HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

17 mai 2013(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a conductelor marine – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Stabilirea prețurilor, împărțirea pieței și schimburi de informații sensibile din punct de vedere comercial – Noțiunea de încălcare continuă sau repetată – Prescripție – Obligația de motivare – Egalitate de tratament – Încredere legitimă – Amenzi – Gravitatea și durata încălcării – Circumstanțe atenuante – Cooperare”

În cauza T‑154/09,

Manuli Rubber Industries SpA (MRI), cu sediul în Milano (Italia), reprezentată de L. Radicati di Brozolo, de M. Pappalardo și de E. Marasà, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de V. Di Bucci, de S. Noë și de L. Prete, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2009) 428 final a Comisiei din 28 ianuarie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39406 – Conducte marine), în măsura în care această decizie privește reclamanta, și, în subsidiar, o cerere de anulare sau de reducere substanțială a amenzii care i‑a fost aplicată prin decizia menționată,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnii J. Azizi, președinte, M. Prek și S. Frimodt Nielsen (raportor), judecători,

grefier: doamna J. Weychert, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 aprilie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

A –  Sectorul conductelor marine de petrol și de gaz

1        Conductele marine sunt utilizate pentru încărcarea țițeiului îndulcit sau prelucrat și a altor produse petroliere de la instalațiile din larg (de exemplu, balize – în mod normal ancorate în larg, care servesc drept puncte de amaraj pentru petroliere – sau sisteme de producție, de depozitare și de descărcare plutitoare – care sunt sisteme de cisterne plutitoare utilizate pentru extracția țițeiului sau a gazului de pe o platformă învecinată, pentru prelucrarea și depozitarea acestuia până la transbordarea pe un petrolier) pe nave cisternă și ulterior pentru descărcarea acestor produse de pe aceste nave în instalații din larg (spre exemplu balize) sau pe uscat.

2        Conductele marine sunt utilizate în larg – mai precis în apă sau în apropierea acesteia –, în timp ce conductele industriale sau terestre sunt utilizate pe uscat.

3        Fiecare instalație de conducte marine cuprinde, în funcție de nevoile specifice ale clienților, un anumit număr de conducte standard, de conducte speciale cu racorduri la ambele extremități și de dispozitive auxiliare, cum ar fi valvele, un angrenaj terminal sau un echipament plutitor. În prezenta cauză, expresia „conducte marine” include aceste dispozitive auxiliare.

4        Conductele marine sunt utilizate de companiile petroliere, de fabricanții de balize, de terminalele portuare, de industria petrolieră și de guverne și sunt cumpărate fie pentru noi proiecte, fie pentru înlocuire.

5        În ceea ce privește noile proiecte, terminalele petroliere sau ceilalți utilizatori finali contractează în general cu o societate de inginerie (denumită și „constructor de material”, „constructor OEM” sau „producător de echipamente”) pentru a construi sau pentru a monta noi instalații de distribuție petrolieră, cum ar fi sistemele de amaraj cu punct de amaraj unic sau sistemele de producție, de depozitare și de descărcare plutitoare. Pentru astfel de proiecte, producătorul de echipamente cumpără de la un producător o instalație completă de conducte marine.

6        După instalarea acestor conducte marine, piesele separate trebuie înlocuite într‑un termen cuprins între unu și șapte ani. Achizițiile de conducte marine în vederea înlocuirii (cunoscute de asemenea sub denumirea „industria pieselor separate”) sunt efectuate adeseori direct de utilizatorii finali. În anumite cazuri, aceștia încheie totuși contracte de antrepriză și își centralizează achizițiile la filiale și întreprinderi externe. Vânzările în vederea înlocuirii reprezintă o cotă mai mare din piața mondială a conductelor marine decât vânzările de noi produse.

7        Cererea de conducte marine depinde în mare parte de evoluția sectorului petrolier și în special de exploatarea țițeiului în zonele îndepărtate de locul de consum. Cererea s‑a extins cu timpul. Aceasta este ciclică și într‑o anumită măsură este legată de evoluția prețului țițeiului. Cererea a început să fie importantă la sfârșitul anilor ʼ60 și a crescut la începutul anilor ʼ70, în special în regiunile producătoare de petrol din golful Persic, din Marea Nordului și din Africa de Nord. În anii ʼ80, cererea din partea întreprinderilor petroliere naționale în curs de dezvoltare din America de Sud a crescut. La sfârșitul anilor ʼ90, cererea s‑a deplasat către Africa de Vest.

8        Conductele marine sunt fabricate de întreprinderi cunoscute pentru fabricarea pneurilor și a cauciucurilor sau de una dintre „spin‑off” ale acestora. Sunt produse la cerere, în conformitate cu nevoile clienților. Întrucât cererea de conducte marine este foarte dispersată pe plan geografic, majoritatea producătorilor de conducte marine recurg la un număr semnificativ de agenți, care, pe piețe specifice, furnizează servicii generale de marketing și își propun produsele în cadrul licitațiilor publicate.

9        Conductele marine sunt comercializate în întreaga lume, iar principalii producători sunt activi la nivel internațional. Cerințele normative aplicabile conductelor marine nu sunt fundamental diferite de la o țară la alta și, deși cerințele tehnice diferă în funcție de mediu și de condițiile de utilizare, aceasta nu se consideră totuși a fi un obstacol în calea vânzării de conducte marine în întreaga lume.

10      În sfârșit, în perioada examinată, participanții la înțelegere au vândut conducte marine produse în Japonia, în Regatul Unit, în Italia și în Franța unor utilizatori finali și unor producători de echipamente stabiliți în diferite țări ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European (SEE). Dacă majoritatea sistemelor de conducte marine au ca destinație finală regiuni din afara Europei, unii dintre principalii producători mondiali de echipamente se află în schimb în diferite țări ale Uniunii și ale SEE.

B –  Prezentarea reclamantei

11      Reclamanta, Manuli Rubber Industries SpA (MRI), este o societate care își desfășoară activitatea în sectorul conceperii, al fabricării și al distribuției, în lumea întreagă, de mașini și de sisteme și componente din cauciuc/metal pentru transportul fluidelor, destinate aplicațiilor maritime/petroliere și sistemelor hidraulice de înaltă presiune.

12      Societatea care conduce grupul Manuli este reclamanta, care are sediul în Milano (Italia).

13      La 2 decembrie 1984, Manuli a înființat Uniroyal Manuli (USA) Inc., care avea sediul în Delaware (Statele Unite) și era deținută integral de MRI. Ulterior, această societate a fost denumită Uniroyal Manuli Rubber (USA) Inc., în anul 1986, Manuli Rubber Industries (USA) Inc., în anul 1990, și apoi Manuli Oil & Marine (USA) Inc. (denumită în continuare „MOM”), în anul 1997. Societatea a fost lichidată la 31 decembrie 2006.

14      După crearea MOM, vânzările și comercializarea conductelor marine ale MRI la scară internațională au fost conduse de MOM.

15      [confidențial](1).

16      [confidențial].

17      [confidențial].

18      În ianuarie 2006, sectorul de conducte marine a fost plasat sub autoritatea grupului de întreprinderi Ingénierie, iar MOM raporta în fața șefului acestuia.

19      La 1 ianuarie 2007, după lichidarea MOM, activitatea operațională privind conductele marine a fost reluată de MRI.

C –  Procedura administrativă

20      Atunci când Ministerul Justiției din Statele Unite și autoritățile de concurență din Japonia și din Regatul Unit au inițiat o investigație pentru fapte similare, [confidențial], invocând programul de clemență prevăzut de Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „comunicarea privind cooperarea”), a introdus o cerere de imunitate la Comisia Comunităților Europene, la 20 decembrie 2006, în care denunța existența unei înțelegeri pe piața conductelor marine.

21      În consecință, Comisia a inițiat o investigare pentru încălcarea articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE și, la 2 mai 2007, a efectuat o serie de inspecții la Parker ITR, la alți producători vizați, precum și la [confidențial] și la domnul W.

22      MRI, Parker ITR și Bridgestone au formulat câte o cerere de clemență la Comisie la 4 mai, la 17 iulie și, respectiv, la 7 decembrie 2007.

23      La 28 aprilie 2008, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, pe care a notificat‑o diverselor societăți în cauză între 29 aprilie și 1 mai 2008.

24      Toate societățile în cauză au răspuns la comunicarea privind obiecțiunile în termenele stabilite și au solicitat, cu excepția [confidențial]/DOM, a ContiTech AG și a Continental AG, să fie ascultate în cadrul unei audieri, care a avut loc la 23 iulie 2008.

D –  Decizia atacată

25      La 28 ianuarie 2009, Comisia a adoptat Decizia C(2009) 428 final din 28 ianuarie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39406 – Conducte marine) (denumită în continuare „decizia atacată”). Din decizia atacată rezultă în esență că:

–        aceasta a fost adresată către 11 societăți, printre care și reclamanta;

–        societățile vizate de decizia atacată au participat, în modalități uneori diferite, la o încălcare unică și complexă, care a avut ca obiect:

–        alocarea licitațiilor;

–        stabilirea prețurilor;

–        stabilirea cotelor;

–        stabilirea condițiilor de vânzare;

–        împărțirea piețelor geografice și

–        schimbul de informații sensibile cu privire la prețuri, la volume de vânzări și la licitații.

–        înțelegerea a început cel târziu la 1 aprilie 1986 (deși s‑ar părea că datează de la începutul anilor ʼ70) și s‑a terminat la 2 mai 2007;

–        între 13 mai 1997 și 11 iunie 1999 pentru anumite societăți, între 13 mai 1997 și 21 iunie 1999 pentru alte societăți și între 13 mai 1997 și 9 mai 2000 în ceea ce privește MRI, activitatea înțelegerii a fost limitată, iar între membrii acesteia au avut loc fricțiuni; totuși, potrivit Comisiei, aceasta nu ar fi determinat o adevărată întrerupere a încălcării; astfel, structura organizată a înțelegerii a fost restabilită complet începând din iunie 1999, potrivit acelorași modalități și cu aceiași participanți (cu excepția reclamantei, care a revenit pe deplin în cadrul înțelegerii la 9 iunie 2000); în consecință, ar trebui să se considere că producătorii au comis o încălcare unică și continuă cuprinsă între 1 aprilie 1986 și 2 mai 2007 sau, cel puțin, dacă s‑ar considera totuși că a existat o întrerupere, o încălcare unică și repetată; totuși, la calculul amenzii nu se ține seama de perioada cuprinsă între 13 mai 1997 și, în ceea ce privește reclamanta, 9 iunie 2000, având în vedere numărul limitat de probe privind încălcarea pentru această perioadă;

–        s‑a reținut răspunderea reclamantei pentru perioadele cuprinse între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și între 3 septembrie 1996 și 2 mai 2007;

–        aplicându‑se criteriile prevăzute de Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „orientările”), cuantumul de bază al amenzii care trebuie aplicată fiecăreia dintre societăți a fost stabilit după cum urmează:

–        Comisia s‑a întemeiat pe media vânzărilor anuale mondiale ale fiecăreia dintre societăți în perioada 2004-2006, cu excepția Yokohama Rubber, pentru care a reținut perioada 2003-2005; în această privință, Comisia a reținut vânzările facturate cumpărătorilor stabiliți în SEE;

–        Comisia a stabilit vânzările relevante ale fiecăreia dintre ele prin aplicarea cotei lor de piață mondiale la vânzările totale în interiorul SEE, în conformitate cu punctul 18 din orientări;

–        ea a reținut 25 % din această din urmă valoare (în loc de maximum 30 % prevăzut de orientări) în considerarea gravității încălcării;

–        ea a înmulțit valoarea astfel obținută cu numărul de ani de participare a fiecărei societăți la încălcare;

–        în conformitate cu punctul 25 din orientări, a reținut, în sfârșit, o sumă suplimentară egală cu 25 % din vânzările relevante în scop disuasiv;

–        Comisia a reținut, în continuare, circumstanțe agravante împotriva Parker ITR și a Bridgestone și a respins toate circumstanțele atenuante în ceea ce privește celelalte societăți;

–        în sfârșit, în temeiul comunicării privind cooperarea, Comisia a redus amenda [confidențial] (100 %) și a MRI (30 %), dar a respins cererile de reducere formulate de Bridgestone și de Parker ITR.

26      [confidențial].

27      Nu s‑a reținut nicio circumstanță atenuantă în favoarea MRI.

28      Acesteia i s‑a acordat totuși o reducere a amenzii de 30 %, în temeiul programului de clemență, cuantumul amenzii aplicate ajungând astfel la 4 900 000 de euro.

 Procedura și concluziile părților

29      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 10 aprilie 2009, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

30      Întrucât un membru al Camerei întâi a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului, în aplicarea articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a desemnat un alt judecător pentru a completa camera.

31      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a invitat părțile să prezinte anumite documente și le‑a adresat întrebări în scris. Părțile au dat curs acestei cereri.

32      Prin scrisoarea din 25 aprilie 2012, reclamanta a formulat o cerere prin care a solicitat ca ședința să fie secretă.

33      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 26 aprilie 2012.

34      Cu această ocazie, reclamanta a renunțat la cererea de ședință secretă.

35      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal:

–        anularea articolului 1 din decizia atacată întrucât se declară că a participat la o încălcare unică și continuă pe piața conductelor marine între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și între 3 septembrie 1996 și 2 mai 2007, în special în perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 9 mai 2000;

–        anularea articolului 2 din decizia atacată în măsura în care îi aplică o amendă de 4 900 000 de euro;

–        respingerea tuturor excepțiilor și concluziilor contrare;

–        cu titlu subsidiar:

–        reducerea, conform articolului 229 CE, a amenzii de 4 900 000 de euro care i‑a fost aplicată prin articolul 2 din decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

36      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

A –  Cu privire la concluziile în anulare

37      Reclamanta invocă trei motive în susținerea acțiunii sale în anulare.

38      Primul motiv este întemeiat pe o eroare de calificare a încălcării și pe încălcarea articolului 253 CE.

39      Al doilea motiv este întemeiat pe diverse erori de apreciere în stabilirea duratei încălcării, pe încălcarea articolelor 81 CE și 253 CE și a articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167),

40      Al doilea motiv este împărțit în șase aspecte, întemeiate pe erori în aprecierea probelor reținute de Comisie (primul aspect), pe faptul că aceasta nu a făcut dovada care îi revenea (al doilea aspect), pe faptul că reclamanta a prezentat probe contrare și altă explicație plauzibilă (al treilea motiv), pe încălcarea principiului egalității de tratament și pe nemotivare, în considerarea unor erori de apreciere cu ocazia comparării conduitei MRI între luna septembrie 1996 și luna mai 1997 cu conduita acesteia între luna mai 1997 și luna mai 2000 (al patrulea aspect), pe faptul că încălcărilor individuale distincte comise eventual în perioada 1996-2000 ar fi trebuit să li se aplice prescripția (al cincilea aspect) și, respectiv, pe faptul că utilizarea documentelor furnizate de MRI în cadrul programului de clemență pentru a dovedi existența unei încălcări în perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997 este contrară comunicării privind cooperarea și încalcă încrederea legitimă a acesteia (al șaselea aspect).

41      Al treilea motiv este împărțit în cinci aspecte, întemeiate pe o eroare de apreciere a gravității încălcării și pe încălcarea principiului egalității de tratament (primul aspect), pe o eroare în calculul amenzii în funcție de durata încălcării și pe o nerespectare a principiului încrederii legitime (al doilea aspect), pe o aplicare eronată a unei majorări în scop disuasiv și pe încălcarea obligației de motivare și a principiului egalității de tratament (al treilea aspect), pe respingerea eronată a circumstanțelor atenuante și pe încălcarea obligației de motivare (al patrulea aspect) și, respectiv, pe o reducere insuficientă a amenzii pentru cooperare în cadrul programului de clemență (al cincilea aspect).

42      Primul motiv și cele șase aspecte ale celui de al doilea motiv trebuie analizate împreună.

B –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de calificare a încălcării și pe încălcarea articolului 253 CE, și cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere în stabilirea duratei încălcării, pe încălcarea articolelor 81 CE și 253 CE și a articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003

1.     Decizia atacată

43      În ceea ce privește primul motiv, din considerentul (412) al deciziei atacate rezultă în esență că, în opinia Comisiei, MRI își întrerupsese participarea la înțelegere între 1 august 1992 și 3 septembrie 1996, că prescripția se putea aplica pentru perioada încălcării cuprinsă între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și că, așadar, a decis să nu îi aplice o amendă pentru această perioadă. Rezultă, pe de altă parte, din articolul 1 din decizia atacată că, în opinia Comisiei, s‑a comis o încălcare continuă între 1 aprilie 1986 și 2 mai 2007, la care MRI a luat parte între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și între 3 septembrie 1996 și 2 mai 2007, iar din considerentele (187), (201)-(208) și (466)-(448) ale deciziei atacate, că perioada încălcării reținută de Comisie în vederea calculului amenzii este cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997 și între 9 mai 2000 și 2 mai 2007, considerându‑se că, în ceea ce privește reclamanta, perioada cuprinsă între 13 mai 1997 și 9 mai 2000 a fost o perioadă de activitate redusă a înțelegerii, care nu justifică aplicarea unei amenzi.

44      În ceea ce privește al doilea motiv, din considerentele (141)-(147) ale deciziei atacate rezultă că, întemeindu‑se pe diverse documente, printre care anumite note interne comunicate de MRI în cadrul cererii sale de clemență [considerentele (143)-(145) ale deciziei atacate], Comisia a considerat că aceasta revenise în mod activ în cadrul înțelegerii începând de la 3 septembrie 1996.

45      Considerentele (148)-(187) ale deciziei atacate expun, pe de altă parte, elementele de probă, printre care mai multe documente comunicate de MRI în cadrul cererii sale de clemență, pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a considera că, între 13 mai 1997 și luna mai 1999, înțelegerea a trecut printr‑o perioadă de activități limitate, în care au avut loc contacte, în care a fost implicată și reclamanta, al căror obiect era în mod special relansarea înțelegerii și negocierea condițiilor de participare a diverșilor membri ai acesteia. Comisia a considerat însă că, având în vedere caracterul limitat al activității membrilor înțelegerii, nu trebuie să li se aplice nicio amendă pentru această perioadă, prelungită, în ceea ce privește MRI, până la 9 mai 2000 [considerentul (447) al deciziei atacate].

46      Considerentele (289)-(307) ale deciziei atacate expun în continuare motivele pentru care Comisia a considerat că încălcarea era continuă sau, în subsidiar, repetată, în pofida faptului că aprecia că înțelegerea avusese o activitate limitată între 13 mai 1997 și luna mai 1999 și că nu trebuia să se aplice o amendă pentru această perioadă.

47      Considerentele (480)-(488) ale deciziei atacate expun, în sfârșit, motivele pentru care Comisia acordă MRI o reducere a amenzii de 30 % în temeiul comunicării privind cooperarea, dar a respins argumentarea acesteia din urmă prin care urmărea ca, în temeiul punctului 26 din această comunicare, să nu fie utilizate împotriva ei elementele de probă pe care le‑a furnizat Comisiei pentru perioada 1996-1997.

2.     Argumentele părților

a)     Cu privire la primul motiv

48      Reclamanta consideră în esență că, din moment ce Comisia a admis, în primul rând, că MRI se retrăsese din înțelegere între 1 august 1992 și 3 septembrie 1996, în al doilea rând, că era vorba despre o adevărată întrerupere, iar nu despre o suspendare a participării ei la înțelegere, în sensul în care jurisprudența face distincție între aceste două noțiuni [considerentele (129), (130) și (420) ale deciziei atacate], și, în al treilea rând, că, prin urmare, trebuia să beneficieze de dispozițiile referitoare la prescripție pentru perioada anterioară anului 1992 [considerentul (412) al deciziei atacate], această perioadă netrebuind deci să fie luată în considerare în vederea calculului amenzii, Comisia nu putea decide în același timp că MRI participase la o încălcare complexă și continuă între 1 aprilie 1986 și 2 mai 2007, ceea ce ar fi contrar dispozițiilor articolului 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Perioada ulterioară reluării participării sale la înțelegere nu poate fi considerată, așadar, o încălcare nouă și distinctă de precedenta.

49      În plus, reclamanta contestă în esență că prescripția i‑a fost acordată „în mod discreționar” de către Comisie, astfel cum afirmă aceasta [considerentul (412) al deciziei atacate].

50      În opinia reclamantei, o astfel de motivare este, în plus, contradictorie și lacunară.

51      Reclamanta consideră, pe de altă parte, că, având în vedere această întrerupere a participării sale, situația sa nu se poate compara cu cea a celorlalți membri ai înțelegerii.

52      Comisia contestă aceste afirmații și susține că nu era obligată să constate că intervenise prescripția și că s‑a limitat, așadar, să precizeze că era posibil să se aplice prescripția („may apply”).

b)     Cu privire la al doilea motiv

 Cu privire la primul aspect

53      Reclamanta susține că, pentru a reține participarea sa în perioada 1996-2000, Comisia se întemeiază pe anumite documente care ar revela contactele care au avut loc între ea și concurenții săi și care ar preciza că, „la sfârșitul anului 1996, MRI a reînceput să coordoneze anumite oferte privind conductele marine cu membri ai înțelegerii” [considerentul (141) al deciziei atacate] și că, în această perioadă, MRI „a profitat de informațiile exhaustive privind piața care au fost comunicate pentru a monitoriza acordurile de atribuire a piețelor printre membrii înțelegerii” [considerentul (147) al deciziei atacate].

54      Or, în esență, în opinia reclamantei, elementele de probă pe care se întemeiază Comisia [confidențial] nu permit să se ajungă la o astfel de concluzie, iar reclamanta contestă atât lectura, cât și interpretarea dată de aceasta din urmă cu privire la respectivele elemente de probă, presupunând că este posibilă întemeierea în mod valabil a Comisiei pe elementele pe care ea însăși i le‑a furnizat în cadrul programului de clemență pentru a reține implicarea sa în înțelegere în ceea ce privește perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, perioadă luată în considerare pentru calculul amenzii aplicate reclamantei.

55      Comisia contestă această argumentație și precizează că reclamanta admite în repetate rânduri în înscrisurile sale că a avut numeroase contacte interzise cu concurenții săi între 1997 și 2000, deși încearcă să minimizeze amploarea și semnificația acestora.

 Cu privire la al doilea aspect

56      Reclamanta arată în esență că probele prezentate de Comisie nu sunt suficiente pentru a demonstra că MRI ar fi participat ex novo la un plan comun în perioada vizată. Or, în opinia reclamantei, i‑ar reveni Comisiei sarcina de a dovedi că MRI participase la o nouă încălcare, din moment ce ieșise complet din înțelegere în anul 1992, iar încălcarea se prescrisese pentru perioada anterioară anului 1992. Prin urmare, Comisia nu se putea limita la indicii pe baza cărora prezuma continuarea participării MRI. Or, este ceea ce ar fi făcut atunci când s‑a întemeiat în mod greșit pe teza potrivit căreia încălcarea era continuă din 1986.

57      În plus, reclamanta consideră că, în orice caz, indiciile strânse de Comisie demonstrează refuzul explicit al acesteia de a răspunde în mod favorabil la propunerile de colaborare ale celorlalți participanți la înțelegere.

58      Comisia contestă această argumentație.

 Cu privire la al treilea aspect

59      În primul rând, reclamanta, pe de o parte, neagă în esență că nu ar fi furnizat o altă explicație plauzibilă a elementelor de probă invocate de Comisie decât cea a participării la acordul coluzoriu [considerentul (142) al deciziei atacate] și, pe de altă parte, se opune tezei Comisiei potrivit căreia încălcarea poate fi dedusă din simple prezumții, din moment ce au fost demonstrate schimburi de informații și contacte ilicite cu concurenții, având drept consecință că revine apoi în sarcina întreprinderii să prezinte altă explicație plauzibilă [considerentul (262) al deciziei atacate].

60      Astfel, reclamanta apreciază că a furnizat altă explicație, nu numai plauzibilă, ci și susținută de diverse probe – prima depoziție orală a [confidențial] – care ar permite să se considere că nu a participat la înțelegere între 3 septembrie 1986 și 9 mai 2000 și că doar ar fi revenit în cadrul înțelegerii la această dată.

61      Reclamanta arată în această privință că documentele menționate de Comisie în decizia atacată demonstrează că contactele care au avut loc erau în realitate rezultatul eforturilor celorlalte întreprinderi pentru a încerca să o convingă să intre în înțelegere și fac dovada strategiei unuia dintre conducătorii săi care consta în „simularea unei disponibilități vagi de a colabora cu concurenții” pentru a nu‑i instiga să pună în aplicare acțiuni concertate de boicot care ar fi putut fi periculoase pentru ea, precum cele puse în aplicare de Dunlop și de Bridgestone, continuând în același timp să opereze pe piață în mod autonom, chiar ofensiv, în raport cu concurența.

62      În al doilea rând, reclamanta susține în esență că în mod greșit Comisia a ignorat diverse documente care susțin această explicație și a negat valoarea lor probantă.

63      Reclamanta apreciază în această privință că, deși admite că documentele în discuție „confirmă […] că MRI nu făcea parte din structura oficială a clubului anterior acestei date [9 mai 2000]”, Comisia susține totuși că ele „nu contrazic concluzia […] potrivit căreia MRI a continuat să fie în contact ilicit cu ceilalți membri ai înțelegerii și era pusă la curent de aceștia cu privire cooperarea în curs de desfășurare” și că aceste contacte priveau „o cooperare pe piața conductelor marine”, ceea ce a determinat‑o să considere că și MRI făcuse parte din înțelegere între 1997 și 9 mai 2000 [considerentele (146), (209) și (210) ale deciziei atacate].

64      Reclamanta apreciază că astfel Comisia pare că se întemeiază pe jurisprudența potrivit căreia faptul că fiecare dintre membrii înțelegerii a avut un rol propriu, adoptând o conduită care nu conține decât unele dintre elementele constitutive ale încălcării, nu exclude răspunderea fiecăreia dintre întreprinderi pentru întreaga încălcare, inclusiv actele comise de alți participanți [considerentele (284)-(288) ale deciziei atacate].

65      Or, reclamanta consideră că această jurisprudență nu se poate aplica în prezenta cauză, din moment ce privește demonstrarea participării la o înțelegere a întreprinderilor a căror prezență la reuniuni destinate încheierii de acorduri anticoncurențiale a fost dovedită și care nu și‑au exprimat dezacordul față de înțelegerea în discuție.

66      Astfel, nu s‑ar contesta că reclamanta ar fi ieșit din înțelegere în anul 1992 și că, în consecință, contactele care au avut loc între 1996 și 2000 ar trebui apreciate în funcție de capacitatea lor de a demonstra aderarea ex novo la un plan comun.

67      Comisia nu se poate limita, așadar, la simple prezumții.

68      În plus, reclamanta susține că, în conformitate cu jurisprudența, pentru a demonstra aderarea sa la planul comun urmat de ceilalți membri ai înțelegerii, nu este suficient ca Comisia să facă dovada că avea cunoștință de existența înțelegerii sau că urmărea obiectivul general de a restrânge concurența pe piața conductelor marine – ceea ce, în orice caz, neagă –, ci mai trebuie să dovedească și că atitudinea MRI era „strâns legată” de realizarea „tuturor efectelor anticoncurențiale avute în vedere de autorii lor, în cadrul unui plan global care avea un obiectiv unic”. Or, în opinia reclamantei, documentele pe care se întemeiază Comisia demonstrează în realitate că nu numai că reclamanta nu avea nicio intenție de a adera la planul comun urmat ceilalți producători, ci chiar prefera să acționeze în sensul opus, încercând însă, ceea ce este de înțeles, să evite represaliile din partea concurenților săi, dat fiind că aceștia din urmă puteau să acționeze în mod concertat pentru a o exclude de pe piață sau să îi cauzeze prejudicii grave.

69      Reclamanta consideră, pe de altă parte, în esență că, nerespectând jurisprudența Curții, Comisia nu a ținut seama de faptul că, pentru a aprecia participarea efectivă a unei întreprinderi la înțelegere, cunoașterea de către membrii înțelegerii a apartenenței sau neapartenenței întreprinderii în discuție la înțelegere este determinantă. Or, reclamanta apreciază că a demonstrat că, în cursul contactelor sale cu concurenții, datorate inițiativei acestora, refuzase întotdeauna în mod expres orice propunere de colaborare, chiar dacă nu în termeni ipotetici și pentru viitor, și că înșiși concurenții aveau impresia clară că, în fapt, MRI era străină de planul lor de ansamblu.

70      În sfârșit, reclamanta contestă că probele pe care le invocă au avut o valoare probatorie mai redusă decât cele ale Comisiei și consideră că distincția operată de Comisie între structura oficială a clubului și o participare în afara acestei structuri este eronată din moment ce această distincție nu exista pentru membrii clubului care nu cunoșteau decât structura oficială. Tocmai pentru acest motiv ceilalți membri ai clubului considerau, în opinia reclamantei, că ea se situa în afara acestuia.

71      Comisia contestă aceste afirmații.

 Cu privire la al patrulea aspect

72      Reclamanta susține că Comisia a considerat că nu era necesar să o sancționeze pentru perioada dintre 13 mai 1997 și 9 mai 2000 având în vedere faptul că gravitatea și intensitatea înțelegerii au fost mai reduse. Așadar, Comisia nu a sancționat‑o decât pentru perioada 1996-1997. Or, în opinia reclamantei, comportamentul său nu s‑a schimbat între 1996 și 2000, ceea ce apreciază că rezultă din documentele pe care le‑a menționat anterior în cadrul celui de al doilea motiv, probele pentru perioada septembrie 1996-mai 1997 nefiind mai concludente decât cele referitoare la perioada cuprinsă între luna mai 1997 și luna iunie 1999. Prin urmare, pentru perioada septembrie 1996-mai 1997 nu ar fi trebuit aplicată nicio sancțiune.

73      Reclamanta consideră în plus că incoerența raționamentului și a concluziilor Comisiei este demonstrată de faptul că, spre deosebire de celelalte întreprinderi, nu a fost sancționată pentru perioada cuprinsă între luna iunie 1999 și luna mai 2000, întrucât participarea sa la înțelegere nu a fost considerată gravă, în timp ce celelalte întreprinderi au fost sancționate pentru această perioadă.

74      Comisia contestă aceste afirmații.

 Cu privire la al cincilea aspect

75      În primul rând, reclamanta susține că, indiferent de calificarea înțelegerii ca acord sau ca practică concertată, contactele și schimburile de informații limitate care au avut loc între ea și concurenții săi în perioada cuprinsă între 1996 și 2000 s‑au desfășurat în afara mecanismului înțelegerii la care participau celelalte întreprinderi.

76      În opinia reclamantei, deși aceste comportamente puteau constitui o încălcare a articolului 81 CE, ar fi de natură și de gravitate diferite de participarea la înțelegere, din moment ce nu sunt legate de obiectivul unic al acesteia, Comisia nedemonstrând de altfel contrariul.

77      Prin urmare, aceste comportamente ar trebui considerate cel mult episoade separate și distincte de încălcările articolului 81 CE și apreciate în mod distinct atât de încălcarea comisă de reclamantă din 1986 până în 1992, cât și de noua sa aderare la înțelegere începând din anul 2000.

78      În opinia acesteia, rezultă că, din moment ce nu fac parte dintr‑o încălcare unică și continuă sau repetată, aceste încălcări s‑ar fi consumat chiar în momentul în care au fost comise. Întrucât, pentru fiecare dintre ele, au trecut mai mult de cinci ani între momentul în care în care ar fi fost comise și momentul cercetării lor de către Comisie, acestea s‑ar fi prescris, în orice caz, în aplicarea articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003.

79      În al doilea rând, reclamanta arată că, ținând seama de faptul că întreruperea dintre faptele comise până în anul 1992 și faptele comise începând din anul 2000 a durat opt ani, nu se poate considera că aceste fapte sunt suficient de apropiate în timp pentru a demonstra că înțelegerea a fost întreruptă.

80      De altfel, același lucru ar fi valabil dacă durata întreruperii nu ar fi fost decât de patru ani (1992-1996).

81      În al treilea rând, reclamanta arată că, în orice caz, și‑a încetat participarea la înțelegere în anul 1992 și că, prin urmare, este vorba despre o întrerupere, iar nu despre o suspendare a participării sale, ceea ce de altfel ar recunoaște și Comisia, care ar fi considerat că faptele anterioare anului 1992 s‑ar fi prescris.

82      În al patrulea rând, rezultă de asemenea că, întrucât a recunoscut că întreruperea din 1992 putea determina prescrierea, Comisia nu putea să lase deschisă această problemă și să afirme că lipsa de sancțiune pentru perioada precedentă nu era decât fructul exercitării puterii sale discreționare. Rezultă de aici o lipsă de motivare de care depinde calificarea încălcării.

83      În sfârșit, în al cincilea rând, reclamanta susține că Comisia nu a invocat nici cel mai mic element de probă care să facă dovada că ea ar fi adoptat unul dintre comportamentele care, potrivit deciziei atacate [considerentul (300)] ar demonstra continuitatea înțelegerii între anii 1996-1997 și 2000.

84      Reclamanta arată că nu a participat la nicio reuniune cu ceilalți membri ai înțelegerii, că nu a furnizat nicio informație coordonatorului cu privire la alocările viitoare, că nu a participat la discuții cu privire la propuneri de desemnare a câștigătorilor în aplicarea unor pretinse acorduri globale și că nu i s‑a aplicat nicio sancțiune pentru că nu a respectat pretinse acorduri prealabile.

85      Prin urmare, Comisia nu ar fi demonstrat că reclamanta ar revenit în cadrul înțelegerii, chiar și într‑o măsură limitată, în perioada cuprinsă între anul 1996 și anul 2000.

86      Comisia contestă aceste afirmații.

 Cu privire la al șaselea aspect

87      Reclamanta susține că toate elementele de probă – cu excepția unuia, și anume [confidențial] – utilizate de Comisie pentru a dovedi vinovăția acesteia în perioada cuprinsă între data de 3 septembrie 1996 și data de 13 mai 1997, apoi pentru a calcula amenda care i‑a fost aplicată, au fost furnizate de ea însăși în cadrul programului de clemență.

88      Reclamanta precizează că, astfel, Comisia a prelungit în mod semnificativ durata încălcării, ceea ce s‑a reflectat într‑o majorare importantă a amenzii [considerentele (243) și (448) ale deciziei atacate].

89      Reclamanta adaugă că a colaborat la investigația administrativă, considerând că este justificat din partea ei să aprecieze că această colaborare nu o va prejudicia. Or, în opinia sa, rezultatul acestei cooperări a fost utilizat de Comisie pentru a o sancționa, deși Comisia nu dispunea de nicio probă pentru perioada în litigiu înainte ca reclamanta să i le furnizeze. Astfel, Comisia i‑ar fi încălcat încrederea legitimă.

90      Reclamanta contestă, pe de altă parte, interpretarea Comisiei potrivit căreia reducerea amenzii și imunitatea parțială nu ar fi cumulabile în cadrul aplicării comunicării privind cooperarea.

91      Potrivit Comisiei, argumentele reclamantei privesc în realitate calculul amenzii, iar nu constatarea încălcării.

92      În plus, Comisia arată că documentele furnizate în cadrul comunicării privind cooperarea pot fi de asemenea utilizate de ea pentru a constata o încălcare.

93      Comisia arată că reclamanta a fost recompensată pentru cooperarea sa printr‑o reducere a amenzii cu 30 %, ceea ce, în termeni absoluți, este în mod clar mai mult decât reducerea care ar rezulta dintr‑o eventuală imunitate parțială. Or, în sistemul comunicării privind cooperarea, cele două avantaje nu sunt cumulabile.

94      Mai mult, în opinia Comisiei, punctul 26 din comunicarea privind cooperarea prevede doar că, în cazul primei întreprinderi care poate beneficia de o reducere a amenzii, „probele concludente” (în sensul punctului 25 din această comunicare, mai precis probele care nu trebuie să fie coroborate în cazul în care sunt contestate) care servesc „pentru a stabili fapte suplimentare care sporesc gravitatea sau durata încălcării” nu sunt utilizate pentru a stabili cuantumul amenzilor care urmează să fie aplicate acestei întreprinderi.

95      Deși probele prezentate de reclamantă au fost, desigur, importante pentru a corobora probele obținute în cererea de imunitate formulată de [confidențial] și în urma controalelor la fața locului efectuate la 2 mai 2007, aceasta nu este totuși suficient, potrivit Comisiei, pentru a îndeplini condițiile menționate la punctul 26 din comunicarea privind cooperarea, care impune ca elementele de probă să permită „[să se] stabil[ească] fapte suplimentare care sporesc gravitatea sau durata încălcării” și, subliniază Comisia, a încălcării în ansamblu, iar nu numai în considerarea uneia sau a mai multe întreprinderi participante privite izolat.

96      Comisia apreciază că finalitatea acestei dispoziții este astfel de a‑i da posibilitatea să acorde imunitate parțială întreprinderii care prezintă elemente noi, care permit să sporească gravitatea sau durata unei încălcări de care avea deja cunoștință și cu privire la care acordase deja imunitate totală altei întreprinderi participante. În schimb, o întreprindere care doar a ameliorat cunoștințele pe care le avea deja cu privire la o anumită perioadă sau cu privire la un anumit aspect al încălcării nu putea să beneficieze de aceasta, chiar atunci când colaborarea sa permite să se stabilească mai bine propria participare la înțelegere.

97      Or, elementele de probă prezentate de reclamantă nu au permis să se constate, potrivit Comisiei, nici gravitatea superioară, nici durata mai lungă a încălcării de care avea cunoștință Comisia.

98      În sfârșit, Comisia consideră că reclamanta nu a informat‑o cu privire la unele fapte noi în ceea ce privește de asemenea participarea acesteia la înțelegere în perioada cuprinsă între 1996 și 1997. Astfel, [confidențial] – care confirmă că cele două întreprinderi sunt de acord ca reclamantei să i se atribuie un lot dintr‑o licitație și care dovedește în mod clar colaborarea MRI la activitatea ilicită încă din acest moment – fusese descoperită cu ocazia controalelor din data de 2 mai 2007 și, prin urmare, Comisia o deținea deja atunci când MRI a formulat cererea de clemență din data de 4 mai 2007.

99      Comisia solicită, așadar, respingerea celui de al șaselea aspect al celui de al doilea motiv.

 3. Aprecierea Tribunalului

a)     Scurtă prezentare a principiilor referitoare la sarcina probei

100    Potrivit unei jurisprudențe constante în materia sarcinii probei, pe de o parte, partea sau autoritatea care invocă o încălcare a dreptului concurenței are obligația de a o dovedi, corespunzător cerințelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea, iar, pe de altă parte, revine întreprinderii care invocă un mijloc de apărare împotriva constatării unei încălcări sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor de aplicare a acestui mijloc de apărare, astfel încât autoritatea menționată va trebui, așadar, să recurgă la alte elemente de probă (Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 50; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 78). Durata încălcării este un element constitutiv al noțiunii de încălcare în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE, revenind în principal Comisiei sarcina probei acestuia (Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 1994, Dunlop Slazenger/Comisia, T‑43/92, Rec., p. II‑441, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, citată anterior, punctul 51).

101    Această repartizare a sarcinii probei poate însă varia în măsura în care elementele factuale invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să ofere o explicație sau o justificare, în lipsa căreia este permis să se concluzioneze în sensul furnizării dovezii (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 53).

102    În ceea privește mijloacele de probă care pot fi reținute de Comisie, principiul care prevalează în dreptul concurenței este cel al administrării libere a probelor (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctul 63, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 273). Întrucât interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit, activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret, cel mai adesea într‑o țară terță, iar documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri care atestă explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, în mod normal, acestea nu vor fi decât fragmentare și disparate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării dreptului concurenței (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctele 55-57). Asemenea indicii și coincidențe permit evidențierea nu numai a existenței unor comportamente sau a unor acorduri anticoncurențiale, ci și a duratei comportamentului anticoncurențial continuu și a perioadei de aplicare a unui acord încheiat cu încălcarea dreptului concurenței (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, Rec., p. I‑8831, punctul 166).

103    Este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctele 43 și 72 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 217). Cu toate acestea, fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie să corespundă în mod obligatoriu acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Astfel, este suficient ca seria de indicii invocată de instituție (a se vedea punctul 102 de mai sus), apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 180, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, punctul 218; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctele 768-778 și în special punctul 777). În ceea ce privește durata încălcării, jurisprudența impune ca, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise (Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 169, și Hotărârile Dunlop Slazenger/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 79, și Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 51).

104    Cu privire la valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitor elemente de probă, trebuie subliniat că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 63, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctul 84 și jurisprudența citată, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 273). Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii acestuia, de destinatarul său și de conținutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 1053, Concluziile judecătorului Vesterdorf, îndeplinind funcția de avocat general, prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., p. II‑867, II‑869, II‑956). În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T‑157/94, Rec., p. II‑707, punctul 312) sau de un martor direct al acestor fapte (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 207). Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi și că acestea au urmărit tocmai obiectivul de a elimina de la început incertitudinea referitoare la comportamentul viitor al concurenților demonstrează, corespunzător cerințelor legale, existența unei practici concertate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40-73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctele 175 și 179). În plus, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alți/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctele 207, 211 și 212).

105    Pe de altă parte, s‑a statuat în mod constant că faptul de a comunica informații concurenților în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia, T‑148/89, Rec., p. II‑1063, punctul 82, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 178).

106    În sfârșit, trebuie amintit că rolul instanței sesizate cu o acțiune în anulare, introdusă în temeiul articolului 230 CE și îndreptată împotriva unei decizii a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a dreptului concurenței și prin care se aplică amenzi destinatarilor acesteia, constă în a aprecia dacă probele și alte elemente invocate de Comisie în decizia sa sunt suficiente pentru a demonstra existența încălcării (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctele 174 și 175; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea PVC II, punctul 103 de mai sus, punctul 891). Existența unui dubiu al instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări, astfel încât instanța nu poate concluziona în sensul dovedirii de către Comisie a existenței încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect (Hotărârile JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctul 177, și Groupe Danone/Comisia, punctul 103 de mai sus, punctul 215). Astfel, în această ultimă situație, este necesar să se țină cont de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată de altfel în Preambulul Actului Unic European, la articolul 6 alineatul (2) UE, precum și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1), sunt protejate în ordinea juridică a Uniunii. În considerarea naturii încălcărilor în discuție și a naturii și a gradului de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150, și Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctele 175 și 176, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 103 de mai sus, punctul 216).

107    Existența unei încălcări trebuie apreciată doar în funcție de elementele de probă reunite de Comisie în decizia în care constată încălcarea respectivă, singura chestiune pertinentă fiind aceea dacă, pe fond, dovada încălcării a fost sau nu a fost făcută având în vedere aceste elemente de probă (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 104 de mai sus, punctul 726).

108    În sfârșit, motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar organului jurisdicțional competent să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care aspectul dacă motivarea unui act îndeplinește cerințele articolului 253 CE trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brinkʼs France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63, Hotărârea Curții din 30 septembrie 2003, Germania/Comisia, C‑301/96, Rec., p. I‑9919, punctul 87, și Hotărârea Curții din 22 iunie 2004, Portugalia/Comisia, C‑42/01, Rec., p. I‑6079, punctul 66).

109    Jurisprudența citată anterior este aplicabilă prin analogie articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE și deciziilor Comisiei adoptate în temeiul acestui articol.

110    Trebuie să se verifice în raport cu normele expuse la punctele 100-109 de mai sus dacă, în decizia atacată, Comisia a menționat elemente suficient de credibile, precise și concordante pentru a întemeia, în cadrul unei aprecieri globale și după examinarea explicațiilor și a justificărilor alternative furnizate de reclamantă, convingerea fermă că reclamanta a revenit în cadrul înțelegerii începând de la 3 septembrie 1996 și în ce măsură a participat la încălcare între această dată și 9 mai 2000, în condițiile în care aceasta nu contestă participarea sa la încălcare nici în ceea ce privește perioada anterioară, cuprinsă între 1986 și 1992, nici în ceea ce privește perioada ulterioară, cuprinsă între 9 mai 2000 și 2 mai 2007.

b)     Cu privire la participarea reclamantei la încălcare între 3 septembrie 1996 și 9 mai 2000

111    Argumentația reclamantei presupune să se distingă două perioade: pe de o parte, cea cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, pentru care i s‑a aplicat o amendă și pentru care contestă în esență că Comisia a invocat împotriva sa elementele de probă pe care i le furnizase și care i‑au permis să considere că încălcarea continuase până la data de 13 mai 1997, și, pe de altă parte, cea cuprinsă între 13 mai 1997 și 9 mai 2000 (denumită în continuare „perioada intermediară”), pentru care Comisia nu îi aplicase nicio amendă și în privința căreia reclamanta susține în esență că elementele de probă reținute de Comisie împotriva sa nu demonstrează decât intenția sa de a crea celorlalți membri ai înțelegerii impresia unei anumite disponibilități pentru a discuta, însă pentru a‑i induce în eroare și pentru a evita represaliile acestora, iar nu implicarea în înțelegere, chiar în această perioadă de activități reduse.

 Cu privire la perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997

112    În această privință, trebuie să se examineze mai întâi cel de al șaselea aspect al celui de al doilea motiv.

113    Astfel, trebuie să se aprecieze dacă reclamanta susține în mod întemeiat că, având în vedere textul ultimului paragraf al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea, Comisia nu putea reține în privința sa, pentru perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, elementele de probă pe care ea însăși i le comunicase în cadrul cererii sale de clemență.

–       Cu privire la domeniul de aplicare al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea

114    Articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, la stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.

115    Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, în limitele prevăzute de Regulamentul nr. 1/2003, Comisia dispune de o largă putere de apreciere în exercitarea competenței sale de a aplica astfel de amenzi (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 172, și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 123). Această competență este însă limitată; astfel, atunci când Comisia adoptă linii directoare care au rolul de a preciza, în conformitate cu tratatul, criteriile pe care înțelege să le aplice în cadrul exercitării puterii sale de apreciere, rezultă o autolimitare a acestei puteri în sensul că îi revine obligația de a se conforma normelor indicative pe care și le‑a impus (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia, C‑413/08 P, Rep., p. I‑5361, punctul 95, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 192 și jurisprudența citată). Comisia nu se poate îndepărta de acestea, într‑un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament sau al protecției încrederii legitime (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, punctul 209).

116    Acesta este cadrul în care trebuie să se aibă în vedere punctele 23-26 din comunicarea privind cooperarea, care prevăd:

„23. Întreprinderile care își divulgă participarea la o presupusă înțelegere care afectează Comunitatea, dar care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la secțiunea II de mai sus pot beneficia de o reducere a cuantumului oricărei amenzi care le‑ar fi fost altfel impusă.

24. Pentru a putea îndeplini condițiile necesare pentru o astfel de reducere, o întreprindere trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă cu privire la presupusa încălcare care reprezintă o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei și să îndeplinească condițiile cumulative stabilite la punctul 12 literele (a)-(c).

25. Noțiunea [de] valoare adăugată se referă la măsura în care probele furnizate întăresc, prin natura și/sau nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența presupusei înțelegeri. În această evaluare, Comisia consideră în general că probele scrise care datează din perioada la care se raportează faptele au o valoare mai mare decât probele stabilite ulterior. Se consideră în general că probele incriminante care sunt în mod direct relevante pentru faptele în cauză au o valoare mai mare decât acelea care au doar o relevanță indirectă. În mod similar, gradul de coroborare a altor surse necesare pentru ca probele furnizate să poată fi utilizate împotriva altor întreprinderi implicate în caz va afecta valoarea probelor în cauză, astfel încât probelor concludente li se va atribui o valoare mai mare decât probelor precum declarațiile, care trebuie să fie coroborate în cazul în care sunt contestate.

26. Comisia determină, în cazul oricărei decizii finale adoptate la finalul procedurii administrative, nivelul de reducere de care o întreprindere beneficiază, în raport cu cuantumul amenzii care altfel ar fi impusă. Pentru:

–        prima întreprindere care furnizează o valoare adăugată semnificativă: o reducere de 30-50 %,

[…]

Pentru a stabili nivelul reducerii în cadrul fiecăreia dintre aceste marje, Comisia ia în considerare data la care probele care îndeplinesc condițiile prevăzute la punctul 24 au fost prezentate și măsura în care acestea reprezintă valoare adăugată.

În cazul în care solicitantul de reducere a cuantumului unei amenzi este primul care prezintă elemente de probă concludente în sensul punctului 25, pe care Comisia le utilizează pentru a stabili fapte suplimentare care sporesc gravitatea sau durata încălcării, Comisia nu ia în considerare astfel de fapte atunci când stabilește cuantumul unei amenzi care urmează să fie impusă întreprinderii care a furnizat aceste elemente de probă.”

117    Cu alte cuvinte, pentru a putea beneficia de dispozițiile ultimului paragraf al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea, trebuie îndeplinite mai multe condiții: întreprinderea trebuie să furnizeze probe concludente în sensul punctului 25 din comunicarea privind cooperarea, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă o valoare adăugată semnificativă și nu trebuie să fie coroborate; aceste probe trebuie să permită să stabilească fapte suplimentare față de cele pe care le poate stabili Comisia, care sporesc fie gravitatea, fie durata încălcării.

118    Atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, Comisia nu va ține seama de aceste fapte pentru a stabili cuantumul amenzii – care este în funcție de gravitatea și de durata încălcării, conform articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 – care se va aplica întreprinderii care a dat posibilitatea să se stabilească aceste fapte prin probele pe care le‑a furnizat Comisiei, astfel cum precizează ultimul paragraf al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea.

119    În consecință, din ultima parte a frazei din ultimul paragraf al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea rezultă că Comisia nu se va întemeia pe aceste elemente de probă pentru a stabili gravitatea sau durata încălcării comise de autorul cererii de clemență, cu condiția ca acesta să îndeplinească condițiile prevăzute la punctul 26 din comunicarea respectivă, permițând însă solicitantului de clemență să beneficieze în plus de reducerea prevăzută de această comunicare pentru restul perioadei încălcării reținute în sarcina sa.

120    Trebuie subliniat că faptul că mecanismul de protecție a solicitantului de clemență a fost prevăzut la punctul 26, consacrat reducerii amenzii, confirmă că aceste două măsuri pot fi aplicate simultan de Comisie, contrar celor susținute de aceasta.

121    Reducerea procentuală a amenzii trebuie să fie, așadar, proporțională cu valoarea adăugată a probelor prezentate de solicitantul de clemență, ultimul paragraf al punctului 26 având ca obiect, în plus, să se evite sancționarea unei întreprinderi numai pe baza elementelor de probă pe care le‑a furnizat ea însăși Comisiei.

122    Prin urmare, teza Comisiei trebuie înlăturată cu privire la acest aspect.

–       Cu privire la stabilirea, în prezenta cauză, a unor fapte suplimentare care sporesc fie gravitatea, fie durata încălcării

123    Trebuie analizată în continuare obiecțiunea invocată de Comisie, în opinia căreia elementele de probă prezentate de reclamantă nu i‑ar fi permis să stabilească fapte noi, deși aceasta este una dintre condițiile de aplicare a ultimului paragraf al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea.

124    Este necesar să se observe că în comunicarea privind cooperarea se menționează „fapte suplimentare” care permit ca durata sau gravitatea încălcării să sporească.

125    În prezenta cauză, pentru a justifica activitatea înțelegerii între luna septembrie 1996 și luna mai 1997, Comisia s‑a întemeiat în esență pe:

–        [confidențial] [considerentul (142) al deciziei atacate];

–        [confidențial] [considerentele (143)-(145) ale deciziei atacate];

–        „patru exemple de comunicare cu alți membri ai înțelegerii între luna mai 1995 și luna martie 1996 și între luna septembrie 1996 și luna ianuarie 1997, salvate pe dischete descoperite în birourile domnului W. […]” [considerentul (139) al deciziei atacate]; Comisia precizează însă, în nota de subsol nr. 216 din decizia atacată, că, „deși cuprinsul acestor dischete evidențiază numeroase alte dosare pentru această perioadă, cu denumiri similare, ceea ce sugerează că reprezintă alte faxuri adresate între membrii înțelegerii, Comisia nu va utiliza conținutul acestor dosare ca elemente de probă, în măsura în care nu făceau parte din dosarul accesibil al Comisiei”;

–        răspunsul Bridgestone la comunicarea privind obiecțiunile („Bridgestone a susținut că înțelegerea instituită în 1986 încetase în primăvara anului 1997”) [considerentul (291) al deciziei atacate];

–        răspunsurile DOM la aceeași comunicare privind obiecțiunile („DOM a susținut că s‑a demonstrat în mod clar că înțelegerea încetase să funcționeze în perioada cuprinsă între luna martie 1997 și anul 1999”) [considerentul (292) al deciziei atacate];

–        istoricul activității întocmit de domnul W. („3/97: încetarea oricărei cooperări”) [considerentul (157) al deciziei atacate];

–        declarațiile lui [confidențial] („clubul conductelor marine aproape că a dispărut în anul 1998”) [considerentul (151) al deciziei atacate];

–        răspunsuri la solicitarea de informații ale P., din 29 iunie 2007, și ale Trelleborg din 15 iunie 2007, precum și documente descoperite la Trelleborg și la Dunlop (punctul 163 din memoriul în apărare)

–        și, în sfârșit, tabelele domnului W. privind perioada cuprinsă între luna noiembrie 1996 și luna decembrie 1997, precum și anii 1998 și 1999 [considerentul (165) al deciziei atacate].

126    Comisia dispunea, prin urmare, desigur, de o serie de indicii, dar nu avea în posesie decât un singur mijloc de probă scris din acea perioadă, și anume [confidențial], precum și tabelele domnului W. – pe care recunoaște că nu le poate data cu precizie –, precum și declarațiile diferiților membri ai înțelegerii, dacă facem abstracție de elementele de probă furnizate de MRI în cadrul cererii sale de clemență.

127    În consecință, trebuie să se examineze dacă elementele din seria de indicii reținute de Comisie în decizia atacată pentru a concluziona în sensul continuării activității depline a înțelegerii între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, altele decât elementele de probă furnizate de MRI în cadrul cererii sale de clemență, sunt suficiente în sine pentru a se ajunge la o astfel de concluzie.

128    Mai întâi, trebuie să se țină seama de [confidențial] adresată DOM [considerentul (142) al deciziei atacate].

129    Textul [confidențial] în litigiu este redactat în modul următor:

„Consider că avem o șansă unică de a restabili un nivel de prețuri mai bun în acest an; din câte am înțeles, Sumed ar trebui să fie pregătită în prezent pentru o majorare semnificativă a prețurilor.

Sunt de acord cu sugestia dumneavoastră de a lăsa C o cotă substanțială din această piață și propun următoarele cifre, al doilea după câștigător situându‑se la PL x 0,65; trebuie să încercăm aceasta.

Vă mulțumesc pentru confirmarea faptului dacă toți membri sunt de acord; în caz contrar, vă rog să îmi trimiteți sugestii cât mai curând posibil.”

130    Acest text este urmat de un tabel în care sunt repartizate diversele loturi (sau părți) din piața „Sumed” între diferiți „câștigători” desemnați printre cele șase întreprinderi membri ai înțelegerii:

ITEM	Qty	Designation		PL	A 1	A 2		C		B 1	B 2		B 3
1	2	FOB 24" 35’		80,900	52,640	53,920		53,210		54,860	Câștigător		54,155
2	3	FOB 20" 35’		63,420	42,380	41,220		41,900		43,280	Câștigător		41,468
3	12	FF 24" 35’		73,590	50,290	49,300		50,150		47,830	Câștigător		48,116
4	36	FF 20" 35’		50,370	33,720	34,380		Câștigător		34,150	32,600		32,740
5	34	FF 16" 35’		45,170	29,860	Câștigător		29,360		30,440	30,830		30,793
6	1	Red 24/20" 35’		67,790	46,270	46,190		44,130		44,060	Câștigător		44,222
7	3	Red 20/16" 35’		47,230	32,355	32,910		30,700		30,950	Câștigător		30,735
8	3	TRH 16" 35’		55,180	36,830	Câștigător		35,870		36,090	37,660		35,982

131    Referințele A 1, A 2, B 1, B 2, B 3 și C sunt numele de cod obișnuite ale diferiților membri ai înțelegerii [considerentul (114) al deciziei atacate]. Potrivit acestor nume de cod, Bridgestone este A 1, Yokohama Rubber, A 2, DOM, B 1, Trelleborg, B 2, Parker ITR, B 3 și MRI, C.

132    Acest tabel arată nu numai că, pentru fiecare lot sau pentru fiecare parte de piață fusese desemnat un „câștigător”, ci și că prețul oferit de „al doilea”, care apare în tabel în caractere bold, italice și subliniat, precum și prețurile oferite de ceilalți participanți, au fost de asemenea prevăzute.

133    Importanța rolului avut de „al doilea” în manipularea ofertei poate fi dedusă de asemenea din textul faxului, care precizează astfel că „propun următoarele cifre, al doilea după câștigător situându‑se la PL x 0,65”.

134    Se poate constata în plus că prețul indicat pentru fiecare lot în ceea ce îl privește pe cel de al doilea urmează întotdeauna acest calcul: preț PL x 0,65. Există o singură excepție, în ceea ce privește „item 5”, în cazul căruia, potrivit acestui calcul, prețul celui de al doilea ar trebui să fie 29 360 (coloana C, adică MRI), iar nu 29 860. Totuși, din câte s‑ar părea, este vorba despre o eroare materială, autorul tabelului introducând 29 860 în caractere bolduite și subliniat din greșeală.

135    Importanța rolului „celui de al doilea” este confirmată și de reclamantă în răspunsurile sale la întrebările scrise care i‑au fost adresate de Tribunal. Aceasta precizează astfel că „regula cunoscută a înțelegerii consta tocmai în stabilirea prețului «celui de al doilea ofertant ca prețul cel mai mic», în timp ce detaliile ofertei prezentate de câștigător erau […] lăsate la latitudinea acestuia”.

136    Din tabel rezultă astfel că reclamanta este câștigătorul desemnat pentru o ofertă – ceea ce nu s‑ar fi putut aranja fără să participe la discuții și fără ca măcar să fie la curent cu acestea, după cum susține –, dar și că este desemnată pentru a ieși a doua în două rânduri, chiar trei, dacă ținem seama de eroarea cu privire la „item 5”.

137    Pentru ca manipularea ofertei prevăzută în acest tabel să funcționeze, trebuia în mod necesar ca fiecare societate să își asume rolul care îi fusese încredințat, în special al doilea ofertant, întrucât, în caz contrar, câștigătorul nu ar fi fost sigur niciodată de adjudecarea licitației.

138    Rezultă că nu este plauzibil ca aranjarea minuțioasă și detaliată a licitației „Sumed” care figurează în acest tabel să fi funcționat fără participarea activă și voluntară a reclamantei și ca rolul „celui de al doilea” prevăzut pentru ea să îi fi fost atribuit de ceilalți membri ai înțelegerii fără să fie implicată pe deplin în activitățile înțelegerii încă din luna septembrie 1996.

139    În consecință, deși acest document provine de la terți, el dovedește la un standard juridic corespunzător participarea MRI la discuțiile privind licitația „Sumed”.

140    În consecință, argumentația reclamantei potrivit căreia, în esență, nu știa nimic despre acest document și despre discuția pe care el o relatează trebuie înlăturată.

141    Rezultă, pe de altă parte, din tabelul întocmit de domnul W. (anexa 10 la cererea introductivă, rândul 87), privind piețele împărțite efectiv între membrii înțelegerii, că trei întreprinderi și‑au repartizat o licitație „Sumed” alocată în noiembrie 1996, mai precis la puțin mai mult de două luni după propunerea de coordonare adresată de [confidențial]. Este vorba în speță despre Yokohama Rubber (desemnată ca fiind Japan C0.2), despre Trelleborg (desemnată ca fiind European C0.2) și despre MRI (desemnată ca fiind European C0.4).

142    Or, este vorba despre cele trei întreprinderi între care se împărțiseră loturile din licitația „Sumed” în tabelul care figurează în anexa la faxul Trelleborg.

143    Desigur, trebuie să se constate, după cum arată reclamanta, că tabelul domnului W. cuprinde mențiunea „estimări” (estimates) în ceea ce privește licitația „Sumed”, însă cele trei adjudecatare ale loturilor corespund împărțirii propuse în faxul Trelleborg, iar, pentru două dintre adjudecatare, cuantumurile corespund valorii loturilor înmulțită cu prețul unitar al câștigătorului, astfel cum rezultă acestea din același fax.

144    Tribunalul consideră că, în aceste condiții, nu poate fi vorba despre pure coincidențe sau prezumții privind MRI, astfel cum susține aceasta.

145    În plus, Tribunalul consideră că, din moment ce tabelul domnului W. reflectă astfel rezultatele coordonării licitației „Sumed”, după cum rezultă din faxul Trelleborg, valoarea probantă a acestui element de probă este astfel consolidată.

146    Or, tabelele domnului W. prezintă pe mai multe pagini rezultatele diferitor coordonări de licitații realizate între diverșii membri ai înțelegerii între anul 1996 și sfârșitul anului 1997.

147    În consecință, Comisia era îndreptățită să se întemeieze pe acest tabel, nu numai pentru a reține revenirea MRI în înțelegere începând de la 3 septembrie 1996 și participarea sa deplină și completă până la 13 mai 1997, ci și pentru a corobora, într‑un mod mai general, elementele – și în special diversele declarații pe care le luase (a se vedea punctul 125 de mai sus) – de care dispunea cu privire la continuarea înțelegerii de către ceilalți membri ai înțelegerii până la această dată.

148    Documentele furnizate de MRI nu îi erau, așadar, necesare pentru a ajunge la o astfel de concluzie.

149    În consecință, elementele de probă furnizate de MRI Comisiei cu privire la perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997 nu i‑au permis Comisiei să constate o durată mai lungă sau o gravitate sporită a încălcării.

150    Reclamanta nu este, așadar, îndreptățită să invoce beneficiul ultimului paragraf al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea.

151    Rezultă de asemenea că aceste elemente de probă puteau fi utilizate de Comisie împotriva sa.

152    Prin urmare, al șaselea aspect al celui de al doilea motiv trebuie înlăturat.

153    În plus, unele dintre aceste elemente de probă confirmă în mod indubitabil implicarea MRI în coordonarea anumitor oferte.

154    Astfel, în [confidențial], domnul F. precizează:

„[Eu] am respins această ofertă în măsura în care modifica aranjamentul inițial care mi‑a fost dat de Dunlop și de asemenea în considerarea faptului că, în cadrul primei licitații, am primit numai 18 lungimi în locul celor 36 prevăzute, din cauza limitărilor bugetare ale Sumed. Suntem siguri că Kléber are probleme cu 24" în Sumed și, pentru acest motiv, au primit numai 4 lungimi, în locul celor 12 indicate într‑o licitație anterioară.”

155    Or, în tabelul care figurează în anexa la faxul Trelleborg (a se vedea punctul 130 de mai sus), MRI este desemnată drept câștigător pentru un lot de 36 de lungimi de FF 20" și „Kléber” – adică Trelleborg –, pentru cinci loturi, printre care un lot de 12 lungimi de FF 24".

156    Trimiterile făcute de domnul F. la o licitație anterioară „Sumed” corespund, prin urmare, perfect cu tabelul care figurează în anexa la [confidențial] (a se vedea punctul 130 de mai sus), ceea ce nu poate fi o simplă coincidență.

157    În plus, precizările care figurează în această comunicare permit să se înțeleagă mențiunea „estimări”, adăugată de domnul W. în tabelul său privind licitația „Sumed” care face obiectul [confidențial], care precizează că, în final, MRI a obținut un lot mai redus decât se prevăzuse inițial.

158    Prin urmare, trebuie să se respingă în rest argumentația reclamantei potrivit căreia, în esență, nu mai poate determina în prezent dacă oferta „Sumed” despre care este vorba în această [confidențial] coincide cu cea menționată în [confidențial].

159    Atât cât este necesar (a se vedea punctul 147 de mai sus), participarea reclamantei la încălcare între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997 este astfel confirmată.

 Cu privire la perioada intermediară

160    Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi, care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 115, și Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 106 de mai sus, punctul 158).

161    În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact, direct sau indirect, între operatorii economici, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care operatorul economic respectiv a decis să îl adopte sau pe care intenționează să îl adopte el însuși pe piață, în cazul în care aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 160 de mai sus, punctele 116 și 117).

162    Faptul de a comunica informații concurenților în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tréfilunion/Comisia, punctul 105 de mai sus, punctul 82, și Hotărârea BPB/Comisia, punctul 105 de mai sus, punctul 178).

163    Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunile de acord și de practică concertată, în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, cuprind forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele în care se manifestă (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 160 de mai sus, punctele 131 și 132, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 190).

164    În cadrul unei încălcări complexe, care a implicat timp de mai mulți ani mai mulți producători care urmăreau un obiectiv de control în comun al pieței, nu se poate cere Comisiei să încadreze cu precizie încălcarea ca fiind acord sau practică concertată, în condițiile în care, în orice caz, ambele forme de încălcare sunt prevăzute la articolul 81 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 160 de mai sus, punctele 111-114, și Hotărârea PVC II, punctul 103 de mai sus, punctul 696).

165    Dubla calificare a încălcării drept acord „și/sau” practică concertată trebuie interpretată în sensul că desemnează un ansamblu complex de elemente de fapt, dintre care unele au fost calificate drept acord, iar altele, drept practică concertată în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, care nu prevede o calificare specifică pentru acest tip de încălcare complexă (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 264, și Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 163 de mai sus, punctul 187).

166    Trebuie să se observe că, în prezenta cauză, Comisia a decis să sancționeze reclamanta și concurenții acesteia pentru că au participat la „un ansamblu de acorduri și de practici concertate în sectorul conductelor marine” în perioada examinată.

167    Comisia a indicat, în considerentele (263)-(272) ale deciziei atacate, modul în care intenționa să califice faptele ilicite de care avea cunoștință și a precizat, în special în considerentele (271) și (272) ale deciziei atacate, că schimburile de informații constituie practici concertate.

168    Ea a reproșat reclamantei că a schimbat informații cu anumiți membri ai înțelegerii în perioada intermediară în special pentru a relansa cartelul.

169    Or, faptul de a comunica informații concurenților în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (a se vedea Hotărârea Curții din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctele 51 și 52, și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Rep., p. I‑4523, punctele 90 și 91 și jurisprudența citată).

170    Aspectul dacă acest comportament a avut loc în cadrul „structurii clubului” sau în afara acesteia este, așadar, irelevant, iar argumentația prezentată de reclamantă în această privință în cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie să fie înlăturată.

171    Din decizia atacată rezultă, pe de altă parte, că reclamanta s‑a retras din înțelegere în anul 1992.

172    Pe de altă parte, este stabilit de asemenea că reclamanta a revenit în cadrul înțelegerii în anul 1996, cu ocazia manipulării licitației „Sumed”, ceea ce s‑a reflectat într‑o alocare a cotelor și o stabilire a prețurilor pe piața conductelor marine în urma unei concertări în acest scop la care trebuie să se considere că reclamanta a luat parte (a se vedea punctele 128-159 de mai sus).

173    În ceea ce privește perioada intermediară, cuprinsă, în ceea ce privește reclamanta, între luna mai 1997 și luna mai 2000, trebuie să se precizeze că reclamanta a confirmat în ședință, drept răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, că motivul său se limita numai la elementele de probă referitoare la perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997.

174    Aceste elemente de probă puteau fi, așadar, utilizate de Comisie pentru a stabili că reclamanta luase parte la anumite contacte și la anumite discuții în perioada intermediară.

175    Reclamanta contestă însă amploarea acestor contacte, precum și interpretarea dată de Comisie documentelor care le relatează.

176    În consecință, trebuie să se examineze documentele respective pentru a stabili dacă Comisia a reținut în mod întemeiat că reclamanta participase la o încălcare continuă în perioada intermediară, în pofida lipsei oricărei amenzi aplicate acesteia din urmă și celorlalți membri ai înțelegerii pentru această perioadă.

177    Trebuie constatat, în lumina documentelor reclamantei [confidențial] [considerentele (174) și (176) ale deciziei atacate], că acestea permit să se stabilească cel puțin, pe de o parte, că domnul W. l‑a contactat pe domnul F., de la MRI, în legătură cu trei licitații (CPC Taiwan, Ancap Uruguay și Petrobras Brazil), în această tentativă de coordonare fiind implicate de asemenea Bridgestone, DOM, Yokohama Rubber și Parker ITR, și, pe de altă parte, că, deși domnul F. a respins oferta care i‑a fost făcută, înțelegerea măcar încerca să funcționeze în această perioadă. Astfel, nu există nicio îndoială că diferitele întreprinderi erau în contact între ele și cu reclamanta pentru a coordona anumite licitații. Faptul că aceste documente ar putea da de înțeles că lucrurile nu mergeau perfect în cadrul înțelegerii și că existau disensiuni este de altfel conform cu analiza efectuată de Comisie cu privire la această perioadă în decizia atacată. În ceea ce privește documentul domnului F. datat 4 februarie 1999, în care acesta realizează un istoric al înțelegerii, dar prezintă de asemenea situația din perioada respectivă, document destinat unuia dintre agenții comerciali ai reclamantei, trebuie să se constate că, deși domnul F. pretinde în cuprinsul său că reclamanta nu face parte din înțelegere, acest document atestă cel puțin contactele cu alți membri ai înțelegerii la care a participat domnul F.. Aceste documente demonstrează, prin urmare, în mod clar că între diferitele întreprinderi în cauză au existat contacte, cel puțin pentru a încerca să coordoneze ofertele.

178    [confidențial] [considerentul (177) al deciziei atacate] stabilește existența contactelor între diverși protagoniști ai înțelegerii (domnul W., domnul F. și domnul. P.), cu ocazia cărora au făcut schimb de informații comerciale. Faptul că înțelegerea trecea la acel moment printr‑o perioadă de criză, astfel cum dovedește și acest document, nu exonerează aceste contacte de caracterul lor ilicit. În plus, înțelegerea a reînceput la puțin timp după ce au avut loc aceste contacte, ceea ce tinde să coroboreze ideea că au contribuit la relansarea înțelegerii, și aceasta chiar dacă reclamanta însăși nu a redevenit pe deplin parte la înțelegere decât la un an după ceilalți protagoniști.

179    [confidențial] [considerentul (201) al deciziei atacate] dovedește un contact între domnul C. și domnul F. într‑un moment în care înțelegerea nu fusese încă relansată pe deplin – cel puțin în ceea ce privește reclamanta. Ea demonstrează însă că domnul C. și domnul F. au schimbat informații sensibile din punct de vedere comercial, dar și că domnul F. căuta un nou mod de operare a înțelegerii din acest moment, în special în ceea ce privește coordonarea înțelegerii, încercând de asemenea să stabilească deja cota de piață a reclamantei la 12 %. Astfel cum precizează în plus Comisia, acest element de probă trebuie privit în perspectiva reuniunilor care au reînceput să aibă loc din luna iunie 1999. Deși este adevărat că implicarea deplină și completă a reclamantei nu va începe decât mai târziu, ea își pregătea totuși încă din acest moment întoarcerea în cadrul înțelegerii și colabora, cel puțin marginal, cu unii dintre concurenții săi.

180    În sfârșit, documentul intitulat [confidențial] [considerentul (190) al deciziei atacate] stabilește în mod clar contextul cooperării reluate. Reclamanta susține că nu a participat la reuniune – ceea ce Comisia nu contestă – și că faptul că în acest document figurează cota de piață care îi este atribuită nu înseamnă că făcea parte din înțelegere. Este adevărat, desigur, că Comisia a considerat că nu revenise în cadrul înțelegerii decât de la 9 mai 2000 [a se vedea considerentul (202) al deciziei atacate, în care Comisia arată că dispune de probe privind alocarea din nou a unor cote MRI începând din acest moment]. Există totuși, în primul rând, o probă directă că reclamanta a avut contacte ilicite pentru a reveni în cadrul înțelegerii în iunie 1999 (comunicarea internă a reclamantei din 30 iunie 1999), în al doilea rând, un document distribuit în decembrie 1999, în cadrul unei reuniuni care s‑a desfășurat după reluarea înțelegerii de către ceilalți membri ai înțelegerii, în care se stabilește cota de piață care îi va reveni reclamantei, și, în al treilea rând, probe că reclamanta a revenit efectiv în cadrul înțelegerii în luna mai 2000, ceea ce de altfel aceasta nu contestă. În consecință, trebuie să se considere că, din moment ce ceilalți membri ai înțelegerii își reluaseră activitățile ilicite, cota de piață pe care intenționau să o rezerve reclamantei nu putea rezulta decât dintr‑o coordonare avansată cu aceasta. Or, s‑a stabilit că MRI negocia condițiile întoarcerii sale în cadrul înțelegerii în iunie 1999, mai precis cu șase luni înainte de întocmirea tabelelor distribuite în decembrie 1999. Aceste tabele constituie, prin urmare, un indiciu deosebit de serios al participării reclamantei, în decembrie 1999, la discuțiile referitoare la împărțirea și la coordonarea cotelor de piață respective ale membrilor înțelegerii.

181    În concluzie, este necesar să se considere că Comisia a prezentat probe suficiente care stabilesc, pentru perioada intermediară, existența unui comportament ilicit din partea reclamantei, redus, desigur, în raport cu perioadele anterioare și ulterioare, ceea ce a determinat Comisia, în cele din urmă, să nu îi aplice o amendă pentru această perioadă.

182    Afirmațiile reclamantei potrivit cărora ea intenționa ca astfel să dea impresia celorlalți membri ai înțelegerii că avea un anumit interes în relansarea înțelegerii, protejându‑se în același timp, prin acest artificiu, de eventualele represalii comerciale ale acestora, trebuie respinse în rest.

183    Astfel, nu numai că pretinsele intenții ale reclamantei sunt în această privință irelevante, ci, în plus, trebuie să se constate că în acest mod recunoaște că, prin întreținerea unor contacte cu ceilalți membri ai înțelegerii, a încercat să se protejeze de concurența acestora, ceea ce este suficient pentru a se stabili existența unei încălcări.

184    Mai mult, documentele sus‑menționate dovedesc că aceste contacte au avut ca obiect în esență relansarea înțelegerii și că reclamanta a luat parte la ele în special pentru a negocia locul care îi revenea în cadrul acesteia.

185    Prin urmare, argumentația reclamantei potrivit căreia nu ar fi luat parte la aceste discuții decât cu scopul de a‑și induce în eroare foștii – și viitorii – parteneri de înțelegere și că ar avea o explicație alternativă plauzibilă pentru diversele documente reținute de Comisie pentru a stabili participarea sa la încălcare în perioada intermediară trebuie respinsă.

186    Această concluzie nu este de altfel nicidecum repusă în discuție prin diferitele elemente de probă – [confidențial] – pe care reclamanta le invocă în susținerea tezei sale.

187    Aceste diferite documente dovedesc astfel în mod indubitabil că MRI a revenit pe deplin în cadrul înțelegerii în mai 2000, dar nu neagă existența manevrelor sale pentru această revenire în cursul anilor care au precedat‑o.

188    Prin urmare, trebuie să se respingă în rest argumentația reclamantei.

c)     Cu privire la existența unei încălcări continue

189    Reclamanta contestă, în esență, pe de o parte, că încălcarea este continuă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, apreciind că, în cazul în care s‑ar reține încălcări împotriva sa în această perioadă, ar fi încălcări izolate, care nu sunt legate de perioadele anterioare și ulterioare, și, pe de altă parte, că încălcarea este continuă între 13 mai 1997 și 9 mai 2000, din moment ce nu a luat parte la discuții cu un scop anticoncurențial, ci, dimpotrivă, pentru a se apăra de eventualele represalii din partea celorlalți membri ai înțelegerii și că, în orice caz, Comisia nu poate reține concomitent existența unei încălcări continue, constatând în același timp existența unei activități reduse în considerarea unei situații de criză între membrii înțelegerii, ceea ce a determinat‑o în plus să nu aplice o amendă pentru această perioadă.

 Cu privire la noțiunea de încălcare continuă și de încălcare repetată

190    Potrivit articolului 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, prescripția curge din ziua în care se comite încălcarea. Totuși, în cazul unor încălcări continue sau repetate, timpul se calculează din ziua încetării încălcării.

191    Jurisprudența a precizat în această privință că, în majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență. Atunci când sunt evaluate în mod global, asemenea indicii și coincidențe permit evidențierea nu numai a existenței unor comportamente sau a unor acorduri anticoncurențiale, ci și a duratei comportamentului anticoncurențial continuu și a perioadei de aplicare a unui acord încheiat cu încălcarea normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 57, și Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, Rec., p. I‑8725, punctele 94-96 și jurisprudența citată).

192    Pe de altă parte, o astfel de încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu poate fi repusă în discuție pentru motivul că unul sau mai multe elemente ale acestei serii de acte sau ale comportamentului continuu ar putea constitui ele însele și privite izolat o încălcare a dispoziției respective. În ipoteza în care diferitele acțiuni se înscriu într‑un „plan de ansamblu”, din cauza obiectului identic al acestora constând în denaturarea concurenței în cadrul pieței comune, Comisia are dreptul să stabilească răspunderea pentru aceste acțiuni în funcție de participarea la încălcare, privită în ansamblul său (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 258, și Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, punctul 191 de mai sus, punctul 110).

193    În ceea ce privește lipsa dovezii referitoare la existența unui acord în anumite perioade sau, cel puțin, referitoare la punerea sa în aplicare de către o întreprindere într‑o anumită perioadă, trebuie amintit că faptul că nu s‑a făcut dovada încălcării pentru anumite perioade nu se opune ca încălcarea să fie considerată ca fiind constituită dintr‑o perioadă totală mai mare decât acestea, din moment ce o astfel de constatare se bazează pe dovezi obiective și concordante. În cadrul unei încălcări care se întinde pe mai mulți ani, faptul că manifestările înțelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai mult sau mai puțin lungi, nu are nici o influență asupra existenței acestei înțelegeri, cu condiția ca diferitele acțiuni care fac parte din această încălcare să urmărească un singur scop și să se înscrie în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu (Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, punctul 191 de mai sus, punctele 97 și 98; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 260).

194    În această privință, în jurisprudență au fost identificate mai multe criterii pertinente pentru aprecierea caracterului unic al unei încălcări, și anume identitatea obiectivelor practicilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctele 170 și 171, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Dansk Rørindustri/Comisia, T‑21/99, Rec., p. II‑1681, punctul 67, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 312), identitatea serviciilor și a produselor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctele 118, 119 și 124, și Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, citată anterior, punctul 312), identitatea întreprinderilor care au participat la încălcare (Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, citată anterior, punctul 312) și identitatea modalităților de punere în aplicare a acesteia (Hotărârea Dansk Rørindustri/Comisia, citată anterior, punctul 68). În plus, identitatea persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor și identitatea domeniului de aplicare geografic al practicilor în cauză sunt de asemenea elemente susceptibile să fie luate în considerare în cadrul acestei examinări.

195    Jurisprudența permite astfel Comisiei să prezume că încălcarea – sau că participarea unei întreprinderi la încălcare – nu s‑a întrerupt, deși Comisia nu deține probe privind încălcarea pentru anumite perioade determinate, dacă acțiunile diferite care fac parte din această încălcare urmăresc o singură finalitate și sunt susceptibile să se înscrie în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu, o astfel de constatare trebuind să fie întemeiată pe indicii obiective și concordante care demonstrează existența unui plan de ansamblu.

196    Atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, noțiunea de încălcare continuă permite Comisiei să aplice o amendă pentru întreaga perioadă a încălcării luată în considerare și determină data la care începe să curgă termenul de prescripție, și anume data la care încălcarea continuă a încetat.

197    Cu toate acestea, întreprinderile acuzate de coluziune pot să răstoarne această prezumție, invocând indicii sau elemente de probă care demonstrează că, dimpotrivă, încălcarea – sau participarea lor la aceasta – nu a continuat în perioadele respective.

198    Pe de altă parte, trebuie să se distingă noțiunea de încălcare repetată de cea de încălcare continuă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, IMI și alții/Comisia, T‑18/05, Rep., p. II‑1769, punctele 96 și 97), această distincție fiind de altfel confirmată de utilizarea conjuncției „sau” la articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

199    Atunci când se poate stabili că participarea unei întreprinderi la încălcare a fost întreruptă și că încălcarea comisă de întreprindere înainte și după această perioadă prezintă aceleași caracteristici, care trebuie apreciate tocmai în raport cu identitatea obiectivelor practicilor în cauză, a produselor în cauză, a întreprinderilor care au participat la coluziune, a principalelor modalități de punere în aplicare a acesteia, a persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor, și în sfârșit, a domeniului de aplicare geografic al practicilor respective, încălcarea în cauză trebuie calificată ca fiind unică și repetată.

200    În acest caz, Comisia nu poate aplica o amendă pentru perioada în care încălcarea a fost întreruptă.

201    În plus, în conformitate cu dispozițiile articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, durata întreruperii nu poate depăși cinci ani, situație în care aplicarea unei amenzi pentru perioada încălcării anterioară acestei întreruperi ar fi astfel prescrisă.

 Cu privire la existența unei încălcări continue în prezenta cauză

202    În consecință, trebuie să se determine dacă, în aceste condiții, Comisia era îndreptățită să rețină existența unei încălcări continue împotriva reclamantei între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și între 3 septembrie 1996 și 2 mai 2007.

203    Trebuie amintit că, în prezenta cauză, reiese din decizia atacată că întreprinderile vizate de aceasta au participat, în modalități uneori diferite, la o încălcare care s‑a concretizat prin alocarea licitațiilor, stabilirea prețurilor, stabilirea cotelor, stabilirea condițiilor de vânzare, împărțirea piețelor geografice și schimbul de informații sensibile cu privire la prețuri, la volume de vânzări și la licitații, pe piața mondială a conductelor marine.

204    Este necesar să se arate, în această privință, că existența unui plan de ansamblu este stabilită în mod clar în decizia atacată. Acesta rezultă din identitatea, înainte și după perioada intermediară, a obiectivelor practicilor în cauză, a produselor în cauză, a întreprinderilor care au participat la coluziune, a principalelor modalități de punere în aplicare a acesteia, a persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor, și în sfârșit, a domeniului de aplicare geografic al practicilor respective.

205    În plus, comportamentele care au avut ca scop să aplaneze divergențele dintre membrii înțelegerii și să relanseze înțelegerea în perioada intermediară, astfel cum rezultă din documentele furnizate de reclamantă și care sunt analizate la punctele 177-180 de mai sus, trebuie considerate, în consecință, ca făcând parte din planul de ansamblu urmat de membrii înțelegerii.

206    Pe de altă parte, ascultată cu privire la acest aspect în ședință, reclamanta nu contestă că a luat parte la încălcare între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și apoi între 9 mai 2000 și 2 mai 2007.

207    Reclamanta susține, desigur, că este vorba despre încălcări distincte și că nu pot fi calificate ca fiind încălcare continuă sau repetată, ceea ce a confirmat în ședință, dar trebuie să se considere că existența unui plan de ansamblu rezultă în mod clar din decizia atacată, având în vedere identitatea, între 1986 și 2007, a obiectivelor practicilor în cauză, a produselor în cauză, a întreprinderilor care au participat la coluziune, a principalelor modalități de punere în aplicare a acesteia, a persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor și, în sfârșit, a domeniului de aplicare geografic al practicilor respective.

208    În plus, s‑a stabilit că reclamanta a revenit în cadrul înțelegerii începând din 3 septembrie 1996 și a participat la încălcare până la 13 mai 1997 (a se vedea punctul 147 și următoarele de mai sus) și că a luat parte în mod activ la discuțiile care au avut loc în perioada intermediară pentru relansarea înțelegerii și pentru a reveni în cadrul acesteia (a se vedea punctul 181 și următoarele de mai sus).

209    Explicațiile alternative invocate de reclamantă în legătură cu comportamentul său în această perioadă au fost de altfel înlăturate de Tribunal (a se vedea punctul 181 și următoarele de mai sus).

210    În plus, Comisia recunoaște și rezultă din articolul 1 din decizia atacată că reclamanta și‑a întrerupt participarea la înțelegere între 1 august 1992 și 3 septembrie 1996.

211    Comisia a constatat, desigur, existența unei încălcări continue în sarcina MRI, constatând simultan și că participarea acesteia la înțelegere a fost întreruptă între 1 august 1992 și 3 septembrie 1996.

212    Comisia a constatat însă, fără să săvârșească o eroare, că reclamanta participase la înțelegere în două perioade ale încălcării distincte, cuprinse între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și între 3 septembrie 1996 și 2 mai 2007.

213    Eroarea de apreciere a Comisiei menționată la punctul 211 de mai sus este, în consecință, irelevantă pentru legalitatea deciziei atacate, din moment ce Comisia ar fi putut constata că încălcarea comisă de reclamantă era o încălcare repetată în sensul articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003 – cele două perioade ale încălcării caracterizându‑se astfel prin existența unui plan de ansamblu (a se vedea punctele 203 și 204 de mai sus) – și că întreruperea participării MRI la încălcare între 1 august 1992 și 3 septembrie 1996 era mai mică de cinci ani (a se vedea punctul 201 de mai sus).

214    În concluzie, pe de o parte, din moment ce este necesar să se considere că încălcarea comisă între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 nu se prescrisese, trebuie să se respingă primul motiv, întemeiat în esență pe faptul că Comisia nu putea constata o încălcare prescrisă. Trebuie de asemenea respinsă critica întemeiată pe nemotivare, întrucât reiese din decizia atacată că reclamanta participase la înțelegere în două perioade ale încălcării distincte, cuprinse între 1 aprilie 1986 și 1 august 1992 și între 3 septembrie 1996 și 2 mai 2007.

215    Pe de altă parte, argumentația prezentată de reclamantă în susținerea celui de al doilea motiv, referitor la prescripția perioadei încălcării cuprinse între 3 septembrie 1996 și 9 mai 2000, trebuie de asemenea respinsă, din moment ce s‑a stabilit că a revenit în cadrul înțelegerii începând cu 3 septembrie 1996 și că a participat în perioada intermediară la discuții privind relansarea înțelegerii și stabilirea poziției sale în cadrul acesteia.

216    Din considerațiile precedente rezultă că primul, al doilea și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv trebuie înlăturate, în măsura în care reclamanta susține în cadrul acestora, în esență, că, pe de o parte, Comisia ar fi interpretat în mod eronat elementele de probă aflate la dispoziția sa și nu ar fi făcut dovada implicării sale în înțelegere între 3 septembrie 1996 și 9 mai 2000 și, pe de altă parte, că ea ar fi dat o explicație alternativă plauzibilă pentru elementele de probă reținute de Comisie și pentru comportamentul său în această perioadă.

d)     Cu privire la temeinicia celorlalte aspecte ale celui de al doilea motiv

217    În ceea ce privește argumentația invocată de reclamantă în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, potrivit căreia Comisia ar fi trebuit să facă dovada că ea participase la o încălcare nouă, din moment ce încălcarea anterioară anului 1992 se prescrisese și Comisia nu putea reține în această privință existența unei încălcări continue începând de la 1 aprilie 1986, trebuie amintit că, fără să săvârșească o eroare, Comisia a constatat că reclamanta participase la înțelegere în două perioade ale încălcării, desigur, distincte, dar în care aceasta din urmă participase la un plan comun caracterizat prin identitatea, înainte și după perioada intermediară, a obiectivelor practicilor în cauză, a produselor în cauză, a întreprinderilor care au participat la coluziune, a principalelor modalități de punere în aplicare a acesteia, a persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor și, în sfârșit, a domeniului de aplicare geografic al practicilor respective (a se vedea punctele 203 și 204 de mai sus). Așadar, reclamanta susține în mod greșit că ar fi participat la o încălcare nouă și, în consecință, argumentația acesteia trebuie respinsă.

218    Cu privire la argumentația invocată de reclamantă în susținerea celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, potrivit căreia Comisia nu ar fi stabilit că, între 3 septembrie 1996 și 9 mai 2000, conduita sa era strâns legată de realizarea ansamblului efectelor anticoncurențiale urmărite de ceilalți autori ai încălcării, în cadrul unui plan de ansamblu care viza un obiectiv unic, este necesar să se constate că, pe de o parte, întrucât s‑a alăturat coordonării organizate de înțelegere la 3 septembrie 1996 și a obținut o parte din licitația „Sumed” cu această ocazie și, pe de altă parte, întrucât a participat în mod activ la contactele care vizau relansarea înțelegerii în perioada intermediară, s‑a stabilit în mod clar că reclamanta a fost strâns legată de realizarea ansamblului efectelor anticoncurențiale ale unui plan de ansamblu urmărite de ceilalți autori ai încălcării. În consecință, argumentația sa trebuie respinsă.

219    Trebuie să se respingă de asemenea argumentația reclamantei invocată în cadrul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, potrivit căreia aceasta nu a fost sancționată decât pentru perioada dintre 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, deși comportamentul său ar fi fost același în perioada intermediară, iar această diferență de tratament ar fi nejustificată. Din considerațiile precedente rezultă astfel că a luat parte din nou la înțelegere între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, obținând o parte din licitația „Sumed” în urma unei coordonări în acest scop cu ceilalți membri ai înțelegerii și că, în perioada intermediară, a participat la contactele care vizau relansarea înțelegerii și și‑a negociat locul în cadrul acesteia. Prin urmare, este vorba despre comportamente diferite, care justifică decizia Comisiei de a aplica o amendă pentru perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997 și de a nu aplica o amendă pentru perioada intermediară.

220    Această concluzie nu este de altfel nicidecum repusă în discuție de argumentația reclamantei potrivit căreia nu a fost sancționată pentru perioada cuprinsă între luna mai 1999 și luna mai 2000, deși ceilalți membri ai înțelegerii au fost sancționați, această distincție justificându‑se prin faptul că ea nu a revenit în mod activ în cadrul înțelegerii decât la un an după ceilalți membri ai acesteia, prelungindu‑și astfel contactele cu ei pentru a renegocia condițiile participării sale.

221    În consecință, al patrulea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins în totalitate.

222    Cu privire la al cincilea aspect al celui de al doilea motiv, în cadrul căruia reclamanta susține în esență că faptele ilicite din perioada cuprinsă între 1996 și 2000 sunt distincte de comportamentele ilicite comise în cadrul înțelegerii propriu‑zise și, prin urmare, trebuie sancționate în mod distinct, presupunând că nu s‑au prescris, trebuie să se facă trimitere la aprecierile expuse la punctele 123-187 și 202-214 de mai sus și să se respingă, în consecință, atât argumentația pe fond a reclamantei, cât și critica întemeiată pe nemotivare.

223    În concluzie, trebuie, așadar, să se respingă primul și al doilea motiv.

C –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe diverse erori în stabilirea cuantumului amenzii, pe încălcarea principiului proporționalității, a principiului individualizării sancțiunii, a principiului egalității de tratament, a principiului protecției încrederii legitime și pe nemotivare

224    Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate într‑un mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea Curții din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, Rep., p. I‑3633, punctul 56 și jurisprudența citată).

225    Pe de altă parte, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit. În contextul calculului amenzilor, gravitatea încălcărilor trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente și nu trebuie atribuită niciunuia dintre aceste elemente o importanță disproporționată în raport cu celelalte elemente de apreciere. Principiul proporționalității implică în acest context că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și cu o justificare obiectivă (a se vedea Hotărârea Tribunalului Jungbunzlauer/Comisia, punctul 194 de mai sus, punctele 226-228 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Gütermann și Zwicky/Comisia, T‑456/05 și T‑457/05, Rep., p. II‑1443, punctul 264).

226    În sfârșit, conform unei jurisprudențe constante, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui justițiabil pe care o instituție a Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate (Hotărârea Curții din 24 noiembrie 2005, Germania/Comisia, C‑506/03, nepublicată în Recueil, punctul 58, și Hotărârea Curții din 18 iulie 2007, AER/Karatzoglou, C‑213/06 P, Rep., p. I‑6733, punctul 33). Constituie astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate și concordante [a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, Rep., p. I‑9761, punctele 34 și 81].

 1. Cu privire la primul aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de apreciere a gravității încălcării și pe încălcarea principiului egalității de tratament

a)      Decizia atacată

227    Din considerentele (437)-(445) ale deciziei atacate reiese că, pentru a stabili cuantumul de bază al amenzii, în funcție de gravitatea încălcării, Comisia a reținut un nivel de 25 % din vânzările relevante.

b)      Argumentele părților

228    Reclamanta consideră că utilizarea cotei de 25 % din vânzările relevante pentru a stabili cuantumul de bază al amenzii în funcție de gravitatea încălcării este eronată și nejustificată, întrucât în acest mod Comisia a asimilat‑o în mod discriminatoriu cu ceilalți producători, având în vedere că, în opinia ei, gravitatea încălcării pe care a comis‑o este în mod clar mai redusă decât cea comisă de celelalte întreprinderi.

229    Or, rezultă din jurisprudență, potrivit reclamantei, că, pentru a respecta principiile egalității de tratament și proporționalității sancțiunii, Comisia nu se poate sustrage de la o examinare a factorilor care determină o apreciere diferită a gravității încălcării imputabile fiecăreia dintre întreprinderi, ceea ce presupune că trebuie să stabilească amenda ținând seama în mod rezonabil de circumstanțele specifice care deosebesc poziția unei întreprinderi de poziția celorlalte. Or, în opinia reclamantei, Comisia s‑a abținut de la orice apreciere referitoare la diferența de nivel și de intensitate a implicării sale în înțelegere, deși în decizie a recunoscut totuși în repetate rânduri poziția specială a acesteia în cadrul înțelegerii [cu titlu de exemplu, în considerentele (170), (187) și (211)-(214) ale deciziei atacate].

230    Reclamanta arată că astfel Comisia nu a ținut seama tocmai de faptul că, spre deosebire de ceilalți producători, ea nu a fost niciodată „o participantă fidelă, entuziastă și dinamică” la înțelegere, după cum dovedește faptul că a decis să își înceteze participarea la înțelegere în două rânduri, faptul că este singura care și‑a desfășurat activitățile contra înțelegerii, că a suportat în mod constant presiuni, amenințări și măsuri de retorsiune din partea concurenților și că, în plus, nu i se poate imputa participarea la o încălcare unică și complexă în întreaga perioadă luată în considerare de Comisie.

231    Rezultă, în opinia reclamantei, că principiile proporționalității și egalității de tratament, principii pe care orientările privind amenzile nu le pot face inoperante, au fost încălcate de Comisie.

232    Comisia contestă această argumentație.

c)      Aprecierea Tribunalului

233    Reclamanta invocă în esență atât o eroare de apreciere, cât și încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament.

234    După cum amintește Comisia în mod întemeiat, conform unei jurisprudențe constante, gravitatea unei încălcări se stabilește în funcție de numeroase elemente, precum împrejurările specifice cauzei, contextul acesteia și caracterul descurajator al amenzilor, cu privire la care Comisia dispune de o marjă de apreciere (Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 43).

235    Printre elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor figurează comportamentul fiecăreia dintre întreprinderi, rolul avut de fiecare dintre acestea în instituirea înțelegerii, beneficiul pe care l‑au putut obține din aceasta, dimensiunea acestora și valoarea mărfurilor în discuție, precum și riscul pe care încălcările de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Uniunii. În acest sens, în vederea determinării cuantumului amenzii, este permis să se țină seama atât de cifra de afaceri globală a întreprinderii, care reprezintă o indicație privind dimensiunea și puterea sa economică, cât și de partea din această cifră care provine din vânzarea mărfurilor care fac obiectul încălcării și care este, așadar, de natură să dea o indicație privind amploarea acesteia. Niciuneia dintre aceste cifre nu trebuie să i se atribuie o importanță disproporționată față de alte elemente de apreciere și, prin urmare, stabilirea unei amenzi adecvate nu poate fi rezultatul unui simplu calcul bazat pe cifra de afaceri realizată prin vânzarea produsului în cauză. În plus, dreptul Uniunii nu cuprinde niciun principiu de aplicare generală potrivit căruia sancțiunea trebuie să fie proporțională cu cifra de afaceri realizată de întreprindere prin vânzarea produsului care face obiectul încălcării (Hotărârea Curții din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑389/10 P, punctele 58-60).

236    În prezenta cauză, trebuie să se constate că, deși, desigur, reclamanta și‑a întrerupt participarea la înțelegere în anul 1992, a revenit totuși în cadrul înțelegerii la 3 septembrie 1996 și, din luna 1997 până în luna decembrie 1999, a avut contacte ilicite cu aceasta pentru a reveni în cadrul ei pe deplin și în mod complet, încă o dată, în mai 2000, și aceasta până în mai 2007. Reclamanta pretinde că a fost constrânsă să revină, dar această argumentație nu poate fi reținută, după cum nu pot fi admise nici afirmațiile sale privind faptul că nu ar fi participat la o încălcare unică și complexă (a se vedea punctele 159, 185 și 202-214 de mai sus).

237    Rezultă că reclamanta nu era într‑o situație care o deosebea de ceilalți participanți la înțelegere care să justifice utilizarea în privința sa a unui procentaj diferit din vânzările relevante pentru a stabili cuantumul de bază al amenzii.

238    Rezultă de asemenea că principiul proporționalității nu a fost încălcat de Comisie.

239    În consecință, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins în totalitate.

2.     Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare în calculul amenzii în funcție de durata încălcării și pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime

a)     Decizia atacată

240    Din considerentele (141)-(147) ale deciziei atacate reiese că, întemeindu‑se pe diverse documente, printre care anumite note interne comunicate de MRI în cadrul cererii sale de clemență [considerentele (143)-(145) ale deciziei atacate], Comisia a considerat că aceasta reintrase în mod activ în cadrul înțelegerii începând de la 3 septembrie 1996.

241    Considerentul (487) al deciziei atacate expune motivele pentru care Comisia se opune argumentației reclamantei prin care solicită ca, în temeiul punctului 26 din comunicarea privind cooperarea, elementele de probă pe care le‑a furnizat Comisiei pentru perioada 1996-1997 să nu fie utilizate împotriva sa.

242    Considerentele (447) și (448) ale deciziei atacate precizează, în sfârșit, perioada încălcării luată în considerare de Comisie pentru calculul amenzii.

b)     Argumentele părților

243    În esență, reclamanta arată că, prin includerea perioadei cuprinse între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997, durata încălcării a fost prelungită în mod eronat la opt ani (această perioadă de opt luni fiind rotunjită până la un an suplimentar), ceea ce a determinat o majorare a amenzii de aproximativ [confidențial]. Reclamanta apreciază că, în fapt, a fost sancționată în mod greșit pentru această perioadă, și aceasta numai pe baza probelor pe care ea însăși le comunicase Comisiei în cadrul programului de clemență. Or, aceste probe nu ar fi putut fi utilizate împotriva ei, în conformitate cu comunicarea privind cooperarea, iar această atingere adusă drepturilor sale constituie de asemenea o încălcare a principiului protecției încrederii legitime. În plus, decizia atacată nu ar conține o motivare corespunzătoare în această privință.

244    Comisia se limitează în acest sens să facă trimitere la argumentația sa prezentată în cadrul celui de al doilea motiv.

c)     Aprecierea Tribunalului

245    Din analiza celui de al doilea motiv rezultă că în mod întemeiat Comisia a considerat că reclamanta revenise în cadrul înțelegerii la 3 septembrie 1996 și luase parte pe deplin la încălcare până la 13 mai 1997 (a se vedea punctul 159 de mai sus).

246    Prin urmare, Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a luat în considerare perioada încălcării cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997 și atunci când a prelungit durata încălcării de la șapte ani și jumătate la opt ani, în conformitate cu orientările sale.

247    Pe de altă parte, trebuie să se constate că decizia atacată conține o motivare corespunzătoare, care figurează în considerentele (141)-(147) și (487) ale acesteia. În consecință, critica întemeiată pe nemotivare trebuie înlăturată.

248    În plus, este necesar să se respingă critica întemeiată pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime, întrucât Comisia a utilizat împotriva sa anumite documente pe care ea le depusese în cadrul cererii sale de cooperare, din moment ce Comisia nu avea obligația să înlăture aceste documente în temeiul punctului 26 ultimul paragraf din comunicarea privind cooperarea și, în orice caz, aceste documente nu erau necesare pentru a stabili încălcarea pe care a comis‑o între luna septembrie 1996 și luna mai 1997 (a se vedea punctele 123-159 de mai sus).

249    În consecință, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins în totalitate.

3.     Cu privire la al treilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare în majorarea amenzii în scop disuasiv și pe încălcarea obligației de motivare și a principiului egalității de tratament

a)     Decizia atacată

250    Din considerentele (449) și (450) ale deciziei atacate reiese că, în temeiul punctului 25 din orientări, Comisia a reținut o majorare a cuantumului de bază cu 25 % din valoarea vânzărilor, în scop disuasiv.

b)     Argumentele părților

251    Reclamanta amintește că majorarea cu 25 % pentru a asigura un efect disuasiv este maximul permis de orientări, care prevăd că această majorare este cuprinsă între 15 % și 25 % din vânzările relevante.

252    Reclamanta apreciază că, aplicându‑i această majorare maximă, Comisia a asimilat‑o în mod greșit cu ceilalți producători, încălcând principiile aplicabile și fără ca această asimilare să fie motivată.

253    Comisia nu a ținut astfel seama, în opinia reclamantei, de faptul că ea era în mod semnificativ mai mică decât ceilalți producători. Or, jurisprudența ar impune ca majorarea aplicată în scopul de a asigura un efect disuasiv să țină seama de diferențele de dimensiune ale întreprinderilor care au participat la înțelegere.

254    Reclamanta susține că aceeași situație se regăsește în ceea ce privește diferența privind comportamentul său, în măsura în care nu era un membru asiduu al înțelegerii, a ieșit din cadrul acesteia în anul 1992, a făcut ceea ce îi stătea în putință pentru a se distanța de aceasta și nu a revenit în cadrul înțelegerii decât pentru că nu putea să reziste la presiunile și la amenințările celorlalți membri ai înțelegerii. În plus, în anul 2003, conducerea reclamantei și‑a manifestat în mod clar voința de a ieși din cadrul înțelegerii și, dacă a rămas totuși în cadrul înțelegerii ulterior acestei date, este numai din cauza conduitei unor angajați neloiali ai filialei situate în Statele Unite, care au acționat fără știrea sa și împotriva voinței sale, Comisia nesusținând de altfel niciodată că reclamanta ar fi avut cunoștință de activitățile ramurii sale americane și cu atât mai puțin că le‑ar fi aprobat. De altfel, de îndată ce a avut cunoștință de rolul lor în înțelegere și de încălcarea de către aceștia a codului său etic, reclamanta a întrerupt imediat relațiile cu domnul F. și raportul de muncă cu un fost angajat al MOM.

255    În plus, reclamanta instituise, începând din anul 2005, o procedură internă menită să impună angajaților săi respectarea reglementării referitoare la concurență și, în aplicarea noului cod etic adoptat în acest cadru, l‑a sancționat pe unul dintre angajații săi.

256    Aceasta demonstrează, în opinia reclamantei, că era și că este pe deplin convinsă de necesitatea de a nu participa în viitor la activități anticoncurențiale și că majorarea amenzii în scop disuasiv este complet inutilă și nemotivată.

257    În sfârșit, în orice caz, aplicarea ratei maxime a majorării este nejustificată, având în vedere rolul pe care l‑a avut în înțelegere.

258    Comisia contestă această argumentație.

c)     Aprecierea Tribunalului

259    În primul rând, trebuie amintit că orientările prevăd:

„10. În primul rând, Comisia stabilește un cuantum de bază pentru fiecare întreprindere sau asociație de întreprinderi.

11. În al doilea rând, Comisia poate ajusta acest cuantum de bază, prin mărire sau micșorare.

[…]

19. Cuantumul de bază al amenzii este legat de o proporție din valoarea vânzărilor, determinată în funcție de gradul de gravitate al încălcării, multiplicată cu numărul de ani în cursul cărora a avut loc încălcarea.

20. Evaluarea gravității se face caz cu caz pentru fiecare tip de încălcare, ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante în cazul respectiv.

[…]

23. Acordurile orizontale de stabilire a prețurilor, de împărțire a piețelor și de limitare a producției, care sunt în general secrete, se numără, prin însăși natura lor, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței. În temeiul politicii din domeniul concurenței, acestea trebuie să fie sever sancționate […]”

260    În al doilea rând, s‑a statuat în repetate rânduri că, în timp ce cuantumul de plecare al amenzii este stabilit în funcție de încălcare, gravitatea relativă a acesteia este determinată prin referire la numeroși alți factori, în privința cărora Comisia dispune de o marjă de apreciere (Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, punctul 235 de mai sus, punctul 58). În plus, din liniile directoare rezultă că aprecierea gravității încălcării se realizează în două etape. În primul rând, gravitatea abstractă este apreciată numai în funcție de elemente proprii încălcării, precum natura și impactul acesteia asupra pieței, iar, în al doilea rând, aprecierea gravității relative este adaptată în funcție de circumstanțe proprii întreprinderii în cauză, ceea ce, pe de altă parte, determină Comisia să țină seama nu numai de eventualele circumstanțe agravante, ci și, dacă este cazul, de circumstanțele atenuante. Acest demers permite, în special în cadrul încălcărilor care implică mai multe întreprinderi, să se țină seama, la aprecierea gravității încălcării, de rolul diferit avut de fiecare întreprindere și de atitudinea acesteia față de Comisie pe parcursul derulării procedurii (Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 109, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, BST/Comisia, T‑452/05, Rec., p. II‑1373, punctul 48).). Astfel, rolul individual al reclamantei, chiar presupunând că ar fi neglijabil, nu poate repune în discuție gradul de gravitate al încălcării.

261    În consecință, Comisiei nu i se poate reproșa că a considerat că încălcarea – care a durat cel puțin din 1986 până în 2007 și s‑a caracterizat atât prin acorduri cu privire la prețuri, cât și prin împărțiri ale piețelor geografice și ale cotelor – prezenta o gravitate generală importantă.

262    Or, reclamanta a luat parte pe deplin la comportamentele ilicite, deși s‑a îndepărtat de înțelegere în anul 1992 și nu a revenit decât în anul 1996, fapt de care s‑a ținut seama la calculul amenzii care i‑a fost aplicată, neaplicându‑i‑se astfel nicio amendă pentru perioada anterioară datei de 3 septembrie 1996 [a se vedea considerentul (448) al deciziei atacate].

263    Prin urmare, critica referitoare la încălcarea principiului egalității de tratament trebuie înlăturată.

264    În al treilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, întrucât Comisia nu este obligată să efectueze calculul amenzii pornind de la cuantumurile întemeiate pe cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză, aceasta nu este obligată nici să garanteze că, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, cuantumurile finale ale amenzilor la care s‑a ajuns prin calculul efectuat pentru întreprinderile în cauză reflectă orice diferențiere între acestea în ceea ce privește cifrele lor de afaceri globale sau cifrele lor de afaceri pe piața relevantă a produsului. În această privință, trebuie precizat că articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), și articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 nu impun nici ca, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi de dimensiuni mici sau mijlocii, exprimat ca procentaj din cifra de afaceri, să nu fie superior celui al amenzilor aplicate întreprinderilor mai mari. Astfel, din această dispoziție reiese că, atât pentru întreprinderile de dimensiuni mici sau mijlocii, cât și pentru cele de dimensiuni mari, trebuie să se ia în considerare gravitatea și durata încălcării la stabilirea cuantumului amenzii. În măsura în care Comisia impune întreprinderilor implicate în aceeași încălcare amenzi justificate, pentru fiecare dintre acestea, în raport cu gravitatea și cu durata încălcării, nu i se poate reproșa că, pentru unele dintre acestea, cuantumul amenzii este mai mare, în raport cu cifra de afaceri, față de cel al altor întreprinderi. Astfel, Comisia nu este obligată să diminueze cuantumul amenzilor atunci când întreprinderile în cauză sunt întreprinderi mici și mijlocii. Dimensiunea întreprinderii este, astfel, deja luată în considerare prin plafonul stabilit la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și prin dispozițiile din liniile directoare. Exceptând aceste considerații privind dimensiunea, nu există niciun motiv pentru a trata întreprinderile mici și mijlocii diferit de celelalte întreprinderi. Faptul că întreprinderile vizate sunt întreprinderi mici și mijlocii nu le scutește de obligația de a respecta normele de concurență (a se vedea Hotărârea Gütermann et Zwicky/Comisia, punctul 225 de mai sus, punctele 279-281 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, Rep., p. II‑1255, punctele 198-200).

265    Prin urmare, reclamanta arată în mod greșit că dimensiunea sa mică ar fi trebuit să îi confere un tratament diferențiat pe planul aprecierii gravității încălcării, la care s‑a stabilit de altfel că a luat parte pe deplin.

266    În consecință, critica întemeiată pe încălcarea principiului proporționalității trebuie de asemenea înlăturată.

267    În al patrulea rând, din moment ce reclamanta nu poate susține în mod util că nu a participat la înțelegere decât în mod marginal între 1996 și 2000 sau că participarea sa avea ca scop adoptarea unei atitudini defensive față de concurenții săi (a se vedea în special punctul 185 de mai sus), nu i se poate reproșa Comisiei că nu a ținut seama de aceste elemente în cadrul aprecierii sale privind gravitatea încălcării.

268    Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta susține că nu era la curent cu comportamentele ilicite ale filialei sale americane MOM, ea nu contestă în prezenta acțiune că este pe deplin răspunzătoare de actele comise de aceasta în sensul jurisprudenței (Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237). Reclamanta se limitează astfel să conteste procentajul de majorare aplicabil în scop disuasiv de Comisie, care nu ar fi ținut seama de atitudinea sa, în special în raport cu celelalte întreprinderi implicate în înțelegere.

269    În astfel de împrejurări, intenția pe care ar fi exprimat‑o în anul 2003 de a ieși din înțelegere rămâne irelevantă, din moment ce, în orice caz, s‑a stabilit că filiala sa a continuat să participe la încălcare până în anul 2007.

270    Comisia era, așadar, îndreptățită să țină seama de faptul că reclamanta, cel puțin prin filiala sa, participase la înțelegere până în mai 2007.

271    În consecință, Comisia nu a săvârșit nicio eroare în aprecierea sa privind gravitatea încălcării în această privință.

272    Aceeași situație se regăsește în ceea ce privește programul intern al reclamantei prin care se urmărește respectarea dreptului concurenței, din moment ce s‑a statuat că, deși este, cu siguranță, important că o întreprindere a luat măsuri pentru a împiedica săvârșirea în viitor a unor noi încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii de către membri ai personalului său, acest fapt nu schimbă cu nimic realitatea încălcării care a fost constatată. Această circumstanță nu obligă Comisia să reducă, în temeiul unei circumstanțe atenuante, cuantumul amenzii aplicat întreprinderii respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 115 de mai sus, punctul 373).

273    În consecință, trebuie înlăturată critica întemeiată pe pretinsa lipsă a efectului disuasiv al majorării amenzii pentru motivul că reclamanta ar fi luat deja măsuri care demonstrează intenția sa de a nu fi implicată în activități coluzorii.

274    În sfârșit, în al cincilea rând, din considerațiile care precedă rezultă că și critica întemeiată pe nemotivare trebuie înlăturată.

275    Prin urmare, al treilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

4.     Cu privire la al patrulea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare în aprecierea condițiilor de aplicare a circumstanțelor atenuante și pe încălcarea obligației de motivare

a)     Decizia atacată

276    Reiese din considerentul (464) al deciziei atacate că membrilor înțelegerii nu li se recunoaște de către Comise nicio circumstanță atenuantă susceptibilă să rezulte dintr‑un rol pasiv sau secundar în cadrul înțelegerii.

b)     Argumentele părților

277    Reclamanta apreciază că, în considerentul (464) al deciziei atacate, Comisia a respins acordarea circumstanțelor atenuante fără o examinare specifică a situației individuale a întreprinderilor și fără nicio motivare.

278    Astfel, Comisia nu ar fi ținut seama de situația specială a reclamantei și nici de o serie de circumstanțe determinante pentru a califica comportamentul său față de înțelegere și în cadrul acesteia și astfel a încălcat principiul egalității de tratament.

279    Reclamanta susține în plus că nu figurează printre „mai multe întreprinderi” [considerentul (434) al deciziei atacate] care au invocat importanța redusă a activității lor în sectorul conductelor marine pentru a li se recunoaște circumstanțe atenuante, ceea ce constituie o asimilare fără nicio distincție și superficială a apărării sale cu cea a altor producători.

280    Comisia s‑a limitat, pe de altă parte, în opinia reclamantei, să îi aplice același tratament precum Trelleborg și Dunlop, deși nici comportamentul, nici ponderea acestor întreprinderi nu erau comparabile cu ale sale.

281    În sfârșit, reclamanta apreciază că reducerea care ar fi trebuit să i se acorde nu ar fi trebuit în niciun caz să fie mai mică de 30 %.

282    Comisia contestă aceste afirmații.

c)     Aprecierea Tribunalului

283    Trebuie amintit că orientările prevăd:

„29. Cuantumul de bază al amenzii poate fi redus atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe atenuante, precum:

[…]

–        atunci când întreprinderea implicată face dovada că participarea sa la încălcare este extrem de redusă și demonstrează astfel că, în cursul perioadei în care a fost parte la acordurile ilicite, s‑a sustras efectiv de la aplicarea acestora adoptând un comportament concurențial pe piață; simplul fapt că o întreprindere a participat la o încălcare pentru o perioadă mai scurtă decât alte întreprinderi nu este considerat circumstanță atenuantă, deoarece această circumstanță este deja reflectată în cuantumul de bază;

[…]”

284    Considerentul (464) al deciziei atacate, sub titlul „Rolul pasiv și/sau secundar” („Passive and/or minor role”), este redactat după cum urmează:

„Mai multe întreprinderi în cauză afirmă că activitatea lor [referitoare la conductele marine] este o activitate de importanță redusă. Comisia apreciază în general că aceasta nu poate constitui un punct de plecare pentru a determina un rol pasiv sau secundar, care este bazat numai pe tipul de rol pe care l‑a avut o întreprindere în cadrul unei înțelegeri, și nu pe importanța activității în cadrul grupului. Comisia observă, pe de altă parte, că, în pofida importanței relative a activității, toate întreprinderile implicate au considerat că activitatea [referitoare la conductele marine] era suficient de importantă pentru a o menține, probabil pentru motive de rentabilitate (cu excepția Bridgestone, care a și‑a încetat activitatea după sfârșitul încălcării). În sfârșit, Comisia arată că importanța relativă a activității era reflectată suficient în calculul cuantumului de bază și că nu mai trebuie luată în considerare.”

285    Trebuie să se examineze mai întâi dacă, astfel cum susține reclamanta, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a concluzionat că nu trebuia să îi acorde beneficiul unor circumstanțe atenuante.

286    Trebuie amintit în această privință că, potrivit jurisprudenței, presiunile exercitate de întreprinderi și care vizează să determine alte întreprinderi să participe la o încălcare a dreptului concurenței nu exonerează, oricare ar fi importanța lor, întreprinderea în cauză de răspunderea sa pentru încălcarea comisă, nu modifică cu nimic gravitatea înțelegerii și nu poate constitui o circumstanță atenuantă în ceea ce privește determinarea cuantumului amenzii, din moment ce întreprinderea în cauză ar fi putut să denunțe eventualele presiuni la autoritățile competente și să introducă la acestea o plângere (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 115 de mai sus, punctele 369 și 370, și Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Union Pigments/Comisia, T‑62/02, Rec., p. II‑5057, punctul 63). Prin urmare, Comisia nu era obligată să țină seama de amenințări, astfel cum sunt invocate în speță, drept circumstanță atenuantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep, p. II‑947, punctul 640).

287    Pe de altă parte, din jurisprudență rezultă că, printre elementele de natură să dovedească rolul pasiv al unei întreprinderi în cadrul unei înțelegeri, pot fi luate în considerare caracterul mult mai sporadic al participării sale la reuniuni în raport cu participarea altor membri ai înțelegerii (Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 168; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec. p. II‑1181, punctul 331 și jurisprudența citată), precum și intrarea sa tardivă pe piața care a făcut obiectul încălcării, independent de durata participării sale la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 10 decembrie 1985, Stichting Sigarettenindustrie și alții/Comisia, 240/82-242/82, 261/82, 262/82, 268/82 și 269/82, Rec., p. 3831, punctul 100, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 115 de mai sus, punctul 164 și jurisprudența citată) sau chiar existența de declarații exprese în acest sens provenind de la reprezentanții întreprinderilor terțe care au participat la încălcare (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctul 331 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că „rolul exclusiv pasiv” al unui membru al unei înțelegeri implică adoptarea de către acesta a unei „atitudini rezervate”, respectiv o lipsă a participării active la elaborarea acordului sau a acordurilor anticoncurențiale (a se vedea Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 194 de mai sus, punctul 252 și jurisprudența citată).

288    În plus, simplul fapt că o întreprindere a cărei participare la o concertare cu concurenții săi este dovedită nu s‑a comportat pe piață într‑un mod conform cu cel convenit cu concurenții săi, urmând o politică mai mult sau mai puțin independentă pe piață, nu constituie în mod necesar un element care trebuie luat în considerare ca circumstanță atenuantă. Nu este exclus ca această întreprindere să fi încercat pur și simplu să utilizeze înțelegerea în avantajul său (Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, FMC Foret/Comisia, T‑191/06, Rep., p. II‑2959, punctele 345 și 346).

289    În sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a stabili dacă o întreprindere trebuie să beneficieze de o circumstanță atenuantă în temeiul neaplicării efective a acordurilor ilicite, trebuie să se verifice dacă circumstanțele invocate de reclamantă sunt de natură să dovedească faptul că, în perioada în care a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață sau, cel puțin, dacă a încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a acestei înțelegeri, astfel încât a perturbat însăși funcționarea acesteia (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, Daiichi Pharmaceutical/Comisia, T‑26/02, Rec., p. II‑713, punctul 113, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 115 de mai sus, punctul 196).

290    În consecință, reclamanta nu poate invoca în mod util nici pretinsele presiuni care ar fi fost exercitate împotriva sa, nici durata mai scurtă a participării sale la încălcare.

291    Cu privire la caracterul pretins pasiv al comportamentului său și la impactul acestuia asupra amenzii, trebuie amintit că reclamanta a revenit pe deplin în cadrul încălcării începând cu 3 septembrie 1996, că a participat la discuțiile prin care se urmărea relansarea înțelegerii care au avut loc între 1997 și 1999 și că, începând din luna mai 2000, și‑a reluat pe deplin activitatea în cadrul înțelegerii.

292    Prin urmare, reclamanta nu poate să invoce un rol oarecum pasiv în cadrul înțelegerii și nici, prin urmare, să pretindă beneficiul unor circumstanțe atenuante întemeiate pe o astfel de circumstanță.

293    În plus, potrivit propriului său raționament, intenția și comportamentul acesteia au avut ca scop la acel moment să creeze impresia că avea o atitudine favorabilă înțelegerii și, în acest scop, avea contacte și schimba informații cel puțin cu anumiți membri ai înțelegerii, ceea ce înseamnă că, potrivit propriilor mărturisiri, a participat la încălcare în mod activ.

294    Cu privire la critica întemeiată pe nemotivare, trebuie arătat că Comisia nu contestă argumentația reclamantei potrivit căreia, în ceea ce o privește, nu a susținut, în cadrul procedurii administrative, importanța redusă a activităților sale în sectorul conductelor marine pentru a i se acorda beneficiul circumstanțelor atenuante.

295    Comisia nu contestă nici că, în cadrul procedurii administrative, reclamanta a invocat argumente asemănătoare celor pe care le invocă în cadrul prezentei acțiuni, mai precis „durata mai redusă a participării la înțelegere și […] rolul său minor sau marginal în cadrul [acesteia]”.

296    Cu toate acestea, deși, în cadrul considerentelor deciziei atacate consacrate analizei circumstanțelor atenuante, Comisia nu a răspuns în mod expres la diferitele argumente ale reclamantei, din considerațiile expuse la punctele 283-293 de mai sus rezultă că decizia atacată, privită în ansamblu, conține o motivare suficient de detaliată care permite Tribunalului, ca și reclamantei, să înțeleagă motivele pentru care nu poate beneficia de circumstanțe atenuante în prezenta cauză.

297    În consecință, trebuie să se considere că motivarea deciziei atacate îndeplinește criteriile rezultate din jurisprudență amintite la punctul 108 de mai sus.

298    Rezultă că al patrulea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins în totalitate.

5.     Cu privire la al cincilea aspect al celui de al treilea motiv, care privește reducerea amenzii pentru cooperare în cadrul programului de clemență

a)     Decizia atacată

299    Considerentele (480)-(488) ale deciziei atacate expun motivele pentru care Comisia a apreciat că reclamantei trebuia să i se acorde o reducere de 30 % a amenzii care i‑a fost aplicată în considerarea contribuției sale la înțelegere.

300    Comisia a apreciat în această privință, în esență, că, desigur, trebuia să se țină seama de data la care decisese să colaboreze la anchetă [considerentele (480) și (485) ale deciziei atacate], dar că contribuția acesteia avea o valoare limitată, în măsura în care Comisia dispunea deja la acel moment de un număr mare de elemente de probă care permiteau să se stabilească caracteristicile principale ale înțelegerii [considerentul (485) al deciziei atacate].

301    Comisia precizează în esență că MRI a furnizat elemente de probă în legătură cu înțelegerea începând de la sfârșitul anilor ʼ80 [considerentul (481) al deciziei atacate], în special un document care datează din 1989 și care dovedește că membrii înțelegerii făceau schimb de date statistice [considerentul (482) al deciziei atacate], precum și două documente schimbate în anul 2000 cu coordonatorul înțelegerii care permit să se stabilească o împărțire geografică a piețelor între membrii înțelegerii [considerentul (483) al deciziei atacate] și, în sfârșit, documente interne care datează din anul 1997, privind existența înțelegerii la acel moment, care permit să se stabilească rolul MRI în înțelegere între 1996 și 1997 și care sporesc capacitatea Comisiei de a dovedi existența înțelegerii în cea de a doua jumătate a anilor ʼ90 [considerentul (484) al deciziei atacate].

b)     Argumentele părților

302    În opinia reclamantei, Comisia a săvârșit o eroare în stabilirea reducerii amenzii în temeiul cooperării pe care a furnizat‑o în cadrul programului de clemență. Comisia i‑a acordat reducerea minimă, și anume 30 %, deși comunicarea privind cooperarea prevede că prima întreprindere căreia i se admite beneficiul clemenței are dreptul la o reducere care poate atinge 50 %, în conformitate cu punctul 26 din comunicarea privind cooperarea. Reclamanta apreciază că această eroare rezultă din faptul că Comisia nu a ținut seama suficient de contribuția determinantă pe care a avut‑o la investigare.

303    Reclamanta amintește că data la care sunt furnizate elementele de probă în susținerea cererii și valoarea adăugată a acestora sunt cele două criterii care, potrivit comunicării privind cooperarea, permit să se definească nivelul reducerii.

304    Or, diligența sa ar fi fost maximă, astfel cum ar dovedi considerentul (480) al deciziei atacate, întrucât a furnizat cea mai mare parte din probele cele mai semnificative aflate în posesia sa a doua zi după inspecții, mai precis la 4 mai 2007.

305    În plus, reclamanta apreciază că contribuția sa a fost foarte semnificativă. Contrar afirmațiilor Comisiei din considerentul (482) al deciziei atacate, probele și informațiile pe care le‑a furnizat nu numai că au „întărit” sau au „ameliorat” capacitatea Comisiei de a întocmi comunicarea privind obiecțiunile pe care a adresat‑o producătorilor, ci, din interpretarea acesteia și a deciziei atacate rezultă, în opinia reclamantei, că informațiile pe care le‑a furnizat au fost determinante pentru a motiva criticile Comisiei privind caracteristicile înțelegerii, funcționarea și durata încălcării, precum și nivelul participării producătorilor. În numeroase cazuri, aceste informații ar fi singurele elemente în susținerea tezei Comisiei.

306    Reclamanta precizează în această privință că informațiile și datele pe care le‑a furnizat, pe de o parte, au permis să se coroboreze depozițiile orale ale primului autor al plângerii – insuficiente, în lipsa mijloacelor de probă scrise sau obiective de natură să le confirme, pentru a fundamenta, astfel încât să nu poată fi atacate, criticile referitoare la acestea –, precum și informațiile date de celelalte întreprinderi și, pe de altă parte, au fost sigurele veritabile elemente în susținerea criticii Comisiei potrivit căreia ceilalți producători ar fi participat la o încălcare unică și continuă.

307    Pe de altă parte, reclamanta apreciază că probele pe care le‑a furnizat cu privire la perioada cuprinsă între luna martie 1997 și luna iunie 1999 sunt singurul sau principalul temei al concluziilor Comisiei referitoare la această perioadă. Deși este adevărat că există și alte elemente de probă, acestea sunt însă, potrivit susținerilor reclamantei, în mod clar insuficiente pentru a demonstra vreun aspect al înțelegerii în această perioadă. Astfel, în lipsa acestor probe, Comisia ar fi fost obligată, în opinia reclamantei, să rețină două încălcări distincte, iar nu o încălcare unică și continuă sau repetată.

308    Prin urmare, Comisia a apreciat în mod greșit, în considerentul (485) al deciziei atacate, că „se afla deja în posesia unei cantități importante de documente, pe baza cărora a fost în măsură să dovedească principalele elemente ale înțelegerii”.

309    În consecință, pentru reclamantă, aplicarea cotei minime de reducere este nejustificată și, în plus, nemotivată. Aceasta apreciază de asemenea că această decizie încalcă principiul egalității de tratament întrucât în alte cazuri a acordat reduceri superioare în schimbul unui aport de informații mai redus.

310    Comisia contestă aceste afirmații.

311    Comisia consideră că, potrivit unei jurisprudențe constante, dispune de o putere de apreciere largă în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor și, în această privință, poate să țină seama de elemente multiple, printre care figurează cooperarea întreprinderilor în cauză în cursul investigației realizate de serviciile sale. În acest context, Comisia trebuie să efectueze aprecieri de fapt complexe, precum cele care privesc cooperarea respectivă a întreprinderilor menționate. În particular, ea dispune de o marjă de apreciere largă pentru a evalua calitatea și utilitatea cooperării unei întreprinderi, în special în raport cu contribuțiile altor întreprinderi. Evaluările sale ar face obiectul unui control jurisdicțional limitat.

312    Comisia neagă că MRI ar fi fost prima și singura întreprindere a cărei contribuție a fost considerată aptă să justifice admiterea acesteia în programul de clemență. Ea apreciază astfel că prezenta cauză are la bază cererea de imunitate a [confidențial], care a încetat să participe la înțelegere înaintea acestei cereri și care a divulgat existența, obiectul și caracteristicile înțelegerii, ceea i‑a permis să realizeze investigația și a justificat acordarea imunității totale. În schimb, MRI nu a început să coopereze decât după inspecții.

313    În ceea ce privește importanța și utilitatea cooperării furnizate de MRI, aceasta a facilitat, desigur, sarcina Comisiei, dar, în primul rând, Comisia cunoștea deja existența, obiectul și modalitățile de funcționare ale înțelegerii, în al doilea rând, Comisia contestă faptul că, fără MRI, nu ar fi fost în măsură să dovedească persistența încălcării, în al treilea rând, niciuna dintre întreprinderile participante nu a fost sancționată pentru perioada cuprinsă între 13 mai 1997 și 11 iunie 1999, pentru care cooperarea MRI a fost mai utilă, în al patrulea rând, potrivit Comisiei, ar fi fost posibilă calificarea încălcării ca fiind repetată, deși fusese întreruptă pentru câțiva ani, pentru a reîncepe ulterior, cu aceiași participanți, cu același obiect și cu metode similare, pentru executarea aceluiași proiect de ansamblu. Prin urmare, în opinia Comisiei, MRI susține în mod greșit că cooperarea sa a fost necesară pentru calificarea încălcării ca fiind continuă.

314    Pe de altă parte, pentru celelalte perioade, cooperarea MRI ar fi fost de o utilitate limitată, ținând seama de indicațiile furnizate deja de [confidențial] și de volumul de documente descoperite cu ocazia inspecțiilor.

315    O reducere a amenzii stabilită la 30 % ar fi, așadar, foarte justificată.

316    În plus, Comisia consideră deplasate comparațiile pe care le face MRI cu alte întreprinderi, în măsura în care, pe de o parte, acest tip de comparație între cazuri diferite este extrem de dificil și, pe de altă parte, faptul că Comisia ar fi acordat, în practica sa decizională anterioară, o anumită cotă de reducere pentru un comportament determinat nu înseamnă că este obligată să acorde aceeași reducere cu ocazia aprecierii unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative ulterioare, potrivit jurisprudenței.

317    În sfârșit, Comisia consideră că decizia sa de a nu acorda o reducere mai mare de 30 % este motivată în considerentul (485) al deciziei atacate.

c)     Aprecierea Tribunalului

318    Punctul 26 din comunicarea privind cooperarea prevede:

„Comisia determină în cazul oricărei decizii finale adoptate la finalul procedurii administrative nivelul de reducere de care o întreprindere beneficiază, în raport cu cuantumul amenzii care altfel ar fi impusă. Pentru:

–        prima întreprindere care furnizează o valoare adăugată semnificativă: o reducere de 30-50 %,

–        a doua întreprindere care furnizează o valoare adăugată semnificativă: o reducere de 20-30 %,

–        alte întreprinderi care furnizează o valoare adăugată semnificativă: o reducere de până la 20 %.

Pentru a stabili nivelul reducerii în cadrul fiecăreia dintre aceste marje, Comisia ia în considerare data la care probele care îndeplinesc condițiile prevăzute la punctul 24 au fost prezentate și măsura în care acestea reprezintă valoare adăugată.”

319    Trebuie amintit că la punctul 24 din comunicarea privind cooperarea se precizează că, pentru a putea beneficia de o astfel de reducere, întreprinderea în cauză trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă privind încălcarea prezumată care aduc o valoare adăugată semnificativă în raport cu elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei, noțiunea de valoare adăugată fiind delimitată la punctul 25 din comunicarea privind cooperarea (a se vedea punctul 116 de mai sus).

320    Termenii comunicării privind cooperarea implică, în consecință, să se distingă două etape:

–        în primul rând, pentru a putea beneficia de o reducere a amenzii, întreprinderea trebuie să furnizeze Comisiei elemente de probă care au o valoare adăugată semnificativă: primei întreprinderi care cooperează în acest mod i se va acorda o reducere a cuantumului amenzii de un nivel de minim 30 % și de un nivel de maxim 50 % din cuantumul de bază;

–        în al doilea rând, pentru a stabili cota de reducere în acest interval, Comisia trebuie să țină seama de două criterii: data la care au fost prezentate elementele de probă și măsura în care acestea reprezintă valoare adăugată.

321    În plus, prin noțiunea de valoare adăugată semnificativă se înțelege, în sensul comunicării privind cooperarea, măsura în care probele furnizate întăresc, prin natura sau prin nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența presupusei înțelegeri, această valoare apreciindu‑se în funcție de anumiți parametri precizați la punctul 25 din comunicarea privind cooperarea.

322    Astfel, din moment ce elementele de probă furnizate Comisiei au o valoare adăugată semnificativă, iar întreprinderea este prima care prezintă asemenea elemente, cota minimă de reducere a amenzii va fi de 30 %. Apoi, cu cât cooperarea va fi mai timpurie și cu cât nivelul de valoare adăugată va fi mai important, cu atât cota de reducere va crește, pentru a ajunge la maximum 50 % din cuantumul amenzii.

323    În prezenta cauză, trebuie constatat că, în decizia atacată, Comisia a recunoscut că MRI era prima întreprindere care a îndeplinit condițiile pentru a obține o reducere a amenzii, în măsura în care documentele pe care le furnizase Comisiei aveau o valoare adăugată semnificativă, dar s‑a limitat să acorde MRI nivelul minim de reducere a amenzii, și anume 30 %. Singura problemă dezbătută între părți și pe care Tribunalul trebuie să o soluționeze rămâne, așadar, importanța reducerii acordate de Comisie în interiorul acestui interval, iar nu principiul însuși al acestei reduceri.

324    Deși, desigur, Comisia apreciază, având în vedere elementele de probă prezentate de MRI, procentajul reducerii care trebuie aplicat solicitantului de clemență, trebuie totuși să se verifice dacă aceasta a definit acest procentaj în conformitate cu criteriile pe care le‑a stabilit în comunicarea privind cooperarea și dacă a precizat în decizia atacată raționamentul pe care îl urmărise în acest scop, astfel încât să îi permită reclamantei să cunoască justificarea măsurii luate împotriva sa și Tribunalului să își exercite controlul.

325    Cu privire la data la care au fost furnizate elementele de probă, nu se contestă că cererea de clemență a fost introdusă, însoțită de elemente de probă, la 4 mai 2007 [considerentul (480) al deciziei atacate] – mai precis la două zile după inspecția organizată de Comisie în urma cererii de clemență formulată de [confidențial] la 20 decembrie 2006.

326    Comisia apreciază că este vorba despre o colaborare intervenită într‑un stadiu incipient al investigației („early stage”) [considerentul (486) al deciziei atacate].

327    Or, trebuie să se constate că această apreciere nu se reflectă în cota de reducere aplicată amenzii impuse reclamantei.

328    Cu privire la valoarea adăugată semnificativă a elementelor de probă prezentate de MRI, este necesar să se arate cele ce urmează.

329    În decizia atacată, Comisia a precizat că MRI furnizase elemente de probă în legătură cu înțelegerea începând de la sfârșitul anilor ʼ80 – în special un document care datează din 1989 și care dovedește că membrii înțelegerii făceau schimb de date statistice –, precum și două documente schimbate în anul 2000 cu coordonatorul înțelegerii care permit să se stabilească o împărțire geografică a piețelor între membrii înțelegerii și, în sfârșit, documente interne care datează din anul 1997, privind existența înțelegerii la acel moment, care permit să se stabilească rolul MRI în înțelegere între 1996 și 1997 și care sporesc capacitatea Comisiei de a dovedi existența înțelegerii în cea de a doua jumătate a anilor ʼ90. Comisia a precizat însă că contribuția MRI nu avea decât o valoare limitată, în măsura în care Comisia dispunea deja, în momentul în care aceasta a intervenit, de un număr mare de elemente de probă care permiteau să se stabilească caracteristicile principale ale înțelegerii (a se vedea punctele 300 și 301 de mai sus).

330    Trebuie să se sublinieze însă că în considerentele (148)-(187) ale deciziei atacate sunt expuse elementele de probă pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a considera că, între 13 mai 1997 și luna iunie 1999, înțelegerea trecuse printr‑o perioadă de activități limitate, în care au avut loc contacte în care reclamanta a fost implicată și al căror obiect era tocmai încercarea de a relansa înțelegerea.

331    Aceste elemente de probă sunt următoarele: [confidențial].

332    Comisia precizează, pe de altă parte, că diferite documente – mai precis două faxuri de la [confidențial], datate 11 iunie 1999, și un fax din partea Parker ITR, datat 21 iunie 1999 – permit să se constate că dezacordurile dintre membrii înțelegerii încetaseră începând cu 11 iunie 1999 [considerentul (178) al deciziei atacate].

333    În cea mai mare parte, mijloacele de probă scrise strânse de Comisie cu privire la perioada intermediară cuprinsă între data de 13 mai 1997 și luna iunie 1999 provin, așadar, de la MRI și au fost depuse de aceasta în cadrul cererii sale de clemență.

334    În plus, este necesar să se constate că Comisia nu amintește decât valoarea relativă a documentelor furnizate de MRI, iar nu valoarea intrinsecă a acestora, deși acestea i‑au permis totuși să coroboreze anumite declarații și indicii care erau singurele de care dispunea până în acel moment.

335    Or, pe de o parte, probele furnizate Comisiei de MRI cu privire la perioada cuprinsă între 13 mai 1997 și luna iunie 1999 – spre deosebire de cele pe care le‑a depus pentru perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997 (a se vedea punctele 148 și 149 de mai sus) – sunt mijloace de probă scrise care au sporit capacitatea Comisiei de a demonstra existența înțelegerii între luna mai 1997 și luna iunie 1999 și care i‑au permis să demonstreze că anumite afirmații ale celorlalți membri ai înțelegerii cu privire la faptul că înțelegerea ar fi trecut printr‑o întrerupere completă între luna mai 1997 și luna iunie 1999 erau inexacte.

336    Pe de altă parte, aceste elemente de probă au permis Comisiei să își motiveze teza potrivit căreia încălcarea a avut un caracter continuu din aprilie 1986 până în mai 2007, în pofida crizei prin care trecuse înțelegerea între luna mai 1997 și luna iunie 1999 [a se vedea considerentele (289), (293) și (294) ale deciziei atacate], chiar dacă Comisia nu aplicase o amendă pentru această perioadă intermediară. În această privință, este necesar să se constate că Comisia se limitează să facă referire la nota de subsol nr. 733 din decizia atacată și la alte note de subsol din aceeași decizii, care fac trimitere la trei documente referitoare la perioada intermediară, fără însă ca în considerentele (481)-(484) ale deciziei atacate să se menționeze perioada respectivă sau contribuția MRI.

337    În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu punctul 25 din comunicarea privind cooperarea, noțiunea de valoare adăugată se referă la măsura în care probele furnizate întăresc, prin natura sau prin nivelul de detaliere al acestora, capacitatea Comisiei de a demonstra existența presupusei înțelegeri. Punctul 25 din comunicarea respectivă precizează că gradul de coroborare a altor surse necesar pentru ca probele furnizate să poată fi utilizate împotriva altor întreprinderi implicate în caz va afecta valoarea probelor în cauză, astfel încât probelor concludente li se va atribui o valoare mai mare decât probelor – cum sunt declarațiile – care trebuie să fie coroborate în cazul în care sunt contestate.

338    În consecință, nivelul de valoare adăugată al elementelor de probă furnizate de reclamantă Comisiei nu se reflectă în cota de reducere a amenzii, stabilită de aceasta la nivelul minim de 30 %.

339    În consecință, Comisia nu a respectat criteriile pe care și le impusese la punctul 26 din comunicarea privind cooperarea.

340    În ceea ce privește critica întemeiată pe nemotivare, Comisia se limitează să precizeze, în considerentul (486) al deciziei atacate, că, „având în vedere valoarea contribuției sale în acest caz, stadiul incipient în care și‑a furnizat contribuția și întinderea cooperării sale în urma declarațiilor pe care le‑a făcut, MRI trebuie să i se acorde o reducere de 30 % a amenzii care i‑ar fi fost aplicată în caz contrar.”

341    În consecință, trebuie să se considere, în subsidiar, că, în cazul în care Comisia avea motive speciale pentru a limita la 30 % cota de reducere a amenzii acordată reclamantei și pentru a nu o majora în pofida caracterului timpuriu al cooperării acesteia și al nivelului semnificativ de valoare adăugată al elementelor de probă furnizate, îi revenea sarcina de a motiva decizia atacată cu privire la acest aspect, ceea ce însă nu a făcut, astfel încât Tribunalul nu este în măsură să controleze în mod cert dacă Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere și în această privință.

342    Având în vedere faptul că nici caracterul timpuriu al cooperării reclamantei, nici nivelul de valoare adăugată al elementelor de probă pe care le‑a furnizat nu se reflectă în cota de reducere aplicată de Comisie în decizia atacată și motivarea necorespunzătoare a acesteia, al cincilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie admis în parte și articolul 2 litera (f) din decizia atacată trebuie anulat.

343    Cu privire la critica întemeiată pe încălcarea principiului egalității de tratament, trebuie constatat că reclamanta nu invocă elemente suficiente care permit să se facă dovada că situația acesteia ar fi fost asemănătoare cu cea a altor întreprinderi în aceleași împrejurări. În consecință, această critică trebuie înlăturată.

344    Al cincilea aspect al celui de al treilea motiv este astfel respins în rest.

D –  Cu privire la concluziile referitoare la reducerea amenzii

345    Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 229 CE, regulamentele adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliul Uniunii Europene în conformitate cu dispozițiile tratatului pot conferi Curții competența de fond în privința sancțiunilor prevăzute de aceste regulamente. O astfel de competență a fost conferită instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003. Prin urmare, aceasta este competentă, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie propria apreciere celei a Comisiei și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată. Rezultă de aici că instanța Uniunii își poate exercita competența de fond în cazul în care problema cuantumului amenzii este supusă aprecierii sale și că această competență poate fi exercitată atât pentru a reduce acest cuantum, cât și pentru a‑l majora (a se vedea Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctele 60-62 și jurisprudența citată).

346    Pe de altă parte, potrivit articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, la stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării. În plus, cuantumul amenzii nu poate să depășească 10 % din cifra de afaceri totală a întreprinderii din exercițiul financiar precedent, în conformitate cu articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

347    Totodată, astfel cum se amintește în articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.

348    Mai mult, trebuie amintit că, prin natura sa, stabilirea unei amenzi de către Tribunal, în cadrul exercitării competenței sale de fond, nu este un exercițiu aritmetic exact. Pe de altă parte, Tribunalul nu este ținut de calculele Comisiei, ci trebuie să efectueze propria apreciere, ținând seama de toate împrejurările cauzei (Hotărârea Tribunalului din 14 septembrie 2004, Aristrain/Comisia, T‑156/94, nepublicată în Recueil, punctul 43).

349    Curtea a decis că, în vederea stabilirii cuantumului amenzilor, trebuie să se țină seama de durata încălcărilor și de toate elementele de natură să fie luate în considerare la aprecierea gravității acestora, cum ar fi comportamentul fiecărei întreprinderi, rolul avut de fiecare dintre ele în instituirea practicilor concertate, profitul pe care l‑au putut obține din aceste practici, dimensiunea lor și valoarea mărfurilor în cauză, precum și riscul pe care încălcările de acest tip îl reprezintă pentru Uniune (a se vedea Hotărârea Curții din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, Rep., p. I‑13085, punctul 56 și jurisprudența citată).

350    Curtea a mai arătat că trebuie să se țină seama de elemente obiective, precum conținutul și durata comportamentelor anticoncurențiale, numărul și intensitatea acestora, întinderea pieței afectate și atingerea adusă ordinii publice economice. Analiza trebuie să ia în considerare și importanța relativă și cota de piață a întreprinderilor responsabile, precum și eventualele încălcări repetate (Hotărârea Chalkor/Comisia, punctul 349 de mai sus, punctul 57).

351    De asemenea, s‑a statuat în mod constant că trebuie amintit că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, subînțelegându‑se că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. Rezultă că amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, și anume în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în temeiul unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblul ei, ținând seama în special de gravitatea acesteia (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, Rep., p. II‑6681, punctul 280 și jurisprudența citată).

352    În prezenta cauză, având în vedere aprecierea efectuată de Tribunal în cadrul celui de al cincilea aspect al celui de al treilea motiv, precum și erorile constatate cu această ocazie (a se vedea punctul 346 de mai sus), Tribunalul consideră că se cuvine să își exercite competența de fond care i‑a fost conferită prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 și să substituie aprecierea sa celei a Comisiei în ceea ce privește cuantumul amenzii care trebuie aplicată reclamantei.

353    Trebuie amintit mai întâi în prezenta cauză, pe de o parte, că cifra de afaceri consolidată la scară mondială realizată de MRI pentru ansamblul produselor sale a fost în anul 2006 de [confidențial] și în anul 2007 de [confidențial] [considerentul (44) al deciziei atacate] și, pe de altă parte, că cota de piață a întreprinderii a fost evaluată de Comisie la [confidențial], ceea ce reclamanta nu a contestat [a se vedea considerentul (433) al deciziei atacate].

354    În continuare, trebuie arătat că înțelegerea are o gravitate certă, având în vedere durata încălcării, precum și faptul că comportamentele ilicite, la care reclamanta a luat parte pe deplin, s‑au caracterizat prin alocarea licitațiilor, stabilirea prețurilor, stabilirea cotelor, stabilirea condițiilor de vânzare, împărțirea piețelor geografice, și schimbul de informații sensibile cu privire la prețuri, la volume de vânzări și la licitații. În plus, este vorba despre o înțelegere de dimensiune mondială.

355    Pe de altă parte, s‑a stabilit că reclamanta a participat la încălcare de la 1 aprilie 1986 la 1 august 1992 – această perioadă nefiind prescrisă (a se vedea punctele 212-214 de mai sus) –, apoi de la 3 septembrie 1996 la 2 mai 2007, desigur, cu o perioadă de activități restrânse în perioada intermediară, în cursul acestui al doilea episod ilicit, activități la care însă domnul F. a luat parte pe deplin tocmai în perspectiva relansării înțelegerii și a negocierii locului reclamantei în cadrul acesteia.

356    Desigur, trebuie să se aibă în vedere colaborarea furnizată de reclamantă la investigația Comisiei. Datorită elementelor de probă pe care le‑a furnizat Comisiei într‑un stadiu incipient, reclamanta a permis astfel acesteia să rețină existența unei încălcări continue în sarcina celorlalți membri ai înțelegerii, în pofida existenței unei perioade de criză care, fără aceste elemente de probă, ar fi putut, după cum se pare, să determine Comisia să considere că înțelegerea a fost întreruptă o perioadă de doi ani – chiar de trei ani, în ceea ce privește reclamanta.

357    Trebuie să se țină seama totuși de faptul că, și fără aceste elemente de probă, Comisia ar fi putut să rețină existența unei încălcări repetate în sarcina membrilor înțelegerii (a se vedea în această privință elementele prezentate de Comisie în considerentele (296)-(304) și (307) ale deciziei atacate], ceea ce tinde să relativizeze importanța valorii adăugate a cooperării MRI.

358    Tribunalul apreciază că, în aceste condiții, cota de reducere a amenzii ar fi trebuit să fie de 40 %.

359    Cu toate acestea, având în vedere considerațiile care precedă și necesitatea de a pondera diferitele elemente de care trebuie să se țină seama pentru a stabili cuantumul amenzii (a se vedea punctele 349 și 350 de mai sus), Tribunalul consideră că ținând seama în special de gravitatea încălcării și de durata participării MRI la aceasta, cuantumul amenzii aplicate reclamantei este corect și că, așadar, nu trebuie să fie redus.

360    Prin urmare, concluziile privind reformarea prezentate de reclamantă trebuie respinse, întrucât vizează reducerea cuantumului amenzii de 4 900 000 de euro care i‑a fost aplicată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

361    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit alineatului (3) primul paragraf al aceleiași dispoziții, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

362    Întrucât atât reclamanta, cât și Comisia au căzut parțial în pretenții, se impune obligarea acestora la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 2 litera (f) din Decizia C(2009) 428 final a Comisiei din 28 ianuarie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39406 – Conducte marine).

2)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate MRI la 4 900 000 de euro.

3)      Respinge în rest acțiunea.

4)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Azizi Prek Frimodt Nielsen

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 17 mai 2013.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

A –  Sectorul conductelor marine de petrol și de gaz

B –  Prezentarea reclamantei

C –  Procedura administrativă

D –  Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

A –  Cu privire la concluziile în anulare

B –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de calificare a încălcării și pe încălcarea articolului 253 CE, și cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere în stabilirea duratei încălcării, pe încălcarea articolelor 81 CE și 253 CE și a articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003

1.  Decizia atacată

2.  Argumentele părților

a)  Cu privire la primul motiv

b)  Cu privire la al doilea motiv

Cu privire la primul aspect

Cu privire la al doilea aspect

Cu privire la al treilea aspect

Cu privire la al patrulea aspect

Cu privire la al cincilea aspect

Cu privire la al șaselea aspect

3. Aprecierea Tribunalului

a)  Scurtă prezentare a principiilor referitoare la sarcina probei

b)  Cu privire la participarea reclamantei la încălcare între 3 septembrie 1996 și 9 mai 2000

Cu privire la perioada cuprinsă între 3 septembrie 1996 și 13 mai 1997

–  Cu privire la domeniul de aplicare al punctului 26 din comunicarea privind cooperarea

–  Cu privire la stabilirea, în prezenta cauză, a unor fapte suplimentare care sporesc fie gravitatea, fie durata încălcării

Cu privire la perioada intermediară

c)  Cu privire la existența unei încălcări continue

Cu privire la noțiunea de încălcare continuă și de încălcare repetată

Cu privire la existența unei încălcări continue în prezenta cauză

d)  Cu privire la temeinicia celorlalte aspecte ale celui de al doilea motiv

C –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe diverse erori în stabilirea cuantumului amenzii, pe încălcarea principiului proporționalității, a principiului individualizării sancțiunii, a principiului egalității de tratament, a principiului protecției încrederii legitime și pe nemotivare

1. Cu privire la primul aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de apreciere a gravității încălcării și pe încălcarea principiului egalității de tratament

a)  Decizia atacată

b)  Argumentele părților

c)  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare în calculul amenzii în funcție de durata încălcării și pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime

a)  Decizia atacată

b)  Argumentele părților

c)  Aprecierea Tribunalului

3.  Cu privire la al treilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare în majorarea amenzii în scop disuasiv și pe încălcarea obligației de motivare și a principiului egalității de tratament

a)  Decizia atacată

b)  Argumentele părților

c)  Aprecierea Tribunalului

4.  Cu privire la al patrulea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare în aprecierea condițiilor de aplicare a circumstanțelor atenuante și pe încălcarea obligației de motivare

a)  Decizia atacată

b)  Argumentele părților

c)  Aprecierea Tribunalului

5.  Cu privire la al cincilea aspect al celui de al treilea motiv, care privește reducerea amenzii pentru cooperare în cadrul programului de clemență

a)  Decizia atacată

b)  Argumentele părților

c)  Aprecierea Tribunalului

D –  Cu privire la concluziile referitoare la reducerea amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: italiana.

1 –            Date confidențiale necomunicate.