CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 6 septembrie 2011(1)
Cauza C‑412/10
Deo Antoine Homawoo
împotriva
GMF Assurances SA
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Regatul Unit)]
„Cooperare judiciară în materie civilă – Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale («Roma II») – Domeniu de aplicare ratione temporis”
1. Prin intermediul prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Regatul Unit) adresează prima întrebare privind interpretarea Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II)(2) (denumit în continuare „Regulamentul Roma II”). Această întrebare se referă la domeniul de aplicare ratione temporis al acestui regulament.
I – Cadrul juridic
A – Regulamentul Roma II
2. Considerentele (6), (13), (14) și (16) ale Regulamentului Roma II au următorul cuprins:
„(6) Pentru buna funcționare a pieței interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara căreia îi aparține instanța în fața căreia a fost depusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității rezultatului litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.
[…]
(13) Aplicarea unor norme uniforme, indiferent de legea desemnată, poate evita riscul de a se produce denaturări ale concurenței între justițiabili la nivel comunitar.
(14) Cerința de a asigura securitatea juridică și necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale reprezintă elemente esențiale ale unui spațiu de justiție. […]
[…]
(16) Normele uniforme ar trebui să sporească previzibilitatea hotărârilor judecătorești și ar asigura un echilibru rezonabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată și cele ale persoanei care a suferit un prejudiciu. […]”
3. Referitor la legea aplicabilă, articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că, „[c]u excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr‑o faptă ilicită este legea țării în care s‑a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”.
4. Articolul 15 din Regulamentul Roma II, care definește domeniul de aplicare al legii astfel desemnate, este formulat după cum urmează:
„Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul prezentului regulament reglementează în special:
(a) temeiul și întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde delictual pentru faptele lor;
(b) motivele de exonerare de răspundere, de limitare și de partajare a răspunderii;
(c) existența, natura și evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate;
[…]”
5. Articolul 28 alineatul (1) precizează că Regulamentul Roma II „nu aduce atingere aplicării convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la momentul adoptării prezentului regulament și care reglementează conflictul de legi privind obligațiile necontractuale”.
6. Articolul 29 arată în special că „[p]ână la 11 iulie 2008, statele membre informează Comisia cu privire la convențiile menționate în articolul 28 alineatul (1). […] Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în termen de șase luni de la primirea acestora […] lista convențiilor […]”.
7. Articolul 30 instituie o clauză de revizuire, care prevede prezentarea de către Comisie a unui raport privind aplicarea Regulamentului Roma II, „[p]ână cel târziu la 20 august 2011”.
8. Articolele 31 și 32 din Regulamentul Roma II sunt redactate după cum urmează:
„Articolul 31 – Aplicarea în timp
Prezentul regulament se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior intrării sale în vigoare.
Articolul 32 – Data intrării în vigoare
Prezentul regulament se aplică începând cu 11 ianuarie 2009, cu excepția articolului 29, care se aplică începând cu 11 iulie 2008.”
B – Reglementarea națională
9. Partea a III‑a din Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat (reglementări diverse) 1995 [Private International Law (Miscellaneous Provisions) Act 1995] conține legislația Regatului Unit în materia răspunderii delictuale anterioară aplicării Regulamentului Roma II. Instanțele din Regatul Unit au interpretat această lege din 1995 ca desemnând legea aplicabilă fondului litigiului. Aspectele pe care dreptul englez le califică drept aspecte de procedură sunt reglementate de legea engleză, ca lex fori.
10. În ceea ce privește evaluarea prejudiciilor, jurisprudența, în special hotărârea pronunțată de House of Lords în cauza Harding v Wealands(3), a stabilit următoarele:
(a) legea aplicabilă fondului litigiului va stabili „tipurile” de prejudicii care pot fi reparate sub forma despăgubirilor, și anume categoriile de prejudicii care, în principiu, pot să facă obiectul acordării de despăgubiri;
(b) evaluarea prejudiciilor în legătură cu fiecare „tip” de prejudiciu care dă dreptul la despăgubiri este o problemă de procedură reglementată de legea engleză, ca lex fori.
II – Acțiunea principală și întrebările preliminare
11. La 29 august 2007, domnul Homawoo a fost lovit de un autovehicul în timp ce traversa un drum în Franța. În urma accidentului, acesta a fost rănit. Autovehiculul, înmatriculat în Franța, era condus în momentul accidentului de o persoană asigurată la societatea GMF Assurances SA (denumită în continuare „GMF”).
12. La 8 ianuarie 2009, reclamantul din acțiunea principală, cu domiciliul în Anglia, a introdus o acțiune în despăgubire pentru vătămare corporală și daune indirecte la High Court, în special împotriva GMF, în conformitate cu dispozițiile articolului 9 alineatul (1) litera (b) și ale articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(4). GMF nu contestă obligația care îi revine de a‑l despăgubi pe reclamantul menționat. În schimb, părțile din acțiunea principală nu sunt de acord în ceea ce privește stabilirea legii care se aplică în privința evaluării prejudiciului.
13. Accidentul a avut loc la 29 august 2007, iar acțiunea a fost introdusă la High Court la 8 ianuarie 2009. Potrivit reclamantului din acțiunea principală, întrucât aceste două date sunt anterioare datei de 11 ianuarie 2009, la care se referă articolul 32 din Regulamentul Roma II, acesta din urmă nu se aplică în acțiunea principală, iar evaluarea prejudiciului reclamantului din acțiunea principală ar trebui să fie reglementată de dreptul englez ca lex fori. Potrivit GMF, Regulamentul Roma II a intrat în vigoare, în conformitate cu articolul 254 alineatul (1) CE(5), în a douăzecea zi de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene(6). Or, în acțiunea principală, fapta cauzatoare de prejudicii a avut loc ulterior acestei date. În consecință, în conformitate cu articolul 4 și cu articolul 15 litera (c) din Regulamentul Roma II, evaluarea prejudiciului reclamantului ar trebui să fie efectuată în conformitate cu dreptul francez.
14. Ținând seama de aceste divergențe de interpretare privind intrarea în vigoare a Regulamentului Roma II, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări:
„1) Articolele 31 și 32 din Regulamentul Roma II coroborate cu articolul 297 TFUE(7) trebuie interpretate în sensul că impun instanțelor naționale să aplice acest regulament, în special articolul 15 litera (c) din acesta, într‑o cauză în care faptul cauzator de prejudicii a avut loc la 29 august 2007?
2) Răspunsul la prima întrebare este influențat de vreunul dintre următoarele aspecte:
a) acțiunea în despăgubire a fost introdusă la 8 ianuarie 2009;
b) instanța națională nu se pronunțase cu privire la legea aplicabilă înainte de 11 ianuarie 2009?”
III – Procedura în fața Curții
15. Reclamantul din acțiunea principală, GMF, guvernul elen și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.
16. Reclamantul din acțiunea principală, GMF și Comisia au fost ascultați în ședința din 14 iulie 2011.
IV – Analiza juridică
17. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește domeniul de aplicare ratione temporis al Regulamentului Roma II, stabilit la articolele 31 și 32 din acesta. Articolul 31 menționat prevede doar că Regulamentul Roma II se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc „ulterior intrării sale în vigoare”. Articolul 32 adaugă că acest regulament „se aplică începând cu 11 ianuarie 2009, cu excepția articolului 29, care se aplică începând cu 11 iulie 2008”.
18. Două concepții se opun în acțiunea principală. Potrivit primei concepții, susținută de GMF și de guvernul elen, articolul 31 nu stabilește data intrării în vigoare, aceasta trebuind să fie, așadar, stabilită în conformitate cu articolul 254 alineatul (1) CE, respectiv la douăzeci de zile de la publicarea Regulamentului Roma II; regulamentul menționat s‑ar aplica faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc ulterior datei de 20 august 2007. Potrivit celei de a doua concepții, la care aderă reclamantul din acțiunea principală, guvernul Regatului Unit și Comisia, intrarea în vigoare menționată la articolul 31 face în realitate trimitere la data aplicării stabilită la articolul următor, și anume 11 ianuarie 2009 – numai articolul 29 fiind aplicabil începând cu 11 iulie 2008; Regulamentul Roma II s‑ar aplica faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior datei de 11 ianuarie 2009.
19. Câteva observații introductive ne vor permite să înțelegem aspectele obișnuite ale distincției dintre „intrarea în vigoare” și „data aplicării” în regulamentele Uniunii (A). În continuare, vom examina problema dacă referirea la data intrării în vigoare și la data aplicării realizată de legiuitor în acest regulament poate crea o distincție de natura celei care se realizează de obicei. Pentru a răspunde la această problemă, după analizarea lucrărilor pregătitoare ale Regulamentului Roma II (B), vom examina conținutul articolelor 31 și 32 din acesta (C), structura generală (D) și finalitățile sale (E).
A – Observații introductive cu privire la distincția dintre „intrarea în vigoare” și „data aplicării”
20. Unele regulamente ale Uniunii prevăd că aplicarea lor este ulterioară intrării lor în vigoare. Este, de exemplu, cazul regulamentelor care au instituit primele organizări comune ale pieței. Pentru aceste regulamente, finalitatea distincției dintre „intrarea în vigoare” și „data aplicării” este de a permite instituirea imediată a noilor organisme create prin regulamentele menționate – de exemplu comitetele de gestiune – și elaborarea de către Comisie a unor texte de punere în aplicare care necesitau avizul acestor organisme noi(8).
21. În domeniul cooperării judiciare în materie civilă, în care se inserează Regulamentul Roma II, legiuitorul Uniunii distinge în egală măsură intrarea în vigoare de aplicarea a numeroase regulamente. Primul vizat a fost regulamentul privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială(9), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2001, dar care se aplică numai începând cu 1 ianuarie 2004, cu excepția anumitor articole a căror aplicare a fost stabilită la data intrării în vigoare, și anume la 1 iulie 2001(10). Pe baza acestor articole, statele membre erau obligate să comunice Comisiei anumite informații precizate în regulament. Comisia, asistată de un comitet, trebuia să întocmească ulterior și să actualizeze un manual care să conțină informațiile respective(11). Intervalul de timp dintre data intrării în vigoare și data aplicării era necesar pentru îndeplinirea de către statele membre și apoi de către Comisie a anumitor obligații, prealabile aplicării regulamentului.
22. Legiuitorul distinge data intrării în vigoare de data aplicării în regulamentele ulterioare din același domeniu, cu termene mai lungi sau mai scurte între aceste două date, permițând statelor membre să adopte eventualele modificări ale legislației naționale înainte să comunice Comisiei informațiile necesare precizate în instrumentul în cauză. Aceste informații sunt puse ulterior la dispoziția publicului, în general prin intermediul publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene(12). În cazul Regulamentului Roma II, interpretarea articolului 31 în sensul stabilirii datei intrării în vigoare a regulamentului menționat la 20 august 2007, în timp ce data aplicării este cea de 11 ianuarie 2009 – cu excepția articolului 29, care se aplică începând cu 11 iulie 2008 –, ar avea alte efecte, neobișnuite.
23. Astfel, o aplicare a Regulamentului Roma II la 11 ianuarie 2009 în cazul faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc după 20 august 2007 ar lăsa o perioadă de aproape 17 luni pe parcursul căreia faptele cauzatoare de prejudicii ar trebui să fie supuse regimului juridic instituit de acest regulament, fără ca acesta să le poată fi aplicat. O asemenea aplicare, potrivit căreia regimul juridic al Regulamentului Roma II este într‑o anumită măsură aplicabil, fără a putea fi aplicat, nu are un echivalent în domeniul cooperării judiciare în materie civilă(13). În special, corespondentul Regulamentului Roma II, care cuprinde norme de reglementare a conflictelor de legi în materie contractuală și care conține totuși o distincție între data intrării în vigoare și data aplicării, precizează că se aplică în cazul contractelor încheiate ulterior datei sale de aplicare(14).
24. Având în vedere efectele neobișnuite ale eventualei distincții dintre „intrarea în vigoare” de la articolul 31 și „data intrării în vigoare” de la articolul 32, în sensul că aceasta ar conduce la aplicarea Regulamentului Roma II începând cu 11 ianuarie 2009 în cazul faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc după 20 august 2007, este oportun să se efectueze o analiză a lucrărilor pregătitoare, pentru a verifica dacă acestea cuprind clarificări cu privire la intenția legiuitorului de a urmări asemenea efecte.
B – Cu privire la lucrările pregătitoare ale Regulamentului Roma II
25. Comisia a prezentat o propunere de regulament privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale la 22 iulie 2003(15). Aceasta conținea un singur articol referitor la aplicarea sa în timp, intitulat „Intrarea în vigoare și aplicarea în timp”, cu următorul cuprins: „[p]rezentul regulament intră în vigoare la 1 ianuarie 2005. Acesta se aplică obligațiilor necontractuale care rezultă din fapte care au avut loc ulterior intrării sale în vigoare”(16).
26. În timpul negocierilor care s‑au desfășurat ulterior în cadrul Consiliului Uniunii Europene, delegația suedeză a arătat că, pentru aplicarea acestui regulament, era necesară modificarea legislației sale, având nevoie de cel puțin doi ani pentru realizarea unor astfel de modificări. Pentru acest motiv, respectiva delegație a sugerat înlocuirea formulării „intră în vigoare la 1 ianuarie 2005” cu „intră în vigoare cel târziu după doi ani de la adoptarea acestuia”(17). Această propunere a fost susținută de delegația germană(18). Delegația olandeză a sugerat de asemenea să se lase o perioadă suficientă pentru a putea adopta dispozițiile naționale necesare înainte de intrarea în vigoare a acestui regulament(19). Intervențiile acestor delegații evidențiază astfel intenția lor de a se amâna intrarea în vigoare a Regulamentului Roma II.
27. În paralel, la 22 decembrie 2005 s‑a sugerat(20) să se formuleze două articole diferite, primul intitulat „Aplicarea în timp”, iar al doilea „Intrarea în vigoare”, împărțind cu câteva modificări formularea existentă în două articole. Aceste articole aveau următorul cuprins:
„Articolul 27 – Aplicarea în timp. Prezentul regulament se aplică daunelor sau prejudiciilor survenite ulterior intrării sale în vigoare.
Articolul 27a – Intrarea în vigoare. Prezentul regulament intră în vigoare la […]”
28. Această sugestie nu a fost reluată în propunerea modificată a Comisiei, prezentată la 21 februarie 2006(21). Data de „1 ianuarie 2005” a fost eliminată, dar restul formulării a rămas neschimbat. În consecință, articolul referitor la aplicarea în timp a regulamentului avea următorul cuprins: „[p]rezentul regulament intră în vigoare la 1 ianuarie 2005 […] Acesta se aplică obligațiilor necontractuale care rezultă din fapte care au avut loc ulterior intrării sale în vigoare”(22).
29. Propunerea de a structura aplicarea în timp a Regulamentului Roma II în două articole a fost prezentată din nou la 16 martie 2006(23), cu o redactare puțin diferită a articolelor. Primul articol preciza că „[p]rezentul regulament se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii […] care au loc ulterior intrării sale în vigoare”(24). În al doilea articol, s‑a propus următoarea formulare: Regulamentul Roma II „intră în vigoare [după 9 luni de la adoptarea sa]” și „se aplică [după 15 luni de la adoptarea sa], cu excepția [actualului articol 29] care se aplică [după 9 luni de la adoptare]”(25). Intrarea în vigoare a Regulamentului Roma II trebuia să aibă astfel loc după 9 luni de la adoptarea regulamentului menționat, în ziua aplicării actualului articol 29.
30. Este puțin probabil ca legiuitorul să fi fost atunci pe deplin conștient de faptul că, prin această schimbare de formulare, lectura celor două articole conducea în realitate la aplicabilitatea Regulamentului Roma II în cazul unor fapte cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior datei de aplicare a articolului 29, care coincidea cu intrarea în vigoare a regulamentului menționat. Dovada în acest sens este că o astfel de interpretare a domeniului de aplicare ratione temporis al Regulamentului Roma II, potrivit căreia, având în vedere textul definitiv, regulamentul menționat ar fi aplicabil începând cu 11 ianuarie 2009 în cazul faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior datei de 11 iulie 2008, nu este susținută de niciuna dintre părțile din acțiunea principală. Prin utilizarea termenilor „intrare în vigoare” în primul dintre aceste două articole, legiuitorul nu făcea în realitate decât să reia formularea versiunilor anterioare, fără a realiza modificarea de fond pe care o implica.
31. O notă de lucru din 3 mai 2006 arată că, în urma unei reuniuni din 27 și 28 martie 2006, mai multe delegații au apreciat că distincția dintre data intrării în vigoare și data aplicării dădea naștere la confuzii(26). Fără îndoială din nevoia de simplificare, o versiune ulterioară din 10 aprilie 2006(27) a eliminat prima teză a acestui al doilea articol. Acesta din urmă, intitulat tot „Intrarea în vigoare”, preciza doar că „[r]egulamentul se aplică după [18 luni de la adoptare], cu excepția [actualului articol 29] care se aplică [după 12 luni de la adoptare]”(28). Printr‑o versiune următoare, din 21 aprilie 2006(29), acest al doilea articol a luat forma versiunii definitive, cu modificarea titlului în „Data intrării în vigoare”.
32. În consecință, pare a fi necesar ca aceste modificări succesive să fie considerate mai mult modificări de formă decât modificări de fond ale Regulamentului Roma II. Astfel, intenția legiuitorului pare să fi rămas, pe tot parcursul procesului de adoptare a regulamentului menționat, cea de a asocia noțiunea de intrare în vigoare prevăzută la articolul 31 cu data aplicării prevăzută la articolul 32 din Regulamentul Roma II, fără a se preocupa de dificultatea care decurge din prezența a două date de aplicare.
33. O asemenea intenție este confirmată de lipsa aproape totală a discuțiilor cu privire la acest aspect, în cadrul negocierilor, până la adoptarea Regulamentului Roma II, la 11 iulie 2007. Din documentele puse la dispoziția publicului rezultă că numai reuniunea din 27 și 28 martie 2006 a privit confuzia care rezultă din distincția dintre data aplicării și data intrării în vigoare(30). Președinția a afirmat cu această ocazie că distincția se datora obligațiilor pe care trebuiau să le îndeplinească statele membre înainte de aplicarea Regulamentului Roma II, referindu‑se la notificarea convențiilor, prevăzută la actualul articol 29. În acest mod, președinția a justificat numai prezența unei date de aplicare anterioare pentru unul dintre articolele Regulamentului Roma II. În niciun caz aceasta nu s‑a preocupat de o dată de intrare în vigoare a Regulamentului Roma II tot anterioară sau de aplicarea regulamentului menționat în cazul faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc înainte de data aplicării, respectiv 11 ianuarie 2009.
34. În consecință, rezultă din lucrările pregătitoare care au condus la adoptarea articolelor 31 și 32 din Regulamentul Roma II că legiuitorul nu a arătat o intenție clară în favoarea aplicării regulamentului menționat în cazul faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc înainte de data aplicării de la 11 ianuarie 2009. Prin urmare, pentru a realiza o astfel de interpretare a articolelor în discuție, va trebui să se verifice cu atenție dacă aceasta este susținută de o interpretare a conținutului textului care rezultă din lucrările pregătitoare, precum și de examinarea structurii generale și a finalităților Regulamentului Roma II.
C – Cu privire la conținutul articolelor 31 și 32
35. Articolul 32 din Regulamentul Roma II arată că „prezentul regulament se aplică începând cu 11 ianuarie 2009, cu excepția articolului 29, care se aplică începând cu 11 iulie 2008”. Articolul 31 precizează că Regulamentul Roma II se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc „ulterior intrării sale în vigoare”.
36. Potrivit GMF, noțiunile de intrare în vigoare și de aplicare, precum și diferența dintre acestea sunt bine cunoscute de legiuitorul Uniunii. Acestea ar fi explicate în Ghidul practic comun al Parlamentului European, al Consiliului și al Comisiei pentru redactarea textelor legislative în cadrul instituțiilor comunitare(31). Este necesar să nuanțăm de la bun început o asemenea afirmație. Desigur, articolul 20.10 și următoarele din acest ghid prevăd posibilitatea unei „amânări a aplicării regulamentelor”, arătând în mod expres că „[s]e face uneori distincția între intrarea în vigoare a regulamentului și punerea în aplicare a regimului instituit prin regulament, care este amânată până la o dată mai mult sau mai puțin îndepărtată”. Cu toate acestea, diferența dintre cele două noțiuni nu este explicată. Articolul 20.10 se referă numai la regulamentele care instituie organizări comune ale pieței, explicând scopul unei distincții între data intrării în vigoare și data aplicării pentru aceste regulamente. Un astfel de scop, urmărit în cadrul specific al regulamentelor privind sectoare determinate, nu ar fi scopul urmărit în cadrul Regulamentului Roma II prin stabilirea intrării în vigoare menționate la articolul 31 la 20 august 2007, în timp ce regulamentul se aplică începând cu 11 ianuarie 2009. În consecință, se poate deduce din Ghidul practic comun al Parlamentului European, al Consiliului și al Comisiei numai o ilustrare a distincției dintre intrarea în vigoare și aplicarea unui instrument care este realizat într‑un scop specific. Această ilustrare specială nu permite a se afirma în general că diferența dintre noțiunile de intrare în vigoare și de aplicare este bine cunoscută de legiuitorul Uniunii.
37. Pe de altă parte, și ceea ce contează mai mult, chiar dacă articolul 31 se referă în mod specific la „intrarea în vigoare”, iar articolul 32, la „data intrării în vigoare”, se impune o lectură coroborată a dispozițiilor acestora, din moment ce primul este intitulat „Aplicarea în timp”, iar al doilea „Data intrării în vigoare”. Această lectură demonstrează că, în cadrul Regulamentului Roma II, noțiunile de intrare în vigoare și de aplicare sunt utilizate în mod imprecis și se confundă între ele. Acest lucru are drept consecință că nu este posibil să se urmeze argumentul invocat de GMF și de guvernul elen potrivit căruia articolul 31 ar trebui completat cu dispoziția conținută în ultima teză a articolului 254 alineatul (1) CE, potrivit căreia „[regulamentele] intră în vigoare la data pe care o prevăd sau, în lipsa acesteia, în a douăzecea zi de la publicarea lor”.
38. Lipsa unei distincții clare între cele două noțiuni, care determină confuzia dintre acestea conținută în Regulamentul Roma II, este confirmată de faptul că, în marea majoritate a celorlalte instrumente adoptate în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, articolele intitulate „Intrarea în vigoare” conțin formularea „se aplică” sau „este aplicabil”(32).
39. În plus, această lipsă a unei distincții clare între cele două noțiuni este confirmată ulterior de divergențele de traducere a Regulamentului Roma II. În versiunile spaniolă, olandeză și română, articolul 32 are drept titlu „Data intrării în vigoare”(33), iar nu „Data aplicării”. În aceste trei versiuni, nu există nicio îndoială că intrarea în vigoare a regulamentului menționat trebuie stabilită la 11 ianuarie 2009, cu excepția numai a articolului 29, intrat în vigoare la 11 iulie 2008. Curtea a afirmat în mod clar că „[…] neluarea în considerare a două versiuni lingvistice […] ar fi în contradicție cu jurisprudența constantă a Curții, conform căreia necesitatea interpretării uniforme a regulamentelor comunitare exclude posibilitatea ca, în caz de îndoială, textul unei dispoziții să fie privit în mod izolat, impunând, dimpotrivă, ca acesta să fie interpretat și aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi oficiale (a se vedea printre altele Hotărârea din 12 iulie 1979, Koschniske, 9/79, Rec., p. 2717, punctul 6). […] [T]rebuie să se recunoască, în principiu, aceeași valoare tuturor versiunilor lingvistice”(34). Ceea ce este adevărat pentru două versiuni lingvistice diferite este, a fortiori, adevărat și pentru trei versiuni lingvistice.
D – Cu privire la structura generală a Regulamentului Roma II
40. Trecând la examinarea structurii generale a Regulamentului Roma II, trebuie să pornim de la faptul că dispozițiile acestui regulament anterioare articolelor 31 și 32 nu conțin niciun element referitor la aplicarea regulamentului menționat faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc înainte de 11 ianuarie 2009. Analiza acestor dispoziții permite numai înțelegerea alegerii legiuitorului de a amâna aplicarea acestui regulament până la 11 ianuarie 2009, cu excepția articolului 29, care se aplică începând cu 11 iulie 2008, cu toate că acest regulament a fost adoptat la 11 iulie 2007.
41. Astfel cum a explicat în mod întemeiat însăși GMF, în observațiile scrise și în cadrul ședinței, motivul care l‑a determinat pe legiuitor să prevadă două date de aplicare ține de articolele 28 și 29 din Regulamentul Roma II. Înainte de aplicarea acestui regulament, este într‑adevăr necesar să se poată cunoaște convențiile internaționale, prin care se reglementează conflictele de legi în materia obligațiilor necontractuale, care leagă unul sau mai multe state membre. O asemenea consecință decurge din articolul 28, potrivit căruia regulamentul menționat nu aduce atingere aplicării acestor convenții internaționale.
42. Articolul 29 prevede că, până la 11 iulie 2008, statele membre informează Comisia cu privire la convențiile menționate. Aceasta din urmă publică lista acestor convenții în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în termen de șase luni de la primirea acestora. Întrucât convențiile sunt în mod normal înregistrate și publicate până la 11 ianuarie 2009 cel târziu, acesta este motivul pentru care Regulamentul Roma II se aplică începând cu această dată.
43. Potrivit GMF, Regulamentul Roma II trebuia să fie deja în vigoare în mod necesar în momentul aplicării articolului 29, stabilită pentru 11 iulie 2008. Aceasta deduce de aici că Regulamentul Roma II se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc înainte de 11 ianuarie 2009. Această susținere nu poate fi admisă întrucât rezultă în mod clar de la articolul 32 că aplicarea articolului 29 trebuie să continue să fie separată de aplicarea celorlalte dispoziții ale Regulamentului Roma II. Or, dacă intrarea în vigoare a Regulamentului Roma II la 11 iulie 2008 ar fi însoțită de aplicarea acestuia în cazul faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior acestei date, astfel de fapte ar intra sub incidența dispozițiilor Regulamentului Roma II încă de la 11 iulie 2008, chiar dacă aplicarea acestor dispoziții ar fi amânată. O asemenea situație ar însemna ca astfel de dispoziții să se aplice înainte de data prevăzută în mod expres în acest sens de legiuitor, respectiv 11 ianuarie 2009.
44. Pe de altă parte, astfel cum subliniază Comisia luând ca exemplu Regulamentul Bruxelles IIa, atunci când legiuitorul Uniunii, în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, stabilește aplicarea anumitor articole ale unui regulament astfel încât să coincidă cu intrarea în vigoare a acestui regulament(35), efectele articolelor respective decurg din această stabilire a unei date de aplicare anterioare, iar nu din intrarea în vigoare a regulamentului ca atare. În consecință, distincția între înseși noțiunile de intrare în vigoare și de aplicare se atenuează.
45. Analiza dispozițiilor anterioare articolelor 31 și 32 demonstrează intenția legiuitorului Uniunii de a amâna aplicarea Regulamentului Roma II, pentru a asigura înainte publicitatea convențiilor internaționale care reglementează conflictele de legi în materia obligațiilor necontractuale, care leagă unul sau mai multe state membre. În schimb, nu este oferită nicio precizare cu privire la eventuala aplicare a regulamentului faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc înainte de 11 ianuarie 2009 sau cu privire la o eventuală distincție între data intrării în vigoare menționată la articolul 31 și data aplicării de la articolul 32.
46. Constatarea la care am ajuns la punctul precedent nu poate fi pusă în discuție de prezența unei clauze de revizuire, prevăzută la articolul 30 din Regulamentul Roma II, care prevede prezentarea unui raport referitor la aplicarea acestui regulament „până cel târziu la 20 august 2011”. Prevederea acestui termen limită nu poate urmări să indice decât că Regulamentul Roma II a intrat în vigoare cu patru ani mai devreme, respectiv la 20 august 2007. Într‑adevăr, nu se menționează data intrării în vigoare în acest articol. Pe de altă parte, ultimul proiect al regulamentului în discuție, aprobat de comitetul de conciliere la 22 iunie 2007, nu menționează nicio dată, lăsând câteva puncte de suspensie care trebuiau completate(36). Situația este aceeași în ceea ce privește ultimul document redactat de Parlamentul European și de Consiliu la 11 iulie 2007, ziua adoptării regulamentului(37). Astfel, data precisă de „20 august 2011” ține de o adăugare tardivă, care nu este coroborată cu niciun element care să permită legarea acestei date de mențiunea intrării în vigoare de la articolul 31.
E – Cu privire la finalitățile Regulamentului Roma II
47. Având în vedere considerentele (6), (13), (14) și (16) ale Regulamentului Roma II, finalitățile acestuia din urmă sunt în special cele de a îmbunătăți previzibilitatea rezultatului litigiilor și securitatea juridică, precum și de a evita riscul denaturării concurenței care poate rezulta din aplicarea unor norme neuniforme.
48. Faptul de a aplica Regulamentul Roma II începând cu 11 ianuarie 2011 faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc după 20 august 2007 ar face incert momentul aplicării regulamentului menționat. Această incertitudine rezultă în mod clar din observațiile pe care părțile le au în raport cu o asemenea ipoteză. Reclamantul din acțiunea principală consideră că aplicarea Regulamentului Roma II ar trebui stabilită în funcție de acțiunile în justiție introduse începând cu 11 ianuarie 2009 inclusiv. Guvernul elen, invocând principiul „iura novit curia”, consideră că instanța sesizată trebuie să supună cauza dreptului în vigoare în momentul în care se pronunță: începând cu 11 ianuarie 2009, Regulamentul Roma II s‑ar putea, în consecință, aplica în orice moment al unei proceduri în curs, de la introducerea acțiunii până la pronunțarea hotărârii definitive. Comisia confirmă incertitudinea menționată, subliniind că, în ceea ce o privește, dacă aplicarea Regulamentului Roma II privește fapte anterioare, ar putea fi aplicate trei criterii: criteriul introducerii acțiunii, criteriul stabilirii legii aplicabile de către instanță și criteriul pronunțării hotărârii.
49. Din cele prezentate mai sus rezultă în mod clar că, dacă Regulamentul Roma II s‑ar aplica faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc după 20 august 2007, ar fi imposibil să se stabilească cu precizie în toate statele membre momentul aplicării regulamentului menționat începând cu 11 ianuarie 2009 și că acest lucru ar conduce în mod necesar la soluții divergente în cadrul Uniunii Europene.
50. Prin urmare, în vederea unei aplicări uniforme a Regulamentului Roma II în toate statele membre, în conformitate cu cerințele prevăzute la considerentele (6), (13), (14) și (16) ale regulamentului menționat, se impune ca Regulamentul Roma II să se aplice faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior datei sale de aplicare.
51. În ipoteza în care Curtea nu va urma o asemenea abordare, preferând să adopte unul dintre criteriile invocate de părți, și anume cel al introducerii acțiunii, al stabilirii legii aplicabile de instanță sau al pronunțării unei hotărâri definitive, care ar trebui explicat pentru a preciza aplicarea Regulamentului Roma II în cazul acțiunilor aflate pe rol, pentru a putea stabili cu mai multă precizie aplicarea Regulamentului Roma II unor fapte anterioare, vom dezvolta câteva considerații subliniind că niciunul dintre aceste criterii nu permite să se atingă un rezultat satisfăcător, conform cu finalitățile regulamentului.
52. În primul rând, pentru faptele cauzatoare de prejudicii care au avut loc între 20 august 2007 și 10 ianuarie 2009, legea aplicabilă ar fi diferită în funcție de introducerea unei acțiuni, de stabilirea legii aplicabile sau de pronunțarea unei hotărâri definitive – în raport cu criteriul ales – anterior sau ulterior datei de 11 ianuarie 2009. Norme diferite care reglementează conflictul de legi ar fi astfel aplicabile faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc în cursul aceleiași perioade. O asemenea situație ar fi deosebit de problematică dacă în același accident ar fi răniți mai mulți reclamanți. Astfel, acțiunile respective ar putea fi reglementate de legi diferite, în funcție de introducerea acțiunii, de stabilirea legii aplicabile sau de pronunțarea hotărârii definitive anterior sau ulterior datei de 11 ianuarie 2009. Pe de altă parte, instanța de trimitere amintește printre altele că introducerea unei acțiuni în justiție și stabilirea ședinței pot face amândouă obiectul unor manipulări tactice din partea părților. Astfel, având în vedere perioada care s‑a scurs între 20 august 2007 și 10 ianuarie 2009, alegerea unuia sau a altuia dintre aceste criterii ar fi contrară finalităților regulamentului.
53. În al doilea rând și în afara acestei perioade tranzitorii, în cazul în care Curtea ar opta pentru unul sau altul dintre aceste criterii, iar aplicarea Regulamentului Roma II se realizează astfel în funcție de introducerea unei acțiuni în justiție, astfel cum a arătat guvernul Regatului Unit în observațiile sale scrise, niciun element nu ar împiedica dreptul anterior să continue să se aplice cazurilor soluționate de părți fără a recurge la o acțiune în justiție, în condițiile în care nu este sesizată nicio instanță. Or, părțile vor încerca frecvent să ajungă la un acord înainte de a introduce o acțiune în justiție, astfel cum arată instanța de trimitere și guvernul Regatului Unit, considerând că normele de procedură civilă aplicabile în Anglia și în Țara Galilor încurajează acest mod de a proceda, care permite minimizarea costurilor de soluționare a litigiilor și promovarea, în general, a unei bune administrări a justiției(38). Prin urmare, dreptul internațional privat anterior ar putea reglementa situația părților până la eventuala intervenție a unei instanțe. Or, ar fi contrar finalităților Regulamentului Roma II ca părțile care recurg la mediere să se poată teme astfel de o schimbare a legii aplicabile prin eventuala sesizare ulterioară a instanței.
54. În consecință, luând în considerare atât conținutul articolelor 31 și 32, cât și structura generală și finalitățile Regulamentului Roma II, rezultă cu claritate că regulamentul menționat trebuie interpretat ca fiind aplicabil faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc la 11 ianuarie 2009 sau ulterior. Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, care privește impactul datei introducerii acțiunii sau a stabilirii legii aplicabile asupra aplicării Regulamentului Roma II.
V – Concluzie
55. În lumina tuturor acestor considerații, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division, după cum urmează:
„1) Dispozițiile articolelor 31 și 32 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) coroborate cu articolul 254 CE trebuie interpretate în sensul că o instanță națională nu trebuie să aplice acest regulament, în special articolul 15 litera (c), în cazul în care faptul cauzator de prejudicii a avut loc la 29 august 2007. Regulamentul 864/2007 nu se aplică decât faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc la 11 ianuarie 2009 sau ulterior.
2) Având în vedere răspunsul la prima întrebare preliminară, nu este necesar să se ofere un răspuns la cea de a doua întrebare preliminară.”