incompatibil cu dispozițiile menționate mai sus ale Regulamentelor nr. 1150/2000 și 609/2014.

244. În această privință, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014 și cu dispoziția corespunzătoare a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, statele membre iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că sumele corespunzătoare drepturilor constatate sunt puse la dispoziția bugetului Uniunii. În speță, trebuie amintit că autoritățile din Regatul Unit au considerat că anumite importuri controlate în cadrul operațiunii Snake erau subevaluate, au luat în considerare sumele în cauză, au notificat operatorilor cele 23 de decizii de plată C18 Snake și au constatat datoriile vamale aferente acestora. Sumele corespunzătoare acestor datorii au fost înscrise inițial în evidența contabilă B, conform articolului 6 alineatul (3) din Regulamentele nr. 1150/2000 și 609/2014, ca drepturi constatate, nerecuperate și pentru care nu fusese furnizată nicio cauțiune. Ulterior, Regatul Unit a procedat la anularea lor.

245. În acest context, trebuie amintit că, în temeiul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 609/2014 și al articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, statele membre sunt eliberate de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor constatate numai în cazul în care recuperarea nu a putut fi efectuată din motive de forță majoră sau atunci când se dovedește că este definitiv imposibil să se procedeze la această recuperare din motive care nu le pot fi imputate. Trebuie amintit de asemenea că Curtea a interpretat noțiunile de „motive de forță majoră” și „de alte motive care nu […] sunt imputabile statelor membre” în sens strict. Cu titlu de exemplu, aceasta a refuzat să considere că o mișcare de grevă previzibilă poate constitui un fapt care justifică întârzierea în înscrierea resurselor(233) sau ca un stat membru să poată aprecia oportunitatea de a executa o cerere de înscriere anticipată a resurselor(234). De altfel, Curtea a respins o justificare a unui stat membru privind comportamentele frauduloase ale unor funcționari vamali(235).

246. Având în vedere jurisprudența menționată mai sus, considerăm că, în speță, argumentele în apărare ale Regatului Unit nu pot fi admise. În primul rând, este cert că acest stat nu invocă forța majoră pentru a justifica anularea deciziilor de plată C18 Snake, ci se limitează mai degrabă să susțină că nu poate fi considerat răspunzător pentru pierderea taxelor vamale suplimentare solicitate în aceste decizii de plată. Deși insolvența debitorului datoriei vamale constituie, prima facie, un factor care nu depinde de voința unui stat membru, trebuie avut în vedere că, în speță, Comisia reproșează Regatului Unit că nu a luat toate măsurile necesare pentru ca sumele corespunzătoare drepturilor Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale să fie puse la dispoziția bugetului Uniunii. Din înscrisurile părților reiese că acestea nu contestă că taxele vamale suplimentare au fost constatate, dat fiind că autoritățile din Regatul Unit au identificat mărfurile pentru care s‑a acordat deja liberul de vamă, nici că garanțiile pentru a asigura recuperarea integrală a sumelor solicitate nu au fost cerute de la importatorii vizați(236). Este important să se sublinieze că, în această perioadă, autoritățile din Regatul Unit respective aveau pe deplin cunoștință de schema de fraudă în discuție, care consta printre altele în încetarea oricărei activități a societăților în cauză, de la prima contestare a declarației vamale prezentate în scopul importării mărfurilor. Prin urmare, considerăm lipsit de temei argumentul Regatului Unit potrivit căruia recuperarea datoriilor vamale suplimentare vizate de deciziile de plată C18 Snake ar fi fost imposibilă pentru motivul că aceste creanțe nu puteau fi executate. Astfel, după constatarea taxelor vamale suplimentare, acest stat ar fi trebuit să solicite, potrivit dispozițiilor Codului vamal comunitar și ale Codului vamal al Uniunii în vigoare, astfel cum au fost interpretate în lumina principiului protecției efective a intereselor financiare ale Uniunii consacrat la articolul 325 TFUE, constituirea de garanții suficiente pentru a acoperi suma exigibilă(237). Prin urmare, considerăm că justificarea întemeiată pe insolvabilitatea debitorilor unor datorii vamale, astfel cum a fost invocată de Regatul Unit, nu constituie ca atare un motiv pentru a putea elibera statul membru de recuperarea acestei datorii vamale în temeiul dispozițiilor în cauză.

247. Pe de altă parte, trebuie înlăturat argumentul Regatului Unit potrivit căruia anularea deciziilor de plată C18 Snake era inevitabilă, din moment ce nu exista nicio metodologie pentru a determina valoarea în vamă a mărfurilor în mod corect. Mai precis, acest stat susține că autoritățile sale au retras deciziile de plată C18 Snake după contestarea lor de către anumiți operatori, pentru motivul că metodologia OLAF pe care o utilizaseră pentru a determina valoarea în vamă corectă a importurilor subevaluate și care făcuse obiectul unor contestații în cadrul operațiunii Snake nu era adecvată pentru a proceda la „reevaluarea” acestor importuri. Potrivit Regatului Unit, autoritățile sale au trebuit să retragă deciziile de plată C18 Snake, din moment ce se întemeiau exclusiv pe metodologia OLAF.

248. În această privință, trebuie observat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, reglementarea Uniunii referitoare la determinarea valorii în vamă urmărește stabilirea unui sistem echitabil, uniform și neutru, care exclude utilizarea unor valori în vamă arbitrare sau fictive(238). Curtea a arătat de asemenea că din articolele 29-31 din Codul vamal comunitar (devenite articolele 70-74 din Codul vamal al Uniunii) rezultă că metodele de determinare a valorii în vamă prevăzute de respectivele dispoziții sunt stabilite într‑o ordine ierarhică și prezintă o legătură de subsidiaritate, astfel încât, atunci când o asemenea valoare nu poate fi stabilită prin aplicarea unei anumite dispoziții, trebuie să se refere la dispoziția care urmează imediat după aceasta în ordinea stabilită(239). În speță, trebuie amintit că, potrivit dosarului, astfel cum rezultă din examinarea primului motiv(240), nu se considera că metodologia OLAF a fost utilizată inițial ca un instrument pentru analiza de risc în activitățile vamale obișnuite. În plus, contrar celor susținute de Regatul Unit, nu în cadrul reuniunii din 20 februarie 2015 a indicat OLAF pentru prima dată că prețul mediu corectat nu trebuia să fie utilizat în scopul „reevaluării”, ci încă de la începutul ACP Discount statele membre au fost informate că obiectivul metodologiei OLAF era identificarea fraudelor. În consecință, atunci când autoritățile din Regatul Unit au recurs la prețurile medii corectate întemeiate pe metodologia OLAF pentru a calcula taxele vamale suplimentare solicitate în deciziile de plată C18 Snake(241), acestea nu au utilizat metodologia respectivă în funcție de obiectivele pentru care a fost concepută. Prin urmare, suntem de acord cu poziția Comisiei(242) potrivit căreia autoritățile din Regatul Unit ar fi trebuit, după ce au identificat mărfurile subevaluate în mod fraudulos, să determine valoarea în vamă corectă a acestora, în conformitate cu metodele secvențiale precizate în Codul vamal comunitar și în Codul vamal al Uniunii, pe baza metodelor de determinare menționate în sus, ținând seama de faptul că era vorba despre mărfurile importate vizate de controale vamale(243). În consecință, considerăm că, prin faptul că nu a urmat etapele referitoare la determinarea valorii în vamă, în temeiul dispozițiilor vamale aplicabile și citate la punctul anterior, în ceea ce privește mărfurile identificate ca fiind subevaluate în cadrul operațiunii Snake, și prin aplicarea metodologiei OLAF în locul acestor dispoziții, Regatul Unit nu a respectat legislația vamală a Uniunii, astfel încât sumele determinate în deciziile de plată C18 Snake nu reflectă sumele efectiv datorate de operatori.

249. Reiese efectiv din dosarul prezentat Curții că înseși autoritățile din Regatul Unit și‑au dat seama de erorile pe care le săvârșiseră la stabilirea sumelor suplimentare(244), dar, în loc să corecteze erorile și să reemită ordine de plată, acestea au ales să anuleze definitiv deciziile de plată C18 Snake. Regatul Unit susține că, în lipsa unei metodologii acceptabile, era preferabil să anuleze datoriile(245). Astfel cum arată Comisia, era posibil ca Regatul Unit să emită din nou decizii de plată, ceea ce a ales să nu facă.

250. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că Regatul Unit, după ce a constatat, a luat în considerare și a notificat debitorilor taxele vamale solicitate prin cele 23 de decizii de plată C18 Snake, nu a respectat obligațiile în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014 și al dispoziției corespunzătoare a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, potrivit cărora revine statelor membre sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că sumele corespunzătoare drepturilor constatate sunt puse la dispoziția bugetului Uniunii. Anularea acestor decizii de plată, precum și deciziile anterioare aferente trebuie considerate erori administrative ale autorităților Regatului Unit, a căror consecință este nerecuperarea resurselor proprii tradiționale ale Uniunii. În plus, suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia Regatul Unit a preferat să anuleze sumele solicitate prin deciziile de plată C18 Snake și înscrise în evidența contabilă B decât să urmeze procedura prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 609/2014 și de dispoziția corespunzătoare a articolului 17 din Regulamentul nr. 1150/2000, care permite statelor membre să fie scutite de obligația de a pune la dispoziția bugetului Uniunii sumele corespunzătoare drepturilor care se dovedesc nerecuperabile. Rezultă că Regatul Unit nu se putea prevala în aceste condiții de exceptarea prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 609/2014 și de dispoziția corespunzătoare a articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, în măsura în care erorile administrative descrise sunt imputabile acestui stat. Rezultă că, în temeiul jurisprudenței consacrate(246), un stat membru care, după ce a constatat un drept al Uniunii asupra resurselor proprii, se abține să pună suma corespunzătoare la dispoziția Comisiei, fără ca vreuna dintre condițiile prevăzute de dispozițiile menționate mai sus să fie îndeplinită, nu își îndeplinește obligațiile în temeiul dreptului Uniunii. În consecință, trebuie să se considere că, dată fiind anularea a 23 de decizii de plată C18 Snake și nepunerea la dispoziție a sumelor aferente acestora, resurse proprii tradiționale sunt datorate la bugetul Uniunii pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014.

3.      Cu privire la evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale

251. Pentru a aprecia amploarea pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii rezultate din nerespectarea dreptului Uniunii reproșată Regatului Unit în cadrul prezentei acțiuni, Comisia s‑a întemeiat, în speță, pe metodologia OLAF și pe datele care îi erau disponibile. Pe acest temei, ea apreciază, în ceea ce privește perioada cuprinsă între luna noiembrie 2011 și 11 octombrie 2017, că suma de 2 679 637 088,86 euro (valoarea brută, diminuată cu cheltuielile de colectare) ar fi trebuit să fie pusă la dispoziția Comisiei cu titlu de resurse proprii tradiționale.

252. În schimb, Regatul Unit contestă în memoriul său în apărare atât metodologia utilizată, cât și cuantumul calculat de Comisie. Pe baza propriei evaluări, acesta a stabilit cuantumul resurselor proprii suplimentare legate de importurile subevaluate din China pentru perioada încălcării de 217 646 623 GBP(247), cifră pe care a revizuit‑o în sens descendent în memoriul său în duplică și a stabilit‑o la 123 819 268 GBP. Astfel, deși acest stat continuă să conteste neîndeplinirea obligațiilor care îi este reproșată, considerăm că, în realitate, recunoaște în mod implicit, într‑o anumită măsură, că omisiunea sa de a pune în aplicare măsuri eficiente pentru a combate frauda vamală privind subevaluarea a determinat o pierdere de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii(248). Prin urmare, problema centrală a prezentului motiv este aceea de a stabili amploarea pierderilor în cauză.

253. Înainte de a examina această problemă pe fond, apreciem că trebuie formulate observații referitoare la obiecțiile preliminare invocate de Regatul Unit cu privire, pe de o parte, la lipsa competenței Comisiei și a Curții de a proceda la evaluarea și la constatarea resurselor proprii tradiționale, această competență aparținând statelor membre (secțiunea1), și, pe de altă parte, la caracterul prezentei acțiuni care ar constitui, în realitate, o acțiune în despăgubire, astfel încât revine Comisiei sarcina de a dovedi legătura de cauzalitate directă dintre neîndeplinirea specifică a obligațiilor de către stat și prejudiciul pe care acesta l‑a cauzat (secțiunea 2).

a)      Observații introductive

1)      Cu privire la competența Comisiei de a efectua evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale și la competența Curții de a se pronunța asupra acestui aspect

254. Regatul Unit susține că, atunci când celelalte metode care intervin într‑un stadiu anterior în succesiunea de proceduri prevăzute la articolele 70-74 din Codul vamal al Uniunii(249) pentru a determina valoarea în vamă nu pot fi aplicate(250), ține de competența exclusivă a statului membru punerea în aplicare, în locul metodei obișnuite care se bazează pe valoarea de tranzacționare a unor mărfuri, a unei metode subsidiare(251), prevăzută la articolul 74 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii și la articolul 31 din Codul vamal comunitar, și, astfel, determinarea valorii în vamă a mărfurilor în cauză pe baza datelor disponibile și prin „mijloace rezonabile”(252). Această determinare ar implica o serie de decizii complexe și opțiuni metodologice dificile din partea autorităților naționale, care dispun în această privință de o largă putere de apreciere.

255. Nu suntem de acord cu acest argument în apărare întemeiat pe aplicarea dispozițiilor vamale, din moment ce, asemenea Comisiei, apreciem că utilizarea metodologiei OLAF, în calitate de mijloc de apreciere a pierderilor de resurse proprii tradiționale, nu urmărește să determine valoarea în vamă a mărfurilor importate în sensul acestor dispoziții, ceea ce ține de competența exclusivă a statelor membre(253). Astfel, în temeiul articolelor 69-74 din Codul vamal al Uniunii, statul membru trebuie să determine valoarea în vamă a mărfurilor și să utilizeze, dacă este necesar, metodele secundare pentru acest lucru(254). În speță, revenea Regatului Unit să determine valoarea în vamă a produselor textile și a încălțămintei din China, în raport cu indicatorii concreți care semnalau subevaluarea acestora. Or, în speță, astfel de determinări nu au avut loc, după cum rezultă din examinarea primului motiv al prezentei acțiuni. Rezultă că Comisia nu se poate substitui statelor membre pentru a efectua o asemenea evaluare atunci când statul membru în cauză a omis să facă acest lucru potrivit metodelor menționate mai sus. În orice caz, o astfel de determinare nu mai este posibilă. Această împrejurare este inerentă naturii statistice a metodologiei OLAF ca instrument de calcul al pierderilor de resurse proprii tradiționale, care are ca scop să determine, pe baza datelor statistice, amploarea pierderilor intervenite ca urmare a încălcării de către Regatul Unit a dispozițiilor legislației Uniunii în materie de resurse proprii tradiționale, în măsura în care autoritățile sale nu au efectuat controalele vamale adecvate privind mărfurile în cauză(255), astfel încât taxele vamale datorate pentru acestea din urmă nu au fost calculate în mod corect.

256. Din jurisprudența constantă citată anterior(256) rezultă că există, ca regulă generală, o legătură directă între încălcarea dreptului vamal al Uniunii reproșată statului membru și pierderea de resurse proprii tradiționale care rezultă din aceasta pentru bugetul Uniunii. În acest context, Curtea a statuat deja, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia(257), că este inerent sistemului resurselor proprii ale Uniunii, astfel cum este conceput în prezent în dreptul Uniunii, faptul că Comisia are posibilitatea de a supune aprecierii Curții, în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, un diferend între ea și un stat membru cu privire la obligația acestuia de a pune un anumit cuantum al resurselor proprii ale Uniunii la dispoziția instituției respective(258).

257. În speță, în măsura în care Regatul Unit a decis să nu pună la dispoziția Comisiei, în termenul stabilit în avizul motivat, cuantumul resurselor proprii tradiționale în cauză, ci s‑a limitat să conteste poziția Comisiei cu privire la obligația sa de a pune în aplicare această sumă, apreciem că instituția în cauză a considerat în mod întemeiat că statul respectiv nu și‑a îndeplinit obligațiile în temeiul reglementării în materie de resurse proprii tradiționale și a decis să introducă o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în acest scop. În acest context, revine Comisiei sarcina de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor și de a prezenta Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a putea fi invocată vreo prezumție(259). Astfel, revine Curții sarcina de a verifica dacă Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale cuantumul pierderilor de resurse proprii pe care le solicită pentru perioada încălcării. Rezultă că trebuie înlăturat argumentul Regatului Unit referitor la ordinea de examinare a metodologiilor și potrivit căruia Curtea trebuie să examineze mai întâi estimarea propusă a acestui stat.

258. Regatul Unit susține în plus că, în cazul în care Curtea ar trebui să statueze, într‑o primă etapă, că Comisia a dovedit corespunzător cerințelor legale o neîndeplinire în privința sa a obligației de a combate frauda(260), revine Comisiei, într‑o a doua etapă, să dovedească faptul că metodologia propusă de Regatul Unit pentru a stabili resursele proprii suplimentare care ar fi datorate se bazează pe alegeri și pe o apreciere a probelor care sunt în mod vădit nerezonabile. Mai precis, potrivit Regatului Unit, din coroborarea articolelor 258 și 260 TFUE rezultă că, prin includerea în obiectul acțiunii sale a chestiunii referitoare la estimările pierderilor de resurse proprii tradiționale, Comisia depășește cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, care se limitează la aspectul dacă statul membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii. Într‑o asemenea ipoteză, Comisia ar fi obligată să facă dovada unui alt tip de nelegalitate, și anume caracterul vădit nerezonabil al evaluării taxelor neplătite efectuate de Regatul Unit.

259. În această privință, observăm că argumentul respectiv nu ține seama de faptul că prezenta acțiune urmărește constatarea de către Curte printre altele a faptului că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în materie de resurse proprii în temeiul dreptului Uniunii, ceea ce implică în mod necesar ca Comisia să furnizeze o demonstrație în raport cu amploarea pierderilor acestor resurse și a neîndeplinirii obligațiilor. O asemenea estimare nu afectează o eventuală recurgere la procedură în temeiul articolului 260 TFUE, în ipoteza în care statul membru nu ar fi plătit suma principală și dobânzile în urma unei eventuale hotărâri care l‑ar fi condamnat pentru o încălcare a obligațiilor care rezultă din sistemul resurselor proprii. În orice caz, problema dacă statul membru a acționat în mod rezonabil, prin „reevaluarea” importurilor subevaluate, nu se pune în speță. Astfel, jurisprudența invocată de Regatul Unit pentru a‑și întemeia teza privind „reevaluarea” mărfurilor se referă la obligațiile statului membru, în cazul în care acesta procedează, în cazul îndoielilor apărute în cadrul unor controale vamale, la o determinare a valorii în vamă a mărfurilor importate(261). Or, astfel cum s‑a subliniat deja, Comisia urmărește, în cadrul acestui al doilea motiv, nu să determine valoarea în vamă a mărfurilor specifice, ci să aprecieze pierderile de resurse proprii tradiționale pe baza datelor statistice.

260. Pe de altă parte, în cererile sale de informații din 22 iunie 2018 și din 22 martie 2019, Regatul Unit a solicitat printre altele Comisiei să îi furnizeze informații cu privire la calculul pierderilor de resurse proprii solicitate în valoare de 2 679 637 088,86 euro pentru a putea recalcula suma respectivă. În această privință, constatăm că, în memoriul său în replică, Comisia a explicat că metodologia urmată și datele utilizate pentru calcularea acestei valori fuseseră întotdeauna cunoscute de Regatul Unit, dat fiind în special că era vorba despre informații provenite chiar de la acest stat prin intermediul bazei de date Surveillance 2.

2)      Cu privire la pretinsa obligație de a demonstra prejudiciul și legătura de cauzalitate, precum și scenariul contrafactual

261. Regatul Unit susține că revine Comisiei obligația de a‑și întemeia cererea pe standardele unei proceduri de răspundere, din moment ce aceasta solicită Curții să oblige acest stat la plata de daune interese. Or, în speță, Comisia nu ar reuși să dovedească, pe de o parte, existența unui prejudiciu concret și cuantificabil, precum și, pe de altă parte, existența unei legături de cauzalitate directe între neîndeplinirea obligațiilor săvârșită de Regatul Unit și prejudiciul respectiv.

262. În această privință, mai întâi, trebuie amintit că procedura în fața Curții, conform articolului 258 TFUE, este o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, iar nu o procedură de răspundere sau de despăgubire. În consecință, în cadrul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, revine Comisiei sarcina de a demonstra că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii(262). Întrucât prezenta acțiune nu urmărește să obțină din partea Curții obligarea statului pârât la plata de daune interese, Curtea nu trebuie să examineze elementele invocate de Regatul Unit în ceea ce privește existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligațiilor în materie vamală și pretinsul prejudiciu. În orice caz, acest argument al Regatului Unit trebuie respins în raport cu jurisprudența constantă a Curții din care rezultă că acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor are caracter obiectiv(263). Într‑adevăr, nerespectarea unei obligații impuse printr‑o normă de drept al Uniunii constituie prin ea însăși o neîndeplinire a obligațiilor, ceea ce are ca efect că faptul că această nerespectare nu a determinat consecințe negative este lipsit de pertinență(264). Astfel, considerăm că prezenta acțiune nu urmărește, date fiind caracteristicile procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, obținerea din partea Curții a obligării statului membru pârât la plata de daune interese.

263. Cu toate acestea, este necesar să se arate că, în cererea introductivă, Comisia nu a solicitat, în orice caz, repararea unui prejudiciu. Astfel, poziția Regatului Unit potrivit căreia revine Comisiei sarcina de a demonstra existența unui „prejudiciu”, a cărui cuantificare nu este posibilă decât după ce a stabilit în prealabil existența unei legături de cauzalitate rezultate din comportamentul culpabil al statului membru, este, în opinia noastră, întemeiată pe o interpretare eronată a cererii introductive și a altor înscrisuri ale procedurii în cauză. Mai precis, din al treilea paragraf al primului capăt de cerere reiese că Comisia reproșează Regatului Unit că nu a pus la dispoziția bugetului Uniunii cuantumurile corecte ale resurselor proprii tradiționale, ceea ce ar fi condus la încălcarea dispozițiilor referitoare la aceste resurse. După cum s‑a arătat deja, revine statelor membre, în temeiul articolelor 9 și 10 din Regulamentul nr. 1150/2000, cărora le corespund articolele 9 și, respectiv, 10 din Regulamentul nr. 609/2014 coroborate cu articolele 2 și 8 din Deciziile 2007/436 și 2014/335, sarcina de a constata dreptul Uniunii asupra resurselor proprii tradiționale de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de reglementările vamale privind înscrierea sumei cuvenite și notificarea debitorului.

264. În consecință, rezultă fără echivoc din cererea introductivă și în special din dispozițiile Uniunii citate în aceasta că Comisia reproșează Regatului Unit că nu a pus la dispoziția Uniunii sumele calculate corect ale resurselor proprii tradiționale, iar nu prejudiciul cauzat acesteia din urmă. Neîndeplinirea obligațiilor descrisă în petitum‑ul cererii introductive (și în special fragmentul „prin neluarea în considerare a valorii corecte a taxelor vamale și prin faptul că nu pune la dispoziție valoarea corectă a resurselor proprii tradiționale”) constituie, așadar, prin natura sa, o cerere prin care se urmărește constatarea neîndeplinirii obligației de a acționa care revine statului, cu alte cuvinte omisiunea sa de a‑și îndeplini obligațiile în temeiul dreptului Uniunii, iar nu un prejudiciu cauzat de acest stat.

265. În ceea ce privește, ulterior, argumentul Regatului Unit întemeiat pe necesitatea de a demonstra o legătură de cauzalitate între neîndeplinirea specifică a obligațiilor de către statul membru și pierderile de resurse proprii, Curtea a subliniat deja că există o „legătură directă” între colectarea veniturilor care provin din taxele vamale și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor corespunzătoare(265). Or, considerăm că din această jurisprudență reiese că, dacă, din cauza unei erori săvârșite de autoritățile vamale ale unui stat membru, taxele vamale nu sunt recuperate, aceasta nu repune în discuție obligația statului membru de a pune la dispoziție sumele care ar fi trebuit să fie constatate și de a plăti dobânzi de întârziere. Deși există o corelație sine qua non între, pe de o parte, neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru în domeniul reglementării vamale și, pe de altă parte, valoarea resurselor proprii care nu ar fi fost puse la dispoziția bugetului Uniunii, prima având în mod inevitabil un efect asupra celeilalte, aceasta nu înseamnă că cele două elemente ar trebui analizate din perspectiva prejudiciului cauzat de comportamentul culpabil al statului membru. Un stat membru care nu constată dreptul Uniunii cu privire la resursele proprii și nu pune la dispoziția Comisiei valoarea corespunzătoare a acestora, fără ca una dintre condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 sau la articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 609/2014 să fie întrunită, nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii și în special pe cele care decurg din articolele 2 și 8 din Deciziile 2000/597 și 2007/436(266). Această concluzie este confirmată de jurisprudența invocată de Regatul Unit în memoriul său în apărare, din care decurge că comportamentul eronat al autorităților vamale privind calculul taxelor vamale datorate conduce în mod inevitabil la pierderi de resurse proprii tradiționale care țin de responsabilitatea statelor membre(267). În acest context, articolul 340 TFUE și jurisprudența aferentă acestuia invocate de Regatul Unit sunt lipsite de pertinență.

266. În plus, considerăm că o concluzie diferită nu poate fi dedusă din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Regatul Unit(268), invocată de Regatul Unit și de interveniente, din moment ce această cauză privea o situație diferită de cea aflată la originea prezentei proceduri. În această cauză, era efectiv vorba despre stabilirea răspunderii Regatului Unit ca urmare a unei eventuale eliberări de certificate EXP de către autoritățile din Anguilla, o țară și teritoriu de peste mări (TTPM), cu încălcarea deciziei numite „TTPM”. Comisia susținea în special că Regatul Unit, în calitate de stat membru, trebuia să își asume răspunderea pentru actele adoptate și pentru neglijențele contrare acestei decizii săvârșite de autoritățile din Anguilla, ținând seama de relațiile speciale pe care le întreține cu TTPM, care nu este un stat independent. Regatul Unit considera că niciun act de drept al Uniunii nu permitea ca Anguilla să fie considerată răspunzătoare față de Uniune pentru erorile săvârșite de autoritățile proprii în aplicarea deciziei menționate și pentru pierderea de resurse proprii care rezultă din acestea, astfel încât nici Regatul Unit nu putea fi considerat răspunzător pentru asemenea erori numai pentru motivul că este statul membru de care este legată Anguilla(269). Prin urmare, problema centrală din acea cauză privea răspunderea unui stat membru al Uniunii în fața comportamentului autorităților unui TTPM cu care are relații speciale, comportament care încălca dreptul Uniunii, fapt ce a condus la pierderea de resurse proprii. Pe cale de consecință, în măsura în care prezenta cauză privește răspunderea proprie a Regatului Unit, iar nu pe cea a unei alte entități, concluziile hotărârii menționate nu pot fi transpuse în prezenta cauză, contrar celor susținute de acest stat.

267. În sfârșit, Regatul Unit invocă, sub forma unei excepții de inadmisibilitate, argumentul potrivit căruia Comisia nu ar fi demonstrat că măsurile pe care acest stat le alesese pentru combaterea fraudei privind subevaluarea determinaseră efectiv pierderi de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii(270). În opinia sa, teza Comisiei potrivit căreia frauda privind subevaluarea a continuat ca urmare a lipsei unor analize de risc și a unor controale eficiente prealabile vămuirii presupune în mod necesar, în prezența unor astfel de măsuri, dispariția schimburilor comerciale și a pierderilor de resurse proprii tradiționale asociate acestora. Cu alte cuvinte, dacă ar fi pus în aplicare măsurile de combatere a fraudei pe care Comisia le consideră adecvate, importul de mărfuri subdeclarate ar fi fost eliminat, fapt din care deduce că nu ar fi fost datorată nicio taxă vamală suplimentară semnificativă bugetului Uniunii. Regatul Unit afirmă că ar trebui să fie considerat răspunzător numai pentru pierderile pentru bugetul Uniunii care corespund diferenței dintre resursele proprii tradiționale care ar fi fost exigibile în scenariul său contrafactual și resursele proprii tradiționale pe care le‑a pus efectiv la dispoziție.

268. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că este lipsit de pertinență aspectul dacă, în situația în care resursele proprii tradiționale au făcut obiectul unor pierderi din cauza unor evenimente anterioare cauzate de o eroare administrativă a autorităților statului membru, ar fi fost posibil ca aceste evenimente să se producă fără eroarea respectivă și, așadar, fără pierderi de resurse proprii(271). Din motive de exhaustivitate, trebuie să se observe că, pe lângă controalele punctuale(272), Regatul Unit nu a efectuat practic niciun control în perioada încălcării. Procedând astfel, el a creat o situație ireversibilă care a avut ca efect o pierdere considerabilă de resurse proprii tradiționale care trebuie, în opinia noastră, să fie constatată. Considerăm că, într‑un asemenea context, nu este de competența Curții să speculeze cu privire la ceea ce s‑ar fi produs dacă Regatul Unit și‑ar fi respectat obligațiile în temeiul dreptului Uniunii. Astfel, o analiză contrafactuală, precum cea preconizată de Regatul Unit, nu poate repune în discuție realitatea acestei pierderi, nici faptul că ea ar fi putut fi evitată dacă autoritățile vamale din Regatul Unit ar fi efectuat controale adecvate anterior punerii în liberă circulație a mărfurilor în cauză. Într‑adevăr, un asemenea argument este lipsit de temei, din moment ce trebuie să se țină seama de situația de fapt, astfel cum se prezenta din cauza încălcărilor dreptului Uniunii, iar nu de volumul de mărfuri subevaluate care ar fi putut fi importate dacă statul membru ar fi îndeplinit, în mod ipotetic, obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii. În consecință, apreciem că un asemenea scenariu contrafactual nu poate fi primit în materie de pierdere de resurse proprii.

b)      Cu privire la fond

1)      Cu privire la prezentarea metodologiei OLAF și aplicarea acesteia ca instrument de calcul al pierderilor de resurse proprii tradiționale

269. Comisia apreciază că este necesar să se recurgă la o evaluare întemeiată pe toate informațiile disponibile, pentru a stabili pierderile de resurse proprii tradiționale, dat fiind că nu mai este posibil să se stabilească valoarea corectă a mărfurilor subevaluate aplicând una sau alta dintre metodele prevăzute în Codul vamal comunitar și în Codul vamal al Uniunii. Ținând seama de lipsa cooperării Regatului Unit, niciun element de probă direct nu ar permite să se ateste valoarea în vamă a mărfurilor în cauză. Comisia ar fi ajuns, așadar, la o estimare a pierderilor de resurse proprii tradiționale pe baza metodologiei OLAF, întemeiată pe date statistice și pe media corectată a prețurilor mărfurilor în cauză importate în Uniune.

270. Mai precis, utilizarea metodologiei OLAF, ca metodologie pentru a determina amploarea pierderilor de resurse proprii tradiționale, urmează următoarea schemă. Într‑o primă etapă, sunt considerate subevaluate importurile care se situează sub pragul prețului minim acceptabil („lowest acceptable price”), care, reamintim, se calculează ca fiind egal cu 50 % din prețul mediu corectat la nivelul Uniunii („cleaned average price”). Sunt incluse ca importuri subevaluate importurile unei categorii de produse care se încadrează în capitolele 61-64 din Nomenclatura combinată (pentru fiecare cod de produse din Nomenclatura combinată de opt cifre)(273) a căror valoare agregată zilnică (media ponderată zilnică) este inferioară prețului minim acceptabil al codului de produse în cauză, pe baza datelor prelevate din baza de date Surveillance 2 și utilizate în baza de date Comext(274). Într‑o a doua etapă, întinderea pierderilor de resurse proprii pentru cantitățile considerate ca fiind subevaluate se calculează din perspectiva unor taxe vamale suplimentare datorate pe baza diferenței dintre valoarea declarată și prețul mediu corectat.

271. Prin urmare, în lipsa oricărei informații directe cu privire la volumul și la natura importurilor subevaluate în Regatul Unit în perioada relevantă, estimarea volumului mărfurilor subevaluate pe care se întemeiază acțiunea se bazează, în principiu, pe prețul minim acceptabil pentru diferitele coduri de produse (50 % din prețul mediu corectat)(275), în timp ce estimarea valorii cantităților subevaluate se calculează în funcție de prețul mediu corectat. Deși metodologia astfel descrisă se bazează pe datele relevante furnizate Comisiei de statele membre, prin intermediul bazelor de date menționate mai sus, sumele calculate astfel în temeiul metodologiei OLAF constituie, în consecință, o estimare bugetară retrospectivă a pierderilor pentru Uniune, iar nu dovada directă a sumelor corespunzătoare drepturilor constatate pe care acest stat ar fi fost obligat să le pună la dispoziția bugetului Uniunii în perioada încălcării(276) dacă controalele adecvate cu ocazia vămuirii ar fi fost efectuate în mod corect.

272. Regatul Unit, susținut cu privire la acest aspect de interveniente, arată că metodologia OLAF nu poate fi utilizată de Comisie pentru calcularea pierderilor de resurse proprii tradiționale, subliniind că aceasta nu este decât un instrument de analiză a riscurilor. În acest cadru, Regatul Unit și intervenientele afirmă că Comisia a utilizat metodologia OLAF în cererea sa introductivă pentru a determina valoarea în vamă corectă a mărfurilor importate subevaluate.

273. O asemenea argumentație nu poate fi, în opinia noastră, reținută.

274. Mai întâi, pe de o parte, ținând seama de natura importurilor și de omisiunea autorităților vamale din Regatul Unit de a efectua controalele vamale în cauză, este indubitabil că, odată autorizată punerea în liberă circulație pe teritoriul vamal al Uniunii de autoritățile vamale naționale, nu mai este posibil în mod obiectiv ca aceste mărfuri să fie returnate în scopul controalelor vamale, chiar dacă se dovedește ulterior că controalele vamale nu au fost efectuate sau că erau eronate. Nici această concluzie nu pare contestată de Regatul Unit(277). În consecință, nu putem decât să fim de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia niciun element de probă direct nu permite atestarea volumului și nici a valorii în vamă a mărfurilor în cauză. Pe de altă parte, deși este adevărat că metodologia OLAF era concepută inițial și aprobată de statele membre în mod consensual ca instrument de analiză a riscurilor pentru a ajuta autoritățile vamale naționale să identifice mărfurile potențial subdeclarate, este de asemenea adevărat că aceasta permite, pe de o parte, să se stabilească, pe baza datelor statistice vamale furnizate Comisiei de statele membre, volumele importurilor declarate la o valoare inferioară pragului de risc și, pe de altă parte, prin utilizarea criteriului prețului mediu corectat pentru mărfurile vizate la nivelul Uniunii, elaborat prin aplicarea aceleiași metodologii, să se aprecieze cuantumul resurselor proprii pe care statul membru le‑ar fi colectat și le‑ar fi pus la dispoziția bugetului Uniunii în cazul în care și‑ar fi îndeplinit obligațiile în temeiul reglementării referitoare la resursele proprii tradiționale. Prin urmare, considerăm că nu există nicio contradicție ca metodologia OLAF, deși concepută inițial ca instrument de analiză a riscurilor vamale, să poată servi și drept bază pentru estimarea întinderii pierderilor de resurse tradiționale atunci când importurile au fost puse în liberă circulație pe teritoriul vamal al Uniunii fără să fi fost efectuate controale adecvate pentru acordarea liberului de vamă, ceea ce reflectă o pierdere pentru bugetul Uniunii.

2)      Cu privire la aplicarea Hotărârii Comisia/Portugalia

275. Potrivit Comisiei, o abordare întemeiată pe date statistice și dezvoltată în cadrul metodei de calcul al pierderilor de resurse proprii tradiționale este confirmată de Hotărârea Comisia/Portugalia(278).

276. Suntem de acord cu opinia Comisiei potrivit căreia estimarea pierderilor de resurse proprii în temeiul datelor statistice nu reprezintă, în principiu, o terra incognita pentru Curte. Cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Portugalia(279), pe care o invocă Comisia, se referea la tratamentul introducerii în liberă circulație a bananelor de către anumite birouri vamale portugheze. În cererea sa introductivă, Comisia solicita Curții să constate că, din cauza acceptării sistematice, în anii 1998-2002, a unor declarații vamale de punere în liberă circulație de banane proaspete de către autoritățile vamale, deși acestea știau sau trebuiau în mod rezonabil să știe că greutatea declarată a bananelor nu corespundea greutății lor reale și din cauza refuzului autorităților portugheze de a pune la dispoziție resursele proprii corespunzătoare pierderii de venituri și dobânzilor de întârziere datorate, Republica Portugheză nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul dreptului Uniunii. Curtea a statuat că, dat fiind că sumele efectiv datorate în temeiul drepturilor asupra resurselor proprii ale Comunităților ar fi putut fi constatate în mod corect odată cu realizarea operațiunilor de import și de vămuire consecutive dacă autoritățile naționale ar fi efectuat verificările necesare, Republica Portugheză trebuia plasată, pentru perioada în litigiu, într‑o situație echivalentă cu cea în care ar fi constatat în mod corect taxele și le‑ar fi înscris în contabilitate(280).

277. Trebuie subliniat că Curtea a respins fără echivoc argumentul în apărare al Republicii Portugheze potrivit căruia era exclus să se cuantifice cuantumul resurselor proprii care nu fuseseră constatate în mod corespunzător în anii în cauză, arătând că imposibilitatea de a efectua verificări în lipsa mărfurilor în cauză era consecința inevitabilă a omisiunii autorităților portugheze. Curtea a statuat că, dată fiind această imposibilitate, nu era inadecvat, în cauza respectivă, să se cuantifice cuantumul resurselor proprii care nu fuseseră constatate în mod corespunzător în anii în cauză, și anume anii 1998-2002, pe baza rezultatelor controalelor efectuate după acestea între 1 august și 31 octombrie 2003(281). Totuși, trebuie arătat că Curtea a respins în definitiv cererea Comisiei prin care urmărea să se determine cuantumul resurselor proprii rezultate din practica controlului vamal ilegal, în măsura în care metoda statistică propusă includea un cadru de referință eronat pentru efectuarea acestei determinări(282).

278. Astfel, soluția adoptată de Curte în Hotărârea Comisia/Portugalia(283) confirmă, pe de o parte, că nu este exclus ca Comisia să se poată întemeia, în ceea ce privește încălcările dreptului vamal al Uniunii de statul membru în care mărfurile importate au fost puse deja în liberă circulație pe teritoriul vamal al Uniunii, pe anumite date statistice care caracterizează neîndeplinirea obligațiilor imputată, în special pentru a determina a posteriori amploarea pierderii de resurse proprii pentru bugetul Uniunii care rezultă de aici. Pe de altă parte, trebuie să se constate că cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea o încălcare vamală bine definită, și anume acceptarea diferenței dintre greutatea declarată a bananelor și greutatea reală a unei cutii, pentru care, pe baza datelor exacte colectate cu ocazia controalelor ulterioare referitoare la aceeași neîndeplinire a obligațiilor, era relativ ușor să se deducă concluzii statistice cu privire la diferența de greutate eventual declarată și reală dintre mărfurile importate în perioada încălcării. În schimb, metodologia reținută, în speță, pentru calcularea amplorii resurselor proprii tradiționale se caracterizează prin multitudinea indicatorilor pertinenți, cum ar fi volumul importurilor subevaluate în mod fraudulos din ansamblul importurilor realizate în perioada încălcării și „justa valoare” în vamă care trebuia atribuită acestor importuri. Indicatorii respectivi caracterizează astfel impactul fraudei privind subevaluarea mărfurilor la bugetul Uniunii și, mai general, amploarea neîndeplinirii obligațiilor reproșate Regatului Unit, furnizând în același timp elemente referitoare la pierderile de resurse proprii tradiționale într‑un mod mai indirect decât datele statistice în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Portugalia(284).

3)      Cu privire la admiterea de principiu a abordării propuse de Comisie pentru evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale

279. Metodologia OLAF propusă de Comisie în vederea stabilirii întinderii pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii pare, astfel cum rezultă din analiza care precedă, să depășească problemele juridice privind cuantificarea resurselor proprii decise până în prezent de Curte. Astfel, pentru a stabili dacă și în ce măsură abordarea metodologică propusă de Comisie este conformă cu criteriile referitoare la acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, apreciem că trebuie să se țină seama, pe de o parte, de criteriile privind sarcina probei stabilită de jurisprudența Curții și, pe de altă parte, de caracteristicile esențiale ale acestei abordări metodologice.

280. Obiectivul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor prevăzut la articolul 258 TFUE este, potrivit jurisprudenței clasice, să se ajungă la eliminarea efectivă a neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre și a consecințelor acesteia(285). Astfel cum s‑a amintit deja în cadrul prezentelor concluzii(286), potrivit unei jurisprudențe constante, procedura în temeiul acestei dispoziții se întemeiază pe constatarea obiectivă a nerespectării de către un stat membru a obligațiilor impuse de Tratatul FUE sau de un act de drept derivat(287). În această privință, trebuie amintit că neluarea de măsuri în materie de resurse proprii constituie de asemenea o neîndeplinire a obligațiilor în sensul dispoziției menționate(288). În plus, astfel cum s‑a amintit deja, revine Comisiei, care are obligația de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor, să prezinte Curții, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a se putea întemeia pe vreo prezumție(289). Numai în cazul în care Comisia a furnizat „suficiente elemente care să releve anumite fapte” referitoare la neîndeplinirea de către statul membru pârât a obligațiilor sale, „sarcina de a contesta în mod temeinic și detaliat datele astfel prezentate și consecințele care decurg din acestea revine statului respectiv”(290).

281. Rezultă, în opinia noastră, din cele ce precedă că, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în care Comisia reproșează unui stat membru printre altele o încălcare a normelor de drept al Uniunii referitoare la colectarea resurselor proprii tradiționale și a obligației sale de a pune la dispoziția bugetului Uniunii anumite sume, Comisia trebuie să prezinte Curții elementele care îi sunt necesare pentru a verifica existența criticii aduse Regatului Unit de a nu își fi îndeplinit obligația de a pune o anumită valoare a resurselor proprii ale Uniunii la dispoziția acesteia, fără posibilitatea Comisiei de a se întemeia pe ipoteze speculative. Aceasta înseamnă de asemenea că, pentru a determina întinderea pierderilor acestor resurse, Curtea nu este obligată să facă o alegere între diferitele abordări metodologice propuse de părți, astfel cum pare să sugereze Regatul Unit în memoriul său în apărare, ci numai să aprecieze metodologia OLAF propusă de Comisie în susținerea acțiunii sale.

282. În aceste condiții, ținând seama de natura încălcării dreptului vamal al Uniunii reproșate Regatului Unit, care face obiectul primului motiv al prezentei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, Curtea nu poate ignora cadrul factual al cauzei, astfel cum este expus în cadrul examinării acestui motiv(291), din care rezultă că, deși era pe deplin conștient de existența și de natura fraudei privind subevaluarea masivă a produselor textile și a încălțămintei care provenea din China la frontierele vamale ale Uniunii, Regatul Unit nu a luat măsuri eficiente pentru combaterea unei asemenea fraude vamale în perioada încălcării, în special prin neefectuarea unor analize de risc, a unor controale vamale fizice și neconstituirea de garanții în rândul importatorilor. Procedând astfel, Regatul Unit nu a prelevat eșantioane pentru a determina valoarea în vamă corectă a importurilor suspectate de a fi subevaluate în conformitate cu Codul vamal comunitar și cu Codul vamal al Uniunii. Astfel, stabilirea proporției mărfurilor vizate de frauda privind subevaluarea în perioada încălcării, precum și determinarea valorii în vamă „corecte” a acestora este în esență compromisă de neîndeplinirea obligațiilor descrisă mai sus.

283. Prin urmare, Comisia subliniază în mod întemeiat, în înscrisurile sale de procedură, că neaplicarea secvenței procedurilor vamale, astfel cum este prevăzută de Codul vamal comunitar și de Codul vamal al Uniunii, constituie factorul determinant care impune amploarea pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii, pe baza unei analize statistice ex post a datelor care o caracterizează în mod indirect. Prin urmare, este, așadar, imposibil să se restabilească o situație compatibilă cu dreptul vamal al Uniunii în ceea ce privește importurile frauduloase specifice, astfel încât nici autoritățile competente din Regatul Unit, nici cele ale Comisiei nu dispun printre altele de posibilitatea de a stabili valoarea în vamă corectă în temeiul normelor în materie de evaluare prevăzute de legislația vamală a Uniunii. În măsura în care această situație rezultă, în mod obiectiv, din neîndeplinirea de către statul membru însuși a dispozițiilor vamale, îi revine acestuia, în cazul constatării acestei neîndepliniri a obligațiilor, obligația de a‑și asuma pierderile pentru bugetul Uniunii, astfel cum au fost determinate numai pe baza unei analize „indirecte” a datelor și recurgând la probabilitatea cea mai mare care este asociată în mod necesar acestei determinări. În consecință, apreciem că nu este exclus, în principiu, ca Comisia să demonstreze, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, întinderea unei încălcări a dreptului resurselor proprii ale Uniunii prin intermediul unei metodologii bazate pe date statistice atunci când imposibilitatea de a efectua verificări este consecința inevitabilă a omisiunii autorităților vamale ale statului membru. Această interpretare este de asemenea confirmată de obligația statelor membre de a proteja interesele financiare ale Uniunii, care decurge în special din articolul 325 TFUE.

284. Totuși, având în vedere natura metodologiei OLAF bazate pe datele statistice, problemele referitoare la valoarea de probă care îi sunt asociate nu pot fi subestimate(292). Astfel, nu se poate neglija faptul că, în vederea măsurării amplorii eventualelor pierderi bugetare, pot fi utilizate diferite soluții metodologice și prezentate rezultate diferite în ceea ce privește cuantumul lor. Prezenta cauză ilustrează foarte bine această problemă, dat fiind că reclamanta și pârâtul au prezentat fiecare o abordare radical diferită pentru a cuantifica pierderile de resurse proprii tradiționale. Comisia însăși nu neagă multitudinea metodelor posibile pentru evaluarea acestor pierderi, indicând, în răspunsurile sale la întrebările scrise adresate de Curte, că, în principiu, rezultatul neîndeplinirii obligațiilor în cauză ar putea fi întemeiat și pe alte metode de evaluare a pierderilor menționate. Deși avem îndoieli serioase cu privire la pretinsele avantaje ale metodologiei OLAF, și anume „robustețea” pe care Comisia a evidențiat‑o în mai multe rânduri în înscrisurile sale de procedură(293), aceasta constituie criteriul pertinent pentru a aprecia valoarea probantă a metodelor statistice și trebuie să se recunoască faptul că amploarea pierderii bugetului astfel evaluată depinde în mare măsură de riscul prezentat de metoda specifică aleasă.

285. În plus, trebuie avut în vedere faptul că, în măsura în care estimarea pierderilor de resurse proprii tradiționale se calculează pe baza informațiilor care figurează în bazele de date Surveillance 2 (date referitoare la importurile de produse care se încadrează în capitolele 61-64 din Nomenclatura combinată provenite din China) și Comext (calcularea prețurilor medii corectate), care sunt prin natura lor elemente de fapt, cuantumul definitiv depinde și de alegerile metodologice, precum criteriile referitoare la determinarea volumului mărfurilor subevaluate și la definirea valorii de referință pentru „reevaluarea” mărfurilor respective. Aceste alegeri metodologice sunt prin natura lor criterii mai degrabă normative, întrucât depind de alegerile efectuate de instituția care a pus la punct metoda în discuție. Prin urmare, nu putem decât să fim de acord cu argumentul Regatului Unit potrivit căruia raportul tehnic pe care se întemeiază calculul OLAF se justifică numai în contextul unui „preț echitabil” („fair price”) prestabilit la nivelul Uniunii-28(294). Problema referitoare la variația criteriilor de evaluare și la impactul acestora asupra rezultatului cuantumului pierderilor este evidențiată în special de răspunsul scris al Comisiei la întrebările adresate de Curte, din care reiese că rezultatul calculului definitiv variază printre altele în funcție de prețul minim acceptabil (între 10 % și 50 % din nivelul prețurilor medii)(295), iar Comisia a „preconizat această abordare”. Deși Comisia apreciază că, dată fiind neîndeplinirea obligațiilor imputată autorităților din Regatul Unit, pierderile de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii s‑ar ridica la suma totală de 2 092 703 277,93 euro, în ipoteza în care prețul minim acceptabil ar fi stabilit la nivelul a 10 % din prețul mediu corectat, nu este mai puțin adevărat că acest cuantum corespunde cu 78,1 % din cel solicitat de Comisie în cadrul prezentei cauze, în temeiul prețului minim acceptabil stabilit la nivelul a 50 % din prețul mediu corectat, ceea ce, în opinia noastră, nu poate fi neglijat. Prin urmare, trebuie recunoscut că utilizarea unei metodologii bazate pe date statistice este însoțită de posibilitatea de a stabili puncte de reper diferite, dar la fel de valabile, care condiționează rezultatul obținut al acestei metodologii.

286. Având în vedere cele de mai sus, considerăm, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, că nu se poate exclude ca, în vederea estimării pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii cauzate de neîndeplinirea obligațiilor vamale de către statul membru în cauză, în lipsa unor probe directe cauzate de omisiunea acestui stat membru, acțiunea Comisiei să se întemeieze pe o metodologie stabilită pe date statistice. Cu toate acestea, pentru a nu se îndepărta de obiectivele și de scopul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, aplicarea unei asemenea metodologii, pentru a aprecia pierderile de resurse proprii tradiționale, poate fi acceptată numai în măsura în care alegerea unei metode specifice se justifică în raport cu particularitățile speței, referințele de bază nefiind nici arbitrare, nici înșelătoare, și utilizarea acestei metodologii constituie o analiză cantitativă coerentă întemeiată pe toate datele pertinente disponibile. În plus, cu cât elementele de probă directe care confirmă datele de bază aferente metodologiei în cauză sunt mai limitate, cu atât selectarea criteriilor normative utilizate de această metodologie trebuie să fie mai prudentă. Acest aspect este cu atât mai important cu cât aprecierea pierderilor de resurse proprii tradiționale în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, în temeiul articolului 258 TFUE, urmărește să plaseze statul membru, pentru perioada în litigiu, într‑o situație echivalentă cu cea în care ar fi constatat în mod corect drepturile și le‑ar fi înscris în evidența contabilă(296). În sfârșit, fiabilitatea metodologiei alese pentru a stabili pierderile de resurse proprii tradiționale ca urmare a neîndeplinirii reproșate a obligațiilor este confirmată în cazul în care alegerea metodologică reținută este însoțită de precizări privind eventualele metode alternative, rezultatele obținute ca urmare a utilizării lor, precum și motivele pentru care Comisia a optat pentru metodologia în cauză.

4)      Cu privire la utilizarea metodologiei întemeiate pe date statistice în speță

287. Mai întâi, trebuie arătat că reiese din înscrisurile părților, precum și din dosar în ansamblu că, din cauza naturii încălcării dispozițiilor de drept vamal, au fost strânse puține probe directe pentru a aprecia amploarea pierderilor de resurse proprii tradiționale în ceea ce privește importurile realizate în Regatul Unit în perioada încălcării. Mai precis, aceste probe se limitează în esență la 12 articole analizate în laborator de autoritățile vamale din Regatul Unit în anul 2017(297) și la rezultatele controlului provenite din vămile chineze(298). Or, asemenea dovezi nu sunt reprezentative pentru a aprecia valoarea în vamă corectă a importurilor în cauză și amploarea pierderilor de resurse proprii tradiționale suferite de bugetul Uniunii ca urmare a subevaluării frauduloase a importurilor în cauză(299). Astfel cum s‑a arătat deja în mai multe rânduri în cadrul prezentelor concluzii, imposibilitatea de a cuantifica aceste pierderi rezultă, în speță, din elemente obiective, și anume inacțiunea Regatului Unit în fața riscului cunoscut al declarațiilor subevaluate. Prin urmare, suntem de acord cu teza Comisiei potrivit căreia, în măsura în care mărfurile subevaluate au fost puse deja în liberă circulație pe teritoriul vamal al Uniunii, valoarea lor reală nu mai poate fi determinată, astfel încât valoarea pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii nu se poate calcula decât prin intermediul unei estimări retrospective stricto sensu. Considerăm că acest punct de plecare nu este, în realitate, contestat de Regatul Unit, din moment ce prezintă, în cazul în care neîndeplinirea obligațiilor care îi este reproșată în cadrul primului motiv ar trebui admisă, propria metodă statistică pentru a determina eventualele pierderi de resurse proprii tradiționale.

288. În acest context, trebuie să se observe că, pe baza datelor aflate la dispoziția lor, părțile sunt de acord asupra faptului că exista o fraudă vamală pe teritoriul Regatului Unit în perioada încălcării, ca urmare a unei subevaluări a mărfurilor importate din China, și asupra faptului că creșterea volumului importurilor subevaluare s‑a majorat în mod considerabil între anii 2012 și 2016(300). De asemenea, părțile nu contestă că operațiunea Swift  Arrow(301) a avut ca efect, dacă se compară datele din primul semestru 2017 și din primul semestru 2018, o diminuare considerabilă a volumului produselor vizate importate în Regatul Unit a căror valoare în vamă era în mod fraudulos subevaluată, în condițiile în care volumul importurilor legitime a rămas la un nivel comparabil. Chiar dacă părțile nu sunt de acord cu privire la interpretarea care trebuie dată acestor fapte, ele acceptă acest fapt ca atare. Părțile nu se opun nici în ceea ce privește pertinența utilizării, în principiu, a unei metodologii întemeiate pe date statistice pentru a aprecia pierderile de resurse proprii tradiționale ca urmare a unei fraude vamale, care implică, într‑o primă etapă, determinarea volumului importurilor subestimate în mod fraudulos în perioada încălcării, apoi determinarea valorii în vamă „corecte” a acestor mărfuri. Într‑o a doua etapă, cuantumul taxelor vamale suplimentare se calculează pe baza diferenței dintre valoarea declarată și această valoare „corectă”.

289. În schimb, părțile sunt în profund dezacord în legătură cu elementele de bază ale metodologiilor utilizate pentru calcularea pierderilor de resurse proprii tradiționale. În primul rând, în ceea ce privește determinarea volumului mărfurilor subevaluate, potrivit Comisiei, trebuie să se țină seama de volumul importurilor situate sub prețul minim acceptabil, stabilit pe baza unei valori medii la nivelul Uniunii-28 și a datelor agregate zilnice care figurează în baza Surveillance 2, în timp ce, potrivit Regatului Unit, pentru a stabili acest volum, trebuie să se recurgă la un „prag de conformitate”, stabilit în funcție de valorile declarate la import numai în Regatul Unit, sub care pot fi subevaluate importurile produselor în cauză(302). În al doilea rând, în ceea ce privește valoarea de referință pentru „reevaluarea” mărfurilor subevaluate, Comisia apreciază că trebuie să se recurgă la diferența dintre valoarea declarată și prețul mediu corectat pentru Uniunea-28, în timp ce Regatul Unit consideră că articolele care se situează sub „pragul de conformitate” pot fi „reevaluate” prin calcularea diferenței dintre valoarea declarată (pentru fiecare articol) și valoarea aceluiași prag. Diferența dintre abordările metodologice are ca efect o enormă neconcordanță în ceea ce privește rezultatul estimării pierderilor de resurse proprii tradiționale. Pe baza metodologiei OLAF, Comisia apreciază că o sumă de 2 679 637 088,86 euro (cuantumul brut care trebuie diminuat cu cheltuielile de colectare) ar fi trebuit pusă la dispoziția Comisiei ca resurse proprii tradiționale. Or, Regatul Unit apreciază această sumă, într‑o primă etapă, la nivelul de 217 646 623 GBP(303), anterior deducerii în temeiul deciziilor de plată C18 Breach(304). Într‑o a doua etapă, acesta revizuiește această cifră descendent, la nivelul de 143 115 553 GBP, din care trebuie dedusă suma de 44 296 285 GBP în temeiul deciziilor de plată C18 Breach. Pe scurt, una dintre diferențele cele mai importante dintre metodele avansate de părți constă în faptul că, deși abordarea Comisiei se întemeiază pe prețuri medii la nivelul Uniunii în ansamblul său, metoda din Regatul Unit se bazează numai pe utilizarea datelor din acest stat.

290. Acestea fiind spuse, trebuie analizate succesiv cele două etape ale metodologiei pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a estima pierderea resurselor tradiționale, și anume cea a determinării volumului importurilor subevaluate și cea a valorii de referință pentru „reevaluarea” acestor importuri.

i)      Cu privire la determinarea volumului importurilor subevaluate

291. Regatul Unit arată, pe de o parte, că nu există nicio justificare convingătoare pentru a utiliza prețul minim acceptabil dedus din prețurile medii pentru Uniunea-28 pentru a determina volumul mărfurilor subevaluate în perioada încălcării. Pe de altă parte, acest stat susține că reiese din cererea introductivă și din înscrisurile Comisiei emise în faza precontencioasă că pierderile de resurse proprii tradiționale constatate pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014 se limitează la taxele vamale suplimentare care erau solicitate de autoritățile din Regatul Unit în deciziile de plată C18 Snake și care au fost anulate.

292. Ținând seama de argumentele în apărare menționate mai sus invocate de Regatul Unit, este necesar, pentru a studia problematica determinării volumului importurilor subevaluate în perioada încălcării, să fie examinată în două etape, luând poziție, mai întâi, cu privire la perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014, apoi cu privire la estimările efectuate de Comisie pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017.

–       Cu privire la perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014

293. În ceea ce privește obiectul cererii pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014, Comisia a precizat în special, ca răspuns la întrebările adresate de Curte, că reproșează Regatului Unit că nu și‑a îndeplinit obligațiile referitoare la regimul resurselor proprii tradiționale și solicită în acest sens sume referitoare la importurile subevaluate stabilite în temeiul metodologiei OLAF.

294. În această privință, din articolul 120 din Regulamentul de procedură al Curții și din jurisprudența referitoare la acesta rezultă că orice cerere introductivă de instanță trebuie să cuprindă obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor și că această mențiune trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Curții să își exercite controlul. Din cele arătate rezultă că elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază o acțiune trebuie să rezulte în mod coerent și comprehensibil din chiar textul cererii introductive, iar concluziile acesteia din urmă trebuie să fie formulate într‑un mod neechivoc, astfel încât Curtea să nu se pronunțe ultra petita sau să nu omită să se pronunțe asupra unei obiecții(305). În special, acțiunea formulată de Comisie trebuie să cuprindă o expunere coerentă și detaliată a motivelor care au determinat Comisia să ajungă la convingerea că statul membru în cauză nu și‑a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Prin urmare, o contradicție în expunerea motivului invocat de Comisie în sprijinul acțiunii sale în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu corespunde cerințelor impuse(306).

295. În speță, observăm că, în ceea ce privește evaluarea pierderilor de resurse proprii tradiționale prezentate în cererea introductivă, Comisia a indicat în mod explicit că perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014 era „acoperită din cauza datoriilor pe care Regatul Unit însuși le‑a constatat și le‑a anulat ulterior”. În plus, în partea din cererea introductivă referitoare la descrierea neîndeplinirii obligațiilor, Comisia consacră considerații importante pentru a caracteriza neîndeplinirea obligațiilor ca urmare a erorii administrative săvârșite în momentul anulării deciziilor de plată C18 Snake(307). În opinia ei, prin această eroare administrativă, pentru care autoritățile din Regatul Unit sunt răspunzătoare din punct de vedere financiar, Regatul Unit a cauzat pierderi de resurse proprii tradiționale în bugetul Uniunii. Considerăm că, procedând astfel, cererea introductivă demonstrează o legătură între eroarea administrativă imputabilă Regatului Unit, pe de o parte, și pierderile de resurse proprii tradiționale pe care acest stat ar fi obligat să le pună la dispoziția Comisiei, pe de altă parte. În replica sa, Comisia a adăugat că „prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privește datoriile vamale constatate de Regatul Unit în cadrul [operațiunii] Snake”.

296. Prin urmare, considerăm că, prin aceste indicații, în ceea ce privește perioada respectivă, Comisia însăși a limitat obiectul celui de al doilea motiv la pierderile de resurse proprii tradiționale pentru care Regatul Unit ar fi responsabil ca urmare a datoriilor pe care statul însuși le‑a constatat în cadrul operațiunii Snake, ceea ce include printre altele cele 23 de decizii de plată C18 Snake, care au fost adresate operatorilor și anulate ulterior. O asemenea interpretare este, în opinia noastră, confirmată de obiecțiile formulate de Comisie în scrisoarea de punere în întârziere și în avizul motivat. Astfel, din scrisoarea de punere în întârziere reiese că, „pe baza celor 24 de datorii stabilite și anulate ulterior, sunt datorate sumele cu titlu de resurse proprii pentru perioada în cauză (noiembrie 2011-2014)”(308). Trebuie subliniat de asemenea că avizul motivat conține, într‑o primă etapă, aceeași formulare precum cea care figurează în cererea introductivă și precizează, într‑o a doua etapă, fără echivoc că, „în măsura în care acest argument al Regatului Unit urmărește să limiteze sfera temporală a încălcării, este necesar să se observe că reclamația Comisiei pentru perioada cuprinsă între anul 2011 și sfârșitul [operațiunii] Snake în anul 2014 privește sumele vizate de ordinele de recuperare a posteriori pe care le‑au emis vămile din Regatul Unit după această operațiune, înainte de a le anula ulterior”(309).

297. Din considerațiile care precedă rezultă că, în ceea ce privește perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014, obiectul celui de al doilea motiv este limitat la constatarea pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru care Regatul Unit este responsabil ca urmare a datoriilor vamale suplimentare constatate în cadrul operațiunii Snake și în special a celor 23 de decizii de plată C18 Snake care au fost anulate ca urmare a unor erori administrative imputabile acestui stat membru(310).

–       Cu privire la perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017

298. În ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017, pentru a stabili cuantumul pierderilor de resurse proprii tradiționale și în special volumul importurilor subevaluate, Comisia utilizează, în cererea sa introductivă, metodologia OLAF. Abordarea Comisiei este că volumul importurilor declarate la o valoare inferioară unui prag de risc de 50 % din prețul mediu corectat servește drept temei pentru stabilirea cuantumului acestor pierderi, care corespunde astfel valorii resurselor proprii tradiționale pe care Regatul Unit le‑ar fi colectat și le‑ar fi pus la dispoziția Uniunii dacă și‑ar fi îndeplinit obligațiile. Potrivit Regatului Unit, această alegere efectuată de Comisie este arbitrară. El contestă astfel abordarea potrivit căreia orice declarare a mărfurilor sub acest prag constituie în mod automat o declarație subevaluată și apreciază că o asemenea împrejurare este pur și simplu de natură să justifice existența unor îndoieli care pot conduce la controale suplimentare.

299. În această privință, trebuie observat că, în principiu, Comisia împărtășește abordarea potrivit căreia orice marfă importată a cărei valoare declarată este inferioară prețului mediu al produselor din aceeași categorie nu poate, în principiu, să fie considerată ca fiind prin definiție subevaluată, susținând că metodologia OLAF nu a fost aplicată tuturor mărfurilor importate în Regatul Unit și declarate la o valoare inferioară pragului de 50 % din prețul mediu corectat, ci utilizează date agregate zilnice. Această utilizare a datelor agregate zilnice ar avea ca efect faptul că, în cazul în care anumite loturi de mărfuri au o valoare inferioară pragului de 50 % din prețul mediu corectat și alte loturi permit să se aibă o medie peste prețul minim acceptabil zilnic la nivelul Uniunii-28, media datelor agregate zilnice va fi mai mare decât prețul minim acceptabil, chiar dacă datele agregate zilnice care implică aceste loturi subevaluate nu vor fi incluse în pierderile de resurse calculate(311). Această instituție afirmă că, deși utilizarea datelor zilnice agregate riscă să determine includerea anumitor importuri legitime în volumul unor importuri declarate sub prețul minim acceptabil, metodologia OLAF exclude printre altele o anumită proporție de mărfuri subevaluate. Considerăm că, în răspunsurile sale scrise la întrebările Curții, Regatul Unit renunță la poziția sa anterioară și este, în realitate, de acord cu acest argument al Comisiei, din moment ce arată că singurul motiv pentru care suma calculată de Comisie cu titlu de resurse proprii tradiționale este mult mai importantă decât cea calculată conform metodei Regatului Unit este că metodologia OLAF utilizează prețuri de „reevaluare” mult mai ridicate(312).

300. În concluzie, în ceea ce privește diferența de abordare a părților în ceea ce privește volumul mărfurilor subevaluate importate în perioada încălcării, luate în considerare pentru calcularea pierderilor de resurse proprii tradiționale, aceasta se poate explica, în mod evident, prin pragurile diferite alese de aceste părți. Astfel, în timp ce metodologia OLAF se întemeiază pe prețul minim acceptabil care reprezintă 50 % din prețul mediu corectat pentru Uniunea-28, Regatul Unit are în vedere un calcul bazat pe declarații de import individuale colectate de autoritățile vamale din Regatul Unit pentru a defini pragul de subevaluare(313). Ținând seama de diferențele dintre aceste criterii și de faptul că atât metodologia OLAF, cât și cea propusă de Regatul Unit urmăresc să evalueze ambele aceleași pierderi, dar la un nivel diferit, cu alte cuvinte din punctul de vedere al Uniunii în ansamblul său și, respectiv, din punctul de vedere al statului în cauză, considerăm că metodologia invocată de acesta din urmă ar putea forma o referință de comparație pertinentă pentru a aprecia în mod critic volumele de importuri subevaluate în perioada încălcării calculate pe baza metodologiei OLAF. Răspunzând la întrebările Curții cu privire la problema impactului eventual asupra cuantumului pierderii de resurse proprii dacă pragul de subevaluare din Regatul Unit ar fi utilizat în locul prețului minim acceptabil ca valoare de referință a importurilor subevaluate de Comisie, Regatul Unit a observat că, deși nu putea reproduce exact calculele acestei instituții, procentul de reducere a pierderilor de resurse proprii tradiționale estimat ar fi de 4,4 sau de 4,7 %. Prin urmare, astfel cum a indicat Regatul Unit în mod întemeiat, considerăm că enorma diferență dintre estimarea pierderilor de resurse proprii tradiționale invocată de Comisie și cea preconizată de Regatul Unit în cadrul prezentei cauze se explică în principal mai degrabă prin valoarea de referință pentru „reevaluarea” mărfurilor subdeclarate decât prin volum(314).

301. Din cele de mai sus rezultă că metoda Comisiei nu supraestimează în mod vădit volumul mărfurilor subevaluate în perioada încălcării. Luând în considerare dimensiunea perioadei menționate, precum și natura fraudei în discuție, considerăm că pozițiile părților cu privire la acest element nu diferă în mod semnificativ în măsura în care decalajul mai mic de 5 % dintre estimările efectuate de Comisie și, respectiv, de Regatul Unit rămâne în limite rezonabile. În consecință, trebuie admise estimările volumelor importurilor subevaluate, ca bază pentru determinarea cuantumului pierderilor de resurse proprii tradiționale, astfel cum au fost invocate de Comisie în cererea sa introductivă.

ii)    Cu privire la valoarea de referință pentru stabilirea cuantumului pierderilor de resurse proprii

302. Astfel cum s‑a arătat deja în cadrul prezentelor concluzii, pozițiile părților diferă în principal cu privire la nivelul de preț la care ar trebui efectuată „reevaluarea” mărfurilor considerate subevaluate pentru calcularea taxelor vamale suplimentare și pentru stabilirea amplorii pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii. Potrivit Comisiei, o asemenea corecție trebuie să se realizeze la nivelul prețurilor medii corectate, în măsura în care, pe de o parte, prețul textilelor și al încălțămintei nu variază semnificativ în timp și, pe de altă parte, în lipsa unor controale fizice și a unor eșantioane prelevate de autoritățile vamale din Regatul Unit la un nivel reprezentativ din punct de vedere statistic, trebuie să se presupună că prețurile și calitatea mărfurilor subevaluate corespund repartizării prețurilor care nu sunt vizate de subevaluare. În schimb, Regatul Unit apreciază că această alegere metodologică nu este justificată, întrucât nicio dovadă nu permite susținerea ipotezei potrivit căreia mărfurile subdeclarate au aceleași caracteristici de preț și de calitate ca și celelalte mărfuri importate din China. Dimpotrivă, elementele obținute ar părea să indice că importurile subevaluate vizau segmentul de gamă inferioară al pieței din Regatul Unit.

303. În această privință, astfel cum am subliniat deja, valoarea de referință, în calitate de criteriu normativ, nu poate fi arbitrară și urmărește să plaseze statul membru, pentru perioada în litigiu, într‑o situație echivalentă celei în care ar fi constatat în mod corect taxele și le‑ar fi înscris în evidența contabilă. Astfel, apreciem că valoarea de referință ar trebui să fie în conformitate cu ansamblul împrejurărilor de fapt și de drept ale neîndeplinirii obligațiilor în discuție, din moment ce este vorba despre unul dintre criteriile de bază pentru determinarea amplorii pierderilor de resurse proprii tradiționale(315).

304. Mai întâi, din analiza Comisiei, care nu este, de altfel, contestată în esență de Regatul Unit, reiese că importurile subevaluate de textile și de încălțăminte din China au fost, în cea mai mare parte, în ceea ce privește volumul, efectuate sub regimul vamal 42, cu alte cuvinte acestea erau destinate altor state membre de pe teritoriul vamal al Uniunii. Cu titlu de exemplu, din raportul OLAF reiese că, în anul 2016, 87 % dintre importurile de produse textile și de încălțăminte cu valoare redusă intrate în Regatul Unit au fost efectuate sub regimul vamal 42, în timp ce, în aceeași perioadă, regimul vamal 40 nu a fost utilizat decât pentru 13 % dintre importurile de produse textile și de încălțăminte din China. Considerăm că această disparitate confirmă deplasarea către Regatul Unit a unor operațiuni frauduloase desfășurate către alte state membre(316). În opinia noastră, Comisia susține de asemenea în mod întemeiat că, în ceea ce privește colectarea taxelor vamale, nu este necesar să se facă distincție între mărfurile care intră sub incidența acestor două regimuri vamale, în măsura în care restul de 13 % din importurile declarate sub regimul vamal 40 ar fi putut fi direcționate către alte state membre odată ce vămuirea a fost efectuată în Regatul Unit. Rezultă că marea majoritate a importurilor subevaluate erau direcționate în mod direct sau indirect spre piața produselor textile și a încălțămintei din cadrul Uniunii în ansamblul său, iar nu în mod specific către piața din Regatul Unit, astfel încât nu există niciun motiv rezonabil să le „reevaluăm” pe baza unei valori de referință diferite de cea care caracterizează nivelul prețurilor produselor vizate de Uniune în ansamblul lor.

305. În continuare, din înscrisuri reiese că Regatul Unit critică utilizarea valorii de referință întemeiate pe prețurile medii corectate bazate pe prețurile medii la nivelul Uniunii, pentru motivul că nu ține seama de calitatea mărfurilor în cauză și de statul lor membru de intrare, cu atât mai mult cu cât Comisia nu a făcut dovada valorii mărfurilor în cauză. Prin urmare, datele proprii Regatului Unit ar trebui preferate prețului mediu corectat respectiv al Uniunii. În această privință, astfel cum s‑a arătat deja în cadrul prezentelor concluzii(317), este dificil să se reproșeze Comisiei că nu a prezentat probele directe referitoare la valoarea importurilor subevaluate, în măsura în care această omisiune este consecința inacțiunii autorităților vamale din Regatul Unit. Considerăm că, în lipsa unor probe directe privind valoarea mărfurilor în cauză, o probă întemeiată pe date statistice precum cele în discuție poate fi admisă în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE pentru a determina pierderile de resurse proprii pentru bugetul Uniunii.

306. În plus, în ceea ce privește aceste critici, trebuie amintit că stabilirea amplorii pierderilor de resurse proprii în speță trebuie să urmărească stabilirea contribuției statului membru în cauză care ar fi datorată la bugetul Uniunii ca urmare a colectării taxelor vamale în perioada încălcării, în lipsa neregulilor descrise în cadrul primului motiv al prezentei acțiuni. Veniturile provenite din taxele vamale constituie, astfel cum s‑a arătat deja(318), resurse proprii tradiționale ale Uniunii, care trebuie puse la dispoziția Uniunii de către statele membre, în temeiul dispozițiilor coroborate ale Regulamentelor nr. 1150/2000 și nr. 609/2014(319). Colectarea taxelor vamale la import este precedată de determinarea valorii în vamă a mărfurilor și de calcularea taxelor vamale aferente acestora, având în vedere că cele două elemente constituie etape prealabile punerii în liberă circulație a mărfurilor importate pe teritoriul vamal al Uniunii și introducerii lor în consum definitiv. Prin urmare, în ceea ce privește în special taxele vamale, estimarea pierderilor pentru bugetul Uniunii care rezultă din lipsa unor controale vamale nu se poate întemeia pe eventuala destinație a mărfurilor în cauză pe piața individuală a unui stat membru și în special pe segmentele inferioare sau superioare ale acestei piețe în ceea ce privește calitatea produselor, ceea ce prezintă, în lipsa unei dovezi directe, un caracter speculativ, dat fiind că valoarea în vamă a mărfurilor importate în Uniune este stabilită de autoritățile vamale competente. În consecință, nu putem decât să fim de acord cu argumentul Regatului Unit potrivit căruia valoarea în vamă a mărfurilor corespunde costului lor de achiziție la exportator, această valoare fiind determinată de natura și de calitatea mărfurilor, iar nu de destinația lor(320). Rezultă că, pentru a stabili valoarea în vamă a mărfurilor la intrarea pe teritoriul Uniunii, identificarea statului membru de destinație este lipsită de relevanță, astfel încât, pentru a determina amploarea pierderilor de resurse proprii tradiționale ca urmare a unei fraude vamale cauzate de subevaluarea mărfurilor, Comisia nu a operat în mod întemeiat nicio distincție în funcție de destinația produselor în cauză în cadrul Uniunii(321).

307. Cu titlu suplimentar, în ceea ce privește alegerea prețului mediu corectat pentru Uniunea-28, ca valoare de referință pentru evaluarea amplorii pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii, astfel cum s‑a arătat deja în prezentele concluzii(322), pe de o parte, Uniunea formează o uniune vamală unică, astfel încât adoptarea reglementării în materie vamală ține de competența exclusivă a Uniunii. Pe de altă parte, colectarea taxelor vamale, calculate la importurile provenite din țări terțe, determină dimensiunea bugetului Uniunii. Deducem de aici că, într‑un caz precum cel în discuție, în care, din cauza inacțiunii autorităților naționale, nu există o probă directă care să permită stabilirea amplorii pierderilor de resurse proprii, trebuie confirmată abordarea metodologică a Comisiei bazată pe o referință comună, fără a se ține seama de particularitățile fiecărui stat membru, precum nivelul de trai și puterea de cumpărare a populației sale, care pot dicta prețurile de vânzare a produselor în cauză în fiecare dintre statele membre, privite individual. Pentru aceste motive, considerăm că este necesar să se consacre abordarea Comisiei care constă în reținerea, ca valoare de referință, a prețurilor mediii corectate la nivelul Uniunii, acestea din urmă însele întemeindu‑se pe valorile declarate de statele membre în baza de date comună Surveillance 2(323). Această valoare de referință constituie, așadar, cea care ar fi trebuit aplicată pentru a calcula resursele proprii tradiționale puse la dispoziția bugetului Uniunii în cazul în care ar fi avut loc o aplicare corectă a dreptului vamal al Uniunii. În măsura în care această metodologie se bazează pe media prețurilor declarate, această valoare reflectă natura și calitatea tuturor produselor importate în perioada încălcării, fără a atribui o preferință oarecare segmentelor de piață din care fac parte mărfurile în cauză. Dat fiind că părțile nu contestă premisa potrivit căreia produsele textile și încălțămintea din China în discuție sunt produse ale căror prețuri sunt destul de stabile(324), este necesar să se considere, în opinia noastră, că prețurile medii corectate la nivelul Uniunii constituie o valoare de referință adecvată și nearbitrară pentru evaluarea pierderilor privind resursele proprii pentru bugetul Uniunii(325).

5)      Rezumat privind evaluarea resurselor proprii tradiționale

308. Având în vedere considerațiile prezentate, apreciem că argumentele invocate de Comisie în cererea sa introductivă nu oferă Curții posibilitatea de a se pronunța cu certitudine asupra întinderii exacte a pierderilor de resurse proprii tradiționale vizate de prezenta acțiune.

309. În primul rând, în ceea ce privește perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014, obiectul cererii introductive este, după cum s‑a arătat anterior în prezentele concluzii(326), limitat la datoriile corespunzătoare deciziilor de plată C18 Snake. Astfel, pierderile de resurse proprii tradiționale a căror constatare poate fi solicitată de Comisie trebuie să fie în mod logic cele care rezultă din anularea deciziilor de plată respective și nu pot fi mai ridicate decât acestea. Totuși, în cererea sa introductivă, Comisia a formulat o cerere care corespunde pierderilor de resurse proprii ale Uniunii, pentru perioada menționată mai sus, de ordinul a 1 001 511 991,60 euro(327). În această privință, astfel cum observă în mod întemeiat, în opinia noastră, Regatul Unit, această sumă nu reflectă argumentația Comisiei din care decurge că, pentru perioada menționată mai sus, cererea sa privește sumele vizate de deciziile de plată C18 Snake emise de autoritățile vamale din Regatul Unit, care au fost anulate ulterior. Trebuie subliniat că, deși aceste autorități au stabilit valoarea în vamă a mărfurilor identificate ca fiind subevaluate în cadrul operațiunii Snake prin aplicarea prețurilor medii corectate la nivelul Uniunii, ceea ce era o eroare administrativă imputabilă Regatului Unit(328), aprecierea pierderilor de resurse proprii legate de deciziile de plată C18 Snake nu ar putea, în niciun caz, să depășească 357 de milioane GBP(329). În plus, potrivit Regatului Unit, suma care rezultă din deciziile de plată C18 Snake notificate operatorilor se ridică la 192 568 694,30 GBP(330). Această contradicție între, pe de o parte, sumele reclamate în concluziile cererii introductive și, pe de altă parte, motivele cererii, ca temei al cererii de constatare a pierderilor de resurse proprii pentru perioada încălcării, se explică, în opinia noastră, numai prin selecția eronată a bazei de referință efectuată de Comisie, care constă în includerea în calculul său, pe lângă sumele legate de recuperarea deciziilor de plată C18 Snake, a tuturor importurilor subevaluate pentru perioada respectivă în temeiul unor date statistice. În speță, din moment ce persistă incertitudini semnificative cu privire la corectitudinea cuantumului solicitat de Comisie pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014 cu titlu de pierderi de resurse proprii pentru bugetul Uniunii, apreciem că aceasta nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale integralitatea lui.

310. În al doilea rând, rezultă din cele ce precedă că metodologia OLAF pe care Comisia a aplicat‑o pentru estimarea pierderilor de resurse proprii tradiționale pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017 are un caracter adecvat și nearbitrar, astfel încât poate fi utilizată pentru a determina volumul mărfurilor subevaluate în perioada încălcării și pentru a determina valoarea de referință în scopul „reevaluării” acestora.

311. Deși Curtea poate, în principiu, să admită cererea Comisiei de a cuantifica valoarea resurselor proprii tradiționale în ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017, se ridică totuși problema dacă, în ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 mai 2015 și 11 octombrie 2017, care corespunde taxelor vamale suplimentare vizate de deciziile de plată C18 Breach emise, începând cu luna mai 2018, în cadrul operațiunii Breach, sumele vizate de aceste decizii de plată trebuie să fie „luate în considerare” în estimarea sumei a cărei constatare este solicitată de Comisie. În această privință, Regatul Unit afirmă că a solicitat un total de 25 de milioane GBP drept taxe vamale de la 27 de operatori și a înscris sumele corespunzătoare(331) în evidența contabilă B(332). Mai precis, Regatul Unit susține că Comisia, deși avea cunoștință de opt dintre aceste decizii de plată din luna mai 2018(333), nu a dedus sumele corespunzătoare deciziilor de plată menționate din estimarea cuantumului pierderilor de resurse proprii tradiționale. Decizia de a efectua această înscriere nu ar fi fost contestată nici în avizul motivat, nici în cererea introductivă, în timp ce, pentru opt dintre aceste decizii de plată C18 Breach, înscrierile în evidența contabilă B ar data din mai 2018, astfel încât Comisia avea cunoștință de acestea în perioada precontencioasă. În ceea ce privește Comisia, aceasta răspunde că Regatul Unit a refuzat, de‑a lungul perioadei precontencioase și contencioase, să comunice detaliile calculelor sale (și în special să indice declarațiile, volumele și valorile de „reevaluare” utilizate), astfel încât nu era în măsură să separe aceste importuri de volumul total al importurilor acoperite de abordarea bazată pe datele cumulate zilnice din Surveillance 2.

312. În această privință, conform jurisprudenței constante, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE poate fi exercitată numai atunci când statul membru în cauză nu s‑a conformat avizului motivat în termenul stabilit în acesta din urmă(334). În consecință, existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația din statul membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării acestui termen(335). În speță, din memoriul în apărare, fără ca acest element de fapt să fie contestat de Comisie, reiese că Regatul Unit a emis, în luna mai 2018 și, așadar, înaintea datei de expirare a termenului stabilit în avizul motivat din 24 septembrie 2018, opt decizii de plată C18 Breach, care priveau perioada care începe la 1 mai 2015. Astfel, dat fiind că Comisia avea cunoștință despre aceasta înainte de comunicarea avizului motivat, ea ar fi trebuit să includă sumele în acest temei în avizul motivat emis la 24 septembrie 2018. Prin urmare, în vederea calculării cuantumului definitiv datorat pentru perioada cuprinsă între 1 mai și 11 octombrie 2017, Regatul Unit poate pretinde numai deducerea a opt decizii de plată C18 Breach. Pentru a stabili dacă sumele care corespund celor opt decizii de plată trebuie luate în considerare, în scopul prezentei cauze, astfel cum s‑a arătat în mai multe rânduri în cadrul prezentelor concluzii, trebuie să se țină seama de articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 609/2014 și de articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, care impun statelor membre să pună la dispoziția Comisiei toate sumele corespunzătoare drepturilor constatate(336). Or, nu reiese din dosar și nu este, de altfel, susținut de către părți că cele opt decizii de plată C18 Breach în cauză au devenit nerecuperabile, în temeiul articolului 13 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf din Regulamentul nr. 609/2014, nici că este vorba despre creanțe prescrise în sensul articolului 103 din Codul vamal al Uniunii(337). Rezultă că, în prezent, sumele corespunzătoare acestor opt decizii de plată ar trebui, în principiu, să se deducă din cuantumul estimării resurselor proprii tradiționale pentru perioada 2015-2017, cu atât mai mult cu cât, în răspunsul scris la întrebările Curții, Regatul Unit a prezentat elemente pentru a proceda la această sustragere(338). Totuși, considerăm că, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, nu revine Curții obligația de a se substitui Comisiei, calculând ea însăși suma precisă corespunzătoare celor opt decizii de plată C18 Breach menționate, nici să le „deducă” din suma solicitată de Comisie pentru pierderile de resurse proprii pentru bugetul Uniunii.

313. Pe baza considerațiilor de mai sus, ajungem la concluzia că al doilea motiv trebuie admis în măsura în care prin acesta se urmărește constatarea încălcării de către Regatul Unit a dispozițiilor referitoare la resursele proprii menționate mai sus, dar că cererea Comisiei care constă în cuantificarea valorii resurselor proprii tradiționale trebuie respinsă.

314. Prin urmare, propunem Curții să constate că, în ceea ce privește perioada cuprinsă între noiembrie 2011 și noiembrie 2014, Regatul Unit nu a pus la dispoziție cuantumul corect al resurselor proprii tradiționale referitoare la importurile frauduloase pe care le‑a constatat în cadrul operațiunii Snake și la deciziile de plată C18 Snake anulate ulterior și că, procedând astfel, acesta a încălcat articolele 2 și 8 din Deciziile 2007/436 și 2014/335, precum și articolele 2, 6, 9, 10, 11 și 17 din Regulamentul nr. 1150/2000, cărora le corespund articolele 2, 6, 9, 10, 12 și, respectiv, 13 din Regulamentul nr. 609/2014. Cu toate acestea, propunem Curții să respingă integral cererea care figurează la al treilea paragraf al primului capăt de cerere din cererea introductivă, în măsura în care vizează perioada respectivă, întrucât Comisia nu a demonstrat corectitudinea sumelor care figurează în aceasta.

315. În ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017, concluzionăm că Regatul Unit a încălcat dispozițiile menționate mai sus prin faptul că nu a pus la dispoziție sumele datorate. Totuși, din moment ce suma corespunzătoare celor opt decizii de plată C18 Breach ar trebui scăzută din cuantumul resurselor proprii tradiționale și nu este de competența Curții să se substituie Comisiei pentru această stabilire, cuantumul resurselor proprii tradiționale pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 și 11 octombrie 2017 nu poate fi stabilit în cadrul prezentei acțiuni.

316. În cazul în care Curtea urmează propunerea noastră de concluzie referitoare la al doilea motiv, problema privind cursul de schimb care trebuie utilizat pentru calcularea cuantumului pierderilor de resurse proprii rămâne fără obiect. Prin urmare, cu titlu subsidiar, numai în ipoteza în care Curtea ar decide cuantificarea sumei solicitate de Comisie pentru pierderile de resurse proprii tradiționale, examinăm în continuare pe scurt temeinicia acestui argument.

4.      Cu privire la dobânzile de întârziere

317. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate ridicată de Regatul Unit potrivit căreia concluzia Comisiei în legătură cu dobânzile de întârziere, în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 609/2014, ar fi inadmisibilă, din moment ce, în avizul său motivat, Comisia nu ar fi făcut nicio mențiune cu privire la vreo neîndeplinire a obligațiilor în ceea ce privește plata dobânzilor de întârziere, observăm că acest aviz menționează în mod explicit printre altele articolul 12 din regulamentul respectiv(339), care corespunde articolului 11 din Regulamentul nr. 1150/2000. Cererea introductivă nu extinde, așadar, sfera litigiului stabilită în avizul motivat, contrar celor susținute de statul respectiv, astfel încât această excepție de inadmisibilitate trebuie respinsă.

318. Comisia apreciază că, ținând seama de existența unei legături indisociabile între, pe de o parte, obligațiile de a constata resursele proprii ale Uniunii și de a le înscrie în contul Comisiei în termenele stabilite și, pe de altă parte, cea de a plăti dobânzi de întârziere(340), Regatul Unit era obligat să plătească aceste dobânzi în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 609/2014. Referindu‑se la modul de redactare a acestei dispoziții, ea consideră că cuantumul dobânzilor nu va fi calculat decât după ce Regatul Unit va fi pus la dispoziție suma principală, punând astfel capăt întârzierii sale de înscriere a cuantumului resurselor proprii tradiționale în discuție în acest cont. În răspuns, Regatul Unit susține că cererea referitoare la dobânzile de întârziere este inadmisibilă, în măsura în care este prematur să se formuleze o asemenea cerere, dat fiind că această obligație de a plăti dobânzile de întârziere ar lua naștere numai la un moment ulterior. În această privință, astfel cum s‑a explicat deja anterior(341), jurisprudența Curții stabilește existența unei legături indisolubile între, pe de o parte, obligația de a constata resursele proprii ale Uniunii și de a le înregistra în contul Comisiei în termenele stabilite și, pe de altă parte, cea de a plăti dobânzi de întârziere. Obligația de înscriere în contabilitate a resurselor proprii și obligația de plată a dobânzilor de întârziere pentru înregistrarea tardivă se află într‑un raport de tipul obligația principală față de obligația accesorie(342). Rezultă din aceasta că, în cazul în care Curtea admite al doilea motiv și consideră că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile pentru constatarea și înregistrarea resurselor proprii, rezultă în acest caz că statul respectiv este obligat să plătească dobânzi de întârziere. Din motive de exhaustivitate, observăm că părțile par să fie de acord cu privire la faptul că, atunci când Regatul Unit își va plăti sumele în cauză, va trebui să se aplice plafonul de 16 % prevăzut la articolul 1 alineatul (6) din Regulamentul 2016/804(343).

D.      Cu privire la încălcarea principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE

319. Motivul întemeiat pe o încălcare a obligației de cooperare loială, astfel cum este consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE, ne pare că trebuie să fie examinat în mod autonom în măsura în care privește afirmațiile Comisiei referitoare la lipsa comunicării de informații(344). Astfel, prin intermediul acestui motiv, Comisia reproșează statului respectiv faptul că a refuzat să îi furnizeze, pe de o parte, o copie a evaluării juridice sau a oricărei alte indicații privind conținutul acestei evaluări care a condus la anularea deciziei de plată C18 Snake și, pe de altă parte, toate elementele necesare pentru stabilirea pierderilor de resurse proprii tradiționale care rezultau de aici. Or, aceste afirmații sunt independente de argumentul invocat de Comisie, în cadrul primului său motiv, potrivit căruia neluarea măsurilor de control vamal ar constitui o neîndeplinire a obligației autorităților vamale de a lua măsuri privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii.

320. Trebuie amintit de la bun început că din principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, rezultă că statele membre sunt obligate să adopte toate măsurile de natură să garanteze aplicabilitatea și eficacitatea dreptului Uniunii(345). Trebuie subliniat că este de competența statelor membre, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, să faciliteze îndeplinirea de către Comisie a misiunii sale, care constă printre altele, potrivit articolului 17 alineatul (1) TUE, în a asigura aplicarea dispozițiilor tratatelor, precum și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestora(346).

321. În speță, în primul rând, în ceea ce privește primul reproș al Comisiei(347), din dosar reiese că această instituție ar fi solicitat Regatului Unit să furnizeze copia evaluării juridice în cauză, care justifica anularea deciziilor de plată C18 Snake(348). În răspunsul său din 22 iunie 2018 la scrisoarea de punere în întârziere, Regatul Unit a indicat că anularea datoriilor fusese decisă în condiții de independență deplină de către agentul revizor(349) și fără ca acesta să se întemeieze pe vreo evaluare juridică, statul respectiv contestând, de altfel, existența însăși a acesteia din urmă. În schimb, autoritățile naționale s‑au limitat să furnizeze copii ale mai multor scrisori de anulare emise. Regatul Unit subliniază că evaluarea juridică în cauză ar fi privit procedurile de lichidare inițiate împotriva anumitor operatori, dar nu ar fi condus la anularea deciziilor de plată C18 Snake.

322. În această privință, trebuie arătat că, în contextul specific al divulgării de documente vamale, pentru a ajuta Comisia în misiunea acesteia de a asigura respectarea tratatelor, statele membre trebuie printre altele să îi furnizeze date utile pentru a verifica regularitatea plății resurselor proprii(350). Rezultă, în opinia noastră, că, chiar dacă evaluarea juridică în cauză nu era pertinentă pentru a examina temeiul juridic al deciziei de anulare adoptate de agentul revizor, Comisia avea dreptul de a impune statului membru să îi furnizeze acest document, din moment ce din dosar reiese că statul respectiv recunoscuse în mai multe rânduri existența acestuia(351). Trebuie subliniat de asemenea că, deși Comisia și‑a format modul de înțelegere a evaluării juridice ca temei al anulării deciziilor de plată C18 Snake tocmai din cauza explicațiilor invocate de Regatul Uniunii, Comisia și‑a formulat cererea având ca obiect prezentarea documentului în cauză din cauza nerecuperării sumelor datorate în temeiul acestor decizii, în măsura în care priveau resursele proprii tradiționale ale Uniunii și, așadar, bugetul acesteia din urmă. Împrejurarea că ulterior a reieșit că anularea deciziilor de plată C18 Snake era cauzată de alte motive nu schimbă cu nimic, în opinia noastră, temeinicia acestei cereri a Comisiei, care ține de misiunea sa menționată mai sus.

323. Observăm că părțile nu sunt în dezacord, în principiu, cu privire la neprezentarea evaluării juridice în discuție de către Regatul Unit. Acesta din urmă, fără a nega lipsa acestei prezentări, susține totuși că, chiar dacă deciziile de plată C18 Snake au fost anulate mai degrabă pe baza evaluării juridice în cauză decât pe baza unei decizii independente a agentului revizor, această evaluare ar fi, în orice caz, protejată de secretul profesional și nu ar fi posibil să se deroge de la protecția fundamentală a caracterului său confidențial. În opinia sa, obligația de a pune documentele utile la dispoziția Comisiei este supusă unor „condiții rezonabile”(352), astfel încât nu îi revenea obligația de a comunica acest document Comisiei.

324. În opinia noastră, această argumentație nu poate fi reținută. În această privință, apreciem, după cum a subliniat Comisia în mod întemeiat, că obligația respectivă decurge dintr‑o interpretare eronată a Hotărârii Comisia/Italia(353) invocate de Regatul Unit. Astfel, rezultă că, în această cauză, Comisia solicitase Republicii Italiene un extras care să justifice toate sumele în cauză, inclusiv referirile la toate documentele vamale subiacente. Răspunzând la argumentul invocat de acest stat membru, potrivit căruia cererea formulată de Comisie necesita o „muncă de pregătire considerabilă necesară”, din cauza căreia nu îi putea da o soluție favorabilă „în termenul impus”(354), Curtea a arătat că, atunci când Comisia solicită documente, ea trebuie să procedeze în condiții rezonabile. În consecință, această hotărâre nu ne pare pertinentă pentru prezenta cauză și observăm că nu se referă la problematica privind divulgarea unor documente acoperite de secretul profesional.

325. În ceea ce privește în special argumentul invocat în apărare de Regatul Unit potrivit căruia evaluarea juridică în discuție era protejată de „secretul profesional”, conferindu‑i un caracter confidențial, apreciem că acesta nu a demonstrat, în speță, motivul pentru care un document redactat de serviciile HMRC, prin intermediul unui agent revizor, care pare să evidențieze de asemenea această autoritate(355), chiar dacă era acoperit de secretul profesional, nu putea fi divulgat Comisiei. Astfel, întrucât evaluarea juridică în cauză era adresată unui serviciu care aparține aceleiași autorități, ea pare să țină de jurisprudența Curții privind opiniile „in‑house”(356). Trebuie amintit, pe de altă parte, că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, un stat membru nu poate invoca dispoziții, practici sau situații din ordinea sa juridică internă pentru a justifica nerespectarea obligațiilor care rezultă din dreptul Uniunii(357). Rezultă că Regatul Unit nu se poate prevala, pentru a justifica neexecutarea obligației sale de cooperare menționate mai sus, de acest tip de dificultăți pentru a‑și justifica decizia de a nu divulga Comisiei documente referitoare la deciziile de plată C18 Snake.

326. În ceea ce privește a doua critică referitoare la încălcarea principiului cooperării loiale formulată de Comisie(358), potrivit căreia Regatul Unit nu a furnizat toate informațiile necesare pentru a stabili cuantumul pierderilor de resurse proprii care rezultă din avizele de plată C18 Snake, în pofida cererilor repetate ale Comisiei, considerăm că acest stat nu repune în discuție, în realitate, afirmațiile respective. În plus, reiese din dosar că Regatul Unit a răspuns la aceste afirmații numai în cadrul procedurii contencioase. Ținând seama de elementele menționate, trebuie să se constate, în consecință, că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul principiului cooperării loiale.

327. Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că, prin necomunicarea către Comisie a evaluării juridice în cauză și a tuturor elementelor necesare pentru determinarea cuantumului pierderilor de resurse proprii care rezultă din deciziile de plată C18 Snake, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE.

E.      Cu privire la neîndeplinirea obligațiilor în temeiul reglementării referitoare la TVA și la resursele proprii provenite din TVA

328. Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia consideră că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, al articolului 310 alineatul (6) și al articolului 325 TFUE și al articolului 2 alineatul (1) literele (b) și (d), al articolelor 83, 85-87 și al articolului 143 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2006/112. În susținerea acestui motiv, Comisia arată în esență că determinarea incorectă a valorii în vamă a mărfurilor importate care intră atât sub incidența regimului vamal 40, cât și a regimului vamal 42 a avut drept consecință diminuarea bazei de impozitare a TVA‑ului, astfel încât Uniunea Europeană a fost privată de o parte din resursele proprii.

329. În ceea ce privește regimul vamal 40, Comisia subliniază că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (d) și al articolelor 85-87 din Directiva 2006/112, TVA‑ul trebuie perceput de statul membru de import și că baza de impozitare a acestei taxe cuprinde valoarea în vamă, precum și taxele vamale și cheltuielile accesorii. Aceasta consideră că, întrucât TVA‑ul nu a fost perceput ținând seama de valoarea în vamă corectă a mărfurilor importate, sumele corespunzătoare nu au fost luate în considerare la stabilirea bazei de resurse proprii provenite din TVA.

330. În cadrul regimului vamal 42, Comisia arată mai întâi că, potrivit raportului OLAF, în anul 2016, 87 % dintre mărfuri au fost importate prin intermediul Regatului Unit către alte state membre. În continuare, aceasta arată că, pentru mărfurile care intră sub incidența regimului vamal 42, baza de impozitare a TVA‑ului este reprezentată, conform articolului 83 din Directiva 2006/112, de prețul de cumpărare a bunurilor sau a unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, de prețul de cost stabilit la momentul livrării. În sfârșit, aceasta susține că, dacă valoarea în vamă a mărfurilor importate este incorectă, calculul TVA‑ului care trebuie prelevat asupra acestora de statul membru destinatar sau de transport va fi, în consecință, eronat.

331. Din toate aceste elemente Comisia deduce că, prin neluarea măsurilor de natură să remedieze subevaluarea valorii în vamă a mărfurilor importate, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care decurg din articolul 4 alineatul (3) TUE, precum și din articolul 310 alineatul (6) și din articolul 325 TFUE și, întrucât nu a garantat colectarea integrală a veniturilor din TVA, a privat Uniunea de o parte din resursele sale proprii bazate pe această taxă. Mai precis, Comisia adaugă că articolul 143 alineatul (2) din Directiva 2006/112, care stabilește condițiile aplicabile importurilor care intră sub incidența regimului vamal 42, impune statelor membre să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura recuperarea TVA‑ului. În consecință, prin faptul că nu a luat astfel de măsuri, Regatul Unit ar fi compromis capacitatea celorlalte state membre de a colecta TVA‑ul și ar trebui considerat răspunzător pentru această situație.

332. Regatul Unit susține, în schimb, că reclamația Comisiei nu are niciun temei juridic. În această privință, el arată că nici dispozițiile Directivei 2006/112, nici cele ale articolului 4 alineatul (3) TUE nu implică o răspundere a unui stat membru pentru pierderile de resurse proprii tradiționale sau de resurse proprii provenite din TVA suportate în alte state membre. Acesta adaugă că Comisia, care se limitează să invoce obligațiile generale de cooperare loială și de combatere a fraudei, nu este în măsură să precizeze temeiul juridic de care un stat membru ar fi ținut, dincolo de frontierele sale, să răspundă cu privire la colectarea TVA‑ului într‑un alt stat al Uniunii. Acesta observă de asemenea că, în cazul în care ar trebui reținută teza Comisiei, ar fi imposibil să se măsoare gradul de răspundere a unui stat membru în pierderea de resurse proprii suferite într‑un alt stat membru ca urmare a neîndeplinirii de către primul a obligațiilor sale.

333. Regatul Unit subliniază, în plus, că, în temeiul articolului 83 din Directiva 2006/112, baza de impozitare a TVA‑ului stabilită pentru mărfurile importate care intră sub incidența regimului vamal 42 se întemeiază pe prețul de cumpărare facturat cumpărătorului final situat în statul membru de destinație. Acesta arată că revine acestui al doilea stat sarcina de a verifica și de a garanta că TVA‑ul pentru aceste achiziții este într‑adevăr declarat. Regatul Unit deduce de aici că pretinsa legătură de cauzalitate invocată de Comisie nu este dovedită. În sfârșit, Regatul Unit afirmă că din niciunul dintre elementele de fapt prezentate de Comisie nu reiese că el ar fi împiedicat, prin comportamentul său, celelalte state membre să colecteze TVA‑ul.

334. Având în vedere aceste argumente, trebuie să se aducă într‑o primă etapă câteva precizări cu privire la regimul juridic al resurselor proprii provenite din TVA (secțiunea 1), apoi, într‑o a doua etapă, să se analizeze în mod succesiv criticile proprii regimurilor vamale 40 (secțiunea 2) și 42 (secțiunea 3).

1.      Cu privire la regimul juridic al punerii la dispoziție la bugetul Uniunii a resurselor provenite din TVA

335. Pentru a asigura instituirea unei piețe interne în cadrul căreia concurența nu este denaturată, iar libera circulație a mărfurilor și a serviciilor este garantată, legiuitorul Uniunii a încercat să armonizeze normele privind impozitele pe cifra de afaceri prin intermediul unui sistem de TVA, care constituie un impozit pe consum care cuprinde majoritatea aspectelor economiei. Din această perspectivă, Directiva 2006/112 prevede o regulă comună drept bază de impozitare. Mai precis, potrivit articolului 73 din această directivă, baza de impozitare asupra căreia se aplică cota de TVA include „toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț, inclusiv subvenții direct legate de prețul livrării sau al prestării”(359). Dincolo de acest principiu, baza de impozitare este reglementată de norme speciale, mai ales în cazul achizițiilor intracomunitare(360) de bunuri sau în cel al importurilor de bunuri(361).

336. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2007/436 și cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2014/335, resursele proprii ale Uniunii cuprind, pe lângă resursele proprii tradiționale, veniturile din aplicarea unei cote uniforme(362) asupra bazelor armonizate de evaluare a TVA‑ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii. Această cotă uniformă constituie o „cotă exigibilă” a resursei respective, iar nu o cotă de impozitare din moment ce nu creează obligații fiscale pentru contribuabili, ci impune numai statelor să perceapă suma pe care trebuie să o plătească către Uniune indiferent din ce sursă din bugetul lor(363).

337. În ceea ce privește baza de evaluare a acestei resurse proprii, care este diferită de baza de impozitare prevăzută de Directiva 2006/112, articolul 3 din Regulamentul nr. 1553/89 prevede în esență că baza resurselor provenite din TVA se calculează împărțind totalul veniturilor nete din TVA încasate de către statul membru în cursul acelui an fie la coeficientul de colectare a taxei în cursul anului respectiv, fie la coeficientul mediu ponderat al TVA‑ului, atunci când într‑un stat membru se aplică mai multe cote(364).

338. Prin urmare, acest sistem de resurse proprii are ca obiectiv, în ceea ce privește resursele provenite din TVA, să creeze, în sarcina statelor membre, o obligație de a pune la dispoziția Uniunii, ca resurse proprii, o parte din cuantumurile pe care le încasează cu titlu de TVA(365).

339. Rezultă din aceasta că există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor provenite din TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă(366). În consecință, statele membre au obligația de a asigura o colectare eficientă a resurselor proprii ale Uniunii prin procedarea la recuperarea sumelor corespunzătoare acestor resurse care au fost sustrase bugetului Uniunii din cauza unor fraude(367).

340. În această privință, trebuie amintit că, în materie de TVA, decurge în special din articolele 2 și 273 din Directiva 2006/112 coroborată cu articolul 4 alineatul (3) TUE că statele membre au nu numai obligația generală de a adopta toate actele cu putere de lege și normele administrative de natură să garanteze colectarea în integralitatea a TVA‑ului datorat pe teritoriile respective, ci trebuie și să combată frauda(368). În plus, astfel cum s‑a subliniat deja(369), articolul 325 TFUE obligă statele membre să combată activitățile ilicite care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive și în special să le impună să adopte aceleași măsuri pentru a combate frauda(370) care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii precum cele pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor interese financiare(371).

341. Având în vedere considerațiile care precedă, ne pare puțin îndoielnic că, în cazul de față, lipsa unor măsuri adecvate de natură să combată riscul de fraudă și să asigure o evaluare corectă a mărfurilor importate(372) este de natură să constituie, din perspectiva resurselor proprii provenite din TVA, o încălcare a articolului 325 TFUE, care concretizează articolul 4 alineatul (3) TUE(373), susceptibil să fi adus atingere intereselor financiare ale Uniunii. În aceste condiții, rezultă din jurisprudența citată anterior că legătura dintre colectarea veniturilor din TVA de către un stat membru și punerea la dispoziție la bugetul Uniunii a resurselor provenite din TVA este doar potențială. În consecință, considerăm că îi revine sarcina de a verifica, în raport cu normele proprii fiecăruia dintre regimurile vamale aplicabile în speță, dacă omisiunea autorităților Regatului Unit de a efectua controale vamale, astfel cum este prezentată în cadrul primului motiv, a privat în mod concret bugetul Uniunii de o parte din resursele proprii provenite din TVA.

2.      Cu privire la obiecția referitoare la pierderea de resurse proprii provenite din TVA în temeiul regimului vamal 40

342. Regimul vamal 40 corespunde cazului în care mărfurile importate dintr‑o țară terță sunt puse direct în liberă circulație(374). Conform articolului 2 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2006/112, importurile de bunuri sunt incluse printre operațiunile supuse TVA‑ului. Potrivit articolului 85 din această directivă, „[p]entru importurile de bunuri, baza de impozitare este valoarea în vamă, stabilită în conformitate cu dispozițiile comunitare în vigoare”. Această bază de impozitare este ajustată în funcție de normele prevăzute la articolele 86 și 87 din Directiva 2006/112(375). În plus, articolul 70 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii(376) precizează definiția valorii în vamă a mărfurilor, care este „valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export către teritoriul vamal al Uniunii”. Rezultă că obiectivul urmărit de articolul 85 din Directiva 2006/112 coroborat cu articolul 70 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii este de a include în baza de impozitare tot ceea ce constituie valoarea bunului pentru cumpărătorul final al acestuia(377).

343. În lumina acestor elemente, este cert că nepunerea în aplicare a unor măsuri adecvate destinate combaterii fraudei vamale nu a permis Regatului Unit să aplice normele de determinare a bazei de impozitare a TVA‑ului cu ocazia importurilor de mărfuri care intră sub incidența regimului vamal 40. Cu toate acestea, rămâne să se stabilească dacă resursele proprii provenite din această taxă au fost afectate în mod concret de această împrejurare. Cu privire la acest aspect, Comisia, căreia îi revine sarcina de a dovedi existența neîndeplinirii obligațiilor pe care o invocă(378), arată în general că reducerea resurselor proprii provenite din TVA decurge ipso facto din subevaluarea valorii în vamă a mărfurilor importate.

344. Totuși, nu considerăm că acest argument permite să se stabilească corespunzător cerințelor legale existența unei legături directe între omisiunea Regatului Unit și o eventuală diminuare a resurselor proprii provenite din TVA. Astfel, după cum am indicat deja(379), din articolul 3 din Regulamentul nr. 1553/89 reiese că baza pentru resurse de TVA se calculează pe baza cuantumului total al veniturilor nete din TVA colectate de statul membru împărțit la cota de TVA. Or, în ceea ce privește mărfurile importate, cuantumul total al veniturilor nete colectate depinde nu numai de valoarea în vamă a bunurilor, ci și de prețul de vânzare facturat cumpărătorului final. Astfel, cuantumul veniturilor din TVA rămâne identic atunci când cumpărătorul final a plătit un preț de cumpărare echivalent cu valoarea în vamă reală a bunului. Rezultă că simpla constatare a subevaluării valorii în vamă a mărfurilor importate nu implică în mod automat o reducere a bazei de evaluare în funcție de care se calculează resursele proprii provenite din TVA.

345. În aceste condiții, apreciem că raționamentul de ordin general pe care se întemeiază Comisia pentru a susține că, în ceea ce privește importurile de bunuri care fac obiectul regimului vamal 40, Uniunea a fost privată de o parte din resursele proprii provenite din TVA nu poate constitui, în sine, o dovadă suficientă a realității obiecției respective. În consecință, propunem Curții să respingă cererea formulată în acest sens de Comisie.

3.      Cu privire la obiecția referitoare la pierderea de resurse proprii provenite din TVA în temeiul regimului vamal 42

346. Mai întâi, este oportun să amintim că, potrivit raportului OLAF, 87 % din volumul total al mărfurilor importate în anul 2016 intra sub incidența regimului vamal 42(380).

347. Astfel cum s‑a explicat deja în cadrul prezentelor concluzii, regimul vamal 42 corespunde cazului în care, în momentul importului, este cert că mărfurile importate sunt destinate unui alt stat membru(381). Într‑o asemenea ipoteză, TVA‑ul este datorat în statul membru de destinație finală a mărfurilor, iar nu în cel al importatorului. Mai precis, această scutire reiese din articolul 143 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2006/112, potrivit căruia statele membre scutesc importul de bunuri expediate sau transportate dintr‑un teritoriu terț sau dintr‑o țară terță într‑un alt stat membru decât cel în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor, atunci când livrarea bunurilor respective de către importatorul desemnat sau recunoscut în temeiul articolului 201 din directiva menționată ca persoană obligată la plata TVA‑ului este scutită în temeiul articolului 138 din aceeași directivă. Cu alte cuvinte, scutirea de TVA prevăzută la articolul 143 din Directiva 2006/112 se întemeiază pe împrejurarea că importul este urmat de o livrare intracomunitară, ea însăși scutită în temeiul articolului 138 din directiva menționată.

348. Pe de altă parte, din articolul 68 din Directiva 2006/112 reiese că faptul generator al TVA‑ului intervine atunci când este efectuată achiziția intracomunitară de bunuri, cu alte cuvinte, conform celui de al doilea paragraf al acestui articol, „atunci când livrarea [în interiorul țării] de bunuri similare […] este considerată a fi efectuată”. În acest sens, Curtea statuează că noțiunea de „livrare de bunuri” nu se referă la transferul de proprietate în formele prevăzute de dreptul național aplicabil, ci include orice operațiune de transfer al unui bun corporal de către o parte care abilitează cealaltă parte să dispună de acesta în fapt ca și cum ar fi proprietarul acestui bun(382).

349. În sfârșit, pentru achizițiile intracomunitare de bunuri, din articolele 76 și 83 din Directiva 2006/112 reiese că baza de impozitare a TVA‑ului este prețul de cumpărare a bunurilor sau a unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, prețul de cost, stabilit la momentul efectuării livrării.

350. În prezenta cauză, ne pare dificil să subscriem la postulatul Comisiei potrivit căruia determinarea incorectă de către Regatul Unit a valorii în vamă a mărfurilor importate a avut o incidență asupra cuantumului resurselor proprii provenite din TVA puse la dispoziția Uniunii. Având în vedere normele citate anterior aplicabile operațiunilor care intră sub incidența regimului vamal 42, această legătură directă, pe care, de altfel, Comisia nu o susține în înscrisurile sale, nu ne pare stabilită pentru două motive. Pe de o parte, baza de impozitare a TVA‑ului aplicabil mărfurilor care intră sub incidența regimului menționat nu se corelează cu valoarea în vamă a bunurilor importate, ci cu prețul de cumpărare a acestor bunuri în statul membru de destinație finală. Pe de altă parte, în cadrul regimului vamal 42, TVA‑ul integral trebuie colectat și plătit în statul membru în care mărfurile sunt livrate în final.

351. Adăugăm că slăbiciunea sistemică a regimului vamal 42 interzice ca un singur stat membru să fie considerat răspunzător pentru pierderea de resurse proprii provenite din TVA. În acest sens, observăm că, în Raportul special nr. 13/2011 privind un control referitor la regimul vamal 42, Curtea de Conturi a constatat că aplicarea regimului vamal a condus la pierderi semnificative pe care le‑a evaluat la aproximativ 2 200 de milioane de euro(383) și a reclamat caracterul insuficient al controalelor efectuate de cele șapte state membre selectate în studiul său(384). Curtea de Conturi a recomandat printre altele îmbunătățirea comunicării datelor esențiale în statele membre și între altele încurajarea verificării automate a numerelor de identificare în scopuri de TVA și crearea unui profil de risc comun la nivelul Uniunii pentru importurile efectuate sub regimul vamal 42(385). În Raportul special nr. 24/2015 referitor la combaterea fraudei privind TVA‑ul intracomunitar, Curtea de Conturi a subliniat persistența acestor dificultăți, arătând că „[î]mbunătățirile legislative aduse de Comisie în ceea ce privește regimul vamal 42 și măsurile luate ca urmare a recomandărilor formulate în Raportul special nr. 13/2011 sunt elemente pozitive, dar combaterea fraudei este împiedicată de o punere în aplicare ineficientă și de cazurile de nerespectare identificate în statele membre în cursul auditului”(386). În acest sens, Curtea de Conturi a subliniat de asemenea, pe de o parte, că majoritatea statelor membre vizitate nu efectuează controale încrucișate eficiente între datele vamale și cele fiscale și, pe de altă parte, că exactitatea, exhaustivitatea și actualitatea informațiilor referitoare la TVA schimbate între statele membre ridică probleme(387). Asemenea constatări ne determină de asemenea să înlăturăm teza Comisiei potrivit căreia, prin omisiunile sale, Regatul Unit ar fi împiedicat celelalte state membre să colecteze TVA‑ul integral.

352. În aceste condiții și în pofida omisiunilor Regatului Unit la determinarea valorii în vamă a mărfurilor în cauză, în lipsa unei legături directe, nu este posibil să se impute acestui stat o diminuare a resurselor proprii provenite din TVA pentru operațiunile care intră sub incidența regimului vamal 42. În consecință, propunem Curții să respingă cu privire la acest aspect cererea formulată de Comisie.

353. Având în vedere toate aceste considerații, propunem Curții să respingă al treilea motiv, atât cu privire la critica referitoare la pierderea de resurse proprii provenite din TVA în temeiul regimului vamal 40, cât și cu privire la critica referitoare la pierderea de resurse proprii provenite din TVA în temeiul regimului vamal 42.

VII. Cu privire la cheltuielile de judecată

354. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (3) din acest regulament, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Curtea poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Regatului Unit la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a motivelor sale, se impune, având în vedere împrejurările cauzei, obligarea Regatului Unit să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, patru cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie. Aceasta din urmă suportă o cincime din cheltuielile sale de judecată.

355. Conform articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, potrivit căruia statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată, Regatul Belgiei, Republica Estonia, Republica Elenă, Republica Letonia, Republica Portugheză și Republica Slovacă suportă propriile cheltuieli de judecată.

VIII. Concluzie

356. Pentru motivele expuse în prezentele concluzii, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:

1)      Prin faptul că nu a luat, în perioada încălcării, măsuri având ca obiect protejarea intereselor financiare ale Uniunii și nu a contabilizat cuantumurile corecte ale taxelor vamale referitoare la anumite importuri de produse textile și de încălțăminte din China, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 325 TFUE, al articolului 13 și al articolului 220 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 648/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 1 aprilie 2005, al articolelor 3, 46 și al articolului 105 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, al articolului 248 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1335/2003 al Comisiei din 25 iulie 2003, și al articolului 244 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2447 al Comisiei din 24 noiembrie 2015 de stabilire a unor norme pentru punerea în aplicare a anumitor dispoziții din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii.

2)      Prin faptul că nu a pus la dispoziția Uniunii cuantumul corect al resurselor proprii tradiționale referitoare la aceste importuri, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolelor 2 și 8 din Decizia 2014/335/UE, Euratom a Consiliului din 26 mai 2014 privind sistemul de resurse proprii ale Uniunii Europene și din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene, al articolelor 2, 6, 9, 10, 12 și 13 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 609/2014 al Consiliului din 26 mai 2014 privind metodele și procedura de punere la dispoziție a resurselor proprii tradiționale și a resurselor proprii bazate pe TVA și pe VNB și privind măsurile pentru a răspunde necesităților trezoreriei și al articolelor 2, 6, 9, 10, 11 și 17 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 94/728.

3)      Prin faptul că nu a comunicat Comisiei Europene evaluarea juridică efectuată de serviciul juridic al Her Majesty’s Revenue and Customs (administrația fiscală și vamală a Regatului Unit) și toate elementele necesare pentru stabilirea cuantumului pierderilor de resurse proprii care rezultă din deciziile de plată emise a posteriori în cadrul operațiunii Snake, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul principiului cooperării loiale, astfel cum a fost consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE.

4)      Respinge acțiunea în rest.

5)      Regatul Unit suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, patru cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.

6)      Comisia Europeană suportă o cincime din cheltuielile sale de judecată.

7)      Regatul Belgiei, Republica Estonia, Republica Elenă, Republica Letonia, Republica Portugheză și Republica Slovacă suportă propriile cheltuieli de judecată.

1      Limba originală: franceza.

2      Ținem să subliniem că Curtea este competentă în temeiul articolului 86 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7), aprobat prin Decizia (UE) 2020/135 a Consiliului din 30 ianuarie 2020 referitoare la încheierea Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 1), să soluționeze orice acțiune introdusă de sau împotriva acestui stat înainte de încheierea perioadei de tranziție, la 1 ianuarie 2021.

3      Decizia Consiliului din 26 mai 2014 privind sistemul de resurse proprii ale Uniunii Europene (JO 2014, L 168, p. 105).

4      JO 2007, L 163, p. 17.

5      JO 2000, L 130, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 184.

6      Venitul național brut.

7      JO 2014, L 168, p. 39.

8      Regulamentul din 17 mai 2016 de modificare a Regulamentului nr. 609/2014 (JO 2016, L 132, p. 85).

9      JO 2014, L 168, p. 29.

10      Regulamentul (CEE, Euratom) al Consiliului din 29 mai 1989 privind regimul unitar definitiv de colectare a resurselor proprii provenite din taxa pe valoarea adăugată  (JO 1989, L 155, p. 9, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 80).

11      JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58.

12      JO 2005, L 117, p. 13, Ediție specială, 02/vol. 17, p. 220.

13      JO 2013, L 269, p. 1.

14      JO 1993, L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3.

15      JO 2003, L 187, p. 16, Ediție specială, 02/vol. 16, p. 13.

16      JO 2015, L 343, p. 558.

17      JO 2006, L 347, p. 1, și rectificare în JO 2007, L 335, p. 60, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7.

18      JO 2009, L 175, p. 12.

19      Denumite în continuare „produsele în cauză” sau „produse textile și încălțăminte din China”.

20      Trebuie să se precizeze că perioada încălcării este anterioară intrării în vigoare a acordului de retragere (a se vedea nota de subsol 2 din prezentele concluzii), astfel încât Uniunea era compusă din 28 de state membre. În înțelesul prezentelor concluzii, se face astfel trimitere la „Uniunea-28”.

21      Din anexa B la regulamentul de punere în aplicare, titlul II, intitulat „Coduri legate de cerințele comune în materie de date pentru declarații și notificări”, la punctul 1/10, intitulat „Regim”, rezultă că, la depunerea declarației vamale, importatorul este obligat să indice un cod de patru cifre, dintre care primele două cifre reprezintă regimul solicitat. „Codul 40” corespunde punerii în liberă circulație simultan cu introducerea în consum a mărfurilor (denumit în continuare „regimul vamal 40”), în timp ce codul 42 se referă la introducerea în consum simultan cu punerea în liberă circulație a mărfurilor care fac obiectul unei livrări scutite de TVA către un alt stat membru.

22      Este vorba despre o „pierdere potențială” pentru perioada mai 2013-martie 2015 de 589 676 121 de euro dintr‑o cantitate de aproape un miliard și jumătate de kilograme de produse vizate.

23      Din acest raport reiese că, în anul 2016, 87 % din importurile de produse textile și de încălțăminte de valoare mică în Regatul Unit au fost efectuate în cadrul regimului vamal 42, în timp ce, în aceeași perioadă, acest regim nu a fost utilizat decât pentru 15 % din importurile de produse textile și de încălțăminte din China înregistrate în întreaga Uniune-28. Potrivit OLAF, această disparitate confirmă deplasarea către Regatul Unit a unor operațiuni frauduloase desfășurate cu plecarea din alte state membre.

24      A se vedea punctul 58 din prezentele concluzii.

25       OLAF a stabilit la 1 987 429 507,96 euro cuantumul total al acestor pierderi și a defalcat acest cuantum după cum urmează: 325 230 822,55 euro în anul 2013; 480 098 912,45 euro în anul 2014; 535 290 329,16 euro în anul 2015 și 646 809 443,80 euro în anul 2016.

26      Observăm că Curtea nu a răspuns încă la aceasta.

27      În ceea ce privește formularea concluziilor prezentate în susținerea prezentei acțiuni, trebuie să se observe că acestea sunt reproduse de două ori în cererea introductivă, la începutul și la sfârșitul acesteia. Or, capetele de cerere nu sunt formulate în același mod. Astfel, partea dintre paranteze (denumit în continuare „al treilea paragraf al primului capăt de cerere”), deși nu figurează în petitum‑ul prezentat la începutul cererii introductive, este introdusă în concluziile care figurează la sfârșitul cererii introductive (punctul 370) și este reiterată în replica Comisiei (punctul 285).

28      În cadrul regimului vamal 42, importatorul mărfurilor trebuie să indice, în documentul administrativ unic, un cod care începe cu cifrele 42 pentru a obține o scutire de TVA. Acest lucru se aplică atunci când mărfurile importate din exteriorul Uniunii într‑un stat membru sunt destinate transportului într‑un alt stat membru. În temeiul articolului 143 din Directiva 2006/112, atunci când se utilizează acest regim vamal, importurile sunt scutite de TVA în statul membru de sosire, dar trebuie să fie impozitate în statul membru de destinație a bunurilor.

29      A se vedea printre altele Hotărârea din 8 decembrie 2005, Comisia/Luxemburg (C‑33/04, EU:C:2005:750, punctul 70), Hotărârea din 31 mai 2018, Comisia/Polonia (C‑526/16, nepublicată, EU:C:2018:356, punctul 49), și Hotărârea din 18 octombrie 2018, Comisia/România (C‑301/17, nepublicată, EU:C:2018:846, punctul 32).

30      A se vedea Hotărârea din 19 septembrie 2017, Comisia/Irlanda (Taxa de înmatriculare) (C‑552/15, EU:C:2017:698, punctele 28 și 29, precum și jurisprudența citată).

31      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 aprilie 2008, Comisia/Italia (C‑337/05, EU:C:2008:203, punctul 23), și Hotărârea din 13 februarie 2014, Comisia/Regatul Unit (C‑530/11, EU:C:2014:67, punctul 40).

32      A se vedea Hotărârea din 11 iulie 2018, Comisia/Belgia (C‑356/15, EU:C:2018:555, punctul 33 și jurisprudența citată).

33      A se vedea Hotărârea din 11 iulie 2018, Comisia/Belgia (C‑356/15, EU:C:2018:555, punctul 34 și jurisprudența citată).

34      Cerere anexată la răspunsul său la scrisoarea de punere în întârziere din 22 iunie 2018.

35      A se vedea punctele 301-326 din avizul motivat.

36      Este vorba în special, pe de o parte, despre raportul tehnic al JRC, intitulat „The estimation of fair prices of traded goods from outlier‑free trade data” (Estimarea prețului corect al mărfurilor comercializate pe baza unor date comerciale în afara valorilor extreme), și, pe de altă parte, despre documentul OLAF intitulat „Subevaluarea importurilor de produse textile și de încălțăminte: metoda de calcul al pierderilor estimate în materie de taxe vamale”.

37      În ceea ce privește aceste pierderi estimate de resurse proprii tradiționale pentru bugetul Uniunii, descărcarea (numită „DL 53”) utilizată de OLAF pentru calcularea acestor pierderi ar fi fost deja disponibilă pe site‑ul web Theseus în momentul în care OLAF a publicat raportul său final, la 1 martie 2017, precum și ulterior. Aceasta era inclusă și în anexa 7 la raportul OLAF. Ca răspuns la întrebările Regatului Unit, Comisia a făcut trimitere la acestea la punctele 307 și 308 din avizul motivat.

38      A se vedea anexa A.32 la cererea introductivă, care reia tabelele care figurează în anexa D la raportul atașat la răspunsul din 11 februarie 2019.

39      Rapoarte intitulate „Subevaluarea importurilor de produse textile și de încălțăminte: metoda de calcul al pierderilor estimate în materie de taxe vamale” și „Estimarea prețului corect al mărfurilor comercializate pe baza datelor comerciale situate în afara valorilor extreme” (anexa A.35).

40      Din această anexă reiese că prețurile medii corectate se calculează pe baza datelor referitoare la importurile extrase din baza de date statistice Comext pentru o perioadă de 48 de luni. Aceasta este o bază de date de referință pentru comerțul internațional cu bunuri, administrată de Eurostat. Avizul motivat face trimitere expresă la aceasta la punctul 309.

41      Potrivit Comisiei, Regatul Unit poate avea acces la date necumulate prin intermediul aplicației SurvRecapp. Prin urmare, acesta poate consulta, introduce, actualiza sau șterge diferitele date pe care le deține.

42      A se vedea anexa D.5, p. 149-1332.

43      A se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2010, Comisia/Spania (C‑48/10, EU:C:2010:704, punctul 33 și jurisprudența citată).

44      A se vedea punctul 126 din prezentele concluzii.

45      A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2009, Comisia/Germania, C‑372/05, EU:C:2009:780, punctul 33.

46      A se vedea punctul 77 din prezentele concluzii.

47      A se vedea punctul 116 și urm. din memoriul în apărare.

48      A se vedea punctul 28 din acest raport.

49      Această primă asigurare ar aproba într‑adevăr eforturile și măsurile luate de Regatul Unit pentru a realiza aceste progrese până în iunie 2014, și nu numai, după cum ar arăta în mod eronat Comisia, proiectele viitoare avute în vedere de acest stat.

50      Or, potrivit Regatului Unit, Comisia era bine informată la acea dată în legătură cu faptul că, în cadrul APC Discount, autoritățile din Regatul Unit efectuaseră controale ale documentelor cu vizite de monitorizare după acordarea liberului de vamă pentru mărfuri, însă nu efectuaseră controale prealabile, nici nu prelevaseră eșantioane și nu solicitaseră garanții.

51      A se vedea Hotărârea din 26 mai 1982, Germania și Bundesanstalt für Arbeit/Comisia (44/81, EU:C:1982:197, punctele 16-18).

52      Această afirmație nu ar putea fi repusă în discuție de principiul, consacrat de jurisprudență, potrivit căruia încrederea legitimă nu se poate fonda pe o practică ilegală (Hotărârea din 11 aprilie 2018, SEB bankas, C‑532/16, EU:C:2018:228, punctul 50) și potrivit căruia încrederea legitimă nu poate fi invocată împotriva unei dispoziții neechivoce a unui text de drept al Uniunii [Hotărârea din 7 aprilie 2011, Sony Supply Chain Solutions (Europa), C‑153/10, EU:C:2011:224, punctul 47].

53      A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens și Van Dijk Food Products (Lopik)/CEE (265/85, EU:C:1987:121, punctul 44 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 7 aprilie 2011, Grecia/Comisia (C‑321/09 P, EU:C:2011:218, punctul 45 și jurisprudența citată).

54      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 1992, Mülder și alții/Consiliul și Comisia (C‑104/89 și C‑37/90, EU:C:1992:217, punctul 15).

55      A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2001, Grecia/Comisia (C‑373/99, EU:C:2001:662, punctul 56), Hotărârea din 24 aprilie 2007, Comisia/Țările de Jos (C‑523/04, EU:C:2007:244, punctul 28), Hotărârea din 1 iunie 2016, Ungaria/Comisia (T‑662/14, EU:T:2016:328, punctul 57), precum și Ordonanța din 23 martie 2011, Estonia/Comisia (C‑535/09 P, nepublicată, EU:C:2011:171, punctele 72 și 73).

56      A se vedea printre altele Hotărârea din 7 aprilie 2011, Grecia/Comisia (C‑321/09 P, EU:C:2011:218, punctul 25), și Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții (C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 62).

57      A se vedea prin analogie, în ceea ce privește încetarea neîndeplinirii obligațiilor în interiorul termenului, Concluziile avocatei generale Trstenjak prezentate în cauza Comisia/Germania (C‑536/07, EU:C:2009:340, punctul 39).

58      A se vedea prima asigurare invocată de Regatul Unit, prezentată la punctul 141 din prezentele concluzii.

59      A se vedea prima asigurare invocată de Regatul Unit, prezentată la punctul 140 din prezentele concluzii.

60      A se vedea a doua asigurare invocată de Regatul Unit, prezentată la punctul 142 din prezentele concluzii.

61      A se vedea în special mesajul de asistență reciprocă AM 2007/015 din 20 aprilie 2007 și liniile directoare ale ACP Discount din 2011.

62      A se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 aprilie 2007, Comisia/Țările de Jos (C‑523/04, EU:C:2007:244, punctul 28 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Comisia/Spania (C‑562/07, EU:C:2009:614, punctul 18).

63      A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2000, Comisia/Germania (C‑348/97, EU:C:2000:317, punctul 45 și jurisprudența citată).

64      A se vedea în special punctele 114, 115 și 131 din memoriul în apărare.

65      A se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania (C‑104/02, EU:C:2005:219, punctele 48-51), și Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Germania (C‑105/02, EU:C:2006:637, punctele 43-45).

66      C‑392/02, EU:C:2005:683.

67      Utilizarea viitorului în versiunea în limba engleză.

68      Punctul 237 din memoriul în apărare, care citează Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania (C‑104/02, EU:C:2005:219, punctele 48-51), și Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Germania (C‑105/02, EU:C:2006:637, punctele 43-45).

69      Mai precis, în aceste cauze, Comisia solicita Curții să constate că Republica Federală Germania era „obligată să plătească la bugetul comunitar dobânzile datorate în cazul unei înregistrări contabile tardive” (Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania, C‑104/02, EU:C:2005:219, punctul 1) și, respectiv, „să crediteze imediat contul Comisiei cu resursele proprii neplătite ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor” (Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Germania, C‑105/02, EU:C:2006:637, punctul 1).

70      Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania (C‑104/02, EU:C:2005:219, punctele 49 și 50), și Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Germania (C‑105/02, EU:C:2006:637, punctele 44 și 45).

71      Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania (C‑104/02, EU:C:2005:219, punctul 49), și Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Germania (C‑105/02, EU:C:2006:637, punctul 44).

72      A se vedea von Bardeleben, E., Donnat, F., și Siritzky, D., La Cour de justice de l’Union européenne et le droit du contentieux européen, La Documentation française, Paris, 2012, p. 196, și Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza Comisia/Republica Cehă (Mecanism temporar de transfer al solicitanților de protecție internațională) (C‑719/17, EU:C:2019:917, punctul 100).

73      A se vedea de exemplu Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (68/88, EU:C:1989:339), Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca (C‑392/02, EU:C:2005:683), Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Regatul Unit (C‑60/13, nepublicată, EU:C:2014:219), și mai recent Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, nepublicată, EU:C:2019:601).

74      Hotărârea din 15 noiembrie 2005 (C‑392/02, EU:C:2005:683, punctele 31-34).

75      Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, nepublicată, EU:C:2019:601, punctul 76 și dispozitivul).

76      A se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia (C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 68).

77      A se vedea Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, nepublicată, EU:C:2019:601).

78      Este util să amintim că acest articolul 325 TFUE este succesorul articolului 280 CE, intrat în vigoare odată cu Tratatul de la Amsterdam în 1999, care constituia el însuși o evoluție a fostului articol 209A din Tratatul de la Maastricht din 1992.

79      Statele membre constată resursele proprii tradiționale și comunică cuantumul drepturilor constatate Comisiei. Astfel, Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene a fost introdusă de actul Consiliului din 26 iulie 1995 (Actul Consiliului din 26 iulie 1995 de elaborare a Convenției privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, JO 1995, C 316, p. 48).

80      Aceste sume sunt comunicate Comisiei prin intermediul situațiilor lunare ale evidenței contabile A. Drepturile constatate care nu au fost înscrise în evidența contabilă A deoarece nu au fost recuperate de statele membre și nu a fost constituită nicio garanție (sau chiar dacă a fost furnizată o garanție, atunci când drepturile fac totuși obiectul unei contestații) figurează într‑o contabilitate separată. Aceste drepturi se depreciază în funcție de informațiile transmise anual de statele membre.

81      Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Curtea de Conturi – Conturile anuale consolidate ale Uniunii Europene pentru exercițiul financiar 2017 (JO 2018, C 348, p. 1).

82      SWD(2013) 483 final.

83      A se vedea Djurdjevic, Z., „Fraud adversely affecting the budget of the European Union: the forms, methods and causes”, Financial Theory and Practice, 2006, vol. 30, p. 254 și 255.

84      Cu privire la definiția noțiunilor de „fraudă” și de „orice altă activitate ilegală”, în sensul articolului 325 TFUE, și diferența dintre ele, a se vedea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Scialdone (C‑574/15, EU:C:2017:553, punctul 65 și urm.). Cu privire la evoluția istorică a acestei dispoziții, înainte de Tratatul de la Lisabona (articolul 209 A din Tratatul CE), a se vedea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Comisia/BCE (C‑11/00, EU:C:2002:556).

85      A se vedea printre altele Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții (C‑105/14, EU:C:2015:555, punctele 50 și 51), și Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 38). Pe de altă parte, Curtea a amintit că, deși statele membre sunt obligate să ia măsuri efective care să permită recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat beneficiarului unei subvenții finanțate parțial din bugetul Uniunii, articolul 325 TFUE nu impune însă statelor membre nicio altă constrângere, în afară de cea referitoare la caracterul efectiv al măsurilor, în ceea ce privește procedura care trebuie să permită să se ajungă la un asemenea rezultat [Hotărârea din 1 octombrie 2020, Úrad špeciálnej prokuratúry (C‑603/19, EU:C:2020:774, punctul 55)].

86      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții (C‑105/14, EU:C:2015:555, punctul 51), Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 38), și Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții (C‑612/15, EU:C:2018:392, punctele 51-53).

87      A se vedea în special Hotărârea din 31 octombrie 2019, Comisia/Regatul Unit (C‑391/17, EU:C:2019:919, punctul 70).

88      A se vedea Hotărârea din 11 octombrie 1990, Italia/Comisia (C‑34/89, EU:C:1990:353, punctul 12), Hotărârea din 21 februarie 1991, Germania/Comisia (C‑28/89, EU:C:1991:67, punctul 31), și Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Germania/Comisia (C‑54/95, EU:C:1999:11, punctul 66).

89      A se vedea în special Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Scialdone (C‑574/15, EU:C:2017:553, punctul 75 și urm.). Suprapunerea de fond a obligațiilor impuse la articolul 325 alineatul (2) TFUE și a principiului cooperării loiale în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE își are rădăcinile în genealogia primei dispoziții. Într‑un fel, articolul 325 alineatul (2) TFUE reprezintă o codificare specifică domeniului jurisprudenței Curții cu privire la principiul cooperării loiale. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care o reglementare a dreptului Uniunii nu prevede sancțiuni pentru cazurile de încălcare a acesteia sau în cazul în care face trimitere la dispozițiile legale și administrative naționale, statele membre sunt obligate, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, să adopte toate măsurile adecvate pentru a asigura aplicarea și eficacitatea dreptului Uniunii [a se vedea de exemplu Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (68/88, EU:C:1989:339, punctul 23), și Hotărârea din 15 ianuarie 2004, Penycoed (C‑230/01, EU:C:2004:20, punctul 36).

90      Situația este diferită în ceea ce privește aplicarea acestui principiu în contextul criticilor Comisiei cu privire la comunicarea documentelor și a elementelor pentru ca ea să poată stabili cuantumurile în cauză. Aceste critici vor fi examinate în secțiunea D din prezentele concluzii.

91      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414, punctul 39).

92      A se vedea prin analogie Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson (C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 26), în care Curtea a stabilit „legătura directă” dintre veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA‑ului și resursele proprii, având drept consecință faptul că orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă.

93      Potrivit jurisprudenței, deși statele membre sunt obligate să asigure respectarea obligațiilor care incumbă persoanelor impozabile în scopuri de TVA și beneficiază în această privință de o anumită latitudine, în special în legătură cu modul de utilizare a mijloacelor de care dispun, totuși, această latitudine este limitată în special de obligația de a asigura o colectare eficientă a resurselor proprii ale Comunității (Hotărârea din 17 iulie 2008, Comisia/Italia, C‑132/06, EU:C:2008:412, punctele 21 și 37-39). A se vedea, pe de altă parte, articolul 3 literele (a)-(d) din Codul vamal al Uniunii.

94      A se vedea printre altele Hotărârea din 7 aprilie 2016, Degano Trasporti (C‑546/14, EU:C:2016:206, punctele 20 și 21), Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctele 33-36), și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții (C‑310/16, EU:C:2019:30, punctele 27, 30 și 34, precum și jurisprudența citată).

95      A se vedea Hotărârea din 17 iulie 2008, Comisia/Italia (C‑132/06, EU:C:2008:412), și Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Italia (C‑174/07, nepublicată, EU:C:2008:704), în care Curtea a apreciat că Republica Italiană nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 2 și 22 din A șasea directivă 77/388, precum și al articolului 10 CE [devenit articolul 4 alineatul (3) TUE]. Astfel, dacă o reglementare a Uniunii nu prevede sancțiuni pentru cazurile de încălcare a acesteia sau face trimitere la actele cu putere de lege și la actele administrative naționale, statele membre sunt obligate, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, să adopte toate măsurile adecvate pentru a garanta aplicarea și eficacitatea dreptului Uniunii [jurisprudență constantă începând cu Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (68/88, EU:C:1989:339, punctul 23)].

96      Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:564, punctul 83).

97      Astfel, potrivit punctelor 34 și 35 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936), independent de marja de apreciere de care dispun statele membre pentru a‑și alege mecanismele represive, acestea trebuie să considere fapte penale cazurile de fraudă gravă, pentru a asigura o protecție eficientă a intereselor financiare ale Uniunii. Astfel, în concluziile citate de Regatul Unit, avocatul general Bot a apreciat că un drept este efectiv doar atunci când încălcarea sa este sancționată, cadrul juridic național pentru a sancționa fraudele în materie de TVA trebuind să fie adecvat împotriva riscului de impunitate [Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:564, punctele 82-87)]. Cu privire la cerința efectivității, a se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Scialdone (C‑574/15, EU:C:2017:553, punctul 77).

98      A se vedea Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414, punctul 49).

99      A se vedea punctul 175 din prezentele concluzii.

100      Pentru acest motiv, în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Decizia 2014/335, statele membre rețin 20 % din taxele vamale sub formă de costuri de colectare. Acest procent era de 25 %, conform articolului 2 alineatul (3) din Decizia 2007/436.

101      A se vedea Hotărârea din 16 mai 1991, Comisia/Țările de Jos (C‑96/89, EU:C:1991:213, punctul 37), Hotărârea din 15 iunie 2000, Comisia/Germania (C‑348/97, EU:C:2000:317, punctul 64), și Hotărârea din 18 octombrie 2007, Comisia/Danemarca (C‑19/05, EU:C:2007:606, punctul 18).

102      Din jurisprudență rezultă că există o legătură indisolubilă între obligația de a constata un drept asupra cuantumului datoriei vamale și cea de a o înregistra în contul Comisiei în termenul stabilit, adăugând eventual dobânzi de întârziere, această legătură depinzând de constatarea resurselor proprii și neputând depinde de arbitrar sau de atitudinea neglijentă a unui stat membru, după cum a subliniat avocatul general Geelhoed în Concluziile sale prezentate în cauza Comisia/Danemarca (C‑392/02, EU:C:2005:142, punctul 57). Pe de altă parte, statele membre trebuie să constate creanțele, chiar dacă le contestă. În lipsa unei asemenea constatări, statul membru în cauză riscă să bulverseze echilibrul financiar al Uniunii, chiar și numai temporar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2007 (Comisia/Danemarca, C‑19/05, EU:C:2007:606), Hotărârea din 16 mai 1991 (Comisia/Țările de Jos, C‑96/89, EU:C:1991:213, punctul 38), și Hotărârea din 15 iunie 2000 (Comisia/Germania, C‑348/97, EU:C:2000:317, punctul 11)]. Rezultă, în opinia noastră, că un stat membru nu poate în mod unilateral să renunțe la constatarea creanțelor.

103      A se vedea Hotărârea din 12 mai 2005, Comisia/Belgia (C‑287/03, EU:C:2005:282, punctul 27 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 19 mai 2011, Comisia/Malta (C‑376/09, EU:C:2011:320, punctul 32 și jurisprudența citată).

104      A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctul 54), din care rezultă, mutatis mutandis, că faptul de a nu elimina riscurile fraudei vamale și de a nu adopta măsurile referitoare la aceste riscuri poate fi reproșat statelor membre numai în cazul în care autoritățile lor aveau cunoștință de aceste riscuri în perioada încălcării.

105      Raportul OLAF, rezumat și punctul 6.

106      A se vedea punctul 2.6 din raportul unei societăți de consultanță anexat la răspunsul Regatului Unit din 11 februarie 2019.

107      Punctul 2.4 din raportul unei societăți de consultanță anexat la răspunsul Regatului Unit din 11 februarie 2019.

108      Regatul Unit susține de asemenea că Curtea ar trebui să respingă orice afirmație privind neîndeplinirea obligațiilor pentru perioada anterioară lunii iunie 2015, dat fiind că Regatul Unit a luat cunoștință în mod suficient de frauda menționată abia la acel moment, atunci când OLAF a transmis statelor membre un mesaj formal de asistență reciprocă (AM/2015/013 din 16 iunie 2015), recomandând luarea anumitor măsuri de control pentru combaterea acestei fraude.

109      În special în cadrul reuniunii ad‑hoc din 25 și 26 februarie 2015 organizate de Comisie. În cursul acestei reuniuni, OLAF a „recomandat cu fermitate” printre altele ca statele membre să utilizeze filtre de risc adecvate pentru a identifica expedierile potențial subevaluate, să solicite garanții pentru expedierile identificate ca fiind suspecte și să efectueze investigații în vederea stabilirii valorii în vamă.

110      Și anume în cursul operațiunii Octopus.

111      Potrivit acestui stat membru, din mesajul de asistență reciprocă AM/2015/013 din 16 iunie 2015, care este un mesaj formal de asistență reciprocă transmis statelor membre de OLAF și din cuprinsul punctului 83 din Raportul special nr. 24/2015 al Curții Europene de Conturi, intitulat „Combaterea fraudei fiscale intracomunitare: se impun acțiuni suplimentare”,  reiese că autoritățile din Regatul Unit nu erau conștiente de o practică generalizată de false declarații în vamă.

112      A se vedea mesajul de asistență reciprocă AM 2007/015 din 20 aprilie 2007. Pe de altă parte, acest mesaj de asistență reciprocă indica deja, după o anchetă inițială, existența acestei probleme detectate în Germania în anul 2005.

113      Acest mesaj de asistență reciprocă invita deja „toate statele membre” să caute „eventualele indicii ale menținerii facturilor [pentru produse textile și încălțăminte din China] la niveluri scăzute în mod artificial”, să „stabilească valoarea reală […] a mărfurilor [în prezența unor astfel de indicii de subevaluare]”, „să efectueze controale corespunzătoare cu ocazia vămuirii efectuate în viitor cu privire la [astfel de importuri]” și să „ia măsurile adecvate de protecție”.

114      A se vedea mesajul de asistență reciprocă AM 2007/015 din 20 aprilie 2007, în special punctul 12.

115      A se vedea mesajul de asistență reciprocă AM 2009/001 din 23 ianuarie 2009, în special punctele 10-12. El aducea de asemenea în atenția statelor membre, în această privință, recomandările pe care OLAF le formulase deja în mesajul de asistență reciprocă AM 2007/015 din 20 aprilie 2007. Mai specific, acesta solicita tuturor statelor membre să „identifice transporturile cu risc ridicat” și să „verifice existența importatorilor”. Pe de altă parte, trebuie subliniat că mesajul de asistență reciprocă AM 2015/013, invocat în special de Republica Portugheză în memoriul său în intervenție, amintește avertismentele transmise de OLAF statelor membre în mesajele AM 2007/015 și AM 2009/001.

116      Este vorba despre instrumentele prevăzute la articolul 17 alineatul (2) și la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 515/97 al Consiliului din 13 martie 1997 privind asistența reciprocă între autoritățile administrative ale statelor membre și cooperarea dintre acestea și Comisie în vederea asigurării aplicării corespunzătoare a legislației din domeniile vamal și agricol (JO 1997, L 82, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 10, p. 3). Potrivit acestui articol 17 alineatul (2), „Comisia comunică autorităților competente din fiecare stat membru toate informațiile care le pot permite să asigure respectarea legislației vamale sau agricole, de îndată ce intră în posesia acestora”. Articolul 18 alineatul (1) prevede că „Comisia transmite aceste informații [comunicate de autoritățile competente ale unui stat membru, care au constatat operațiuni care constituie sau pot constitui încălcări ale legislației vamale sau agricole și prezintă o importanță deosebită la nivel comunitar] autorităților competente din celelalte state membre”.

117      Cu privire la competența Uniunii în domeniul uniunii vamale și exercitarea rolurilor de control de către autoritățile naționale, a se vedea Albert, J.-L., „Section 1 – Un pluralisme national préservé”, Le droit douanier de l’Union européenne, Bruxelles, Bruylant, 2019, p. 466-473, și Natarel, V. E., „Le phénomène douanier dans le marché intérieur: à propos de l’exemple français”, Revue des affaires européennes, 2005, nr. 4, p. 637.

118      Regatul Unit invocă de asemenea rezumatul concluziilor reuniunii Comitetului Codului vamal din 9 martie 2012, pentru a arăta că nici OLAF, nici statele membre nu au sesizat pe deplin întinderea fraudei în martie 2012. Din documentul respectiv rezultă că informațiile conținute în acesta au fost doar reiterate. A se vedea rezumatul concluziilor reuniunii Comitetului Codului vamal din 9 martie 2012, punctul 5 litera (b).

119      Operațiunile vamale comune, precum operațiunea Snake, constituie o „supraveghere specială” în sensul articolului 7 din Regulamentul nr. 515/97, mai specific în conformitate cu litera (c) a acestui articol, o supraveghere specială a circulației mărfurilor semnalate ca putând face obiectul unor încălcări ale legislației vamale. Scopul operațiunii este printre altele coordonarea acțiunii statelor membre la nivelul Uniunii pentru a combate mai bine o fraudă specifică.

120      A se vedea Raportul special nr. 19/2017 al Curții de Conturi, intitulat „Proceduri de import: interesele financiare ale UE suferă deficiențe la nivelul cadrului juridic și al punerii în aplicare ineficiente”, punctul 94.

121      Astfel, trebuie înlăturat argumentul invocat de Regatul Unit potrivit căruia, la 16 iunie 2015, OLAF, atunci când a adresat statelor membre mesajul de asistență reciprocă AM 2015/013, a solicitat pentru prima dată acestora să ia măsuri specifice pentru combaterea fraudei privind subevaluarea.

122      Raportul special nr. 24/2015, citat anterior la nota de subsol 111 din prezentele concluzii. În această privință, statul membru menționat citează punctul 83 din acest raport, în care Curtea de Conturi a arătat că o operațiune vamală comună cu OLAF a permis să se constate că „40 % din [textilele și încălțămintea din China] [puse] în liberă circulație sub regimul vamal 42 erau subevaluate”.

123      Metodologia OLAF utilizează o medie a prețurilor statelor membre calculată pe o perioadă de 48 de luni.

124      Hotărârea din 16 iunie 2016, C‑291/15, EU:C:2016:455, punctele 38 și 39.

125      Hotărârea din 17 martie 2011, C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctele 50 și 54.

126      A se vedea punctul 55 din prezentele concluzii.

127      Hotărârea din 16 iunie 2016, C‑291/15, EU:C:2016:455.

128      Hotărârea din 17 martie 2011, C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctele 50 și 54.

129      Observăm că, în cererea sa introductivă, Comisia se referă, desigur, la încălcarea principiului general al cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE ca temei juridic al primului motiv. Totuși, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 174 din prezentele concluzii, articolul 325 TFUE și dispozițiile vamale în cauză trebuie considerate expresia specifică a acestui principiu general, astfel încât nu este necesar să se examineze încălcarea obligației generale de cooperare loială în cadrul prezentului motiv.

130      A se vedea punctele 175-177 din prezentele concluzii.

131      Considerăm că, pe de o parte, Comisia, prin faptul că a admis că trebuie să demonstreze, în cererea sa introductivă, că măsurile luate de Regatul Unit nu erau efective, acceptă acest argument în apărare al statului respectiv. Pe de altă parte, Comisia contestă argumentul Regatului Unit potrivit căruia este obligată să demonstreze că eventualele măsuri luate de acest stat erau în mod vădit inadecvate. Or, ținând seama de obiectivul privind combaterea fraudei consacrat la articolul 325 TFUE, aceste argumente exprimă, în realitate, același lucru în alți termeni.

132      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005 de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar (JO 2005, L 117, p. 13, Ediție specială, 02/vol. 17, p. 220).

133      Regulamentul (CE) nr. 1875/2006 al Comisiei din 18 decembrie 2006 de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2454/93 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar (JO 2006, L 360, p. 64, Ediție specială, 02/vol. 22, p. 129).

134      Este vorba despre sistemul de control al importurilor numit „Import Control System” (ICS) intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011. Această reglementare concretiza programul internațional lansat inițial de Statele Unite („Customs Trade Partnership Against Terrorism”) și ulterior, în anul 2005, de Organizația Mondială a Vămilor (OMV), de stabilire printre altele a cadrului normelor numite „SAFE” pentru securizarea schimburilor de mărfuri fără a afecta fluiditatea lor prin anticiparea transmiterii de date către autoritățile competente.

135      Sublinierea noastră. În plus, articolul 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii prevede că „[c]ontroalele vamale, altele decât verificările prin sondaj, se bazează în principal pe analiza de risc, efectuată prin utilizarea tehnicilor de prelucrare electronică a datelor, cu scopul de a identifica și a evalua riscurile și de a elabora contramăsurile necesare” (sublinierea noastră).

136      Cu privire la distincția dintre noțiunea de „gestionare a riscurilor” și cea de „analiză de risc”, a se vedea Drobot, E., și Klevleeva, A., „Risk management in customs control”, München Personal RePEc Archive, 2016. Totuși, având în vedere dispozițiile articolului 46 din Codul vamal al Uniunii și lucrările pregătitoare ale articolului 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar, expresia „gestionarea riscurilor” pare să aibă în vedere gestionarea națională sau comună (la nivelul Uniunii) a riscurilor. Noțiunea de „analiză de risc” pare să se refere în mod specific la analiza efectuată de state, în cadrul controlului vamal, cu scopul „de a identifica și a evalua riscurile și de a elabora contramăsurile necesare”.

137      A se vedea Widdowson, D., „Managing risk in the customs context”, în De Wolf, L., și Sokol, J. B. (ed.), Customs Modernization Handbook, World Bank, Washington D. C., p. 91-99.

138      A se vedea Widdowson, D., op. cit. A se vedea de asemenea Dunne, M., „À propos de la gestion des risques”, OMD Actualité, iunie 2010, precum și Jacob, C., și Zaharia, S., „Risk management – a new priority system customs and its consequences”, München Personal RePEc Archive Paper 39352, pus la dispoziție la 17 iunie 2012.

139      Propunere de regulament al Parlamentului și al Consiliului de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 [COM(2003) 452 final], a se vedea modificarea articolului 4.

140      Cu toate acestea, după cunoștințele noastre, nu există în dreptul Uniunii o definiție a noțiunii de „analiză de risc”. OMV o califică drept „utilizare sistematică a informației pentru a stabili frecvența cu care se produc riscurile determinate și amploarea consecințelor probabile ale acestora”. A se vedea Berr, C., Répertoire de droit commercial, Douanes, Dalloz, ianuarie 2013 (actualizare: martie 2019), punctul 68. A se vedea de asemenea culegerea OMV privind gestionarea riscurilor în materie vamală, disponibilă la adresa https://ec.europa.eu/taxation_customs/general‑information‑customs/customs‑risk‑management/international‑cooperation_fr#heading_2.

141      A se vedea Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 [COM(2003) 452 final], expunerea de motive, punctul 3. A se vedea de asemenea comunicatul IP/03/1100. Aceste propuneri au fost aprobate de Parlamentul European, astfel încât Regulamentul nr. 648/2005 a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 4 mai 2005 (JO 2005, L 117, p. 13) și a intrat în vigoare la 11 mai 2005.

142      A se vedea Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92.

143      A se vedea punctul 175 din prezentele concluzii.

144      A se vedea punctele 188-190 din prezentele concluzii.

145      Comisia invocă, de altfel, încălcarea de către Regatul Unit a obligației sale de a adopta instrumente de analiză a riscurilor într‑un termen rezonabil, subliniind că acest stat ar fi trebuit să pună în aplicare mai devreme instrumentele respective.

146      Regatul Unit insistă asupra faptului că trebuia „să dispună de instalații adecvate pentru a dezvolta și a efectua controale prealabile în afara portului”, „să consacre timp și resurse considerabile lucrărilor pregătitoare, elaborării și experimentării proceselor aplicabile controalelor prealabile ținând seama de amploarea fraudei, dar și punerii în aplicare a unor orientări operaționale corespunzătoare, elaborării la nivel național a unor politici și procese în materie de garanții pentru expedierile specifice bănuite de fraudă privind subevaluarea, elaborării unui program de supraveghere a operatorilor suspecți și a lanțurilor lor de aprovizionare, precum și punerii în practică a unui program de formare a operatorilor”.

147      Este cert că, în cadrul ACP Discount, care s‑a desfășurat în lunile noiembrie și decembrie 2011, Regatul Unit nu a utilizat analiza de risc, în condițiile în care liniile directoare ale acestei operațiuni prevedeau între altele stabilirea unui prag de risc care trebuia aplicat cu privire la prețurile mărfurilor. În plus, operațiunea Samurai, care a avut loc în septembrie 2016 și în cadrul căreia Regatul Unit ar fi desfășurat acțiuni de control și de instruire înainte de vămuire, a avut un domeniu de aplicare limitat, care se întinde la doar doi importatori în special. Operațiunea Breach, desfășurată din luna mai 2015 și care ar fi încă în curs, potrivit afirmațiilor Regatului Unit în ședință, nu cuprindea decât măsuri care urmăreau numai să conteste a posteriori valorile considerate prea reduse pentru a fi credibile (a se vedea raportul OLAF, punctul 2, în special 2.1.6 și 2.3, și de asemenea „Guidelines for preventing and Detecting Irregularities (under‑invoicing) in imports of textiles and footwear”, punctele 5-9).

148      Astfel, din procesul‑verbal al reuniunii dintre HMRC și OLAF din 13 iunie 2014 reiese că Regatul Unit urma să efectueze anchete cu privire la importatorii care erau susceptibili să subevalueze mărfurile. S‑a subliniat că, întrucât autoritățile din Regatul Unit luaseră măsuri ulterioare acordării liberului de vamă, era „puțin probabil […] să fie recuperată vreo datorie”.

149      În cadrul prezentului motiv, trebuie examinate criticile metodologiei OLAF ca instrument de identificare a riscurilor în timp ce analiza acestei metodologii ca bază pentru a calcula pierderile de resurse proprii tradiționale face parte din examinarea celui de al doilea motiv al prezentei acțiuni.

150      Criticile Regatului Unit referitoare la utilizarea aceleiași metode pentru calcularea deficitului de resurse proprii tradiționale vor fi analizate în cadrul examinării celui de al doilea motiv al acțiunii.

151      După examinarea rezultatelor operațiunii Snake, o serie de state membre, și anume Republica Cehă, Ungaria, Republica Polonă, Republica Slovenia și Republica Slovacă au decis să dezvolte propriul sistem de prag de prețuri acceptabile, în special pentru motivul obiecției emise de Republica Cehă potrivit căreia acest stat membru dispunea de un nivel de prețuri medii ale mărfurilor considerabil inferior. Comisia adaugă că Republica Polonă a ridicat întrebări cu privire la metodologia OLAF, solicitând JRC documente suplimentare în acest scop. Această împrejurare confirmă, în opinia noastră, că metodologia respectivă nu a fost niciodată considerată de Comisie drept o metodă de evaluare obligatorie pentru statele membre.

152      Elementul extern al acestei competențe este politica comercială comună pentru care Uniunea are de asemenea competență exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (e) TFUE, dispozițiile de drept derivat având ca temei juridic între altele articolul 207 TFUE, care consacră această politică. În ceea ce privește printre altele stabilirea valorii în vamă, care este la originea fraudei vamale în cauză, dispozițiile Codului vamal comunitar și ale Codului vamal al Uniunii urmăresc să pună în aplicare Acordul privind punerea în aplicare a articolului VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994 care figurează în anexa 1 A la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului, aceste norme fiind de asemenea un domeniu de competență exclusivă a Uniunii [a se vedea printre altele Avizul 1/94 (Acorduri anexate la Acordul OMC) din 15 noiembrie 1994 (EU:C:1994:384, punctul 34) și Fabio, M., Customs Law of the European Union, a patra ediție, Wolters Kluwer, 2012, punctul 4.01].

153      Temeiul juridic al Codului vamal al Uniunii este reprezentat de articolele 33, 114 și 207 TFUE.

154      Cu privire la repartizarea competențelor începând cu Tratatul de la Lisabona, a se vedea Grave, J.-M., „The Impact of the Lisbon Treaty on Customs Matters: A Legal Assessment”, Global Trade and Customs Journal, vol. 5, nr. 3, 2010, p. 110. Cu privire la „federalismul executiv”, a se vedea Limbach, K., Uniformity of Customs Administration in the European Union, Bloomsbury Publishing, Londra, noiembrie 2015, p. 132.

155      În materie de control vamal, statelor membre li s‑au conferit anumite competențe, deși doctrina evocă „competența reziduală” a statelor membre în domeniul vamal (a se vedea printre altele Albert, J.-L, „L’Union douanière, les apparences d’une solidarité européenne historique”, Gestion & finances publiques, vol. 4, nr. 4, 2017, p. 59-69, și Natarel, E., „Le phénomène douanier dans le marché intérieur: à propos de l’exemple français”, Revue des affaires européennes, nr. 4, 2005, p. 637). Cu privire la „abandonarea” competențelor tradiționale în materie vamală ale statelor în favoarea autorităților Uniunii, a se vedea printre alții Soulard, C., „Union douanière – Taxation des marchandises”, JurisClasseur Europe, fasc. 500, 2016, punctele 35 și 58.

156      Pentru acest motiv, articolul 33 TFUE prevede un temei juridic privind cooperarea vamală dintre statele membre și Comisie. În ceea ce privește printre altele coordonarea în materie de fraudă, trebuie adăugat că articolul 325 alineatul (3) TFUE prevede că statele membre își coordonează acțiunea urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei, organizând, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă și constantă între autoritățile competente.

157      Anterior articolul 280 CE.

158      A se vedea de exemplu Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), Regulamentul (Euratom, CE) nr. 2185/96 al Consiliului din 11 noiembrie 1996 privind controalele și inspecțiile la fața locului efectuate de Comisie în scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene împotriva fraudei și a altor abateri (JO 1996, L 292, p. 2, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 24) și Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Lupta Antifraudă (OLAF) (JO 1999, L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129).

159      A se vedea în special Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European privind gestionarea riscurilor în domeniul vamal și siguranța lanțului de aprovizionare [COM(2012) 793 final].

160      În ceea ce privește în special reglementarea vamală, legiuitorul Uniunii a prevăzut o obligație de a recurge la o analiză de risc pe baza „criteriilor definite la nivel național, comunitar și, dacă este cazul, la nivel internațional”. A se vedea textul articolului 13 alineatul (2) din Codul vamal comunitar și al articolului 46 alineatul (2) din Codul vamal al Uniunii.

161      Din articolul 17 alineatul (1) TUE reiese că, printre altele, Comisia „promovează interesul general al Uniunii”, „supraveghează aplicarea dreptului Uniunii” și „exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate”. Cu privire la aplicarea acestei dispoziții în materie vamală, a se vedea Lyons, T., EC Customs Law, Oxford University Press, Oxford, 2018, p. 138.

162      A se vedea Lyons, T., op. cit., p. 147.

163      În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European privind strategia și planul de acțiune UE pentru gestionarea riscurilor vamale: combaterea riscurilor, consolidarea securității lanțului de aprovizionare și facilitarea comerțului [COM(2014) 527 final], Comisia a subliniat că „[g]estionarea riscurilor circulației mărfurilor […] [ar necesita] capacitatea de a identifica, de a evalua și de a analiza totalitatea amenințărilor și a riscurilor asociate mărfurilor și circulației acestora”, fiind necesar ca o astfel de gestionare „să ia în considerare diversitatea riscurilor […], precum și impactul și consecințele acestora, în cazul în care ele s‑ar materializa, pentru a lua măsuri de controlare și de diminuare a riscurilor la momentul și în locul cel mai potrivit în lanțul de aprovizionare”. (a se vedea anexa la comunicare, punctul I).

164      A se vedea Charroux, G., și Woerth, E., „Rapport sur l’évaluation de l’action de la douane dans la lutte contre les fraudes et trafics”, din 3 iunie 2015, pentru Assemblée nationale, Comité d’évaluation et de contrôle des politiques publiques.

165      Dacă analiza de risc a fost introdusă în Codul vamal comunitar în anul 2005, au fost necesari nouă ani pentru ca Comisia să adopte comunicarea citată la nota de subsol 163, care prevedea o analiză privind punerea în aplicare a politicii de gestionare a riscurilor vamale și propunea o strategie în materie. A se vedea în special „Strategia UE privind gestionarea riscurilor în materie vamală”, anexată la acest document și disponibilă la adresa https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/EN/TXT/?uri=COM%3A2014 %3A0527 %3AFIN.

166      Comisia a adăugat că, în cadrul reexaminării ACP Discount (noiembrie și decembrie 2011) efectuate de serviciile Comisiei după încheierea acțiunii, printre toate statele membre s‑a stabilit un larg consens cu privire la faptul că pragurile de prețuri juste ar trebui menținute. Pentru acest motiv, operațiunea Snake din 2014 ar fi aplicat, din nou, prețul minim acceptabil stabilit la 50 % din prețul mediu corectat. Statele membre nu ar fi ridicat problema unei modificări a acestui prag cu ocazia analizei rezultatelor operațiunii Snake. Totuși, Comisia confirmă că niciun stat membru nu a solicitat o reducere a prețului minim acceptabil.

167      A se vedea Hotărârea din 16 iunie 2016, EURO 2004. Hungary (C‑291/15, EU:C:2016:455). La punctul 38 din această hotărâre, Curtea s‑a preocupat să sublinieze că „autoritatea vamală în discuție [considerase] că valoarea de tranzacție declarată a mărfurilor importate era excepțional de scăzută în raport cu valoarea statistică medie la importul de mărfuri comparabile”, confirmând astfel că „valoarea statistică medie” a mărfurilor poate fi utilizată pentru a contesta exactitatea valorii în vamă declarate.

168      Alineatul respectiv a fost formulat în acești termeni de la adoptarea sa {a se vedea Propunerea de regulament (CEE) al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar [COM(90) 71 final, JO 1990, C 128, p. 1]} și este reluat în prezent în mod similar la articolul 46 alineatul (1) din Codul vamal al Uniunii. Cu privire la evoluția acestei dispoziții, a se vedea punctul 202 din prezentele concluzii.

169      În plus, observăm că articolul 5 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii, care definește noțiunea de „controale vamale” include „acte specifice îndeplinite de autoritățile vamale în scopul asigurării respectării legislației vamale sau a altor dispoziții care reglementează intrarea, ieșirea, tranzitul, circulația, depozitarea și destinația finală a mărfurilor care circulă între teritoriul vamal al Uniunii și țările sau teritoriile din afara acestui teritoriu, precum și staționarea și circulația pe teritoriul vamal al Uniunii ale mărfurilor neunionale și ale mărfurilor plasate sub regimul de destinație finală”.

170      A se vedea printre altele Albert, J.-L., Le droit douanier de l’Union européenne, Bruxelles, Bruylant, 2019, p. 525.

171      A se vedea în special articolul 73 din Codul vamal al Uniunii și Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza Codirex Expeditie (C‑542/11, EU:C:2013:123, punctul 51 și urm.).

172      A se vedea punctele 175-177 din prezentele concluzii.

173      Cu privire la misiunea autorităților vamale în temeiul acestei dispoziții, a se vedea Lyons, T., op. cit., p. 72 și urm.

174      Regatul Unit arată că operațiunea Breach implica de asemenea controale prealabile. Cu toate acestea, trebuie să se observe că, pe de o parte, Regatul Unit nu a precizat în ce constau aceste controale și, pe de altă parte, etapa de intervenție a acestei operațiuni se desfășura în doar două zile. A se vedea procesul‑verbal al reuniunii din 3 februarie 2016.

175      A se vedea punctele 175-177 din prezentele concluzii.

176      Ineficacitatea măsurilor luate și absența acestora sunt confirmate de rapoarte ale misiunilor de inspecție desfășurate în perioada respectivă. Comisia arată că a identificat mai multe expedieri specifice care prezintă valori declarate foarte slabe în perioada în cauză. Cu titlu de exemplu, din raportul de inspecție 17-11-1 reiese că autoritățile din Regatul Unit au confirmat că nu puseseră în aplicare măsurile solicitate de OLAF în urma operațiunii Snake în anul 2014 și pe care acesta le solicitase din nou în raportul de inspecție 16-11-1. În plus, din raportul de inspecție 17-11-2 rezultă că cinci loturi importate la 29 septembrie 2017 și selectate de agenții Comisiei prezentau în medie o valoare declarată care se situa la numai 3,3 % din prețul mediu corectat. HMRC au confirmat că expedierile ulterioare declarate de acești operatori au fost interceptate și că, în cadrul operațiunii Swift Arrow, au fost emise ordine de recuperare a taxelor suplimentare.

177      Hotărârea din 17 martie 2011, C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctul 50.

178      Astfel cum reiese din Codul vamal al Uniunii, dreptul vamal al Uniunii încurajează schimbul de asemenea informații. Mai precis, din articolul 46 alineatul (3) din acest cod reiese că controalele vamale se efectuează într‑un cadru comun de gestionare a riscurilor, bazat pe schimbul de informații privind riscurile și de rezultate ale analizei de risc între administrațiile vamale și care stabilește criterii și standarde comune privind riscurile, măsuri de control și domenii de control prioritare comune. Observăm că alineatele (4) și (5) ale acestui articol prevăd obligații similare.

179      Hotărârea din 17 martie 2011, C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160.

180      Articolul 248 din regulamentul de aplicare reproduce, într‑o foarte mare măsură, dispozițiile articolului 20 din Directiva 82/57/CEE a Comisiei din 17 decembrie 1981 de stabilire a anumitor dispoziții de aplicare a Directivei 79/695/CEE a Consiliului privind armonizarea procedurilor de punere în liberă circulație a mărfurilor (JO 1982, L 28, p. 38), în timp ce articolul 244 din regulamentul de punere în aplicare urmărește punerea în aplicare a dispozițiilor din titlul V capitolul 3 secțiunea 1, intitulată „Verificarea”, din Codul vamal al Uniunii.

181      Dispoziție care era în vigoare de la începutul perioadei de încălcare până la 1 mai 2016.

182      Astfel, versiunile în limbile spaniolă, germană, estonă, engleză, franceză și italiană ale articolului 248 din regulamentul de aplicare par să indice că acordarea liberului de vamă este în mod obligatoriu supusă constituirii unei garanții.

183      Versiunea în limba germană: „Sind die Zollbehörden der Auffassung, dass aufgrund einer Überprüfung der Zollanmeldung höhere Einfuhr- oder Ausfuhrabgaben oder andere Abgaben zu entrichten sein könnten als aufgrund der Angaben in der Zollanmeldung, so kann die Überlassung der Waren von einer Sicherheitsleistung abhängig gemacht werden, die Differenz zwischen dem aufgrund der Angaben in der Zollanmeldung ermittelten Betrag und dem Betrag abdeckt, der letztlich zu entrichten sein könnte.” Versiunea în limba estonă: „Kui toll leiab, et tollideklaratsiooni õigsuse kontrollimisest tulenev impordi- või eksporditollimaksu või muude tasutavate maksude summa võib olla suurem kui tollideklaratsiooni andmetest tulenev summa, võib kauba vabastamine sõltuda tagatise esitamisest, mis on piisav deklaratsiooni andmete põhjal kindlaksmääratud summa ja hiljem tasumisele kuuluda võiva lõppsumma vahe tasumiseks.” (Sublinierea noastră.)

184      A se vedea printre altele Hotărârea Profisa (C‑63/06, EU:C:2007:233, punctul 13 și jurisprudența citată).

185      A se vedea Hotărârea din 1 februarie 2001, D. Wandel (C‑66/99, EU:C:2001:69, punctul 36), și Ordonanța din 16 septembrie 2014, Kyocera Mita Europe/Comisia (T‑35/11, nepublicată, EU:T:2014:795, punctele 41 și 42). Observăm că articolul 194 din Codul vamal al Uniunii prevede obligații similare.

186      A se vedea Lyons, T., op. cit., p. 462 și 463.

187      A se vedea punctul 177 din prezentele concluzii.

188      Aceste considerente (36) și (37), referitoare la constituirea de garanții, subliniază printre altele obiectivul „protejării intereselor financiare ale Uniunii și ale statelor membre și în scopul prevenirii practicilor frauduloase” și precizează că trebuie să se țină seama de gradul de risc și de situația specială a operatorilor economici în cauză.

189      Această teză referitoare la un tratament diferit al operatorilor în funcție de „legitimitatea” lor este confirmată, în opinia noastră, de existența unui statut special, și anume statutul de operator economic autorizat de Codul vamal al Uniunii (articolul 38 și urm.).

190      A se vedea punctele 201-216 din prezentele concluzii.

191      A se vedea prin analogie Hotărârea din 15 decembrie 2009, Comisia/Germania (C‑372/05, EU:C:2009:780, punctele 72-77).

192      Potrivit explicațiilor cu privire la cartă, acest articol 17 corespunde articolului 1 din Primul protocol adițional (JO 2007, C 303, p. 17).

193      Curtea EDO a amintit în mai multe rânduri că articolul 1 din Primul protocol adițional, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima teză a primului paragraf și are caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în cea de a doua teză a aceluiași alineat, privește lipsirea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce privește cea de a treia normă, prevăzută la al doilea paragraf, aceasta recunoaște statelor contractante între altele competența de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general, aplicând legile pe care le consideră necesare în acest scop. Totuși, nu este vorba despre norme lipsite de legătură între ele. A doua și a treia normă au privit exemple particulare de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, acestea trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă [a se vedea printre altele Curtea EDO, 21 februarie 1986, James și alții împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:1986:0221JUD000879379, § 37), și Curtea EDO, 16 iunie 2015, Sargsyan împotriva Azerbaidjan (CE:ECHR:2015:0616JUD004016706, § 217)].

194      A se vedea în special Curtea EDO, 29 aprilie 2008, Burden împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:2008:0429JUD001337805, § 59).

195      A se vedea Curtea EDO, 23 octombrie 1997, National & Provincial building society, Leeds permanent building society și Yorkshire building society împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:1997:1023JUD002131993, § 80).

196      A se vedea de exemplu Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Okrazhna prokuratura – Haskovo și Apelativna prokuratura – Plovdiv (C‑393/19, EU:C:2021:8, punctul 31 și jurisprudența citată).

197      Cu privire la exemplul abstract atunci când obligația financiară născută din colectarea impozitelor sau dintr‑o contribuție poate leza dreptul de proprietate, a se vedea Curtea EDO, 3 iulie 2003, Buffalo s.r.l. în lichidare, împotriva Italiei (CE:ECHR:2003:0703JUD003874697, în special § 36 și 37).

198      Regatul Unit subliniază că, în cadrul acestei operațiuni, ar fi fost identificați 239 de operatori cu risc ridicat, iar ordinele de recuperare a posteriori (decizii C18) ar fi fost notificate mai multor operatori. Acest stat arată că, în cadrul operațiunii menționate, „au fost efectuate de asemenea 30 de inspecții prealabile și au fost prelevate eșantioane”, fără a preciza însă în ce moment și în ce măsură au fost prelevate eșantioanele și motivele pentru care s‑a preferat să se renunțe la a solicita garanții înainte de acordarea liberului de vamă, în condițiile în care recuperarea ulterioară a acestora este, din motive practice, o măsură mai puțin eficientă.

199      Raport OLAF, punctul 2.1.4.

200      Potrivit înscrisurilor sale, Comisia nu este în măsură să confirme cifra menționată mai sus invocată de Regatul Unit.

201      Potrivit Comisiei, aceste date demonstrează nu numai că Regatul Unit era responsabil de 74,60 % dintre pierderile de resurse proprii tradiționale datorate subevaluării produselor textile și încălțămintei din China în anul 2015, de 79,15 % dintre aceste pierderi în anul 2016 și de 66,90 % din aceleași pierderi în anul 2017, ci și că, de la lansarea operațiunii Swift Arrow și extinderea sa progresivă, această cifră ar fi scăzut considerabil, din moment ce era, de exemplu, de 33,86 % în luna noiembrie 2017 și de 4,73 % în luna iunie 2018 (baza de date Surveillance 2 pentru importurile de produse textile și de încălțăminte din China). Comisia explică de asemenea că, deși Regatul Unit a luat măsuri relativ limitate (verificând numai câțiva operatori, pe baza unor praguri de valoare scăzută, în doar câteva porturi), importurile subevaluate au scăzut în mod spectacol și aproape imediat (mai puțin de 90 % în trei luni și mai puțin de 96 % într‑un an).

202      Regatul Unit se referă în special la operațiunile ACP Discount, Snake, Breach și Samurai.

203      A se vedea punctele 235-240 din prezentele concluzii.

204      Astfel, din jurisprudența Curții reiese că statele membre sunt ținute să constate un drept al Uniunii asupra resurselor proprii de îndată ce autoritățile vamale sunt în măsură să calculeze valoarea taxelor care rezultă dintr‑o datorie vamală și să stabilească debitorul (Hotărârea din 23 februarie 2006, Comisia/Spania, C‑546/03, nepublicată, EU:C:2006:132, punctul 29, Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca, C‑392/02, EU:C:2005:683, punctele 59 și 61, Hotărârea din 17 iunie 2010, Comisia/Italia, C‑423/08, EU:C:2010:347, punctul 40, și Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia, C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctul 59), nu este necesar ca înscrierea în evidența contabilă să fi avut loc efectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca, C‑392/02, EU:C:2005:683, Rec., p. I‑9811, punctul 58), ceea ce implică faptul că este vorba despre două sisteme juridice diferite.

205      Ordonanța din 9 iulie 2008, Gerlach & Co. (C‑477/07, nepublicată, EU:C:2008:390, punctul 22).

206      A se vedea printre altele Hotărârea din 16 iulie 2009, Distillerie Smeets Hasselt și alții (C‑126/08, EU:C:2009:470, punctul 22), Hotărârea din 8 noiembrie 2012, KGH Belgium (C‑351/11, EU:C:2012:699, punctul 21), precum și Ordonanța din 9 iulie 2008, Gerlach & Co. (C‑477/07, nepublicată, EU:C:2008:390, punctul 17), referitoare la articolul 217 alineatul (1) și la articolul 220 alineatul (1) din Codul vamal comunitar.

207      A se vedea Hotărârea din 17 iunie 2010, Comisia/Italia (C‑423/08, EU:C:2010:347, punctul 37 și urm.).

208      A se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Regatul Unit (C‑60/13, nepublicată, EU:C:2014:219, punctul 40). Pentru o prezentare privind regimul resurselor proprii, a se vedea Albert, J.-L., Le droit douanier de l’Union européenne, Bruylant, Bruxelles, 2019, p. 132-144; Berlin, D., Politiques de l’Union européenne, Bruylant, Bruxelles, 2016, p. 53-64, și Aubert, M.-H., „Rapport: Système des ressources propres des Communautés européennes”, Assemblée nationale (documente de informare ale Adunării Naționale. A unsprezecea legislatură, nr. 3436), Paris, 2001.

209      Comisia Europeană, Les finances publiques de l’Union européenne, Oficiul pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene, Luxemburg, 2007, p. 143.

210      Potteau, A., „Budget de l’Union européenne – Contenu du budget”, JurisClasseur Europe Traité, fasc. 198, 4 noiembrie 2016, punctul 33.

211      Această dispoziție corespunde articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000.

212      A se vedea Berlin, D., op. cit., punctul 34.

213      Această dispoziție a înlocuit articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000.

214      Curtea a statuat deja că „un drept se constată de îndată ce creanța corespunzătoare a fost stabilită în mod corespunzător” (Hotărârea din 22 februarie 1989, Comisia/Italia, 54/87, EU:C:1989:76). Pentru un exemplu mai recent, a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Regatul Unit (C‑60/13, nepublicată, EU:C:2014:219, punctul 43 și jurisprudența citată). Avocata generală Sharpston a susținut, de altfel, că statele membre nu dispuneau de nicio marjă de apreciere în această privință (Concluziile prezentate în cauza Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:205, punctul 43).

215      Această dispoziție a înlocuit articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000.

216      A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Germania, C‑105/02, EU:C:2006:637, punctul 87.

217      Curtea a statuat deja că dispoziția anterioară, articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, trebuie interpretată în sensul că statele membre nu se pot sustrage de la constatarea creanțelor, chiar dacă le contestă, în caz contrar admițându-se că echilibrul financiar al Uniunii ar fi perturbat, chiar și cu titlu temporar, de comportamentul unui stat membru (Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia, C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctul 58). A se vedea de asemenea Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca (C‑392/02, EU:C:2005:683, punctele 54 și 60), și Hotărârea din 7 aprilie 2011, Comisia/Finlanda (C‑405/09, EU:C:2011:220, punctul 37 și jurisprudența citată).

218      A se vedea Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414, punctul 67).

219      Curtea a subliniat deja că, în temeiul articolului 6 alineatul (3) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1150/2000, statele membre sunt obligate să înscrie în evidența contabilă A drepturile constatate conform articolului 2 din același regulament cel târziu în prima zi lucrătoare după data de 19 din luna a doua următoare celei în care a fost constatat dreptul respectiv, fără a aduce atingere posibilității de a înscrie în evidența contabilă B, în același termen, drepturile constatate care „nu au fost recuperate încă” și pentru care „nu s‑a furnizat nicio cauțiune”, precum și drepturile constatate și „acoperite de garanții[, care] fac obiectul contestărilor și sunt susceptibile de a suporta variații în urma diferendelor apărute” (Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia, C‑334/08, EU:C:2010:414, punctul 66 și jurisprudența citată).

220      A se vedea în această privință Lyons, T., op. cit., p. 52 și 53.

221      A se vedea Concluziile avocatei generale Trstenjak prezentate în cauza Comisia/Italia (C‑275/07, EU:C:2008:334, punctul 82 și nota de subsol 39).

222      A se vedea printre altele Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (C‑68/88, (EU:C:1989:339, punctul 17), Hotărârea din 16 mai 1991, Comisia/Țările de Jos (C‑96/89, EU:C:1991:213, punctul 38), și Hotărârea din 12 iunie 2003, Comisia/Italia (C‑363/00, EU:C:2003:335, punctul 43).

223      A se vedea în special Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, nepublicată, EU:C:2019:601, punctul 70 și jurisprudența citată).

224      A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 222 din prezentele concluzii.

225      A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Lenz prezentate în cauza Comisia/Grecia (70/86, EU:C:1987:250).

226      Considerentul (3) al Regulamentului nr. 609/2014 și Hotărârea din 22 februarie 1989, Comisia/Italia (54/87, EU:C:1989:76).

227      A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Belgia (C‑275/04, EU:C:2006:641, punctul 68), Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Țările de Jos (C‑312/04, EU:C:2006:643, punctul 54), Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Belgia (C‑377/03, EU:C:2006:638, punctul 69), și Hotărârea din 19 martie 2009, Comisia/Italia (C‑275/07, EU:C:2009:169, punctul 84).

228      A se vedea Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414, punctul 50 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, nepublicată, EU:C:2019:601, punctul 61).

229      A se vedea în special Hotărârea din 22 februarie 1989, Comisia/Italia (54/87, EU:C:1989:76).

230      A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2003, Comisia/Italia (C‑363/00, EU:C:2003:335, punctul 45 și jurisprudența citată).

231      A se vedea în acest sens Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Regatul Unit (C‑60/13, nepublicată, EU:C:2014:219, punctul 50), Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctul 61 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, nepublicată, EU:C:2019:601, punctul 61).

232      În ceea ce privește numărul de decizii de plată C18 emise în cadrul operațiunii Snake, din explicațiile Regatului Unit referitoare la anexa D.5 la duplică și din răspunsurile Regatului Unit la întrebările adresate de Curte rezultă că autoritățile sale au emis 23 de decizii de plată C18 de aproximativ 201 828 809,62 GBP, această cifră fiind revizuită descendent, în duplică, la nivelul a 192 568 694,30 GBP, întrucât nu toate mărfurile vizate ar face obiectul încălcării în cauză.

233      A se vedea Hotărârea din 17 septembrie 1987, Comisia/Grecia (70/86, EU:C:1987:374).

234      A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 1986, Comisia/Regatul Unit (93/85, EU:C:1986:499).

235      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414). Pentru un comentariu, a se vedea Potteau, A., „Les finances publiques de l’Union européenne en 2008-2009”, Revue trimestrielle de droit européen, nr. 2, 2010, p. 380.

236      A se vedea punctele 201-216 și 219 din prezentele concluzii.

237      A se vedea punctele 217-224 din prezentele concluzii.

238      A se vedea Hotărârea din 15 iulie 2010, Gaston Schul (C‑354/09, EU:C:2010:439, punctul 27 și jurisprudența citată).

239      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2016, EURO 2004. Hungary (C‑291/15, EU:C:2016:455, punctul 29 și jurisprudența citată).

240      A se vedea punctele 193-210 din prezentele concluzii.

241      Anexa D.5 la memoriul în duplică.

242      Această poziție a fost exprimată de Comisie imediat după operațiunea Snake (a se vedea raportul de inspecție 16-11-1 care figurează în anexa A.16 la cererea introductivă, punctul 3.1.1).

243      În ceea ce privește deciziile de plată C18 Snake, era necesar să se stabilească valoarea în vamă a importurilor specifice, iar nu estimarea pierderilor pentru resursele proprii tradiționale. A se vedea de asemenea punctul 206 din prezentele concluzii.

244      A se vedea procesul‑verbal al reuniunii din 20 februarie 2015, anexa B.2 la memoriul în apărare.

245      Răspunsul Regatului Unit din 22 iunie 2018, punctul 147.

246      A se vedea în special Hotărârea din 11 iulie 2019, Comisia/Italia (Resurse proprii – Recuperarea unei datorii vamale) (C‑304/18, nepublicată, EU:C:2019:601).

247      Este posibil ca această sumă să trebuiască să fie redusă cu aproximativ 25 de milioane GBP, respectiv suma înscrisă în evidența contabilă B corespunzătoare sumelor solicitate în deciziile C18 rezultate din operațiunea Breach și privind perioada cuprinsă între mai 2015 și octombrie 2017.

248      Regatul Unit nu admite acest lucru decât cu titlu supletiv, în măsura în care apărarea sa se întemeiază pe respingerea existenței încălcărilor descrise în cadrul primului motiv, propunând în același timp, în cadrul celui de al doilea motiv, propria metodologie pentru a măsura pierderea de resurse proprii tradiționale.

249      Anterior articolele 29 sau 31 din Codul vamal comunitar.

250      Expresia „mijloace rezonabile” presupune, potrivit Regatului Unit, că este vorba despre deciziile pe care statul membru trebuie să le ia în cadrul competenței sale exclusive și trebuie să i se acorde o marjă de apreciere foarte largă în alegerea metodelor și a evaluărilor. Regatul Unit ar avea nevoie să dovedească nu caracterul corect sau nu al estimării sale, ci doar caracterul său rezonabil. Sarcina de a dovedi că nu este rezonabilă ar reveni pe deplin Comisiei.

251      Observăm că articolul 74 din Codul vamal al Uniunii (fostul articol 31 din Codul vamal comunitar) prevede că, în cazul în care valoarea în vamă nu poate fi determinată prin aplicarea articolului 70 din Codul vamal al Uniunii, se trece în mod succesiv la metodele prevăzute ulterior, fiecare dintre acestea neputând fi utilizată decât dacă precedenta, în ordinea în care sunt prezentate, se dovedește inutilizabilă, inducând astfel o ierarhie metodologică. Metoda prevăzută la alineatul (3) al acestui articol 74, numită metoda „ultimei acțiuni”, care se întemeiază pe „mijloace rezonabile”, se aplică atunci când metodele consacrate la alineatele anterioare nu se pot aplica. A se vedea în special Albert, J.-L., „Section 3 – La valeur en douane”, Le droit douanier de l’Union européenne, Bruxelles, Bruylant, 2019, p. 255-280.

252      Regatul Unit arată că s‑a întâmplat deja să se constate de către Curte pierderi de resurse proprii tradiționale pentru o sumă precisă în anumite cauze, dar se pare că concluziile acțiunii nu ridicaseră în acest caz nicio obiecție și/sau că sumele în discuție nu erau contestate: a se vedea de exemplu Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (C‑68/88, EU:C:1989:339). Situația este foarte diferită în speță.

253      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2016, EURO 2004. Hungary (C‑291/15, EU:C:2016:455).

254      Tot din acest motiv trebuie respinse, în opinia noastră, argumentele întemeiate pe metoda subsidiară prevăzută la articolul 74 alineatul (3) din Codul vamal al Uniunii.

255      A se vedea punctele 193-216 și 225-227 din prezentele concluzii.

256      A se vedea punctul 177 și notele de subsol 92 și 265 din prezentele concluzii.

257      C‑575/18 P, EU:C:2020:530.

258      A se vedea punctul 68 din această hotărâre.

259      A se vedea printre altele Hotărârea din 27 aprilie 2006, Comisia/Germania (C‑441/02, EU:C:2006:253, punctul 48), și Hotărârea din 2 mai 2019, Comisia/Croația (Groapa de gunoi Biljane Donje) (C‑250/18, nepublicată, EU:C:2019:343, punctul 33).

260      Regatul Unit consideră de asemenea că, pe lângă fraudă, revine Comisiei, într‑o primă etapă, sarcina de a dovedi de asemenea o legătură de cauzalitate între această neîndeplinire a obligațiilor și un prejudiciu, precum și admisibilitatea cererii sale de plată a unei sume determinate către Uniune.

261      A se vedea Hotărârea din 16 iunie 2016, EURO 2004. Hungary (C‑291/15, EU:C:2016:455, punctele 23 și 36).

262      A se vedea punctele 159-162 din prezentele concluzii și jurisprudența citată în acestea.

263      A se vedea în special Hotărârea din 17 noiembrie 1993, Comisia/Spania (C‑73/92, EU:C:1993:891, punctul 19).

264      A se vedea printre altele Hotărârea din 21 septembrie 1999, Comisia/Irlanda (C‑392/96, EU:C:1999:431, punctele 60 și 61), Hotărârea din 26 iunie 2003, Comisia/Franța (C‑233/00, EU:C:2003:371, punctul 62), și Hotărârea din 26 octombrie 2006, Comisia/Spania (C‑36/05, EU:C:2006:672, punctul 38).

265      A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții (C‑612/15, EU:C:2018:392, punctele 51 și 52).

266      A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca (C‑392/02, EU:C:2005:683, punctul 68), Hotărârea din 18 octombrie 2007, Comisia/Danemarca (C‑19/05, EU:C:2007:606, punctul 32), precum și Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Regatul Unit (C‑60/13, nepublicată, EU:C:2014:219, punctul 50). A se vedea, în ceea ce privește doctrina, Meisse, E., „Application du système des ressources propres des Communautés”, Europe, nr. 346/2006, p. 9.

267      Mai întâi, în ceea ce privește Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160), Regatul Unit arată că Curtea a indicat că statul pârât era răspunzător pentru „pierderea ulterioară de venituri” și că răspunderea sa era angajată „[î]n cazul în care o eroare săvârșită de autoritățile vamale […] are ca efect faptul că taxele vamale nu au fost recuperate” (punctele 57 și 61). În continuare, în ceea ce privește Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414), potrivit Regatului Unit, statul pârât era considerat răspunzător pentru pierderea de resurse proprii tradiționale ca urmare a comportamentului eronat al autorităților sale, care au eliberat unei societăți aprobări nelegale de plasare a anumitor produse sub un regim de scutire de taxe vamale, în pofida faptului că, în mod normal, trebuia să li se aplice asemenea taxe (punctul 40). În sfârșit, în ceea ce privește Hotărârea din 18 octombrie 2007, Comisia/Danemarca (C‑19/05, EU:C:2007:606), Regatul Unit indică faptul că nimic nu arăta că, dacă autoritățile daneze nu ar fi săvârșit eroarea care consta în scutirea de taxe vamale a mărfurilor în cauză, cu alte cuvinte dacă ar fi interpretat efectiv întinderea regimului destinației finale, cuantumul taxelor vamale colectat și luat în considerare ar fi fost același.

268      Hotărârea din 31 octombrie 2019, Comisia/Regatul Unit (C‑391/17, EU:C:2019:919), cauză judecată în același timp cu cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 31 octombrie 2019, Comisia/Țările de Jos (C‑395/17, EU:C:2019:918).

269      A se vedea în special Hotărârea din 31 octombrie 2019, Comisia/Regatul Unit (C‑391/17, EU:C:2019:919, punctele 92-102). Prin urmare, pentru a stabili existența răspunderii unui stat membru pentru acțiunile unui TTPM care determină o pierdere de resurse proprii pentru bugetul Uniunii, Curtea a apreciat că trebuia să se examineze aspectul dacă acest stat membru era răspunzător față de Uniune, în temeiul obligațiilor care îi revin în calitate de stat membru în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, și nu era obligat, în temeiul acestei dispoziții, să compenseze cuantumul în cauză.

270      Este vorba despre excepția de inadmisibilitate invocată, în mod subsidiar, în cadrul celui de al patrulea motiv.

271      A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2007, Comisia/Danemarca (C‑19/05, EU:C:2007:606, punctul 34).

272      Menționate în special la punctul 197 din prezentele concluzii.

273      A se vedea în special datele din Surveillance 2 care afișează cantitățile superioare și inferioare prețului minim acceptabil al importurilor care se încadrează în capitolele 61-64 din Nomenclatura combinată provenite din China din ianuarie 2015 până în august 2018, care figurează în tabelul intitulat „UK [Lowest Acceptable Price] Quantities of imports” din anexa A.34 la cererea introductivă.

274      A se vedea nota de subsol 40 din prezentele concluzii.

275      Raport OLAF, p. 8 și 9.

276      Această concluzie decurge direct din observațiile Comisiei înseși, astfel cum au fost formulate în cererea sa introductivă, în replica sa, precum și din răspunsurile Comisiei la întrebările adresate de Curte.

277      Regatul Unit prezintă, în cadrul prezentei acțiuni, o metodologie bazată tot pe date statistice.

278      Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160).

279      Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160).

280      Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctul 63).

281      Mai precis, Curtea a arătat, la punctul 66 din această hotărâre, că, pentru a cuantifica valoarea resurselor proprii care nu au fost constatate în mod corespunzător în anii în cauză pe baza rezultatelor controalelor efectuate ulterior perioadei de încălcare între 1 august și 31 octombrie 2003, Comisia trebuia să compare greutatea medie constatată pentru fiecare carton de banane cu ocazia controalelor respective cu greutatea medie declarată în aceeași perioadă.

282      Metoda de calcul al sumei care trebuia pusă la dispoziția bugetului comunitar consta în controlarea tuturor importurilor de banane proaspete între 1 august și 31 octombrie 2003, apoi în calcularea, în funcție de rezultatele acestui control, a greutății medii a bananelor importate în anii 1998-2002 (punctul 30 din această hotărâre). Potrivit Comisiei, suma care trebuia pusă la dispoziția bugetului comunitar pentru anii 1998-2002 se ridica la 16 087 604,41 euro (punctul 29 din hotărârea menționată).

283      Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160).

284      Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160).

285      A se vedea printre altele Hotărârea din 12 iulie 1973, Comisia/Germania (70/72, EU:C:1973:87,  punctul 13), și Hotărârea din 16 octombrie 2012, Ungaria/Slovacia (C‑364/10, EU:C:2012:630, punctul 68).

286      A se vedea punctul 160 din prezentele concluzii.

287      A se vedea în special Hotărârea din 10 noiembrie 2020, Comisia/Italia (Valori limită – PM10) (C‑644/18, EU:C:2020:895, punctul 70 și jurisprudența citată).

288      În această privință, Curtea a statuat în special că, în cazul în care statul membru nu a aplicat TVA‑ul unui tip de operațiune, cu încălcarea cerințelor care rezultă din A șasea directivă 77/388, o astfel de încălcare poate genera de asemenea o încălcare de către statul membru respectiv a obligației de a pune la dispoziția Comisiei, cu titlu de resurse TVA, cuantumurile corespunzătoare taxei care ar fi trebuit să fie încasată din operațiunile menționate [a se vedea în special Hotărârile din 12 septembrie 2000, Comisia/Franța (C‑276/97, EU:C:2000:424, punctele 49, 56, 61 și 70), Comisia/Irlanda (C‑358/97, EU:C:2000:425, punctele 58, 65, 69 și 78), precum și Comisia/Regatul Unit (C‑359/97, EU:C:2000:426, punctele 70, 77 și 87)].

289      A se vedea punctele 183 și 257 din prezentele concluzii.

290      A se vedea printre altele Hotărârea din 26 aprilie 2005, Comisia/Irlanda (C‑494/01, EU:C:2005:250, punctul 44), și Hotărârea din 28 martie 2019, Comisia/Irlanda (Sistem de colectare și de tratate a apelor uzate) (C‑427/17, nepublicată, EU:C:2019:269, punctul 39).

291      A se vedea punctele 184-227 din prezentele concluzii.

292      Problema referitoare la valoarea probantă a datelor statistice nu este străină de dezbaterile juridice. Astfel, în materie antidumping, pentru a stabili țara analogă pentru a determina valoarea normală a produselor, Curtea a statuat deja, în Hotărârea GLS (C‑338/10, EU:C:2012:158, punctul 30), că revine instituțiilor Uniunii sarcina de a examina cu toată diligența necesară informațiile de care dispun, printre care se numără în special statisticile Eurostat, în vederea cercetării posibilității de a fi reținută o țară analogă. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Bricmate (C‑569/13, EU:C:2015:572, punctele 65 și 68), Curtea a statuat că „instituțiile Uniunii nu au examinat cu diligența necesară datele cuprinse în statisticile Eurostat”. Această problemă se ridică și în domeniul discriminării indirecte în care Curtea, făcând trimitere la directivele de bază în materie, amintește că „discriminarea indirectă poate fi stabilită prin orice mijloace, inclusiv pe baza unor date statistice” [a se vedea în special Hotărârea din 24 septembrie 2020, YS (Pensii ocupaționale ale personalului cadru) (C‑223/19, EU:C:2020:753, punctul 50), precum și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Schuch‑Ghannadan (C‑274/18, EU:C:2019:828, punctul 46 și jurisprudența citată)].

293      Comisia subliniază de asemenea caracterul științific al metodologiei alese, fără a preciza însă despre ce este vorba.

294      Raportul unei societăți de consultanță în anexa A.32 la cererea introductivă și anexa B.5 la memoriul în apărare, punctul 2.12).

295      A se vedea anexa E.4 la răspunsurile Comisiei.

296      A se vedea Hotărârea din 17 martie 2011, Comisia/Portugalia (C‑23/10, nepublicată, EU:C:2011:160, punctul 63 și jurisprudența citată).

297      A se vedea anexa B.32 la memoriul în apărare.

298      Anexa 6 la raportul OLAF este atașată în anexa A.36 la cererea introductivă.

299      În această privință, trebuie aprobată poziția Comisiei potrivit căreia eșantioanele de mărfuri prelevate de autoritățile vamale ale Regatului Unit, pentru perioada ulterioară anului 2017, sunt lipsite de pertinență în scopul prezentei cauze, din moment ce se situează în afara perioadei de încălcare vizate de acțiune.

300      A se vedea în special răspunsurile scrise ale Regatului Unit la întrebările adresate de Curte.

301      A se vedea punctul 226 din prezentele concluzii.

302      Această metodă constă în studierea „distribuției” diferitor „populații” la nivelul valorii „extremității vârfului” grupului principal (în termeni de volum) reprezentat de prețuri mici.

303      Pentru o explicare mai detaliată a acestei cifre, a se vedea punctul 252 din prezentele concluzii.

304      A se vedea nota de subsol 247 din prezentele concluzii.

305      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Comisia/Republica Cehă (C‑343/08, EU:C:2010:14, punctul 26), Hotărârea din 15 iunie 2010, Comisia/Spania (C‑211/08, EU:C:2010:340, punctul 32), și Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Comisia/Portugalia (C‑34/11, EU:C:2012:712, punctul 44).

306      A se vedea Hotărârea din 2 iunie 2016, Comisia/Țările de Jos (C‑233/14, EU:C:2016:396, punctul 35), și Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comisia/Polonia, Ungaria și Republica Cehă (Mecanism temporar de transfer al solicitanților de protecție internațională) (C‑715/17, C‑718/17 și C‑719/17, EU:C:2020:257, punctul 116).

307      Comisia subliniază în special că, dacă autoritățile Regatului Unit ar fi apreciat că sumele corespunzătoare datoriilor constatate nu ar fi fost adecvate, ele ar fi trebuit să efectueze corecțiile ad-hoc și să reemită deciziile de plată.

308      A se vedea punctul 178 din scrisoarea de punere în întârziere.

309      A se vedea în special punctele 243 și 338 din avizul motivat care figurează în anexa A.31.

310      A se vedea punctele 241-243 din prezentele concluzii.

311      Astfel cum explică Comisia, presupunând că, pentru un anumit cod din Nomenclatura combinată de opt cifre, prețul mediu corectat pentru Uniunea-28 este de 15 GBP/kg, valoarea prețului minim acceptabil este în acest caz de 7,50 GBP/kg. Admițând totodată în continuare că, într‑o anumită zi, fuseseră efectuate nouă importuri regulate cu o valoare redusă de 10 GBP/kg și un import subevaluat cu o valoare de 1 GBP/kg, agregarea datelor zilnice conduce la un preț mediu de 9,1 GBP/kg. Dat fiind că acest preț este mai mare decât prețul minim acceptabil de 7,50 GBP/kg, datele agregate zilnice care includ transportul subevaluat nu ar fi, așadar, incluse în pierderile de resurse proprii tradiționale calculate.

312      În ședință, Comisia a susținut că din cuprinsul punctului 1.12 din raportul unei societăți de consultanță (anexa A.32 la cererea introductivă și anexa B.5 la memoriul în apărare) reiese că Regatul Unit admite că importurile subevaluate reprezintă cel puțin 35 % din toate importurile Regatului Unit în perioada încălcării.

313      A se vedea în special raportul unei societăți de consultanță în anexa A.32 la cererea introductivă și în anexa B.5 la memoriul în apărare, punctul 3.5.

314      În răspunsul său la întrebările Curții, Regatul Unit a evocat de asemenea „volumul comun”, cu alte cuvinte volumul importurilor care ar fi considerat ca fiind subevaluat pe baza celor două metode. Estimarea sa cu privire la „volumul comun” pentru anii 2015-2017 este de 992 326 582 kg.

315      Astfel cum rezultă din raportul unei societăți de consultanță, o proporție de 80 % din diferența pierderilor de resurse proprii tradiționale poate fi atribuită valorii de referință (potrivit metodologiei OLAF, ea ar fi de 2,26 până la 141,95 GBP, în timp ce, prin aplicarea „pragului de conformitate” elaborat de Regatul Unit, ar fi de 0,10 până la 8,90 GBP; anexa B.5 la memoriul în apărare, punctul 3.3).

316      Raport OLAF, punctul 2.1.5.

317      A se vedea punctul 274 din prezentele concluzii.

318      A se vedea punctul 235 din prezentele concluzii, care se referă printre altele la articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Decizia 2007/436 și la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2014/335.

319      A se vedea în special articolele 2, 9 și 10 din aceste regulamente, precum și punctele 236-240 din prezentele concluzii.

320      A se vedea raportul complementar al unei societăți de consultanță în anexa B.6 la memoriul în apărare, punctele 2.25-2.26.

321      Este relevantă și afirmația Comisiei potrivit căreia, în anul 2016, 87 % din importurile de produse textile și de încălțăminte din Regatul Unit au fost efectuate în cadrul regimului vamal 42, ceea ce implică faptul că aceste mărfuri erau destinate altor state membre, în timp ce, în aceeași perioadă, regimul vamal 40 nu a fost utilizat decât pentru 13 % din importurile de astfel de produse, care puteau rămâne pe piața din Regatul Unit sau puteau fi îndreptate către alte state membre.

322      A se vedea punctul 208 din prezentele concluzii.

323      A se vedea punctul 126 din prezentele concluzii.

324      Raport OLAF, punctul 2.1.2.

325      A se vedea mutatis mutandis în special Hotărârea din 16 iunie 2016, EURO 2004. Hungary (C‑291/15, EU:C:2016:455, punctul 23). În plus, trebuie respins argumentul invocat de Comisie potrivit căruia această hotărâre autorizează recurgerea la prețurile medii ale produselor în cauză la nivelul Uniunii pentru a servi drept temei pentru „reevaluarea” importurilor subevaluate și calcularea ulterioară a pierderilor de resurse proprii tradiționale. Astfel, în această cauză, Curtea a statuat pur și simplu că, atunci când se consideră că valoarea declarată a tranzacției este anormal de scăzută în comparație cu prețurile medii de cumpărare bazate pe mediile statistice și practicate la importul unor mărfuri similare, trebuie să se considere că o asemenea diferență de preț este suficientă pentru a justifica îndoielile exprimate de autoritatea vamală și respingerea de către aceasta a valorii în vamă declarate a mărfurilor respective. În consecință, Curtea nu a luat poziție cu privire la nivelul de preț al produselor în cauză care ar trebui să constituie valoarea de referință pentru a stabili valoarea în vamă adecvată.

326      A se vedea punctele 295-297 din prezentele concluzii.

327      Această sumă este împărțită astfel: 480 098 912,45 euro în 2014, 325 230 822,55 euro în 2013, 173 404 943,81 euro în 2012 și 22 777 312,79 euro în 2011.

328      A se vedea punctele 241-250 din prezentele concluzii în ceea ce privește anularea deciziilor de plată C18 Snake.

329      De asemenea, trebuie să se aibă în vedere faptul că această sumă se calculează de autoritățile Regatului Unit pe o bază eronată, astfel cum s‑a arătat deja (a se vedea punctele 247-249 din prezentele concluzii).

330      În răspunsul său la întrebările Curții, Regatul Unit arată că motivul pentru care deciziile de plată C18 Snake reclamă o sumă de 201 828 809,62 GBP, în condițiile în care Regatul Unit face referire, în duplica sa, la o cifră puțin mai mare de 192 568 694,30 GBP, ține de faptul că această din urmă cifră exclude importurile din alte țări decât China și importurile de coduri de produs, altele decât textilele și încălțămintea, care nu fac obiectul prezentei acțiuni. Pe de altă parte, Regatul Unit susține că această sumă de 192 568 694,30 GBP ar trebui să fie ulterior redusă la aproximativ 25 de milioane GBP. Astfel, ar trebui să se aplice valorile‑prag ale metodologiei din Regatul Unit în locul prețurilor medii corectate la nivelul Uniunii și să se efectueze o ajustare, pe baza acelorași praguri, a volumului mărfurilor subestimate și care trebuie să fie „reevaluate”, întrucât acest volum este mai mic decât volumul calculat prin aplicarea metodologiei OLAF (a se vedea anexele D.5 și D.10 la memoriul în duplică).

331      În memoriul în apărare, Regatul Unit susține că a emis 27 de decizii de plată C18 Breach la data prezentării memoriului menționat și sumele corespunzătoare au fost înscrise în evidența contabilă B, iar, pentru opt dintre aceste decizii, acea înscriere a avut loc în mai 2018. În memoriul său în duplică, Regatul Unit arată că valoarea totală a taxelor solicitate prin intermediul înștiințărilor de plată menționate a crescut între timp, iar această cifră era, așadar, de 45 882 997,46 GBP (cifră revizuită, după o analiză suplimentară, la 44 296 285,04 GBP).

332      Aceasta înseamnă că au fost constatate taxe vamale, însă neînscrise în evidența contabilă A, întrucât nu au fost recuperate încă și nu a fost furnizată nicio cauțiune [a se vedea articolul 6 alineatul (1) și alineatul (3) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1150/2000.

333      Dată care se situează în cadrul procedurii precontencioase după punerea în întârziere din 9 martie 2018 și înainte de data corespunzătoare termenului de două luni indicat în avizul motivat din 24 septembrie 2018.

334      Avizul motivat a fost emis la 24 septembrie 2018, acest termen urma să expire la două luni de la această dată.

335      A se vedea printre altele Hotărârea din 4 mai 2017, Comisia/Luxemburg (C‑274/15, EU:C:2017:333, punctul 47), Hotărârea din 27 martie 2019, Comisia/Germania (C‑620/16, EU:C:2019:256, punctul 39 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comisia/Polonia, Ungaria și Republica Cehă (Mecanism temporar de transfer al solicitanților de protecție internațională) (C‑715/17, C‑718/17 și C‑719/17, EU:C:2020:257, punctul 54).

336      A se vedea punctul 236 din prezentele concluzii.

337      A se vedea argumentele prezentate în cadrul analizei deciziei de plată C18 Snake.

338      Cu toate acestea, subliniem că, contrar celor susținute de Regatul Unit, înscrierea în evidența contabilă respectivă nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii pentru perioada cuprinsă între 1 mai 2015 și 11 octombrie 2017, din moment ce aceasta privește doar stabilirea întinderii pierderilor de resurse proprii tradiționale.

339      A se vedea avizul motivat, cadrul juridic, punctul 272 și dispozitivul.

340      A se vedea punctul 338 din cererea introductivă.

341      A se vedea punctul 238 din prezentele concluzii.

342      A se vedea Concluziile avocatei generale Trstenjak prezentate în cauza Comisia/Italia (C‑275/07, EU:C:2008:334, punctul 89).

343      Potrivit articolului 2 al treilea paragraf din Regulamentul 2016/804: „Articolul 1 punctul 6 se aplică la calcularea dobânzii pentru plata cu întârziere a resurselor proprii exigibile ulterior datei intrării în vigoare a prezentului regulament. Cu toate acestea, limitarea majorării totale a ratei dobânzii la 16 puncte procentuale […] se aplică, de asemenea, la calcularea dobânzii pentru plata cu întârziere a resurselor proprii care au fost datorate înainte de data intrării în vigoare a prezentului regulament, în cazul în care resursele proprii respective au fost aduse la cunoștința Comisiei sau a statului membru în cauză după data intrării în vigoare a prezentului regulament.” (Sublinierea noastră).

344      Observăm că al doilea paragraf al primului capăt de cerere referitor la dispozițiile vamale cuprinde o mențiune privind principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE și primul motiv conține o parte referitoare la încălcarea acestui principiu (a se vedea punctul 173 din prezentele concluzii). Observăm de asemenea că al doilea capăt de cerere face trimitere la articolul 2 alineatul (2) și alineatul (3) litera (d) din Regulamentul nr. 608/2014, fără ca Comisia să arate în motivele cererii sale introductive în ce mod acest stat ar fi încălcat dispoziția menționată, astfel încât trebuie să se respingă neîndeplinirea obligațiilor în temeiul dispoziției respective.

345      A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (68/88, EU:C:1989:339, punctul 23), și Hotărârea din 31 octombrie 2019, Comisia/Regatul Unit (C‑391/17, EU:C:2019:919, punctul 93).

346      A se vedea printre altele Hotărârea din 25 mai 1982, Comisia/Țările de Jos (96/81, EU:C:1982:192, punctul 7), și Hotărârea din 12 septembrie 2000, Comisia/Țările de Jos (C‑408/97, EU:C:2000:427, punctul 16). Din această perspectivă, trebuie să se țină seama de faptul că, în anumite domenii, cum ar fi procedura fiscală în cauză, Comisia este tributară în mare măsură elementelor puse la dispoziție de respectivul stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2000, Comisia/Țările de Jos, C‑408/97, EU:C:2000:427, punctul 17).

347      A se vedea punctul 319 din prezentele concluzii.

348      Evaluarea juridică în cauză fusese solicitată cu ocazia inspecțiilor 16-11-1, 17-11-1 și 17-11-2 efectuate de Comisie. În plus, din raportul de inspecție 17-11-2 reiese că, în timpul acesteia, nu era posibilă recuperarea datoriilor corespunzătoare diferitor declarații de import, ceea ce ar fi justificat anularea deciziilor de plată respective. Potrivit acestui raport, Comisia a solicitat obținerea unei copii a evaluării juridice a HMRC care a condus la anularea deciziilor de plată C18 Snake și autoritățile Regatului Unit ar fi refuzat să furnizeze acest document, afirmând că era confidențial și supus protecției comunicărilor dintre un avocat și clientul său.

349      Care acționează în temeiul articolului 33E(5) din Finance Act 2003 (Legea finanțelor din 2003).

350      A se vedea în special Hotărârea din 7 martie 2002, Comisia/Italia (C‑10/00, EU:C:2002:146), și Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauzele Comisia/Finlanda (C‑284/05, C‑294/05, C‑372/05, C‑387/05, C‑409/05, C‑461/05 și C‑239/06, EU:C:2009:67, punctul 168).

351      A se vedea raportul de inspecție 16-11-1, punctul 3.1.2, și raportul de inspecție 17-11-1, punctul 3.1.2., care figurează în anexele A.16 și, respectiv, A.15 la cererea introductivă.

352      A se vedea Hotărârea din 7 martie 2002, Comisia/Italia (C‑10/00, EU:C:2002:146, punctul 91).

353      Hotărârea din 7 martie 2002 (C‑10/00, EU:C:2002:146, punctul 91).

354      A se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Italia (C‑10/00, EU:C:2002:146, punctul 44).

355      A se vedea punctul 144 din memoriul în apărare.

356      Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că confidențialitatea comunicărilor scrise dintre avocați și clienți este protejată în temeiul dreptului Uniunii, în măsura în care este vorba despre corespondența schimbată în cadrul și în scopul dreptului la apărare al clientului și provine de la avocați independenți [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia (155/79, EU:C:1982:157, punctele 21 și 27), și Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții (C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 70)].

357      A se vedea în special Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Comisia/Irlanda (Parcul eolian de la Derrybrien) (C‑261/18, EU:C:2019:955, punctul 89 și jurisprudența citată).

358      A se vedea punctul 319 din prezentele concluzii.

359      Pentru elemente mai detaliate privind baza de impozitare, a se vedea Berlin, D., „Taxe sur le chiffre d’affaires – Fonctionnement de la taxe – Régimes spéciaux”, JurisClasseur Europe Traité, fasc. 1640, februarie 2021, punctul 16 și urm.

360      Articolele 83 și 84 din Directiva 2006/112.

361      Articolele 85-87 din Directiva 2006/112.

362      Această cotă uniformă este stabilită la 0,30 % prin Deciziile 2007/436 și 2014/335.

363      A se vedea Potteau, A., „Budget de l’Union européenne – Contenu du budget”, JurisClasseur Europe Traité, fasc. 198, 4 noiembrie 2016, punctul 21.

364      Potrivit Potteau, A., Regulamentul nr. 1553/89 a înlăturat orice legătură directă între resursa provenită din TVA și contribuabilii care impun ca metodă unică metoda veniturilor, care constă într‑un simplu calcul statistic (a se vedea nota de subsol 210 din prezentele concluzii).

365      A se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia/Germania (C‑539/09, EU:C:2011:733, punctul 71 și jurisprudența citată).

366      A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 31), Hotărârea din 7 aprilie 2016, Degano Trasporti (C‑546/14, EU:C:2016:206, punctul 22 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson (C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

367      A se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 32).

368      A se vedea jurisprudența citată la punctele 172-175 din prezentele concluzii.

369      A se vedea punctele 172 și 173 din prezentele concluzii.

370      Cu privire la impactul fraudei, a se vedea Boerselli, F., „Pragmatic Policies to tackle VAT fraud in the European Union”, International VAT monitor, vol. 19, nr. 5, 2008, p. 333.

371      A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 30), Hotărârea din 20 martie 2018, Menci (C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 19 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone (C‑574/15, EU:C:2018:295, punctul 27).

372      A se vedea punctul 225 din prezentele concluzii.

373      A se vedea punctul 173 din prezentele concluzii.

374      A se vedea nota de subsol 21 din prezentele concluzii.

375      Potrivit articolului 86 alineatul (1) din Directiva 2006/112, baza de impozitare include impozite, drepturi și prelevări datorate în afara statului membru de import și cele datorate ca urmare a importului. Aceasta include și cheltuielile accesorii, precum cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, care intervin până la primul loc de destinație pe teritoriul statului membru de import, precum și cele care decurg din transportul către alt loc de destinație din Comunitate, în cazul în care locul respectiv este cunoscut la momentul apariției faptului generator.

376      Dispoziție care corespunde articolului 29 alineatul (1) din Codul vamal comunitar.

377      Pentru o prezentare detaliată a evaluării bunurilor sau a serviciilor importate, a se vedea Bieber, T., „Customs Valuation and Import VAT”, Global Trade and Customs Journal, vol. 14, nr. 2, p. 73.

378      A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/Ungaria (Transparență asociativă) (C‑78/18, EU:C:2020:476, punctul 36 și jurisprudența citată).

379      A se vedea punctul 337 din prezentele concluzii.

380      A se vedea nota de subsol 23 din prezentele concluzii.

381      A se vedea nota de subsol 21 din prezentele concluzii.

382      A se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Evita‑K (C‑78/12, EU:C:2013:486, punctul 33), și Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Dixons Retail (C‑494/12, EU:C:2013:758, punctul 20).

383      A se vedea punctul VI din sinteza Raportului 13/2011.

384      A se vedea punctul 26 și urm. din Raportul 13/2011.

385      A se vedea Raportul 13/2011, p. 55.

386      A se vedea Raportul special nr. 24/2015, punctul 85, p. 34, citat anterior la nota de subsol 111 din prezentele concluzii.

387      A se vedea sinteza acestui raport, punctul IV, p. 9.