HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

18 septembrie 2014(*)

„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Zimbabwe – Înghețarea fondurilor – Răspundere extracontractuală – Legătură de cauzalitate – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Eroare vădită de apreciere – Obligația de motivare”

În cauza T‑168/12,

Aguy Clement Georgias, cu domiciliul în Harare (Zimbabwe),

Trinity Engineering (Private) Ltd, cu sediul în Harare,

Georgiadis Trucking (Private) Ltd, cu sediul în Harare,

reprezentați inițial de M. Robson și de E. Goulder, solicitors, și de H. Mercer, QC, și ulterior de M. Robson, de H. Mercer și de I. Quirk, barrister,

reclamanți,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de B. Driessen și de G. Étienne, în calitate de agenți,

și a

Comisiei Europene, reprezentată de M. Konstantinidis și de S. Bartelt, în calitate de agenți,

pârâți,

având ca obiect o cerere de reparare a prejudiciului pretins suferit de reclamanți ca urmare a adoptării Regulamentului (CE) nr. 412/2007 al Comisiei din 16 aprilie 2007 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 314/2004 al Consiliului privind anumite măsuri restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 101, p. 6),

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnul D. Gratsias (raportor), președinte, doamna M. Kancheva și domnul C. Wetter, judecători,

grefier: doamna J. Weychert, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 aprilie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului

1        În Poziția comună 2002/145/PESC din 18 februarie 2002 privind măsuri restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 50, p. 1), adoptată în temeiul articolului 15 din Tratatul UE, în versiunea sa anterioară Tratatului de la Lisabona, Consiliul Uniunii Europene și‑a exprimat profunda preocupare față de situația din Zimbabwe și în special față de gravele încălcări ale drepturilor omului, îndeosebi ale libertății de opinie, de asociere și de întrunire pașnică, comise de guvernul din Zimbabwe. Drept urmare, Consiliul a impus măsuri restrictive pentru o perioadă de 12 luni care puteau fi reînnoite, ele trebuind să facă obiectul unei examinări permanente.

2        Poziția comună 2004/161/PESC a Consiliului din 19 februarie 2004 de reînnoire a măsurilor restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 50, p. 66, Ediție specială, 18/vol. 2, p. 154) a prevăzut reînnoirea măsurilor restrictive instituite prin Poziția comună 2002/145. Aceasta prevede în special la articolul 4 alineatul (1) că statele membre adoptă măsurile necesare pentru a împiedica intrarea sau tranzitul pe teritoriul lor a persoanelor fizice enumerate în anexă, ale căror activități aduc atingere în mod grav democrației, respectării drepturilor omului și statului de drept în Zimbabwe. Articolul 5 alineatul (1) prevede, în plus, că „[s]e îngheață toate capitalurile și resursele economice care aparțin membrilor guvernului din Zimbabwe și tuturor persoanelor fizice sau juridice, entităților sau organismelor asociate acestora, a căror listă este prevăzută în anexă”. În sfârșit, articolul 6 prevede că „Consiliul, hotărând la propunerea unui stat membru sau a Comisiei, modifică lista prevăzută în anexă, în cazul în care acest lucru este justificat de evoluția situației politice din Zimbabwe”.

3        Conform articolului 8 al doilea paragraf, Poziția comună 2004/161 se aplica de la 21 februarie 2004. Articolul 9 prevedea că se aplica pe o perioadă de 12 luni și că era revizuită în mod constant. Potrivit aceluiași articol, aceasta trebuia, „după caz, […] reînnoită sau modificată în cazul în care Consiliul consider[a] că obiectivele acesteia nu [fuseseră] realizate”.

4        Durata sa de validitate a fost, ulterior, prelungită până la 20 februarie 2006 prin Poziția comună 2005/146/PESC a Consiliului din 21 februarie 2005 de prorogare a Poziției comune 2004/161 (JO L 49, p. 30), până la 20 februarie 2007 prin Poziția comună 2006/51/PESC a Consiliului din 30 ianuarie 2006 de înnoire a măsurilor restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 26, p. 28, Ediție specială, 18/vol. 4, p. 181), până la 20 februarie 2008 prin Poziția comună 2007/120/PESC a Consiliului din 19 februarie 2007 de înnoire a măsurilor restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 51, p. 25), până la 20 februarie 2009 prin Poziția comună 2008/135/PESC a Consiliului din 18 februarie 2008 de reînnoire a măsurilor restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 43, p. 39), până la 20 februarie 2010 prin Poziția comună 2009/68/PESC a Consiliului din 26 ianuarie 2009 de reînnoire a măsurilor restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 23, p. 43) și, în sfârșit, până la 20 februarie 2011 prin Decizia 2010/92/PESC a Consiliului din 15 februarie 2010 de prelungire a măsurilor restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 41, p. 6).

5        Regulamentul (CE) nr. 314/2004 al Consiliului din 19 februarie 2004 privind anumite măsuri restrictive împotriva Zimbabwe a fost adoptat, astfel cum menționează considerentul (5), pentru a pune în aplicare măsurile restrictive prevăzute de Poziția comună 2004/161. Acesta prevede, în special, la articolul 6 alineatul (1), că se îngheață fondurile sau resursele economice care aparțin membrilor guvernului din Zimbabwe și persoanelor fizice sau juridice, entităților sau organismelor asociate acestora care sunt enumerați în anexa III la regulamentul menționat. În temeiul articolului 11 litera (b) din același regulament, Comisia Comunităților Europene este autorizată să modifice anexa III la regulamentul menționat pe baza deciziilor adoptate privind anexa la Poziția comună 2004/161.

6        Primul reclamant, domnul Aguy Clement Georgias, este un om de afaceri zimbabwean. El este proprietar și director general al celei de a doua reclamante, Trinity Engineering (Private) Ltd. A treia reclamantă, Georgiadis Trucking (Private) Ltd, este o sucursală a celei de a doua reclamante. Primul reclamant este de asemenea director general al acesteia.

7        La 29 noiembrie 2005, primul reclamant a fost numit senator neales în Senatul din Zimbabwe de președintele Republicii Zimbabwe. La 6 februarie 2007, președintele Republicii Zimbabwe l‑a numit ministru adjunct al ministrului dezvoltării economice.

8        Decizia 2007/235/PESC a Consiliului din 16 aprilie 2007 de punere în aplicare a Poziției comune 2004/161 (JO L 101, p. 14) a modificat anexa la aceasta din urmă pentru a înscrie în anexă, printre altele, în ceea ce privește primul reclamant, mențiunea „Georgias, Aguy; [a]djunct al ministrului dezvoltării economice, data nașterii 22.6.1935”. Comisia a adoptat, în aceeași zi, Regulamentul (CE) nr. 412/2007 din 16 aprilie 2007 de modificare a Regulamentului nr. 314/2004 (JO L 101, p. 6), care a modificat anexa III la acest din urmă regulament. Anexa astfel modificată include, printre altele, o mențiune referitoare la primul reclamant redactată în aceiași termeni cu mențiunea inițială.

9        La 25 mai 2007, primul reclamant a ajuns pe aeroportul Heathrow (Regatul Unit) pentru a‑și vedea familia instalată în Anglia, având intenția de a lua, în ziua următoare, un zbor cu destinația New York (Statele Unite). Acestuia i s‑a refuzat dreptul de a intra în Regatul Unit sau de a tranzita prin aeroporturile acestui stat membru cu destinația New York și a fost obligat să petreacă noaptea în detenție în aeroportul respectiv și să ia un zbor de întoarcere spre Harare (Zimbabwe) în ziua următoare.

10      Decizia 2007/455/PESC a Consiliului din 25 iunie 2007 de punere în aplicare a Poziției comune 2004/161 (JO L 172, p. 89) a modificat din nou anexa la această poziție comună. A fost adăugat următorul text la mențiunea privind primul reclamant amintită la punctul 8 de mai sus:

„Membru al guvernului și, în această calitate, implicat în activități care compromit în mod grav democrația, respectul pentru drepturile omului și statul de drept.”

11      Prin Regulamentul (CE) nr. 777/2007 din 2 iulie 2007 de modificare a Regulamentului nr. 314/2004 (JO L 173, p. 3), Comisia a modificat din nou anexa III la Regulamentul nr. 314/2004. Numele primului reclamant a continuat să figureze în aceasta cu o mențiune identică cu cea reprodusă la punctul 10 de mai sus.

12      Decizia 2011/101/PESC a Consiliului din 15 februarie 2011 privind măsuri restrictive împotriva Zimbabwe (JO L 42, p. 6) a abrogat Poziția comună 2004/161. Această decizie a prevăzut, împotriva persoanelor ale căror nume figurează în anexă, măsuri restrictive analoage celor prevăzute de Poziția comună 2004/161. Cu toate acestea, numele primului reclamant nu figura în anexa la această decizie. În continuare, Comisia a adoptat Regulamentul (UE) nr. 174/2011 din 23 februarie 2011 de modificare a Regulamentului nr. 314/2004 (JO L 49, p. 23), care a înlocuit anexa III la acest din urmă regulament cu o nouă anexă care nu mai cuprindea numele primului reclamant.

 Procedura și concluziile părților

13      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 13 aprilie 2012, reclamanții au introdus prezenta acțiune.

14      Prin act separat depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanții au formulat o cerere în temeiul articolului 76a din Regulamentul de procedură al Tribunalului prin care solicitau judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 25 mai 2012.

15      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor desemnat inițial a fost repartizat în Camera a opta, căreia i‑a fost atribuită, în consecință, prezenta cauză.

16      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea procedurii orale.

17      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 3 aprilie 2014.

18      Reclamanții solicită Tribunalului:

–        obligarea Uniunii Europene, a Comisiei și/sau a Consiliului la repararea prejudiciului cauzat prin despăgubirea acestora în cuantumurile de mai jos sau în alte cuantumuri considerate corespunzătoare de către Tribunal, și anume 374 986,57 euro sau echivalentul acestei sume pentru primul reclamant, precum și o sumă considerată adecvată pentru prejudiciul nepatrimonial suferit; 469 520,24 euro sau echivalentul acestei sume pentru cea de a doua reclamantă și 5 627 020 euro sau echivalentul acestei sume pentru cea de a treia reclamantă;

–        în cazul și în măsura în care Tribunalul consideră necesar, dispunerea efectuării unei evaluări a prejudiciului suferit de aceștia;

–        obligarea Comisiei și/sau a Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

19      În replică, reclamanții au corectat la 462 626 de euro cuantumul inițial solicitat pentru despăgubirea celei de a doua reclamante. În plus, aceștia au arătat că, deși Tribunalul trebuie să evalueze cuantumul despăgubirii adecvate aferente prejudiciului nepatrimonial, ei au în vedere următoarele sume ca o despăgubire adecvată a acestui tip de prejudiciu suferit de primul reclamant:

–        500 de euro pentru că a petrecut o noapte în detenție pe aeroportul Heathrow (punctul 9 de mai sus);

–        10 000 de euro pentru deteriorarea stării sale de sănătate.

20      Consiliul și Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Prezentarea prejudiciului a cărui reparare se urmărește

21      Potrivit susținerilor reclamanților, prejudiciul a cărui reparare se urmărește în cadrul prezentei acțiuni constă, în ceea ce privește primul reclamant;

–        în cheltuieli de călătorie și pentru camera de hotel, evaluate la un total de 9 689 de dolari americani (USD), pierduți ca urmare a faptului că a fost obligat să renunțe la călătoria sa la New York în urma detenției sale pe aeroportul Heathrow (punctul 9 de mai sus);

–        în cheltuieli medicale, evaluate la un total de 221 766,74 USD, pe care susține că le‑ar fi suportat ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate cauzate de stresul personal determinat de înghețarea activelor sale, de efectele acestei înghețări asupra activităților sale profesionale și asupra capacității sale de a‑și întreține familia, precum și de detenția sa pe aeroportul Heathrow;

–        în cheltuieli de judecată, evaluate la 67 879,30 lire sterline (GBP), efectuate în cadrul contestării, în fața instanțelor competente din Regatul Unit, a deciziei autorităților acestui stat membru de a i se refuza accesul pe teritoriul său și tranzitul prin aeroporturile sale;

–        în cheltuieli de judecată, evaluate la 74 097,72 GBP, efectuate în cadrul demersurilor întreprinse pentru a obține radierea numelui său din anexa III la Regulamentul nr. 314/2004;

–        în cheltuieli de publicitate, evaluate la 9 696,43 USD, care ar fi fost efectuate pentru a atenua efectele negative ale înghețării activelor sale asupra reputației sale profesionale și de a reduce astfel pierderile suferite de întreprinderile sale;

–        într‑un prejudiciu nepatrimonial care rezultă din agravarea stării sale de sănătate și din detenția sa pe aeroportul Heathrow, într‑o celulă de detenție.

22      În ceea ce privește cea de a doua și cea de a treia reclamantă, prejudiciul a cărui reparare se urmărește constă în pierderi comerciale, evaluate la 605 675 USD și la 7 375 000 USD, suferite de acestea din cauza pretinselor „efecte extrateritoriale” ale Regulamentului nr. 314/2004, ceea ce i‑ar fi determinat pe unii dintre partenerii lor să nu mai aibă legături comerciale cu acestea.

23      Reclamanții precizează că au evaluat prejudiciul suferit în USD. Sumele astfel evaluate, convertite în euro, ar corespunde sumelor menționate în capetele de cerere ale acestora, astfel cum sunt corectate prin memoriul în replică (a se vedea punctele 18 et 19 de mai sus).

 Jurisprudență privind acțiunile în despăgubire formulate în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE

24      Potrivit unei jurisprudențe constante, temeinicia unei acțiuni în despăgubire formulate în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita invocată și prejudiciul pretins (Hotărârea Curții din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, Rec., p. 3057, punctul 16, și Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 1996, International Procurement Services/Comisia, T‑175/94, Rec., p. II‑729, punctul 44). În cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea trebuie să fie respinsă în totalitate, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții (Hotărârea Curții din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, Rec., p. I‑4199, punctele 19 și 81, și Hotărârea Tribunalului din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia, T‑279/03, Rec., p. II‑1291, punctul 77).

25      În vederea îndeplinirii condiției privind nelegalitatea comportamentului, jurisprudența impune proba unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (Hotărârea Curții din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, Rec., p. I‑5291, punctul 42, și Hotărârea din 10 decembrie 2002, Comisia/Camar și Tico, C‑312/00 P, Rec., p. I‑11355, punctul 53).

26      În plus, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, este admisă existența unei legături de cauzalitate în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE în cazul în care există o legătură certă și directă de la cauză la efect între fapta culpabilă săvârșită de instituția în cauză și prejudiciul invocat, legătură care trebuie dovedită de reclamanți (Hotărârea Curții din 15 ianuarie 1987, GAEC de la Ségaude/Consiliul și Comisia, 253/84, Rec., p. 123, punctul 20, și Hotărârea din 30 ianuarie 1992, Finsider și alții/Comisia, C‑363/88 și C‑364/88, Rec., p. I‑359, punctul 25). Prejudiciul invocat trebuie să fie rezultatul suficient de direct al comportamentului reproșat, acesta din urmă trebuind să constituie cauza determinantă a prejudiciului, în condițiile în care nu există obligația de a repara orice consecință prejudiciabilă, chiar îndepărtată, a unei situații nelegale (Hotărârea Curții din 4 octombrie 1979, Dumortier și alții/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, Rec., p. 3091, punctul 21; a se vedea Hotărârea Galileo International Technology și alții/Comisia, punctul 24 de mai sus, punctul 130 și jurisprudența citată).

 Cu privire la prescripție și cu privire la admisibilitatea argumentelor reclamanților întemeiate pe nelegalitatea Regulamentelor nr. 314/2004 și nr. 412/2007

27      Având în vedere unele argumente invocate de Consiliu în apărarea sa, trebuie analizată problema respectării de către reclamanți a termenului de prescripție a unei acțiuni în despăgubire prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

28      Consiliul amintește că Regulamentul nr. 314/2004 a fost publicat în Jurnalul Oficial la 24 februarie 2004 și consideră că, „în măsura în care reclamanții înțeleg să solicite repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a unei pretinse nelegalități” a acestui regulament, acțiunea lor ar fi prescrisă.

29      Trebuie amintit în această privință că, potrivit articolului 46 din Statutul Curții de Justiție, aplicabil în procedura în fața Tribunalului conform articolului 53 primul paragraf din același statut, acțiunile în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor. Prescripția este întreruptă fie prin cerere de chemare în judecată în fața Curții, fie prin cererea prealabilă pe care partea prejudiciată o poate adresa instituției competente. Cu toate acestea, în acest ultim caz, cererea trebuie înaintată într‑un termen de 2 luni.

30      Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că acest termen de prescripție începe să curgă atunci când sunt întrunite toate condițiile care guvernează obligația de reparare și în special atunci când prejudiciul care trebuie reparat s‑a materializat. În consecință, în ceea ce privește cazurile în care răspunderea Uniunii își are originea într‑un act normativ, acest termen de prescripție nu poate începe să curgă înainte ca efectele prejudiciabile ale acestui act să se fi produs și, prin urmare, înaintea momentului în care persoanele vizate au suferit un prejudiciu cert (a se vedea Hotărârea Curții din 17 iulie 2008, Comisia/Cantina sociale di Dolianova și alții, C‑51/05 P, Rep., p. I‑5341, punctul 54 și jurisprudența citată).

31      În speță, Regulamentul nr. 314/2004 nu a putut să înceapă să își producă efectele pretins prejudiciabile față de reclamanți decât de la adoptarea, la 16 aprilie 2007, a Regulamentului nr. 412/2007, care a înlocuit anexa III la Regulamentul nr. 314/2004 printr‑o nouă anexă care cuprinde, printre altele, numele primului reclamant. Întrucât prezenta acțiune a fost introdusă la 13 aprilie 2012, este evident că acțiunea reclamanților nu este prescrisă.

32      În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, acțiunea în despăgubire întemeiată pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE este o cale de atac autonomă, cu funcție specială în cadrul sistemului căilor de atac și supusă unor condiții de exercitare concepute ținând seama de obiectul său specific. Aceasta se diferențiază de acțiunea în anulare prin faptul că nu urmărește eliminarea unei anumite măsuri, ci repararea prejudiciului cauzat de o instituție (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 21 iunie 2006, Danzer/Consiliul, T‑47/02, Rec., p. II‑1779, punctul 27 și jurisprudența citată).

33      S‑a statuat astfel că nici măcar existența unei decizii individuale rămase definitivă nu poate să se opună admisibilității unei acțiuni în despăgubire, cu excepția ipotezei particulare în care printr‑o asemenea acțiune se urmărește, în realitate, retragerea acelei decizii individuale, cum este cazul atunci când prin acțiunea în despăgubire se urmărește plata către reclamant a unei sume al cărei cuantum corespunde exact cu cel al taxelor pe care le‑a plătit în executarea deciziei respective (Hotărârea Curții din 26 februarie 1986, Krohn Import‑Export/Comisia, 175/84, Rec., p. 753, punctele 32 și 33; a se vedea de asemenea Hotărârea Danzer/Consiliul, punctul 32 de mai sus, punctul 28 și jurisprudența citată).

34      Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit articolului 277 TFUE, în pofida expirării termenului prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituție a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf TFUE cu privire la acest act.

35      În speță, trebuie constatat că actele la originea prejudiciului pretins suferit de reclamanți au o natură particulară, întrucât se aseamănă, în același timp, atât cu actele cu aplicabilitate generală în măsura în care definesc criteriile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a face obiectul unei înghețări de fonduri și de resurse economice și în măsura în care interzic unei categorii de destinatari determinați în mod general și abstract, printre altele, să pună fonduri și resurse economice la dispoziția persoanelor și a entităților ale căror nume figurează pe listele prevăzute în anexele la acestea, cât și cu o serie de decizii individuale cu privire la persoanele și la entitățile respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 23 aprilie 2013, Gbagbo și alții/Consiliul, C‑478/11 P‑C‑482/11 P, punctul 56, și Hotărârea Tribunalului din 28 mai 2013, Trabelsi și alții/Consiliul, T‑187/11, punctele 85 și 86). În consecință, în condițiile în care Regulamentele nr. 314/2004 și nr. 412/2007 constituie acte cu aplicabilitate generală, reclamanții au dreptul să invoce, în susținerea acțiunii în despăgubiri, pretinse nelegalități ale acestor regulamente, în pofida faptului că nu au formulat o acțiune în anulare împotriva lor. Nu se poate admite argumentul în sens contrar al Consiliului potrivit căruia articolul 277 TFUE „nu derogă de la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție”. Astfel cum s‑a arătat (a se vedea punctul 31 de mai sus), termenul de prescripție prevăzut la articolul respectiv nu expirase încă la data introducerii prezentei acțiuni și nu există niciun motiv pentru ca acest articol să se opună aplicării articolului 277 TFUE în prezenta cauză.

 Cu privire la pretinsul prejudiciu care rezultă din detenția primului reclamant pe aeroportul din Heathrow

36      Trebuie să se pornească de la examinarea acțiunii în măsura în care prin aceasta se solicită repararea prejudiciului pretins suferit de primul reclamant, din cauza deținerii sale pe aeroportul Heathrow (a se vedea punctul 9 de mai sus).

37      În această privință, este necesar să se arate că împrejurările acestui incident și motivele pentru care i s‑a refuzat primului reclamant accesul pe teritoriul Regatului Unit sau tranzitul pe aeroporturile sale sunt expuse într‑o scrisoare din 28 august 2007, trimisă de Treasury Solicitor’s Department (Serviciul juridic al guvernului Regatului Unit) consilierilor primului reclamant și depusă de reclamanți ca anexă la cererea lor introductivă.

38      Din această scrisoare rezultă că, la sosirea sa pe aeroportul Heathrow la 25 mai 2007, i s‑a notificat primului reclamant o decizie a autorității competente din Regatul Unit prin care i se refuza accesul. Această decizie a fost luată în temeiul articolului 8 B din Immigration Act 1971 (Legea din 1971 privind imigrarea), cu modificările ulterioare. Această dispoziție autorizează secretarul de stat să desemneze, printre altele, un act adoptat de Consiliu ca fiind un „act desemnat” în vederea aplicării acestui articol, caz în care se poate refuza accesul pe teritoriul Regatului Unit oricărei persoane menționate în actul în discuție.

39      Cu toate acestea, potrivit aceleiași scrisori, în urma reexaminării a rezultat că, la data sosirii primului reclamant pe aeroportul din Heathrow, Decizia 2007/235 nu fusese încă „desemnată” de Secretarul de stat conform articolului 8 B din Immigration Act 1971 și că, în consecință, această din urmă dispoziție nu permitea să se refuze accesul primului reclamant pe teritoriul Regatului Unit. Treasury Solicitor’s Department a informat, așadar, consilierii primului reclamant, în scrisoarea sus‑menționată, că decizia inițială prin care i se refuza accesul pe teritoriul Regatului Unit urma să fie retrasă și înlocuită cu o nouă decizie, cuprinzând aceeași hotărâre, adoptată de secretarul de stat în temeiul alineatului 321 A al cincilea paragraf din Immigration Rules (Norme privind imigrarea în Regatul Unit) potrivit căruia autorizația de intrare a unei persoane pe teritoriul Regatului Unit poate fi anulată dacă rezultă, pe baza informațiilor de care dispun autoritățile competente, că o astfel de anulare este „justificată de binele public”.

40      Aceste explicații nu sunt deloc contrazise de reclamanți și, mai mult, sunt repetate în cererea introductivă și într‑o declarație a primului dintre reclamanți, anexată la aceasta. Or, din aceasta reiese că prejudiciul pretins de primul reclamant ca urmare a refuzului de intrare pe teritoriul Regatului Unit cu care a fost confruntat și detenția sa pe aeroportul Heathrow timp de o noapte, înainte de a lua în ziua următoare un zbor de întoarcere la Harare, își are originea imediată într‑o decizie a autorităților competente din acest stat membru.

41      Reclamanții consideră totuși că există o legătură de cauzalitate între acest prejudiciu și adoptarea Regulamentului nr. 412/2007. În acest context, ei amintesc că Poziția comună 2004/161, care, de la modificarea anexei sale prin Decizia 2007/235, viza și primul reclamant, nu are efecte obligatorii din punct de vedere juridic în dreptul statelor membre. Rezultă că, în opinia acestora, faptul că primul reclamant „făcea obiectul unei măsuri de înghețare a activelor sale în temeiul Regulamentului [nr. 314/2004] autoriza autoritățile din [Regatul Unit] să [îi] refuze accesul pentru motivele discreționare de refuz prevăzute la norma 321 A al cincilea paragraf din Immigrations Rules”.

42      Acest argument nu poate fi admis.

43      Indiferent care ar fi fost motivele care au determinat autoritățile din Regatul Unit să anuleze autorizația de intrare a primului reclamant și să îi refuze, în consecință, accesul pe teritoriul lor și tranzitul pe aeroporturile lor, ceea ce contează este că este vorba despre o decizie adoptată de autoritățile competente din acest stat membru în exercitarea competențelor lor suverane privind controlul accesului cetățenilor țărilor terțe, care nu sunt membre ale Uniunii, pe teritoriul acestui stat. Această decizie este cea care stă la baza detenției primului reclamant pe aeroportul Heathrow, precum și a returnării sale printr‑un zbor direct cu plecare din Heathrow, aceste evenimente fiind pretinsa cauză a prejudiciului suferit de primul reclamant. Prin urmare, numai între această decizie, pe de o parte, și prejudiciul pe care îl invocă primul reclamant, pe de altă parte, poate să existe o legătură certă și directă de la cauză la efect, în sensul jurisprudenței citate la punctul 26 de mai sus. În schimb, chiar dacă s‑ar presupune că înghețarea activelor primului reclamant ar fi cea care a determinat autoritățile din Regatul Unit să adopte decizia prin care i s‑a refuzat accesul pe teritoriul lor, pretinsul prejudiciu care reiese din acest refuz nu rezultă în mod suficient de direct din înghețarea activelor în discuție, cum impune aceeași jurisprudență.

44      În această privință, trebuie arătat că, desigur, articolul 4 alineatul (1) din Poziția comună 2004/161 prevede că statele membre adoptă măsurile necesare pentru a împiedica intrarea sau tranzitul pe teritoriul lor al persoanelor fizice enumerate în anexa la această poziție comună, în aceasta fiind inclus și primul reclamant. Totuși, din Hotărârile Curții din 27 februarie 2007, Gestoras Pro Amnistía și alții/Consiliul (C‑354/04 P, Rep., p. I‑1579, punctele 51-57), și Segi și alții/Consiliul (C‑355/04 P, Rep., p. I‑1657, punctele 51-57), reiese că o poziție comună precum cea prevăzută de titlurile V și VI din Tratatul UE, în versiunea sa anterioară Tratatului de la Lisabona, nu era considerată ca având prin ea însăși efecte juridice față de terți, astfel cum este cazul în speță față de primul reclamant. În consecință, după cum rezultă din articolul 46 din Tratatul UE, în versiunea sa anterioară Tratatului de la Lisabona, nu se prevedea nicio competență a Curții sau a Tribunalului în privința actelor adoptate în temeiul diferitor dispoziții ale titlului V din același tratat privind PESC.

45      Pe de altă parte, reclamanții, care erau în mod evident conștienți de lipsa competenței Tribunalului de a soluționa o acțiune în despăgubire prin care să se solicite repararea unui pretins prejudiciu care rezultă din adoptarea unei poziții comune în temeiul dispozițiilor titlului V din Tratatul UE, în versiunea sa anterioară Tratatului de la Lisabona, nu susțin în acțiunea lor că prejudiciul a cărui reparare o urmăresc își are originea, în tot sau în parte, în adoptarea Poziției comune 2004/161. Aceștia susțin că acest prejudiciu rezultă din adoptarea Regulamentului nr. 314/2004. Or, o astfel de situație nu se regăsește în ceea ce privește pretinsul prejudiciu care rezultă din detenția primului reclamant pe aeroportul Heathrow, întrucât Regulamentul nr. 314/2004 nu cuprinde nicio dispoziție prin care să se interzică intrarea primului reclamant în Regatul Unit sau tranzitul lui prin teritoriul acestui stat.

46      Prin urmare, trebuie să se conchidă că nu există nicio legătură de cauzalitate între comportamentul imputat instituțiilor Uniunii în cadrul acțiunii, și anume adoptarea Regulamentului nr. 412/2007, despre care se pretinde că ar fi afectat de nelegalitate, și prejudiciul invocat de primul reclamant ca urmare a acestui incident (a se vedea punctul 21 de mai sus, prima, a treia și a șasea liniuță). În consecință, deoarece una dintre condițiile cumulative necesare pentru angajarea răspunderii Uniunii potrivit articolului 340 al doilea paragraf TFUE nu este îndeplinită, trebuie să se respingă ca nefondată acțiunea, în măsura în care prin aceasta se solicită repararea prejudiciului pretins suferit de primul reclamant din cauza detenției sale pe aeroportul Heathrow, cu alte cuvinte, în concret, în măsura în care vizează cheltuielile de călătorie și pentru camera de hotel efectuate de primul reclamant, cheltuielile de judecată efectuate de acesta pentru a contesta în fața instanțelor competente din Regatul Unit decizia prin care i s‑a refuzat accesul în acest stat membru și prejudiciul „nepatrimonial”, cu alte cuvinte moral, pe care pretinde că l‑a suferit ca urmare a acestui incident (a se vedea punctul 21 de mai sus, prima, a treia și, respectiv, a șasea liniuță).

 Cu privire la celelalte prejudicii invocate

47      În ceea ce privește celelalte prejudicii invocate, trebuie analizate diferitele motive pe care reclamanții le invocă pentru a determina dacă în speță este îndeplinită condiția necesară pentru angajarea răspunderii Uniunii în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE referitoare la nelegalitatea comportamentului invocat.

48      Reclamanții se întemeiază pe mai multe motive pentru a demonstra caracterul nelegal al comportamentului Consiliului și al Comisiei care constă în adoptarea Regulamentelor nr. 314/2004 și nr. 412/2007. În primul rând, aceștia invocă, în esență, o eroare vădită de apreciere a instituțiilor Uniunii, în sensul că au considerat că numele primului reclamant trebuia inclus pe lista persoanelor vizate de înghețarea activelor instituită prin Regulamentul nr. 314/2004. În al doilea rând, aceștia invocă o nemotivare a regulamentelor atacate în ceea ce îl privește pe primul reclamant, ceea ce ar încălca dreptul la apărare al acestuia și l‑ar priva de orice protecție jurisdicțională efectivă. În al treilea rând, aceștia invocă un abuz de putere. În al patrulea rând, ei invocă o încălcare a dreptului la apărare al primului reclamant, în ceea ce privește mai precis problema menținerii includerii numelui său în anexa III la Regulamentul nr. 314/2004, ceea ce, în opinia lor, ar fi trebuit să facă obiectul unei reexaminări regulate din partea instituțiilor respective.

49      Pentru dezvoltarea acestor diferite motive, reclamanții pleacă de la premisa potrivit căreia simplul fapt că primul reclamant a fost ministru adjunct nu era un temei suficient pentru a justifica includerea numelui său în anexa III la Regulamentul nr. 314/2004 și înghețarea activelor sale. Aceștia impută instituțiilor Uniunii atât o eroare vădită de apreciere, în sensul că ele s‑ar fi întemeiat în mod greșit pe acest simplu fapt pentru a conchide că primul reclamant era responsabil pentru grave încălcări ale drepturilor omului, cât și o încălcare a obligației de motivare, în sensul că ar fi omis să furnizeze o motivare suficientă pentru înghețarea activelor sale. Motivul întemeiat pe un pretins abuz de putere este de asemenea fondat, în esență, pe același temei. În ceea ce privește instituțiile pârâte, acestea consideră că includerea numelui primului reclamant în anexa III la Regulamentul nr. 314/2004 a fost decisă în mod legal pe singurul temei al calității sale de ministru adjunct, fără să fi fost necesară justificarea prin referire la alte elemente de probă.

50      Această argumentație a reclamanților pune problema liminară a identificării motivelor care au justificat înghețarea activelor persoanelor vizate prin Regulamentul nr. 314/2004, printre care se număra și numele primului reclamant în urma adoptării Regulamentului nr. 412/2007. În mod concret, este vorba de a stabili dacă, potrivit concepției autorilor acestei măsuri, înghețarea activelor instituită era justificată, în privința primului reclamant, exclusiv de calitatea sa de membru al guvernului din Zimbabwe sau și de alte motive, care trebuie, dacă este cazul, să fie identificate.

 Cu privire la motivele înghețării activelor primului reclamant și la respectarea obligației de motivare

51      Trebuie amintit mai întâi că Regulamentul nr. 314/2004 a fost adoptat în temeiul articolelor 60 CE și 301 CE. Articolul 60 alineatul (1) CE prevede că, „[î]n cazul în care, în situațiile menționate la articolul 301 [CE], este considerată necesară o acțiune a Comunității, Consiliul, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 301 [CE], poate adopta în raport cu țările terțe respective măsurile urgente necesare în ceea ce privește circulația capitalurilor și plățile”. La articolul 301 CE se prevede că, „[î]n cazul în care o poziție comună sau o acțiune comună, adoptată în conformitate cu dispozițiile Tratatului [UE, în versiunea sa anterioară Tratatului de la Lisabona] referitoare la [PESC], prevede o acțiune a Comunității care urmărește să întrerupă sau să reducă, în tot sau în parte, relațiile economice cu una sau mai multe țări terțe, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, adoptă măsurile urgente necesare”.

52      Potrivit jurisprudenței Curții, având în vedere modul de redactare a articolelor 60 CE și 301 CE, în special expresiile „în raport cu țările terțe respective” și „cu una sau mai multe țări terțe” din cuprinsul acestora, dispozițiile menționate vizează adoptarea de măsuri împotriva unor țări terțe, această din urmă noțiune putând să includă conducerea unei astfel de țări, precum și indivizii și entitățile care sunt asociate acestei conduceri sau care sunt controlate direct sau indirect de aceasta (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rec., p. I‑6351, punctul 166, și Hotărârea din 13 martie 2012, Tay Za/Consiliul, C‑376/10 P, punctul 53).

53      Este necesar să se amintească și considerentele (4) și (5) ale Regulamentului nr. 314/2004, care explică motivele adoptării, printre altele, a articolului 6 din regulamentul menționat, al cărui conținut este amintit la punctul 5 de mai sus. Aceste considerente au următorul cuprins:

„(4)      Măsurile restrictive prevăzute de Poziția comună 2004/161/PESC […] impun înghețarea fondurilor, a altor active financiare și a resurselor economice care aparțin membrilor guvernului din Zimbabwe și oricărei persoane fizice sau juridice, oricărei entități sau oricărui organism care le sunt asociate.

(5)      Aceste măsuri intră în domeniul de aplicare al [T]ratatului [CE]. În consecință, în scopul evitării denaturării concurenței, este necesar un act comunitar pentru aplicarea acestora la nivel comunitar […]”

54      În ceea ce privește Regulamentul nr. 412/2007, considerentul (2) al acestuia menționează doar că „Decizia 2007/235/PESC […] modifică anexa la Poziția comună 2004/161/PESC” și că „[a]nexa III la Regulamentul […] nr. 314/2004 ar trebui, prin urmare, modificată în consecință”. Regulamentul nr. 412/2007 nu cuprinde decât două articole, articolul 1 din regulamentul respectiv care modifică, în conformitate cu anexa sa, doar anexa III la Regulamentul nr. 314/2004 și articolul 2 din același regulament, care precizează data intrării în vigoare a acestuia.

55      Trebuie de asemenea să se țină seama de dispozițiile Poziției comune 2004/161 și ale Deciziei 2007/235, rezumate la punctul 2 și, respectiv, la punctul 8 de mai sus, care fac parte din contextul adoptării Regulamentelor nr. 314/2004 și nr. 412/2007 și care au fost publicate în Jurnalul Oficial.

56      În această privință, este necesar să se amintească și textul considerentelor (2), (6) și (7) ale Poziției comune 2004/161, care au următorul cuprins:

„(2)      De asemenea, prin Poziția comună 2002/145/PESC, Consiliul a impus o interdicție de călătorie și o măsură de înghețare a activelor împotriva Guvernului Zimbabwe și a persoanelor care se fac vinovate în mare măsură de încălcări grave ale drepturilor omului, ale libertății de exprimare și de asociere, precum și ale libertății de întrunire pașnică.

[…]

(6)      Având în vedere degradarea constantă a situației drepturilor omului din Zimbabwe, este necesară reînnoirea măsurilor restrictive adoptate de Uniune […]

(7)      Aceste măsuri restrictive vizează încurajarea persoanelor care fac obiectul acestora să respingă politicile al căror efect este suprimarea drepturilor omului și a libertății de exprimare și care împiedică buna guvernare.”

57      Reiese cu claritate din coroborarea considerentelor și a dispozițiilor sus‑menționate că, prin adoptarea articolului 6 din Regulamentul nr. 314/2004, Consiliul intenționa să înghețe activele „membrilor guvernului din Zimbabwe”, ale căror nume erau menționate în anexa III la regulamentul menționat, având în vedere numai calitatea lor de membri ai guvernului respectivului stat. Acest lucru este demonstrat, printre altele, de trimiterea, de la considerentul (2) și de la articolul 5 alineatul (1) din Poziția comună 2004/161, la două categorii distincte de persoane care trebuie să facă obiectul unei măsuri de înghețare a activelor, și anume, pe de o parte, membrii guvernului din Zimbabwe și, pe de altă parte, „persoanele care se fac vinovate în mare măsură de încălcări grave ale drepturilor omului, ale libertății de exprimare și de asociere, precum și ale libertății de întrunire pașnică”.

58      Modificarea poziției referitoare la primul reclamant din anexa la Poziția comună 2004/161 și [din anexa III] la Regulamentul nr. 314/2004, realizată prin Decizia 2007/455 și, respectiv, prin Regulamentul nr. 777/2007 (a se vedea punctele 10 și 12 de mai sus), nu poate să conducă la o concluzie diferită. Astfel, adăugarea expresiei „în această calitate” la această poziție arată că, în ceea ce privește primul reclamant, simpla calitate de membru al unui guvern implicat în activități care aduc atingere democrației, respectării drepturilor omului și statului de drept este cea care a justificat ca el să fie vizat de măsurile în discuție prin respectiva poziție comună. Cu alte cuvinte, este vorba în mod evident despre o simplă precizare, iar nu despre o modificare a acestei justificări.

59      Nici argumentele invocate în sens contrar de reclamanți nu pot conduce la o concluzie diferită.

60      În primul rând, aceștia se referă la considerentul (2) al Regulamentului nr. 314/2004, care are următorul cuprins:

„Consiliul consideră că Guvernul Zimbabwe continuă să aducă atingeri grave drepturilor omului. Așadar, Consiliul consideră că este necesar, atât timp cât aceste încălcări continuă, să aplice în continuare măsuri restrictive împotriva Guvernului Zimbabwe și a persoanelor care se fac responsabile în primul rând de aceste încălcări.”

61      Potrivit reclamanților, această referire este conformă cu contextul regulamentului menționat, având în vedere și trimiterea, de la considerentul (3) al Poziției comune 2004/161, la o altă poziție comună adoptată anterior și care „extinde […] măsurile restrictive [adoptate de Poziția comună 2002/145] la alte persoane care se fac responsabile în mare măsură de […] încălcările” menționate în considerentul (2) al Poziției comune 2004/161.

62      Argumentul pe care reclamanții se străduiesc să îl deducă din considerentele sus‑menționate nu poate fi admis. Referirea în considerentul (2) al Regulamentului nr. 314/2004 la împrejurarea că, potrivit Consiliului, guvernul din Zimbabwe continuă să aducă atingeri grave drepturilor omului nu înseamnă că Consiliul imputa în mod individual fiecărui membru al guvernului menționat încălcări specifice ale drepturilor omului, pentru care acest membru s‑ar face personal responsabil. O asemenea referire este pe deplin compatibilă cu decizia de a impune tuturor membrilor guvernului în discuție o înghețare a activelor lor ca urmare a simplei calități de membru al unui guvern, responsabil, în această calitate, că a adus atingere drepturilor omului.

63      Această lectură a considerentului în cauză este confirmată de a doua frază a acestuia, care face clar distincție între „Guvernul Zimbabwe” și „persoanele care se fac responsabile în primul rând de aceste încălcări”, ceea ce, cu o altă exprimare, constă în reluarea distincției despre care s‑a discutat deja la punctul 57 de mai sus.

64      În plus, considerentul (3) al Poziției comune 2004/161, de asemenea invocat de reclamanți, este lipsit de pertinență, în măsura în care constă într‑o simplă amintire a conținutului unei alte poziții comune care a modificat Poziția comună 2002/145. Este necesar să se amintească, în această privință, că durata validității acestei ultime poziții comune a expirat la 20 februarie 2004 și că ea a fost înlocuită de Poziția comună 2004/161.

65      În al doilea rând, reclamanții se referă la articolul 4 alineatul (1) din Poziția comună 2004/161 (a se vedea punctul 2 de mai sus). Aceștia susțin că doar calitatea de ministru adjunct a primului reclamant nu demonstrează implicarea sa în activități care aduc atingere în mod grav democrației, respectării drepturilor omului și statului de drept din Zimbabwe.

66      Acest argument trebuie să fie de asemenea respins. Articolul 4 alineatul (1) din Poziția comună 2004/161 privește interzicerea, în privința persoanelor fizice al căror nume este menționat în anexa la respectiva poziție comună, să intre pe teritoriul statelor membre sau să treacă ori să îl tranziteze. Este vorba, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 44 de mai sus, de o măsură pe care statele membre trebuie să o ia ele însele. Regulamentul nr. 314/2004 nu cuprinde nicio dispoziție în acest sens. În consecință, chiar dacă s‑ar admite că interdicția vizată la articolul 4 din respectiva poziție comună nu a fost impusă persoanelor în cauză, printre care primul reclamant, având în vedere numai calitatea lor de membri ai guvernului din Zimbabwe, acest simplu fapt este fără pertinență pentru motivele impunerii, acelorași persoane, a unei înghețări de active. Astfel, articolul 5 alineatul (1) din aceeași poziție comună, referitor la înghețarea activelor, al cărui cuprins este amintit la punctul 2 de mai sus, nu conține o referire la activitățile membrilor guvernului din Zimbabwe, analoagă celei care figurează la articolul 4 alineatul (1) din aceeași poziție comună.

67      În al treilea rând, reclamanții se referă, pe de o parte, la faptul că, la data eliminării numelui său din anexa III la Regulamentul nr. 314/2004 (a se vedea punctul 12 de mai sus), primul reclamant era în continuare ministru adjunct și a continuat să exercite această funcție chiar după această eliminare și, pe de altă parte, la faptul că altor miniștri sau miniștri adjuncți, membri ai guvernului din Zimbabwe numiți în februarie 2009, nu li s‑a aplicat o măsură de înghețare analoagă a activelor lor. În opinia reclamanților, din aceasta rezultă că postul de ministru adjunct ocupat de primul dintre aceștia nu era, în sine, suficient pentru a justifica includerea numelui său pe lista persoanelor vizate de măsura înghețării activelor lor impusă prin Regulamentul nr. 314/2004.

68      În această privință, este necesar să se arate că părțile nu contestă că, ulterior includerii numelui primului reclamant pe lista persoanelor vizate de înghețarea activelor impusă prin Regulamentul nr. 314/2004, situația politică din Zimbabwe a cunoscut o evoluție importantă odată cu semnarea, la 15 septembrie 2008, a Global Political Agreement (acord politic global, denumit în continuare „GPA”) între, pe de o parte, partidul care a format guvernul, Zanu PF, și, pe de altă parte, două formațiuni ale partidului de opoziție, MDC. GPA prevede, printre altele, numirea domnului Morgan Tsvangirai, lider al MDC, în postul de prim‑ministru, precum și numirea unui nou guvern, compus din doi viceprim‑miniștri, propuși de cele două formațiuni ale MDC, 31 de miniștri, dintre care 15 propuși de Zanu PF și 16 propuși de cele două formațiuni ale MDC, precum și 15 miniștri adjuncți, dintre care 8 propuși de Zanu PF și 7 propuși de cele două formațiuni ale MDC. Numirea acestui nou guvern a avut loc până la urmă în februarie 2009.

69      Ținând seama de această evoluție importantă, nu poate fi invocată împrejurarea că numele miniștrilor numiți ca membri ai guvernului din Zimbabwe ulterior încheierii GPA nu au fost incluse pe lista persoanelor vizate de înghețarea activelor lor prevăzută de Regulamentul nr. 314/2004 pentru a pretinde, cum procedează reclamanții, că, în anul 2007, când primului reclamant i s‑a aplicat o astfel de măsură de înghețare, Consiliul nu înțelegea să înghețe activele sale numai pentru motivul că el era membru al guvernului din Zimbabwe. Această considerație este făcută sub rezerva examinării, în continuare, a legalității atât a deciziei de înghețare a activelor primului reclamant, cât și a deciziei de a nu ridica, în ceea ce îl privește, această măsură în februarie 2009. Este vorba aici de probleme distincte de cea a identificării motivelor care au justificat includerea numelui primului reclamant pe lista persoanelor ale căror active au fost înghețate în temeiul Regulamentului nr. 314/2004.

70      Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se conchidă că primului reclamant i s‑a aplicat o măsură de înghețare a activelor numai pentru motivul că avea calitatea de ministru adjunct. Această concluzie permite să se respingă de la bun început, ca nefondat, motivul reclamanților întemeiat pe încălcarea obligației de motivare. Astfel, în măsura în care, astfel cum reiese din considerațiile prezentate mai sus, Regulamentul nr. 314/2004 arată clar că Consiliul înțelegea să înghețe activele membrilor guvernului din Zimbabwe și în măsura în care anexa III la același regulament, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul nr. 412/2007, menționează calitatea de ministru adjunct a primului reclamant, trebuie să se conchidă că el cuprinde o expunere suficientă a motivelor care au justificat înghețarea activelor acestuia din urmă.

71      Împrejurarea dacă Consiliul a considerat în mod întemeiat că această calitate a primului reclamant era suficientă pentru a justifica, numai ea, înghețarea activelor nu privește respectarea obligației de motivare, ci privește temeinicia acestei motivări, aspect care ține de legalitatea pe fond a actului în litigiu (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 67, și Hotărârea din 22 martie 2001, Franța/Comisia, C‑17/99, Rec., p. I‑2481, punctul 35). Această chestiune este cea care trebuie examinată în continuare, ceea ce impune să se procedeze la o examinare a motivelor reclamanților întemeiate pe o eroare vădită de apreciere și pe un abuz de putere.

 Cu privire la motivele întemeiate pe o eroare vădită de apreciere și pe un abuz de putere

72      Tribunalul a statuat deja în Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul (T‑390/08, Rep., p. II‑3967, punctul 36), că, în ceea ce privește normele generale care definesc condițiile de aplicare a măsurilor restrictive, Consiliul dispune de o largă putere de apreciere în privința elementelor care trebuie luate în considerare în vederea adoptării unor sancțiuni economice și financiare în temeiul articolelor 60 CE și 301 CE, conform unei poziții comune adoptate în cadrul politicii externe și de securitate comune (PESC). În special, întrucât instanța comunitară nu poate substitui aprecierea Consiliului cu propria apreciere asupra probelor, faptelor și împrejurărilor care justifică adoptarea unor astfel de măsuri, controlul exercitat de Tribunal trebuie să se limiteze la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a exactității materiale a situației de fapt, precum și a absenței unei erori vădite în aprecierea faptelor și a unui abuz de putere. Acest control restrâns se aplică în special în privința aprecierii considerațiilor de oportunitate pe care se bazează astfel de măsuri.

73      Trebuie totuși să se țină seama, și în acest context, de jurisprudența referitoare la noțiunea de țări terțe, în sensul articolelor 60 CE și 301 CE, citată la punctul 52 de mai sus. În consecință, în exercitarea puterii largi de apreciere în materie, desigur, Consiliul poate, atunci când intenționează să adopte în temeiul acestor articole măsuri restrictive împotriva conducătorilor unei astfel de țări, precum și a indivizilor și a entităților care sunt asociate acestor conducători sau care sunt controlați direct sau indirect de aceștia, să definească mai larg sau mai restrâns cercul conducătorilor și asociații acestora care vor face obiectul măsurilor care urmează a fi adoptate, dar el nu poate să extindă domeniul de aplicare al măsurilor respective la persoane sau la entități care nu se încadrează în una sau în cealaltă dintre categoriile sus‑menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea Tay Za/Consiliul, punctul 52 de mai sus, punctul 63).

74      Pe de altă parte, în cazul în care Consiliul definește în mod abstract criteriile care pot justifica includerea numelui unei persoane sau al unei entități pe lista cuprinzând numele persoanelor sau ale entităților care fac obiectul măsurilor restrictive adoptate în temeiul celor două articole sus‑menționate, Tribunalul trebuie să verifice, pe baza motivelor invocate de persoana sau de entitatea în cauză ori, dacă este cazul, invocate din oficiu, dacă situația sa corespunde criteriilor abstracte definite de Consiliu. Acest control cuprinde aprecierea faptelor și a circumstanțelor invocate pentru justificarea includerii numelui persoanei sau al entității în cauză pe lista cuprinzând numele celor care fac obiectul măsurilor restrictive, precum și verificarea elementelor de probă și a informațiilor pe care se bazează această apreciere. Tribunalul trebuie de asemenea să se asigure cu privire la respectarea dreptului la apărare și a obligației de motivare în această privință, precum și, dacă este cazul, la temeinicia considerațiilor imperative invocate în mod excepțional de Consiliu pentru a nu îndeplini aceste obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 72 de mai sus, punctul 37).

75      În speță, nu se contestă de către părți că, la data includerii numelui său în anexa III la Regulamentul nr. 314/2004, primul reclamant era ministru adjunct în Zimbabwe și că a păstrat această calitate întreaga perioadă în care numele său era menționat în această anexă.

76      Reclamanții susțin că trebuie „stabilit în ce măsură un ministru adjunct are o putere executivă” și invocă mai multe considerații pentru a demonstra că autoritatea primului reclamant era „strict limitată la responsabilități care țin de portofoliul său” și că nu exista nicio „legătură între portofoliile ministeriale ale [primului reclamant] și restricțiile privind drepturile omului, statul de drept sau democrația”.

77      Or, Tribunalul consideră că un ministru adjunct face parte din „conducerea” unei țări terțe, în speță Zimbabwe, în sensul jurisprudenței citate la punctul 52 de mai sus, și din „membrii guvernului” acestei țări, în sensul Poziției comune 2004/161 și al Regulamentului nr. 314/2004. În consecință, nu se poate imputa instituțiilor Uniunii nicio eroare de fapt, în măsura în care au aplicat primului reclamant măsura restrictivă a înghețării activelor sale ca urmare a numirii sale în calitatea de ministru adjunct.

78      În aceste condiții, argumentele reclamanților rezumate la punctul 76 de mai sus nu pot fi examinate sub unghiul unei eventuale erori vădite de apreciere a Consiliului, întrucât acesta a prevăzut, la adoptarea Regulamentului nr. 314/2004, o măsură restrictivă care constă într‑o înghețare a activelor lor, față de toți membrii guvernului din Zimbabwe, fără a face distincție între cei ale căror activități sau competențe ar prezenta o legătură cu gravele încălcări ale drepturilor omului în această țară constatate de Consiliu [a se vedea considerentul (1) al Regulamentului nr. 314/2004] și cei pentru care nu se putea stabili o legătură de această natură.

79      În această privință, trebuie să se observe că în mod eronat reclamanții susțin că prezenta cauză „nu privește o pretinsă nelegalitate în formularea normelor” care reglementează includerea numelui unei persoane pe lista persoanelor vizate de o înghețare a activelor lor, ci aplicarea normelor respective. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 77 de mai sus, ținând seama de criteriul reținut în speță, care privește simpla calitate de membru al guvernului din Zimbabwe a persoanei interesate, normele pertinente au fost aplicate corect în speță.

80      În ceea ce privește chestiunea dacă Consiliul a săvârșit o eroare vădită de apreciere în formularea normelor respective, Tribunalul apreciază, ținând seama, pe de o parte, de obiectivul înghețării activelor în litigiu, care constă în „încurajarea persoanelor care fac obiectul acestora să respingă politicile al căror efect este suprimarea drepturilor omului și a libertății de exprimare și care împiedică buna guvernare” [considerentul (7) al Poziției comune 2004/161, a se vedea punctul 56 de mai sus], și, pe de altă parte, de puterea largă de apreciere a Consiliului în domeniu (a se vedea punctul 72 de mai sus), că o astfel de eroare nu poate fi imputată Consiliului.

81      Reclamanții susțin că angajamentul unui individ în mecanismele democratice ale țării sale, în care democrația funcționează imperfect și în prezența unor grave încălcări ale drepturilor omului și ale statului de drept, nu poate justifica adoptarea, în privința sa, a unor măsuri restrictive. Teza contrară ar face un deserviciu democrației.

82      Acest argument nu poate fi admis. Astfel cum rezultă din considerentele și din dispozițiile menționate la punctele 1-8 de mai sus, la momentul instituirii prin Regulamentul nr. 314/2004 a măsurii în litigiu a înghețării activelor, precum și la momentul includerii în anul 2007 a numelui reclamantului pe lista persoanelor vizate de această măsură, Consiliul considera că guvernul din Zimbabwe se făcea răspunzător de grave încălcări ale drepturilor omului în această țară. Ținând seama de această considerație, pe care reclamanții nu urmăresc să o pună în discuție, Consiliul putea, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, să considere că o persoană interesată de o participare în „mecanismele democratice ale țării sale” nu trebuia să devină membru al unui astfel de guvern înainte ca acesta sau un altul care l‑ar înlocui să respingă politicile al căror efect era suprimarea drepturilor omului și a libertății de exprimare și care împiedicau buna guvernare.

83      Reclamanții susțin și că noțiunea „sancțiuni punctuale”, din care face parte înghețarea în litigiu a activelor, implică în mod necesar luarea în considerare a activităților individuale ale persoanelor vizate. În opinia acestora, obiectivul unor astfel de sancțiuni este de a identifica persoanele care se fac responsabile de încălcările în discuție ale drepturilor omului.

84      Reclamanții fac trimitere, în plus, la documentul 15114/05 al Consiliului intitulat „Orientările Uniunii Europene referitoare la aplicarea și la evaluarea măsurilor restrictive (sancțiunilor) în cadrul politicii externe și de securitate comune a UE”, a căror copie este anexată la cererea introductivă.

85      Aceștia invocă în special punctul 14 din documentul menționat, care, sub titlul „Măsuri precise”, are următorul cuprins:

„Măsurile adoptate trebuie să vizeze persoanele identificate ca fiind responsabile de politicile sau de acțiunile care au determinat decizia UE de a impune măsuri restrictive. Astfel de măsuri precise sunt mai eficace decât măsurile impuse fără deosebire și minimalizează consecințele negative pentru persoanele care nu se fac responsabile de aceste politici și acțiuni.”

86      Este necesar să se amintească în această privință că articolele 60 CE și 301 CE vizează, prin însăși textul lor, țările terțe. Într‑un astfel de context, se pune problema unor „sancțiuni punctuale” atunci când măsurile restrictive adoptate în temeiul acestor două articole nu vizează întreaga țară în cauză și toate persoanele care au reședința în această țară sau au cetățenia acesteia, ci numai persoanele identificate ca fiind responsabile de politicile sau de acțiunile care sunt la originea impunerii măsurilor respective. Tocmai aceasta demonstrează punctul 14 din documentul 15114/05 al Consiliului, invocat de reclamanți.

87      Problema esențială care se pune este numai identificarea persoanelor responsabile în discuție care pot face obiectul sancțiunilor punctuale. Or, din jurisprudența Curții reiese că conducătorii unei țări terțe, precum și persoanele care sunt asociate acestor conducători pot face obiectul unor astfel de sancțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea Tay Za/Consiliul, punctul 52 de mai sus, punctul 68). Cu alte cuvinte, potrivit acestei jurisprudențe, conducătorii respectivi și persoanele care le sunt asociate sunt considerați responsabili de politicile sau de acțiunile care se află la originea măsurilor restrictive în cauză, independent de implicarea lor personală în punerea în aplicare a respectivelor politici și acțiuni. Această concluzie se impune cu atât mai mult în ceea ce privește membrii guvernului unei țări terțe care, independent de competențele individuale în cadrul acestui guvern, trebuie să își asume responsabilitatea colectivă a politicii duse de acest guvern și a tuturor acțiunilor desfășurate de acesta.

88      În consecință, argumentele reclamanților referitoare la măsurile restrictive în litigiu, întemeiate pe caracterul lor de sancțiuni punctuale, precum și pe documentul 15114/05 al Consiliului, trebuie respinse. Nu este necesar, în consecință, să se discute implicațiile pentru prezenta cauză a împrejurării că documentul 15114/05 al Consiliului este ulterior datei adoptării Regulamentului nr. 314/2004.

89      Pe de altă parte, având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se respingă ansamblul argumentelor reclamanților întemeiate pe activitățile personale ale primului reclamant. Astfel, cel mult, aceste argumente, în cazul în care ar fi fondate, ar tinde să demonstreze că primul reclamant nu era implicat personal în politicile și în acțiunile guvernului din Zimbabwe vizate de măsurile în litigiu și că el a exercitat, atât ca persoană privată, cât și în calitatea sa de ministru, o influență pozitivă asupra țării sale. Astfel de împrejurări nu sunt suficiente pentru a demonstra că Consiliul a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a decis să îi supună pe toți membrii guvernului din Zimbabwe unei înghețări a activelor lor, fără să facă deosebire între cei care erau implicați personal în încălcări ale drepturilor omului și cei care nu erau implicați în acestea.

90      Nu sunt suficiente, în această privință, nici afirmațiile reclamanților potrivit cărora primul reclamant a susținut personal anumiți fermieri albi care erau amenințați cu expulzarea de pe pământurile lor.

91      Trebuie observat, în această privință, că elementele de probă pe care reclamanții le invocă în acest sens constau în scrisori sau declarații în parte anterioare numirii primului reclamant în calitate de ministru adjunct. În ceea ce privește unele elemente care au o dată ulterioară acestei numiri, din conținutul lor nu rezultă clar dacă se referă la evenimente anterioare sau ulterioare numirii respective.

92      În orice caz, chiar dacă s‑ar admite pe baza elementelor menționate mai sus că, ulterior numirii sale în calitatea de ministru adjunct, primul reclamant a continuat să sprijine unii fermieri albi amenințați cu expulzarea, acest singur fapt este vădit insuficient pentru a permite să se concluzioneze în sensul că acesta desfășura, în cadrul guvernului din Zimbabwe, o politică distinctă, îndreptată clar într‑un sens contrar încălcărilor drepturilor omului de care se făcea responsabil acest guvern și având ca obiect încetarea acestor încălcări. Or, numai în această ultimă ipoteză s‑ar putea pune problema unei erori vădite de apreciere a Consiliului în măsura în care a omis să distingă între două curente diferite în cadrul aceluiași guvern și a impus fără deosebire o măsură de înghețare a activelor tuturor acestor membri.

93      Considerațiile de mai sus permit să se respingă ca nefondate atât motivul reclamanților întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, cât și cel întemeiat pe un abuz de putere, în măsura în care ele vizează includerea numelui primului reclamant pe lista persoanelor vizate de înghețarea activelor impusă prin Regulamentul nr. 314/2004.

94      În special, în ceea ce privește motivul întemeiat pe un abuz de putere, trebuie amintit că un act reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele declarate sau de a eluda o procedură special prevăzută pentru a răspunde circumstanțelor cauzei (a se vedea Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 72 de mai sus, punctul 50 și jurisprudența citată).

95      Or, reclamanții nu au invocat argumente și nici nu au adus elemente de probă pentru a demonstra că, prin impunerea împotriva membrilor guvernului din Zimbabwe a unei înghețări a activelor lor și prin includerea numelui primului reclamant pe lista persoanelor vizate de această înghețare, Consiliul și Comisia urmăreau un alt scop decât cel de a încuraja persoanele în cauză să respingă politicile al căror efect este suprimarea, în această țară, a drepturilor omului și a libertății de exprimare și care împiedică buna guvernare. Prin urmare, nu poate fi vorba, în speță, despre un abuz de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 72 de mai sus, punctul 50).

96      În realitate, argumentele invocate de reclamanți în cadrul dezvoltării motivului lor întemeiat pe un abuz de putere vizează, în esență, să demonstreze o eroare vădită de apreciere. Aceste argumente au fost analizate sub acest unghi și au fost respinse.

97      Trebuie să se examineze în continuare acțiunea, în măsura în care aceasta vizează în special chestiunea menținerii numelui primului reclamant pe lista cuprinzând numele persoanelor vizate de o înghețare a activelor lor. Mai precis, este vorba să se determine dacă Consiliul și Comisia nu au săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că nu au radiat numele primului reclamant de pe lista respectivă anterior datei de 23 februarie 2011. Va fi examinat de asemenea, în acest context, motivul reclamanților întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare al primului reclamant, în măsura în care se referă la această chestiune particulară.

 Cu privire la menținerea numelui primului reclamant pe lista cuprinzând numele persoanelor ale căror active au fost înghețate

98      Reclamanții amintesc că Poziția comună 2004/161 pe care Regulamentul nr. 314/2004 viza să o pună în practică se aplica pe o perioadă inițială de 12 luni, că aceasta era „revizuită în mod constant” și că durata ei a fost prelungită ulterior de mai multe ori (a se vedea punctele 3 și 4 de mai sus). Potrivit reclamanților, deși Regulamentul nr. 314/2004 nu prevedea o dată de expirare, nu era vorba decât despre o chestiune „de conveniență administrativă”, astfel cum ar reieși din cuprinsul punctului 31 din documentul 15114/05 al Consiliului, și necesitatea unei reexaminări constante și regulate s‑ar aplica și în ceea ce privește oportunitatea menținerii măsurilor restrictive prevăzute de regulamentul menționat.

99      Reclamanții adaugă că, din moment ce activele persoanelor în cauză erau deja înghețate, nu era necesar niciun element de surpriză, iar persoanele interesate precum, în speță, primul reclamant ar fi putut fi informate despre motivele și elementele de probă pertinente care justifică reînnoirea, în privința lor, a măsurilor restrictive și să aibă ocazia să solicite reexaminarea situației lor. Or, persoanele respective, printre care se număra și primul reclamant, nu ar fi dispus de o astfel de garanție procedurală și nici nu ar fi dovedit că o reexaminare a situației lor ar fi avut loc efectiv. Dreptul la apărare al primului reclamant ar fi fost total ignorat în perioada în care făcea obiectul măsurilor restrictive în litigiu, ceea ce ar fi vădit ilegal.

100    În speță, este neîndoielnic că exista o obligație a instituțiilor Uniunii de a reexamina regulat situația care a justificat adoptarea măsurilor restrictive în litigiu și oportunitatea prelungirii lor, în special în ceea ce privește primul reclamant. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât măsurile respective conțineau o limitare a folosinței dreptului de proprietate al persoanelor vizate, această restricție trebuind să fie, în plus, calificată drept considerabilă, având în vedere domeniul de aplicare general al înghețării în litigiu a activelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, punctul 52 de mai sus, punctul 358).

101    Pentru acest motiv, durata validității Poziției comune 2004/161 a fost limitată inițial la un an și necesita, în vederea prelungirii sale, o nouă decizie a Consiliului, luată în mod obligatoriu în urma reexaminării situației. Pe de altă parte, după cum susțin în mod întemeiat reclamanții, faptul că durata validității Regulamentului nr. 314/2004 nu era limitată în timp era justificat de motive de simplă conveniență administrativă.

102    Punctul 31 din documentul 15114/05 al Consiliului menționa în această privință următoarele:

„În cazul în care instrumentul juridic PESC cuprinde o dată de expirare, necesitatea de a menționa o dată de expirare în regulamentele de punere în aplicare a acestui instrument juridic nu este totuși evidentă;

–        întrucât regulamentele pun în aplicare actul PESC, abrogarea lor se impune dacă instrumentul juridic PESC nu mai este aplicabil […] În această situație, regulamentele pot fi abrogate cu efect retroactiv, dar este preferabil ca perioada în discuție să fie cât mai scurtă.

–        în cazul în care instrumentul juridic PESC ulterior prelungește măsurile, modificarea datei de expirare a regulamentului sau adoptarea unuia nou care să cuprindă aceleași dispoziții juridice reprezintă doar o sarcină administrativă care trebuie evitată. În special atunci când aceste decizii de ultim moment sunt adoptate în ceea ce privește prelungirea măsurilor poate exista o perioadă în care măsurile nu sunt aplicabile în așteptarea modificării sau adoptării unui regulament […]

Este, așadar, preferabil ca regulamentul să rămână în vigoare până la abrogarea sa.”

103    Cu toate acestea, este evident că, deși durata de validitate a Regulamentului nr. 314/2004 nu a fost limitată în timp, în cazul în care durata de validitate a Poziției comune 2004/161, pe care acest regulament trebuia să o pună în aplicare, nu ar fi prelungită, atât în integralitatea sa, cât și în ceea ce privește numai unele dintre persoanele vizate de aceasta, Consiliul și Comisia ar abroga, în ceea ce privește persoanele în cauză, și Regulamentul nr. 314/2004. Acest lucru este admis, cel puțin implicit, la punctul 31 din documentul 15114/05 al Consiliului, citat mai sus.

104    Pe de altă parte, în memoriul în apărare, Consiliul nu contestă existența unei obligații de reexaminare regulată a măsurilor restrictive în litigiu, dar susține că ele au făcut în realitate obiectul unei astfel de reexaminări care, cu toate acestea, nu a pus în evidență motive care ar fi putut justifica abrogarea lor anterior datei de 15 februarie 2011, în ceea ce privește primul reclamant. Cât privește Comisia, aceasta subliniază că rolul său se limitează la executarea actelor adoptate de Consiliu.

105    Întrucât reclamanții invocă o încălcare a dreptului la apărare al primului reclamant în contextul reexaminării regulate a măsurilor în litigiu, este necesar să se amintească că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că respectarea dreptului la apărare, în orice procedură deschisă împotriva unei persoane și care este de natură să ducă la un act care cauzează un prejudiciu acesteia, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii și trebuie să fie asigurat chiar și în lipsa unei reglementări privind procedura în cauză (a se vedea Hotărârea Curții din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia, 234/84, Rec., p. 2263, punctul 27, și Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Comisia/De Bry, C‑344/05 P, Rec., p. I‑10915, punctul 37). Acest principiu impune ca persoanei în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra unor elemente care ar putea fi reținute împotriva sa în actul care trebuie adoptat (Hotărârea Comisia/De Bry, citată anterior, punctul 38).

106    Cu toate acestea, în contextul unei acțiuni în anulare, dintr‑o jurisprudență de asemenea constantă reiese că, pentru ca o astfel de încălcare a dreptului la apărare să determine anularea actului în cauză, trebuie ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi condus la un rezultat diferit (Hotărârea Curții din 21 martie 1990, Belgia/Comisia, C‑142/87, Rec., p. I‑959, punctul 48, și Ordonanța Curții din 18 octombrie 2001, Kish Glass/Comisia, C‑241/00 P, Rec., p. I‑7759, punctul 36).

107    Într‑o situație precum cea din speță, în care reclamantul solicită, printr‑o acțiune în despăgubire, repararea prejudiciului pe care pretinde că l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării unui act sau a prelungirii validității acestuia cu încălcarea dreptului său la apărare și în care reclamantul nu a formulat o acțiune în anulare împotriva actului în discuție, atât din jurisprudența citată la punctul 106 de mai sus, cât și din considerațiile privind necesitatea existenței unei legături de cauzalitate între nelegalitatea pretinsă și prejudiciul invocat (a se vedea punctul 24 de mai sus) rezultă în mod logic că simpla invocare a unei pretinse încălcări a dreptului la apărare nu este suficientă pentru a demonstra temeinicia unei acțiuni în despăgubire. Trebuie să se explice și care sunt argumentele și elementele pe care persoana interesată le‑ar fi putut valorifica dacă dreptul său la apărare ar fi fost respectat și să demonstreze, dacă este cazul, că aceste argumente și elemente ar fi putut să conducă în cazul său la un rezultat diferit, cu alte cuvinte, în speță și în ceea ce privește primul reclamant, la o nereînnoire în privința sa a măsurii restrictive în litigiu de înghețare a activelor.

108    Or, trebuie să se constate că, în speță, reclamanții nu au respectat această cerință. Astfel, ei nu explică în înscrisurile lor care sunt argumentele sau elementele de probă pe care primul reclamant ar fi putut să le invoce dacă ar fi fost ascultat în prealabil la fiecare reînnoire anuală a validității Poziției comune 2004/161 și cum aceste argumente și elemente ar fi putut să conducă în ceea ce îl privește la un rezultat diferit, și anume radierea, la o dată anterioară datei de 15 februarie 2011, a numelui său de pe lista cuprinzând numele persoanelor care fac obiectul unei înghețări a activelor lor.

109    În consecință, fără a fi necesar să se stabilească dacă, astfel cum susțin reclamanții, Consiliul era obligat să îl asculte în prealabil pe primul reclamant la fiecare reînnoire anuală a validității Poziției comune 2004/161, în măsura în care aceasta îl privea, trebuie să se respingă ca nefondat motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al primului reclamant cu ocazia reînnoirii măsurilor restrictive în cauză.

110    Rămâne să se examineze în continuare problema dacă instituțiile Uniunii au săvârșit o eroare vădită de apreciere în măsura în care ele nu au radiat, anterior datei de 15 februarie 2011, numele primului reclamant de pe lista persoanelor supuse unei înghețări a activelor lor în conformitate cu Regulamentul nr. 314/2004, care pune în aplicare Poziția comună 2004/161.

111    Trebuie constatat că singurul element menționat în argumentația reclamanților care ar putea fi pertinent în această privință este faptul că niciunul dintre noii membri ai guvernului din Zimbabwe, numiți în februarie 2009, nu a fost supus unei înghețări a activelor analoagă celei la care a fost supus primul reclamant până la data de 15 februarie 2011. Trebuie astfel să se stabilească dacă instituțiile Uniunii au săvârșit o eroare vădită de apreciere întrucât nu au decis să radieze numele primului reclamant de pe lista cuprinzând numele persoanelor supuse unei înghețări a activelor lor atunci când ele au decis să nu includă pe această listă numele membrilor guvernului din Zimbabwe intrați în funcție în februarie 2009. Mai general, trebuie să se stabilească dacă menținerea numelui primului reclamant pe lista respectivă în cei doi ani care au urmat după această evoluție rezultă dintr‑o eroare vădită de apreciere.

112    În speță, trebuie admis că, în februarie 2009, alegerea Consiliului de a nu extinde măsurile restrictive vizate de Poziția comună 2004/161 la noii membri ai guvernului din Zimbabwe, intrați în funcție ulterior încheierii GPA, constituie o modificare importantă a poziției sale. Până la această evoluție, poziția Consiliului pare să fi fost că orice membru al guvernului din Zimbabwe trebuia să facă obiectul măsurilor restrictive, inclusiv în special înghețarea activelor, numai pentru motivul că el era membru al unui guvern care se făcea responsabil de grave încălcări ale drepturilor omului (a se vedea de asemenea punctul 57 de mai sus). În mod evident, această poziție nu mai era de actualitate începând din februarie 2009, în măsura în care toți noii membri ai guvernului din Zimbabwe, inclusiv cei propuși de partidul Zanu‑PF, care era singur la putere anterior încheierii GPA, nu au fost supuși unei înghețări a activelor lor.

113    Consiliul afirmă cu privire la acest aspect că, ulterior încheierii GPA și numirii în luna februarie 2009 a noilor membri ai guvernului, „s‑a luat decizia de a nu radia de pe lista [persoanelor supuse unor măsuri restrictive nici pe primul reclamant], nici pe ceilalți membri ai guvernului care figurau în aceasta, înainte de a avea mai multă certitudine în ceea ce privește atitudinea membrilor guvernului existent cu privire la coaliția” care a rezultat din GPA.

114    În ceea ce îi privește, reclamanții invocă, mai întâi, faptul că, în pofida numeroaselor cereri din partea lor, Consiliul nu le‑a comunicat ceea ce aceștia consideră ca fiind „decizia” pe care Consiliul o menționează în argumentația sa rezumată mai sus. În plus, ei invocă extrase ale documentului PESC/00028/11 din 18 ianuarie 2011 al Serviciului European de Acțiune Externă, pe care l‑ar fi obținut în urma unei cereri de acces la documente. Acest document menționează numele primului reclamant, printre cele ale „înalților funcționari și politicieni care sunt moderați și pentru care s‑a considerat că nu au fost implicați în mod direct în încălcări ale drepturilor omului”, și propune ca el să fie radiat de pe lista cuprinzând numele persoanelor supuse unor măsuri restrictive. Potrivit reclamanților, numele primului reclamant a fost radiat de pe lista în discuție tocmai ca urmare a acestei evaluări.

115    Pe de altă parte, reclamanții susțin că, atunci când primul reclamant a „afirmat doar”, într‑o scrisoare a avocaților săi adresată Consiliului, că era „un om de afaceri de bună‑credință și un susținător îndârjit al drepturilor omului”, numele său a fost imediat retras de pe lista care cuprindea numele persoanelor supuse măsurilor restrictive.

116    Trebuie, mai întâi, să se constate că reclamanții interpretează în mod eronat argumentația Consiliului atunci când invocă faptul că nu li s‑a comunicat „decizia” de a nu radia numele primului reclamant de pe lista cuprinzând numele persoanelor supuse unei înghețări a activelor lor. Este evident că, referindu‑se la o astfel de „decizie”, Consiliul are în vedere alegerea, pe care a făcut‑o la prelungirea în anul 2009 și în anul 2010 a duratei de validitate a Poziției comune 2004/161, de a menține în vigoare înghețarea activelor membrilor guvernului din Zimbabwe numiți anterior încheierii GPA și modificării componenței acestui guvern intervenită în februarie 2009. Or, motivele unei astfel de alegeri reies din Poziția comună 2009/68 și din Decizia 2010/92, care au prelungit până la data de 20 februarie 2010 și, respectiv, până la data de 20 februarie 2011 durata de validitate a Poziției comune 2004/161.

117    Astfel, considerentul (3) al Poziției comune 2009/68, care este anterioară modificării, în februarie 2009, a componenței guvernului din Zimbabwe, are următorul cuprins:

„Având în vedere situația din Zimbabwe, în special actele de violență organizate și săvârșite de autoritățile zimbabwene și blocarea în continuare a punerii în aplicare [a GPA], Poziția comună 2004/161/PESC ar trebui să fie prelungită pentru o perioadă suplimentară de 12 luni.”

118    Poziția comună 2009/68 a înlocuit, în plus, anexa la Poziția comună 2004/161 cu o nouă anexă pentru a adăuga numele unor persoane. Mențiunea privind primul reclamant nu a fost modificată.

119    Considerentele (3) și (4) ale Deciziei 2010/92 au următorul cuprins:

„(3)      Având în vedere situația din Zimbabwe, în special lipsa progreselor privind punerea în aplicare [a GPA], măsurile restrictive prevăzute în Poziția comună 2004/161/PESC ar trebui prelungite pentru o perioadă suplimentară de 12 luni.

(4)      Cu toate acestea, nu mai există motive pentru a menține anumite persoane și entități pe lista persoanelor, entităților și organismelor cărora li se aplică Poziția comună 2004/161/PESC. Lista prevăzută în anexa la Poziția comună 2004/161/PESC ar trebui modificată în consecință.”

120    În plus, din anexa la această din urmă decizie reiese că au fost radiate numele a șase persoane fizice de pe lista cuprinzând numele persoanelor supuse unor măsuri restrictive, anexată la Poziția comună 2004/161. Numai una dintre aceste șase persoane, în speță domnul Joseph Msika, era membru al guvernului din Zimbabwe (vicepreședinte). Cu toate acestea, radierea numelui său de pe lista respectivă se datora în mod evident, după cum acest lucru a fost confirmat de părți în răspunsul la o întrebare a Tribunalului în ședință, faptului că el a decedat la data de 4 august 2009.

121    Rezultă astfel că Consiliul a considerat, atât la adoptarea Poziției comune 2009/68, cât și la adoptarea Deciziei 2010/92, că nu s‑au înregistrat suficiente progrese în punerea în aplicare a GPA și că, pentru a menține presiunea pe forțele politice din Zimbabwe care erau singure la putere înainte de încheierea GPA, trebuia să se mențină în vigoare măsurile restrictive instituite împotriva membrilor guvernului acestei țări care erau deja în funcțiune la încheierea GPA.

122    Trebuie să se constate că reclamanții nu au invocat niciun element concret care ar putea să demonstreze că această apreciere era afectată de o eroare vădită. Dimpotrivă, împrejurarea că numirea miniștrilor propuși de partidul de opoziție MDC, prevăzută de GPA‑ul încheiat în septembrie 2008, nu a intervenit decât cu câteva luni de întârziere, în februarie 2009, tinde mai degrabă să confirme aprecierea Consiliului.

123    Aprecierea care reiese din documentul PESC/00028/11 al Serviciului European de Acțiune Externă (a se vedea punctul 114 de mai sus), potrivit căreia primul reclamant făcea parte dintre politicienii „moderați” și nu a fost implicat „în mod direct” în încălcări ale drepturilor omului, nu este suficient pentru a demonstra o astfel de eroare. Desigur, în raport cu acest element, se poate conchide că, la 15 februarie 2011, la adoptarea Deciziei 2011/101 care a avut efectul de a pune capăt măsurilor restrictive impuse primului reclamant, Consiliul a considerat că evoluția recentă a situației din Zimbabwe fusese suficient de pozitivă pentru a justifica abrogarea măsurilor restrictive în privința unor „moderați”, printre care primul reclamant. Cu toate acestea, în lipsa oricărui element în sens contrar invocat de reclamanți, nu se poate considera că Consiliul a săvârșit o eroare de apreciere prin faptul că nu a decis o astfel de abrogare la o dată anterioară.

124    Din considerațiile de mai sus rezultă că nici motivul reclamanților întemeiat pe o eroare vădită de apreciere nu poate fi admis în ceea ce privește omisiunea Consiliului de a abroga față de primul reclamant măsura de înghețare a activelor la o dată anterioară datei de 15 februarie 2011. În consecință, acest motiv trebuie respins în totalitate.

125    Întrucât trebuie respinse toate motivele rezumate la punctul 49 de mai sus, invocate de reclamanți pentru a demonstra caracterul nelegal al comportamentului în litigiu al Consiliului și al Comisiei, acțiunea trebuie respinsă și ea în totalitate, conform jurisprudenței citate la punctul 24 de mai sus.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

126    Potrivit articolului 87 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanții au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Consiliului și ale Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Domnul Aguy Clement Georgias, Trinity Engineering (Private) Ltd și Georgiadis Trucking (Private) Ltd suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Consiliul Uniunii Europene și de Comisia Europeană.

Gratsias Kancheva Wetter

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 septembrie 2014.

Semnături

* Limba de procedură: engleza.