Language of document : ECLI:EU:T:2021:892

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

15 decembrie 2021(*)

„Mediu – Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 – Obligația statelor membre de a proteja și de a îmbunătăți calitatea aerului înconjurător – Cerere de reexaminare internă – Respingerea cererii ca inadmisibilă”

În cauza T‑569/20,

Stichting Comité N 65 Ondergronds Helvoirt, cu sediul în Helvoirt (Țările de Jos), reprezentat de T. Malfait și A. Croes, avocați,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de L. Haasbeek, G. Gattinara și M. Noll‑Ehlers, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Regatul Țărilor de Jos, reprezentat de M. Bulterman, M. de Ree, J. Langer și J. Hoogveld, în calitate de agenți,

de

Parlamentul European, reprezentat de W. Kuzmienko și C. Ionescu Dima, în calitate de agenți,

și de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de K. Michoel și A. Maceroni, în calitate de agenți,

interveniente,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea deciziei Comisiei din 6 iulie 2020 de respingere ca inadmisibilă a unei cereri de reexaminare internă a deciziei de închidere a procedurii de plângere CHAP (2019) 2512,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamna V. Tomljenović, președintă, și domnii F. Schalin și I. Nõmm (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului

1        Reclamantul, Stichting Comité N 65 Ondergronds Helvoirt, este un comitet de acțiune care a fost întemeiat la 2 martie 2011 cu ocazia prezentării de către comunele Vught, Haaren, Oisterwijk, Tilbourg și Bois‑le‑Duc (Țările de Jos) a viziunii lor cu privire la drumul regional N 65 și la împrejurimile sale.

2        După ce a introdus diferite proceduri administrative și judiciare la nivel național, reclamantul a depus la Comisia Europeană, la 29 august 2019, o plângere împotriva Regatului Țărilor de Jos. Acesta considera că punerea în aplicare de către autoritățile olandeze a controlului și a evaluării calității aerului în jurul drumului regional N 65 era contrară Directivei 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa (JO 2008, L 152, p. 1). Reclamantul considera că Comisia interpreta în mod eronat dispoziția potrivit căreia măsurile de evaluare a calității aerului înconjurător nu trebuiau efectuate la mai mult de 10 metri de bordura trotuarului.

3        Prin scrisoarea din 30 ianuarie 2020, Comisia a informat reclamantul că a decis să închidă definitiv dosarul de plângere, cu numărul de referință CHAP (2019) 2512, pentru motivul că, în scrisorile sale din 6 și din 21 septembrie 2019 și din 8 ianuarie 2020, acesta nu a prezentat niciun element nou relevant care să poată justifica deschiderea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Țărilor de Jos.

4        La 12 martie 2020, reclamantul a depus o cerere de reexaminare internă în temeiul articolului 10 din Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organismele comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul mediului (JO 2006, L 264, p. 13, Ediție specială, 15/vol. 17, p. 126, denumit în continuare „Regulamentul Aarhus”).

5        Printr‑o scrisoare din 6 iulie 2020, Comisia a respins ca inadmisibilă cererea de reexaminare internă a deciziei de închidere a procedurii de plângere CHAP (2019) 2512 (denumită în continuare „decizia atacată”). Aceasta a considerat că scrisoarea din 30 ianuarie 2020 nu constituia un „act administrativ” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus sau o „omisiune administrativă” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (h) din regulamentul menționat. Astfel, ea a arătat că a adoptat, în calitate de organism de control administrativ, în temeiul articolului 258 TFUE, scrisoarea din 30 ianuarie 2020 de închidere definitivă a dosarului de plângere. Ea a apreciat că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Aarhus, un asemenea act nu constituia un act administrativ în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din regulamentul menționat.

 Procedura și concluziile părților

6        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 septembrie 2020, reclamantul a solicitat Tribunalului anularea deciziei atacate.

7        La 25 noiembrie 2020, Comisia a depus memoriul în apărare la grefa Tribunalului.

8        Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 3, la 9 și, respectiv, la 10 decembrie 2020, Consiliul Uniunii Europene, Regatul Țărilor de Jos și Parlamentul European au formulat cereri de intervenție în susținerea Comisiei.

9        La 12 ianuarie 2021, reclamantul a depus replica la grefa Tribunalului.

10      Prin deciziile din 20 ianuarie 2021, președinta Camerei a doua a Tribunalului a admis intervenția Consiliului, a Regatului Țărilor de Jos și, respectiv, a Parlamentului European.

11      La 25 februarie 2021, Comisia a depus duplica la grefa Tribunalului.

12      La 1, la 2 și la 4 martie 2021, Parlamentul, Regatul Țărilor de Jos și, respectiv, Consiliul și‑au depus memoriile în intervenție la grefa Tribunalului.

13      Tribunalul (Camera a doua) a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al acestuia, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

14      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        trimiterea dosarului Comisiei pentru ca aceasta să îl declare admisibil și să se pronunțe pe fond;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

15      Comisia și Regatul Țărilor de Jos solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

16      Parlamentul solicită în esență Tribunalului să susțină concluziile Comisiei și să respingă cererea introductivă.

17      Consiliul solicită Tribunalului:

–        susținerea concluziilor Comisiei și respingerea cererii introductive;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

18      În susținerea acțiunii sale în anulare, reclamantul invocă două motive, fiecare fiind împărțit în mai multe aspecte.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 1 și a articolului 9 alineatele (2) și (3) din Convenția de la Aarhus, a articolului 216 TFUE, a articolului 1 alineatul (1) litera (d), a articolului 2 alineatul (1) litera (g) și alineatul (2) și a articolului 10 din Regulamentul Aarhus

19      În cadrul primului motiv împărțit în două aspecte, reclamantul susține că Comisia a încălcat articolul 1 și articolul 9 alineatele (2) și (3) din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul mediului, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Uniunii Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201) (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”), articolul 216 TFUE, articolul 1 alineatul (1) litera (d), articolul 2 alineatul (1) litera (g) și alineatul (2) și articolul 10 din Regulamentul Aarhus.

 Cu privire la primul aspect, invocat cu titlu principal, întemeiat pe încălcarea articolului 1 alineatul (1) litera (d), a articolului 2 alineatul (1) litera (g) și alineatul (2) și a articolului 10 din Regulamentul Aarhus

20      În cadrul unui prim aspect, prezentat cu titlu principal, reclamantul arată că procedura de reexaminare prevăzută la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus este distinctă de procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolelor 258 și 260 TFUE, că, la 30 ianuarie 2020, Comisia a adoptat o decizie individuală în materie de mediu cu efect juridic obligatoriu, că aceasta din urmă se încadra efectiv în definiția actului administrativ în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus și că, așadar, decizia respectivă putea face obiectul unei reexaminări, calea de atac împotriva acesteia neputând fi astfel declarată inadmisibilă.

21      Comisia, susținută în acest sens de Regatul Țărilor de Jos, combate argumentele menționate.

22      Trebuie amintit că, în temeiul articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus, orice organizație non‑guvernamentală care îndeplinește criteriile stabilite la articolul 11 din acest regulament este îndreptățită să introducă o cerere de reexaminare internă la instituția Uniunii care adoptă un act administrativ în temeiul dreptului mediului.

23      Noțiunea de „act administrativ” menționată la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus este definită la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din același regulament drept o măsură cu caracter individual adoptată de o instituție a Uniunii în temeiul dreptului mediului și care este obligatorie din punct de vedere legal și are efecte externe.

24      Articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Aarhus stabilește de asemenea limitele respectivei noțiuni de act administrativ prevăzând că ea nu include măsurile luate de o instituție sau un organ al Uniunii sau omisiunile acestora, în calitate de organism de control administrativ, în special în temeiul articolelor 258 și 260 TFUE, care privesc procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

25      În speță, Comisia a respins ca inadmisibilă cererea de reexaminare prezentată de reclamant a scrisorii din 30 ianuarie 2020 – și anume scrisoarea prin care reclamantul menționat era informat că ea a decis să închidă definitiv dosarul de plângere, întrucât aprecia că nu dispune de niciun element nou relevant care să poată justifica deschiderea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Țărilor de Jos.

26      Mai întâi, Comisia a considerat că, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus, reexaminarea internă nu era posibilă atunci când era vorba despre măsuri sau omisiuni din partea unei instituții sau a unui organism al Uniunii care acționează în calitate de organism de control administrativ.

27      În continuare, Comisia a apreciat că procedura de plângere prin intermediul instrumentului de complaint handling (gestionarea plângerilor) (denumită în continuare „procedura CHAP”) introdusă de reclamant poate constitui prima etapă care conduce la deschiderea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, în sensul că permite Comisiei să evalueze cazurile de încălcare potențială a legislației Uniunii de către statele membre și să ia măsurile pe care le consideră adecvate.

28      În plus, aceasta a arătat că, în aplicarea articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Aarhus, pe de o parte, procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu intră sub incidența noțiunii de act administrativ în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus sau de omisiune administrativă în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (h) din regulamentul menționat, și că, pe de altă parte, procedurile de soluționare a plângerilor există numai pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de gardiană a tratatelor în temeiul articolului 17 TUE și al articolului 258 TFUE și următoarele. Așadar, Comisia a considerat că asemenea proceduri de soluționare a plângerilor nu pot, în temeiul Regulamentului Aarhus, să fie tratate diferit față de înseși procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

29      În plus, aceasta a amintit că, în conformitate cu punctul 10 din documentul denumit „Proceduri administrative pentru gestionarea relațiilor cu reclamanții în ceea ce privește aplicarea legislației Uniunii Europene”, anexat la comunicarea Comisiei, intitulată „Legislația [Uniunii]: o mai bună aplicare pentru obținerea unor rezultate mai bune” (JO 2017, C 18, p. 10), ea l‑a informat pe reclamant cu privire la motivele pentru care propunea închiderea dosarului și l‑a invitat să își prezinte observațiile.

30      În sfârșit, Comisia a arătat că scrisorile reclamantului din 6 și din 21 septembrie 2019 și din 8 ianuarie 2020 nu conțineau elemente noi relevante și că, așadar, a închis dosarul de plângere.

31      Pentru aceste motive, Comisia a respins ca inadmisibilă cererea de reexaminare internă formulată de reclamant.

32      Trebuie să se stabilească dacă Comisia a considerat în mod justificat că cererea de reexaminare internă în temeiul articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus formulată de reclamant era inadmisibilă.

33      În primul rând, este necesar să se examineze dacă Comisia acționa în calitatea sa de organism de control administrativ în temeiul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute la articolul 258 TFUE atunci când, prin scrisoarea din 30 ianuarie 2020, a închis definitiv dosarul de plângere al reclamantului și, prin urmare, dacă, în aplicarea articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Aarhus, această scrisoare nu constituia un act administrativ în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus.

34      În plângerea sa, reclamantul susținea că Regatul Țărilor de Jos a încălcat Directiva 2008/50 și în special anexa III la aceasta (care privește evaluarea calității aerului și amplasarea punctelor de prelevare pentru măsurarea sa), pentru motivul că modul în care erau măsurate valorile‑limită stabilite de directiva menționată era în contradicție cu dispozițiile acesteia.

35      Prin scrisoarea din 30 ianuarie 2020, Comisia l‑a informat pe reclamant că a decis să închidă definitiv dosarul de plângere, pentru motivul că, în scrisorile sale din 6 și din 21 septembrie 2019 și din 8 ianuarie 2020, acesta nu a prezentat niciun element nou relevant care să poată justifica deschiderea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Țărilor de Jos.

36      Împrejurările amintite mai sus determină să se considere că decizia Comisiei de clasare definitivă a plângerii reclamantului trebuie înțeleasă în mod clar în sensul că exprimă refuzul Comisiei de a iniția o procedură în temeiul articolului 258 TFUE împotriva Regatului Țărilor de Jos pentru pretinsa neîndeplinire a obligațiilor care revin statului membru respectiv în temeiul dreptului Uniunii.

37      Această interpretare este, pe de altă parte, confirmată de faptul că decizia de clasare a plângerii a intervenit pentru închiderea procedurii CHAP (2019) 2512, și anume o procedură destinată soluționării cererilor de investigare și a plângerilor statelor membre primite de Comisie cu privire la încălcările dreptului Uniunii, precum și de diversele mențiuni explicite în acest sens ale Comisiei în scrisoarea sa din 30 ianuarie 2020.

38      Astfel, după ce a arătat că ea nu constituie o instanță de apel pentru deciziile adoptate de instanțele judecătorești neerlandeze, Comisia a subliniat fără echivoc că nu preconizează o acțiune împotriva unui stat membru decât atunci când reiese că deciziile instituțiilor sale sunt contrare dreptului Uniunii. În acest sens, ea a menționat în mod clar că în speță nu existau suficiente indicii care să permită să se justifice punerea în aplicare a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

39      În acest context, reclamantul încearcă să efectueze o distincție între procedura EU Pilot și procedura CHAP și să susțină că considerația potrivit căreia procedura EU Pilot este indisociabil legată de o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu poate fi extinsă la procedura CHAP.

40      Trebuie amintit în prealabil că, potrivit jurisprudenței, procedura EU Pilot constituie un fel de „precursor” al procedurii în temeiul articolului 258 TFUE și că ea este, așadar, indisociabil legată de o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Astfel, instanța Uniunii a considerat că, deși nu se întemeiază pe această dispoziție, procedura EU Pilot a structurat demersurile pe care Comisia le‑a adoptat în mod tradițional atunci când a primit o plângere sau atunci când a acționat din proprie inițiativă (Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑306/12, EU:T:2014:816, punctul 66) și, astfel, nu a făcut decât să formalizeze sau să structureze schimburile de informații care aveau loc în mod tradițional între Comisie și statele membre în faza informală a unei anchete privind posibile încălcări ale dreptului Uniunii (Hotărârea din 11 mai 2017, Suedia/Comisia, C‑562/14 P, EU:C:2017:356, punctul 43).

41      Acestea fiind amintite, se ridică problema dacă raționamentul respectiv privind procedura EU Pilot poate fi extins la procedura CHAP, introdusă în speță de reclamant.

42      Trebuie să se constate că procedura de plângere CHAP introdusă de reclamant constituie o primă etapă care poate conduce la deschiderea procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE și că această procedură nu are alt scop decât să permită Comisiei să își îndeplinească sarcina de gardiană a tratatelor în temeiul articolului 17 TUE și al articolului 258 TFUE.

43      Considerația că plângerea introdusă de reclamant la Comisie nu putea fi concepută decât în contextul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE este confirmată de constatarea că singura soluție favorabilă pe care Comisia ar fi putut să o dea plângerii menționate ar fi fost tocmai de a iniția o asemenea procedură împotriva Regatului Țărilor de Jos (a se vedea în acest sens Ordonanța din 15 ianuarie 2007, Sellier/Comisia, T‑276/06, nepublicată, EU:T:2007:6, punctul 9, Ordonanța din 16 aprilie 2012, F91 Diddeléng și alții/Comisia, T‑341/10, nepublicată, EU:T:2012:183, punctele 24 și 25, și Ordonanța din 21 octombrie 2014, Bharat Heavy Electricals/Comisia, T‑374/14, nepublicată, EU:T:2014:931, punctul 8).

44      Desigur, astfel cum a subliniat reclamantul, este adevărat că, alături de deschiderea unei proceduri EU Pilot sau a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor sau de o clasare definitivă a dosarului de plângere, procedura CHAP ar putea conduce și la alte mecanisme de soluționare a problemelor și că această procedură ar permite astfel prevenirea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva statului membru în cauză.

45      Cu toate acestea, pe de o parte, trebuie subliniat că respectivele mecanisme posibile de soluționare a problemelor, oricât de eficiente ar fi, sunt informale și că recurgerea la acestea rămâne la discreția Comisiei. Dacă nu este satisfăcută de turnura discuțiilor în cadrul respectiv, ea poate oricând să reia procedura oficială. Or, dacă această procedură oficială este continuată, ea va conduce în mod inevitabil la clasarea definitivă a dosarului de plângere, la deschiderea unui dosar EU Pilot sau la punerea în aplicare a unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE.

46      Pe de altă parte, puternica similitudine dintre procedura CHAP și procedura EU Pilot se traduce de asemenea prin faptul că ambele permit, pe lângă inițierea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat membru, să se prevină punerea în aplicare a unei astfel de proceduri.

47      Prin urmare, este necesar să se considere că, asemenea procedurii EU Pilot, procedura CHAP introdusă de reclamant era indisociabil legată de o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

48      În al doilea rând, ținând seama de faptul că procedura de plângere introdusă de reclamant constituia prima etapă a unei proceduri care putea determina Comisia să deschidă procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE și că aceasta acționa, așadar, în calitatea sa de organism de control administrativ în temeiul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, scrisoarea din 30 ianuarie 2020 – prin care reclamantul era informat că ea a decis să închidă definitiv dosarul de plângere – nu putea constitui un act administrativ susceptibil să facă obiectul unei reexaminări în temeiul articolului 10 din Regulamentul Aarhus. Astfel, articolul 2 alineatul (2) litera (b) din același regulament exclude în mod clar acest act din noțiunea de act administrativ definită la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din regulamentul menționat.

49      Astfel, contrar celor susținute de reclamant, cererea sa de reexaminare nu intra în domeniul de aplicare material al unei cereri formulate în temeiul articolului 10 din Regulamentul Aarhus, acest domeniu fiind limitat de articolul 2 alineatul (2) din același regulament.

50      Așadar, Comisia a respins în mod justificat ca inadmisibilă cererea de reexaminare internă în temeiul articolului 10 din Regulamentul Aarhus a deciziei de închidere a procedurii de plângere CHAP (2019) 2512.

51      Reclamantul încearcă fără succes să repună în discuție această concluzie.

52      În primul rând, reclamantul susține că, prin declararea inadmisibilității cererii de reexaminare, Comisia ar împiedica Tribunalul să se pronunțe cu privire la problemele de mediu – în speță, cu privire la interpretarea corectă a anexei III secțiunea C la Directiva 2008/50 – și că ea și‑ar aroga o competență jurisdicțională care nu îi aparține.

53      Acest argument trebuie respins. După cum subliniază în mod întemeiat Comisia, ea nu și‑a însușit nicio competență jurisdicțională, ci s‑a limitat să exercite o putere de apreciere discreționară care îi este conferită de Tratatul FUE și de o jurisprudență constantă. Astfel, instanța Uniunii a subliniat că aceasta dispune de o putere de apreciere discreționară pentru a deschide sau nu o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Așadar, particularii nu au dreptul să pretindă ca ea să ia poziție într‑un anumit sens. Astfel, Comisia nu este obligată să inițieze o procedură în temeiul articolului 258 TFUE. Reclamantul care a depus o plângere nu avea posibilitatea, în lipsa unor drepturi procedurale prevăzute de dispoziții ale dreptului Uniunii care să îi permită să solicite Comisiei să îl informeze și să îl asculte, de a sesiza instanța Uniunii cu o acțiune împotriva unei eventuale decizii de clasare a plângerii sale (Ordonanța din 14 ianuarie 2004, Makedoniko Metro și Michaniki/Comisia, T‑202/02, EU:T:2004:5, punctul 46, și Ordonanța din 19 noiembrie 2014, Mirelta Ingataslanznosító/Comisia și Ombudsmanul, T‑430/14, nepublicată, EU:T:2014:996, punctul 6; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 17 iulie 1998, Sateba/Comisia, C‑422/97 P, EU:C:1998:395, punctul 42).

54      Articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Aarhus se înscrie în logica Tratatului FUE – și în special, în prezenta cauză, a articolului 258 TFUE – și a unei jurisprudențe constante citate la punctul 53 de mai sus, în măsura în care prevede că măsurile luate sau omisiunile în temeiul articolelor 258 și 260 TFUE sunt excluse din actele și omisiunile administrative care pot face obiectul unei reexaminări în temeiul articolului 10 din același regulament.

55      În al doilea rând, reclamantul susține în mod eronat că, prin faptul că a considerat că nu este posibil să solicite reexaminarea unei luări de poziție din partea sa în răspuns la o plângere, Comisia își atribuie o competență exclusivă cu privire la problemele legate de mediu. Astfel, cererea de reexaminare internă este, în speță, inadmisibilă pentru un motiv specificat în mod clar la articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Aarhus, și anume faptul că este îndreptată împotriva unei decizii de a nu deschide o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat membru.

56      Reclamantul nu demonstrează de altfel nicidecum că, în afara ipotezelor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus, plângerile privind probleme de mediu depuse la Comisie ar avea aceeași soartă și, prin urmare, ar fi declarate toate inadmisibile.

57      În sfârșit, în al treilea rând, reclamantul susține fără succes că Comisia ar fi făcut practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către organizațiile de protecție a mediului a drepturilor conferite acestora atât de dreptul Uniunii, cât și de tratatele internaționale, că ea ar fi încălcat astfel ratio legis a Regulamentului Aarhus și că ar fi adus atingere accesului efectiv la justiție în domeniul mediului.

58      Astfel, pe de o parte, Comisia s‑a conformat restricției pe care legiuitorul însuși o prevăzuse în Regulamentul Aarhus, și anume aceea de a nu include, printre actele sau omisiunile administrative care pot face obiectul unei reexaminări în temeiul articolului 10 din același regulament, anumite acte sau omisiuni precum cele adoptate în temeiul articolului 258 TFUE.

59      Pe de altă parte, trebuie amintit că procedura de reexaminare internă prevăzută la articolul 10 din Regulamentul Aarhus urmărește să faciliteze accesul la justiție al organizațiilor neguvernamentale – din moment ce acestea din urmă nu trebuie să pretindă un interes suficient, nici să invoce o atingere adusă unui drept pentru a putea exercita dreptul respectiv în conformitate cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE – și că regulamentul menționat echivalează, așadar, cu a recunoaște acestor grupuri calitatea de destinatari (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauzele conexate Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2014:310, punctul 124, și Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza TestBioTech și alții/Comisia, C‑82/17 P, EU:C:2018:837, punctul 36).

60      Prin urmare, procedura de reexaminare internă stabilită la articolul 10 din Regulamentul Aarhus nu are ca obiect să permită introducerea unei căi de atac împotriva unor măsuri care, din motive străine de lipsa calității procesuale active a organizațiilor neguvernamentale, nu ar putea fi contestate în temeiul articolului 263 TFUE.

61      Având în vedere ceea ce precedă, primul aspect al primului motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, invocat cu titlu subsidiar, întemeiat, pe calea excepției de nelegalitate, pe lipsa punerii în aplicare complete prin articolul 2 alineatul (2) litera (b) și prin articolul 10 din Regulamentul Aarhus a obligațiilor care decurg din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus coroborat cu articolul 1 din aceasta, precum și pe o încălcare a articolului 216 TFUE

62      În cadrul unui al doilea aspect, reclamantul invocă, cu titlu subsidiar, o excepție de nelegalitate a articolului 2 alineatul (2) litera (b) și a articolului 10 din Regulamentul Aarhus, în măsura în care dispozițiile respective nu ar constitui o punere în aplicare completă a obligațiilor care decurg din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus coroborat cu articolul 1 din aceasta, precum și o încălcare a articolului 216 TFUE.

63      Comisia – susținută în acest sens de Regatul Țărilor de Jos, de Parlament și de Consiliu – contestă argumentele prezentate de reclamant.

64      Trebuie să se constate că raționamentul reclamantului se întemeiază numai pe soluția adoptată de Tribunal în Hotărârea din 14 iunie 2012, Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht/Comisia (T‑396/09, EU:T:2012:301), și pe raționamentul dezvoltat de avocatul general Jääskinen în Concluziile prezentate în cauzele conexate Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht (C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2014:310).

65      În Hotărârea din 14 iunie 2012, Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht/Comisia (T‑396/09, EU:T:2012:301), Tribunalul considerase că, asemenea oricărui alt acord internațional la care Uniunea este parte, Convenția de la Aarhus beneficiază de supremație față de actele de drept derivat al Uniunii, că instanța Uniunii poate examina validitatea unei dispoziții dintr‑un regulament în raport cu un tratat internațional numai dacă natura și economia acestuia nu se opun și că, pe de altă parte, stipulațiile sale sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise.

66      Tribunalul a precizat însă, făcând referire printre altele la Hotărârea din 22 iunie 1989, Fediol/Comisia (70/87, EU:C:1989:254), și la Hotărârea din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul (C‑69/89, EU:C:1991:186), că Curtea a statuat că îi revine sarcina de a exercita controlul legalității unui act al Uniunii în raport cu stipulațiile unui acord internațional care nu sunt de natură să creeze pentru justițiabil dreptul de a le invoca în justiție, atunci când Uniunea a urmărit punerea în aplicare a unei anumite obligații asumate în cadrul acestui acord sau în cazul în care actul de drept derivat în cauză face trimitere expresă la stipulații precise ale acestuia. Tribunalul a dedus de aici că instanța Uniunii trebuie să poată efectua controlul legalității unui regulament în raport cu un acord internațional, atunci când acest regulament urmărește să pună în aplicare o obligație impusă prin acordul respectiv instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht/Comisia, T‑396/09, EU:T:2012:301, punctul 54).

67      Tribunalul a estimat că aceste condiții erau îndeplinite în cauza în discuție, întrucât, pe de o parte, reclamantele în primă instanță, care nu invocau efectul direct al stipulațiilor acordului, puneau în discuție în mod incident, conform articolului 277 TFUE, validitatea unei dispoziții a Regulamentului Aarhus în raport cu Convenția de la Aarhus și, pe de altă parte, regulamentul respectiv fusese adoptat pentru a îndeplini obligațiile internaționale ale Uniunii, prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din această convenție, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (1) și din considerentul (18) al regulamentului menționat. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus, în măsura în care nu prevedea o procedură de reexaminare internă decât pentru un act administrativ definit drept „orice măsură cu caracter individual” – excluzând astfel „măsurile cu caracter general” –, nu era compatibil cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus (Hotărârea din 14 iunie 2012, Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht/Comisia, T‑396/09, EU:T:2012:301, punctele 57, 58 și 69).

68      În cadrul procedurii de recurs, avocatul general Jääskinen a apreciat astfel că, având în vedere obiectivul și economia sa, articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus constituie, așadar, în parte, o normă suficient de clară pentru a putea servi drept fundament pentru controlul legalității în ceea ce privește accesul la justiție al organizațiilor dotate cu capacitate procesuală activă în temeiul legislației naționale sau chiar al celei a Uniunii și că, în consecință, această stipulație putea servi drept criteriu de referință pentru aprecierea legalității actelor instituțiilor Uniunii (Concluziile prezentate de avocatul general Jääskinen în cauzele conexate Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2014:310, punctul 95).

69      Cu toate acestea, trebuie subliniat că Curtea nu a urmat soluția reținută de Tribunal și susținută de avocatul general Jääskinen.

70      Astfel, potrivit jurisprudenței, stipulațiile unui acord internațional la care Uniunea este parte nu pot fi invocate în susținerea unei acțiuni în anularea unui act de drept derivat al Uniunii sau a unei excepții întemeiate pe nelegalitatea unui asemenea act decât cu condiția, pe de o parte, ca natura și economia acestui acord să nu se opună și, pe de altă parte, ca stipulațiile respective să fie, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise (Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții, C‑308/06, EU:C:2008:312, punctul 45, Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctul 110, și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții, C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 54).

71      Curtea a statuat că articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus nu conținea nicio obligație necondiționată și suficient de precisă de natură să reglementeze direct situația juridică a particularilor (Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctul 45). Astfel, ea a considerat că, din moment ce numai „în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă proprie, în cazul în care acestea există, membrii publicului” sunt titulari ai drepturilor prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din convenția respectivă, această stipulație este condiționată, în aplicarea sau în efectele sale, de intervenția unui act ulterior (Hotărârea din 13 ianuarie 2015, Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4, punctul 55).

72      Prin urmare, Curtea a concluzionat că articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, pe care se întemeiază articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus, nu poate fi invocat în scopul de a aprecia legalitatea acestuia din urmă (Hotărârea din 13 ianuarie 2015, Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht, C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4, punctul 61). Această soluție a fost amintită în mai multe rânduri de Tribunal (Hotărârea din 15 decembrie 2016, TestBioTech și alții/Comisia, T‑177/13, nepublicată, EU:T:2016:736, punctul 50, și Hotărârea din 14 martie 2018, TestBioTech/Comisia, T‑33/16, EU:T:2018:135, punctul 88).

73      Trebuie arătat că, în înscrisurile sale, reclamantul a reprodus textual raționamentul expus de avocatul general Jääskinen în Concluziile prezentate în cauzele conexate Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht (C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2014:310) și s‑a limitat să sublinieze că poziția susținută de acesta nu a fost suficient luată în considerare. El nu a prezentat însă niciun argument care ar justifica abaterea Tribunalului de la soluția reținută în final de Curte în Hotărârea din 13 ianuarie 2015, Consiliul și alții/Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht (C‑401/12 P-C‑403/12 P, EU:C:2015:4).

74      Din ceea ce precedă reiese că articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus nu poate servi drept stipulație care poate fi invocată în scopul aprecierii legalității articolului 10 din Regulamentul Aarhus.

75      Rezultă că motivul întemeiat pe nelegalitatea articolului 2 alineatul (2) litera (b) și a articolului 10 din Regulamentul Aarhus în raport cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus trebuie înlăturat ca nefondat.

76      Niciunul dintre argumentele reclamantului nu pot repune în discuție această concluzie.

77      În primul rând și pentru motivul indicat la punctul 74 de mai sus, reclamantul se prevalează fără succes de concluziile Comitetului pentru examinarea respectării stipulațiilor Convenției de la Aarhus din 17 martie 2017, intitulate „Findings and Recommendations of the Compliance Committee with Regard to Communication ACCC/C/2008/32 (Part II) Concerning Compliance by the European Union” [Concluzii și recomandări ale Comitetului de examinare în raport cu Comunicarea ACCC/C/2008/32 (Partea II) privind respectarea stipulațiilor de către Uniunea Europeană], potrivit cărora abordarea Comisiei ar fi contrară obligațiilor referitoare la accesul la justiție în domeniul mediului care decurg din Convenția de la Aarhus.

78      În plus, în constatările care figurează în raport nu se concluzionează în mod expres în sensul nelegalității dispoziției care prevede inadmisibilitatea unei cereri de reexaminare internă în temeiul articolului 10 din Regulamentul Aarhus referitoare la decizia de a nu iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în conformitate cu articolul 258 TFUE.

79      Astfel, la punctele 106-112 din concluzii, Comitetul de examinare a exprimat rezerve cu privire la conformitatea noțiunii de organism de control administrativ care figurează la articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus. Comitetul menționat a subliniat că Convenția de la Aarhus exclude din noțiunea de autoritate publică „organisme[le] sau instituții[le] care acționează cu capacitate juridică sau legislativă”, dar nu organismele care acționează în calitate de „organism de control administrativ”. Comitetul de examinare a apreciat astfel că concluzia care trebuie dedusă din aceasta este că Convenția de la Aarhus face o distincție între procedurile judiciare și administrative și nu exclude autoritățile publice decât atunci când ele acționează ca cu titlu judiciar, însă nu atunci când acționează pe calea unui control administrativ. Comitetul de examinare a concluzionat că, deși nu este convins că acțiunile sau omisiunile tuturor organismelor de control administrativ enumerate la articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus, precum cele ale Ombudsmanului, ar trebui supuse examinării în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, el are îndoieli cu privire la faptul că excluderea generală a tuturor actelor administrative și a omisiunilor instituțiilor care acționează în calitate de organe de control administrativ este conformă cu stipulația menționată. Cu toate acestea, el a precizat că nu dispune de exemple concrete de încălcări și că nu urmează să constate o nerespectare a convenției în această privință.

80      Așadar, nu se poate deduce din aceste concluzii că Comitetul de examinare a concluzionat că inadmisibilitatea unei cereri de reexaminare internă în temeiul articolului 10 din Regulamentul Aarhus referitoare la decizia de a nu iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în conformitate cu articolul 258 TFUE nu ar fi conformă cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

81      În al doilea rând, în ceea ce privește încălcarea invocată a articolului 216 TFUE, trebuie să se constate că raționamentul care figurează în înscrisurile reclamantului nu face referire în niciun moment la această dispoziție și nici nu precizează motivele pretinsei sale încălcări, astfel cum subliniază Comisia, Parlamentul și Consiliul. Așadar, ea trebuie respinsă.

82      În orice caz, dacă încălcarea invocată a articolului 216 TFUE trebuie înțeleasă ca o consecință a faptului că Comisia nu ar respecta articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, care este obligatoriu pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre, acest argument trebuie respins.

83      Astfel, articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus prevede că „fiecare parte se asigură că, în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă proprie, în cazul în care acestea există, membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni și omiteri ale persoanelor fizice și ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne proprii privind mediul”. Din modul de redactare a acestei stipulații reiese că părțile contractante dispun de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește definirea modalităților de punere în aplicare a procedurilor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2020, Mellifera/Comisia, C‑784/18 P, nepublicată, EU:C:2020:630, punctul 88).

84      În al treilea rând, pretinsele încălcări ale articolului 1 și ale articolului 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus nu figurează nici în descrierea motivului, nici în motivarea acestuia și, prin urmare, trebuie respinse.

85      Prin urmare, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins.

86      Ținând seama de examinarea primului motiv, este necesar să se considere că este inoperant argumentul reclamantului potrivit căruia Comisia ar fi pus în întârziere Regatul Țărilor de Jos să corecteze normele sale interne în materie de eșantionare și că această punere în întârziere ar constitui o dovadă că Regatul Țărilor de Jos nu și‑a îndeplinit obligațiile în conformitate cu Directiva 2008/50.

87      Astfel, presupunând chiar că Regatul Țărilor de Jos ar fi săvârșit o încălcare a Directivei 2008/50, această eventuală încălcare nu are nicio incidență asupra legalității deciziei atacate, întrucât cererea de reexaminare a fost respinsă din cauza caracterului său inadmisibil, iar nu pentru motivul că Regatul Țărilor de Jos nu ar fi săvârșit nicio încălcare a directivei menționate.

88      Rezultă din tot ceea ce precedă că, atât sub primul, cât și sub al doilea aspect, primul motiv trebuie înlăturat ca nefondat.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 5 din Convenția de la Aarhus, a articolelor 2 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a articolelor 2 și 7 din Carta drepturilor fundamentale, a articolului 3 alineatul (3), a articolului 9, a articolului 168 alineatul (1) și a articolului 191 alineatele (1) și (2) TFUE, precum și a articolelor 6, 7 și 23 și a anexelor III și XI secțiunea B din Directiva 2008/50

89      În cadrul celui de al doilea motiv, împărțit în patru aspecte, reclamantul susține că Comisia a încălcat articolul 5 din Convenția de la Aarhus, articolele 2 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, articolele 2 și 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 3 alineatul (3), articolul 9, articolul 168 alineatul (1) și articolul 191 alineatele (1) și (2) TFUE, precum și articolele 6, 7 și 23 și anexele III și XI secțiunea B din Directiva 2008/50.

90      Comisia, susținută în acest sens de Regatul Țărilor de Jos, consideră că motivul este inoperant.

91      Trebuie amintit că, prin decizia atacată, Comisia a declarat inadmisibilă cererea de reexaminare a deciziei de închidere a procedurii de plângere CHAP (2019) 2512. Motivul de inadmisibilitate menționat în decizia atacată se întemeiază pe faptul că, la adoptarea deciziei amintite, Comisia a acționat în calitatea sa de organism de control administrativ în sensul articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus și că, prin urmare, această decizie nu constituie un act administrativ în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din regulamentul respectiv.

92      Decizia de închidere a procedurii de plângere nu cuprindea, așadar, concluzii definitive cu privire la aspectul dacă Regatul Țărilor de Jos a încălcat sau nu Directiva 2008/50. Această decizie nu conținea decât o apreciere a Comisiei privind posibilitatea de a deschide sau nu o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE.

93      Or, argumentația dezvoltată de reclamant în cadrul celui de al doilea motiv se bazează numai pe argumente de fond întemeiate pe încălcarea de către Regatul Țărilor de Jos și, în consecință, de către Comisie a criteriilor de evaluare a calității aerului, a criteriului expunerii și, respectiv, a obligației de a întocmi un plan privind calitatea aerului prevăzute de Directiva 2008/50, precum și a dreptului la viață consacrat la articolele 2 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la articolele 2 și 7 din Carta drepturilor fundamentale și a dreptului la un nivel ridicat de protecție a sănătății umane consacrat la articolul 9, la articolul 168 alineatul (1) și la articolul 191 alineatul (1) TFUE.

94      Rezultă că motivul invocat de reclamant este inoperant.

95      Prin urmare, al doilea motiv trebuie înlăturat.

96      Fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea cererii reclamantului de trimitere a dosarului Comisiei pentru ca aceasta să îl declare admisibil și să se pronunțe asupra fondului, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

97      Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.

98      Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Regatul Țărilor de Jos, Parlamentul și Consiliul vor suporta, așadar, propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Stichting Comité N 65 Ondergronds Helvoirt să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.

3)      Regatul Țărilor de Jos, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

Tomljenović

Schalin

Nõmm

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 decembrie 2021.

Semnături


*      Limba de procedură: neerlandeza.