HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

13 decembrie 2016(*)

„BCE – Personal al BCE – Lucrători temporari – Limitarea duratei maxime a prestațiilor aceluiași lucrător temporar – Acțiune în anulare – Act atacabil – Afectare directă și individuală – Interesul de a exercita acțiunea – Termen de introducere a acțiunii – Admisibilitate – Lipsa informării și a consultării organizației sindicale reclamante – Răspundere extracontractuală”

În cauza T‑713/14,

Organizația angajaților din instituțiile europene și internaționale din Republica Federală Germania (IPSO), cu sediul în Frankfurt am Main (Germania), reprezentată de L. Levi, avocat,

reclamantă,

împotriva

Băncii Centrale Europene (BCE), reprezentată inițial de B. Ehlers, de I. Köpfer și de M. López Torres și ulterior de B. Ehlers, de P. Pfeifhofer și de F. Malfrère, în calitate de agenți, asistați de B. Wägenbaur, avocat,

pârâtă,

având ca obiect, pe de o parte, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea unui act al Comitetului executiv al BCE din 20 mai 2014 privind limitarea la doi ani a duratei maxime în care BCE va putea recurge la prestațiile aceluiași lucrător temporar pentru sarcini administrative și de secretariat și, pe de altă parte, o cerere întemeiată pe articolul 268 TFUE prin care se solicită repararea prejudiciului moral suferit,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, doamna I. Pelikánová și domnul E. Buttigieg (raportor), judecători,

grefier: doamna G. Predonzani, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 2 iunie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Reclamanta, Organizația angajaților din instituțiile europene și internaționale din Republica Federală Germania (International and European Public Services Organisation, IPSO), este un sindicat profesional care, conform statutului său, reprezintă interesele persoanelor angajate de sau care lucrează pentru organizații internaționale și europene cu sediul în Germania.

2        La 3 iulie 2008, reclamanta și Banca Centrală Europeană (BCE) au semnat un acord‑cadru denumit „Protocol de acord între [BCE] și [IPSO] privind recunoașterea, schimbul de informații și consultarea”, care a fost completat printr‑un addendum din 23 martie 2011 (denumit în continuare „acordul‑cadru”).

3        Acordul‑cadru prevede la punctul 2 modalitățile de informare, de intervenție timpurie și de consultare cu IPSO în privința măsurilor care pot avea efecte asupra situației sau a intereselor personalului BCE.

4        La inițiativa reclamantei, BCE s‑a angajat în discuții cu aceasta din urmă cu privire la situația lucrătorilor temporari din cadrul său.

5        Cu ocazia reuniunii din 29 ianuarie 2014, părțile au convenit, la inițiativa unui membru al Comitetului executiv al BCE însărcinat cu probleme de personal, înființarea unui grup de lucru privind aspectele legate de lucrătorii temporari (denumit în continuare „grupul de lucru”). Părțile s‑au angajat să transmită membrului în cauză al Comitetului executiv un raport cu privire la concluziile la care ar ajunge ca urmare a discuțiilor respective.

6        În cadrul grupului de lucru, s‑au ținut între reclamantă și BCE, reprezentată de membri ai Direcției Generale (DG) Resurse Umane, Buget și Organizare, mai multe reuniuni cu privire la subiectul lucrătorilor temporari între 18 februarie 2014 și 5 decembrie 2014 și au continuat ulterior acestei date.

7        În cadrul reuniunii din 20 mai 2014, Comitetul executiv a luat poziție cu privire la anumite aspecte legate de utilizarea lucrătorilor temporari de către BCE și, în special, cu privire la limitarea la doi ani a duratei maxime a prestațiilor în beneficiul BCE ale aceluiași lucrător temporar afectat unor sarcini administrative și de secretariat (denumit în continuare „actul atacat”). Actul atacat, care a luat forma procesului‑verbal al acestei reuniuni, prevede:

„Ținând seama de informațiile comunicate în documentație și ținând seama în special de faptul că DG [«Resurse Umane, Buget și Organizare»] ar continua discuțiile cu serviciile respective în scopul reducerii progresive a dependenței BCE față de personalul temporar care îndeplinește sarcini recurente, Comitetul executiv: (a) a decis următoarele: i) de acum înainte, este necesar să se utilizeze personal temporar pentru sarcini administrative și de secretariat doar pentru a face față unor nevoi temporare, iar durata totală a contractelor succesive nu ar trebui să fie mai mare de douăzeci și patru de luni […]”

8        Anumite măsuri tranzitorii au fost prevăzute în privința aplicării acestei măsuri. Comitetul executiv a luat de asemenea notă de faptul că DG Resurse Umane, Buget și Organizare ar pregăti o notă separată cu privire la perspectivele personalului temporar afectat asistenței informatice.

9        În cadrul reuniunii grupului de lucru din 5 iunie 2014, reclamanta a fost informată de reprezentanții DG Resurse Umane, Buget și Organizare cu privire la adoptarea de către Comitetul executiv a actului atacat.

10      La 16 iulie 2014, s‑a ținut o sesiune de informare a lucrătorilor temporari cu privire la măsurile adoptate prin actul atacat, urmată de difuzarea informațiilor cu privire la aceste măsuri pe site‑ul intranet al BCE după cum urmează:

„Comitetul executiv al BCE a decis să impună o limită de doi ani pentru contractele personalului temporar responsabil de îndeplinirea unor sarcini administrative și de secretariat […] De acum înainte, personalului responsabil de îndeplinirea unor sarcini administrative și de secretariat (angajat pentru a răspunde unor nevoi temporare, pentru înlocuiri sau pentru a lucra în cadrul unor proiecte specifice) nu va putea fi utilizat de BCE decât pentru maximum doi ani, pe baza unor contracte temporare, unice sau consecutive. Cu toate acestea, o măsură tranzitorie este aplicabilă […] Decizia Comitetului executiv nu privește subcontractanții din cadrul DG‑IS, nici colegii afectați unor funcții tehnice, precum inginerii sau alți tehnicieni.”

 Procedura și concluziile părților

11      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 10 octombrie 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

12      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        declararea acțiunii ca admisibilă și fondată;

–        anularea actului atacat;

–        obligarea BCE la repararea prejudiciului moral suferit evaluat ex aequo et bono la 15 000 de euro;

–        obligarea BCE la plata cheltuielilor de judecată.

13      BCE solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii, cu titlu principal, ca inadmisibilă și, cu titlu subsidiar, ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

1.     Cu privire la admisibilitate

14      Fără a invoca în mod formal o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, BCE contestă admisibilitatea acțiunii și invocă, astfel cum a confirmat în ședință, patru cauze de inadmisibilitate, întemeiate, respectiv, prima, pe lipsa unui act atacabil, a doua, pe lipsa calității procesuale active a reclamantei, a treia, pe lipsa interesului de a exercita acțiunea al acesteia și, a patra, pe nerespectarea termenului de introducere a acțiunii.

 Cu privire la lipsa unui act atacabil

15      BCE susține, cu titlu principal, că actul atacat nu este un act atacabil, în sensul jurisprudenței, pentru motivul că nu produce efecte juridice față de terți. În această privință, arată că actul atacat constituie o directivă internă sau o orientare internă adresată exclusiv responsabililor serviciilor din cadrul BCE, destinată să armonizeze deciziile pe care aceștia vor fi obligați să le ia în cadrul „gestionării descentralizate” a procedurilor de achiziții publice privind selectarea ofertelor depuse de agenții de muncă temporară și care au ca obiectiv asigurarea convergenței criteriilor interne de selecție în sensul unei viitoare modificări a legislației germane aplicabile, respectiv Arbeitnehmerüberlassungsgesetz din 7 august 1972 (Legea privind punerea la dispoziție de forță de muncă temporară, BGBl I, p. 1393, denumită în continuare „AÜG”). Potrivit BCE, doar AÜG, iar nu actul atacat, ar fi pertinentă pentru stabilirea cadrului juridic aplicabil în speță, BCE având obligația să se conformeze oricărei modificări a acestei legi.

16      Reclamanta susține că actul atacat este un act atacabil în măsura în care, pe de o parte, acesta a stabilit un nou cadru juridic obligatoriu în ceea ce privește utilizarea de către BCE a lucrătorilor temporari pentru sarcini administrative și de secretariat și, pe de altă parte, acesta produce efecte ce excedează organizării interne a serviciilor BCE, în măsura în care modifică în mod distinct, pe de o parte, situația juridică a agenților de muncă temporară și, pe de altă parte, pe cea a lucrătorilor temporari, a căror durată de afectare în cadrul BCE ar fi limitată.

17      Potrivit unei jurisprudențe constante, numai măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele terților, modificând în mod distinct situația juridică a acestora, constituie acte susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare (Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, 22/70, EU:C:1971:32, punctul 42, Hotărârea din 6 aprilie 2000, Spania/Comisia, C‑443/97, EU:C:2000:190, punctul 27, și Ordonanța din 12 februarie 2010, Comisia/CdT, T‑456/07, EU:T:2010:39, punctul 52).

18      Pentru a stabili dacă un act a cărui anulare se solicită produce astfel de efecte, este necesar să se analizeze conținutul acestuia (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9), contextul în care a fost elaborat (Hotărârea din 17 februarie 2000, Stork Amsterdam/Comisia, T‑241/97, EU:T:2000:41, punctul 62), precum și intenția autorului său pentru a califica acest act (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctele 42, 46 și 52, și Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, EU:C:2010:40, punctul 52). În schimb, forma în care se adoptă un act este, în principiu, lipsită de relevanță pentru aprecierea admisibilității unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9, și Hotărârea din 7 iulie 2005, Le Pen/Parlamentul European, C‑208/03 P, EU:C:2005:429, punctul 46). Cu toate acestea, nu poate fi exclus ca Tribunalul să ia în considerare forma în care sunt adoptate actele a căror anulare i se solicită, în măsura în care poate contribui la identificarea naturii acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 mai 1982, Germania și Bundesanstalt für Arbeit/Comisia, 44/81, EU:C:1982:197, punctul 12, și Ordonanța din 12 februarie 2010, Comisia/CdT, T‑456/07, EU:T:2010:39, punctul 58).

19      În plus, reiese din jurisprudență că nu constituie un act atacabil, în sensul articolului 263 TFUE, o măsură adoptată de o instituție care indică doar intenția acesteia sau a unuia dintre serviciile sale de a urma într‑un domeniu determinat o anumită linie de conduită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 1988, Regatul Unit/Comisia, 114/86, EU:C:1988:449, punctul 13, și Hotărârea din 5 mai 1998, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96, EU:C:1998:192, punctul 28). Astfel de orientări interne care indică liniile generale pe baza cărora instituția intenționează, în aplicarea dispozițiilor pertinente, să adopte ulterior decizii individuale a căror legalitate va putea fi contestată potrivit procedurii prevăzute la articolul 263 TFUE nu produc efecte decât în sfera internă a administrației și nu creează niciun drept sau obligație pentru terți. Astfel de acte nu constituie, așadar, acte care lezează, care pot constitui, ca atare, obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 aprilie 2000, Spania/Comisia, C‑443/97, EU:C:2000:190, punctul 28 și jurisprudența citată și punctele 33 și 34, și Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Italia/Comisia, T‑185/05, EU:T:2008:519, punctul 41).

20      Numai actul prin care autorul său ia poziție în mod inechivoc și definitiv, într‑o formă care permite să se identifice natura acestuia, constituie o decizie susceptibilă să facă obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 mai 1982, Germania și Bundesanstalt für Arbeit/Comisia, 44/81, EU:C:1982:197, punctul 12, și Ordonanța din 12 februarie 2010, Comisia/CdT, T‑456/07, EU:T:2010:39, punctul 54).

21      În speță, actul atacat se distinge de o simplă instrucțiune sau orientare destinată serviciilor din cadrul BCE atât prin conținutul său, cât și prin împrejurările în care a fost adoptat, precum și prin modul în care a fost redactat și adus la cunoștința persoanelor interesate.

22      Astfel, având în vedere conținutul său, redactat în termeni clari și neechivoci, actul atacat constituie o decizie a Comitetului executiv al BCE de a limita la doi ani, sub rezerva unor măsuri tranzitorii, durata în care BCE va putea recurge la prestațiile aceluiași lucrător temporar pentru sarcini administrative și de secretariat pentru a face față unor nevoi temporare. Contrar susținerilor BCE, prin adoptarea unei astfel de poziții, Comitetul executiv a depășit ceea ce ar fi implicat faptul de a furniza orientări interne serviciilor din cadrul BCE în ceea ce privește redactarea unei documentații pentru cererile de ofertă care vizează selectarea ofertelor depuse de agenții de muncă temporară. Astfel, Comitetul executiv nu s‑a limitat la stabilirea unor indicații sau linii de conduită fără caracter obligatoriu, ci a adoptat deja norme de aplicare generală care stabilesc în mod definitiv cel puțin anumite criterii care trebuie urmate cu ocazia angajării lucrătorilor temporari în cadrul acestei instituții, respectiv durata maximă de angajare a aceluiași lucrător temporar afectat unor sarcini administrative și de secretariat.

23      Un astfel de act produce efecte juridice obligatorii în măsura în care BCE nu poate, atât timp cât norma respectivă nu este modificată formal sau abrogată, să se abată de la aceasta atunci când apreciază ofertele prezentate de agenții de muncă temporară în cadrul procedurii de atribuire a contractelor de achiziții publice privind angajarea de către instituție a unor lucrători temporari.

24      Un asemenea caracter decizional al actului atacat este confirmat de forma în care această măsură a fost adoptată. Astfel, pe de o parte, se utilizează expresia „Comitetul executiv a decis” (a se vedea punctul 7 de mai sus) și, pe de altă parte, în informațiile comunicate prin intermediul site‑ului intranet al BCE, se face trimitere la actul atacat după cum urmează: „Comitetul executiv […] a decis să impună” și „decizia Comitetului executiv” (a se vedea punctul 10 de mai sus). În mod similar, în scrisoarea din 30 septembrie 2014 adresată reclamantei, președintele BCE se referă la actul atacat utilizând expresia „Comitetul executiv a decis”.

25      După cum reiese din jurisprudența constantă amintită la punctul 18 de mai sus, chiar dacă, pentru a stabili dacă un act produce efecte juridice, este necesar să se analizeze conținutul acestuia, forma actului constituie o indicație, printre altele, care poate fi luată în considerare de instanța Uniunii Europene pentru a defini conținutul actului în cauză, chiar dacă aceasta nu poate, prin ea însăși, să îi permită calificarea celui din urmă drept act care lezează în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Astfel, fără a se acorda respectivei constatări o importanță determinantă, este necesar să se constate că utilizarea de către BCE a termenilor „Comitetul executiv a decis” și „decizia Comitetului executiv” în contextul actului atacat este de natură să confirme interpretarea conținutului acestuia, astfel cum este prezentată la punctul 22 de mai sus, care permite să se concluzioneze că prezintă caracter decizional.

26      Împrejurările legate de adoptarea actului atacat și de comunicarea sferei sale de aplicare personalului BCE confirmă constatarea potrivit căreia are caracter decizional.

27      În primul rând, este necesar să se sublinieze că poziția Comitetului executiv al BCE adoptată în actul atacat urmează intenția acestei instituții de „a diminua progresiv utilizarea lucrătorilor temporari pentru sarcini recurente”, astfel cum reiese din actul atacat și din documentul intitulat „Notă privind i) [i]nformațiile actualizate cu privire la utilizarea personalului temporar de către BCE; ii) [o]pțiunea pe termen scurt și pe termen mediu care urmărește reducerea dependenței BCE de personalul temporar”, pregătită de DG Resurse Umane, Buget și Organizare pentru Comitetul executiv și luată în considerare de acesta în momentul adoptării actului atacat (denumită în continuare „nota DG Resurse Umane, Buget și Organizare”). Rezultă că, prin adoptarea actului atacat, Comitetul executiv intenționa să îl înscrie în cadrul unei politici generale care urmărește reducerea utilizării lucrătorilor temporari în cadrul BCE.

28      BCE susține totuși că actul atacat avea ca obiectiv anticiparea, în temeiul principiului bunei administrări, a modificării legislației germane cu privire la munca temporară, respectiv AÜG, aplicabilă contractelor pe care aceasta le încheie cu agenții de muncă temporară.

29      În această privință, trebuie arătat că, desigur, propunerea guvernului german de modificare a AÜG pentru a limita contractele temporare la optsprezece luni este menționată în nota DG Resurse Umane, Buget și Organizare, precum și în informațiile cu privire la actul atacat publicate pe site‑ul intranet al BCE la 16 iulie 2014. Cu toate acestea, simplul fapt că o astfel de propunere ar fi existat la momentul adoptării actului atacat nu este de natură a confirma argumentul BCE potrivit căruia acesta constituie o măsură adoptată prin anticiparea modificării legislației germane relevante.

30      Astfel, în primul rând, trebuie să se observe că modificarea legislației germane la care face trimitere BCE nu era încă adoptată la momentul adoptării actului atacat și că, la momentul respectiv, conținutul său nu putea fi încă stabilit cu certitudine. Dacă intenția BCE fusese efectiv aceea de a anticipa adoptarea modificării AÜG, aceasta ar fi aliniat intrarea în vigoare a măsurilor adoptate prin actul atacat cu intrarea în vigoare a modificării respective. Or, măsurile prevăzute de actul atacat erau aplicabile începând cu 16 iulie 2014, astfel cum reiese din informațiile difuzate în aceeași zi pe site‑ul intranet al instituției, în timp ce modificarea AÜG nu fusese încă adoptată la acea dată și de altfel nu fusese adoptată nici în ziua ședinței din prezenta cauză, așa cum a confirmat BCE.

31      În al doilea rând, este necesar să se arate că propunerea de modificare a AÜG, astfel cum este menționată în nota DG Resurse Umane, Buget și Organizare, prevedea limitarea contractelor temporare la optsprezece luni, în timp ce actul atacat a stabilit durata maximă în care poate fi utilizat același lucrător temporar în cadrul BCE la douăzeci și patru de luni. Actul atacat nu poate, așadar, în orice caz, să fie considerat ca fiind adoptat din pură anticipare a măsurilor preconizate la nivel național.

32      În al treilea rând, măsura adoptată prin actul atacat se aplică, astfel cum subliniază reclamanta, doar unei categorii de lucrători temporari din cadrul BCE, respectiv celor implicați în sarcini administrative și de secretariat, situația lucrătorilor temporari implicați în alte sarcini, în special cele de asistență informatică, urmând să facă obiectul unei note separate din partea DG Resurse Umane, Buget și Organizare, astfel cum reiese de la litera (b) punctul i) a actului atacat și astfel cum o demonstrează informațiile difuzate pe site‑ul intranet al BCE (a se vedea punctul 10 de mai sus). Așadar, actul atacat nu poate fi considerat ca fiind adoptat prin anticiparea modificării AÜG, întrucât nu se poate presupune că acesta din urmă s‑ar aplica numai acestei categorii de lucrători temporari, iar nu ansamblului personalului temporar.

33      În consecință, în mod întemeiat susține reclamanta, în esență, că, în absența modificărilor în acest sens ale legislației germane aplicabile, actul atacat este cel care a stabilit cadrul juridic care limitează la doi ani durata prestațiilor în beneficiul BCE ale aceluiași lucrător temporar afectat unor sarcini administrative și de secretariat nerecurente.

34      În al doilea rând, trebuie observat că măsura adoptată prin actul atacat a fost adusă la cunoștința personalului BCE și în special a lucrătorilor temporari nu doar prin intermediul difuzării unei informații pe site‑ul intranet al instituției, ci și cu ocazia unei sesiuni de informare organizată special în acest scop pentru lucrătorii temporari din cadrul BCE. Astfel cum a subliniat directorul BCE în scrisoarea din 30 septembrie 2014 adresată reclamantei, obiectivul acestei sesiuni de informare era de a furniza lucrătorilor temporari „informații clare cu privire la situația lor contractuală”.

35      Astfel, BCE nu s‑a limitat la difuzarea informațiilor doar pentru asigurarea transparenței, a egalității de tratament sau a eficienței administrației, așa cum pretinde, ci, în plus, a considerat necesar, în mod întemeiat, să organizeze o sesiune de informare cu privire la sfera de aplicare a actului atacat și a implicațiilor sale asupra situației lucrătorilor temporari din cadrul BCE.

36      Rezultă din ceea ce precedă că BCE a intenționat să confere actului atacat efecte juridice obligatorii, limitând la doi ani durata prestațiilor în cadrul BCE ale lucrătorilor temporari afectați unor sarcini administrative și de secretariat nerecurente, ceea ce era de natură a aduce atingere intereselor acestora din urmă, lipsindu‑i astfel de posibilitatea de a putea fi afectați în cadrul BCE pentru o perioadă care să depășească acest termen.

37      Această concluzie nu este infirmată de celelalte argumente ale BCE.

38      În primul rând, cadrul juridic al prezentului litigiu, astfel cum amintește aceasta, este constituit din două raporturi contractuale: pe de o parte, cel existent între BCE și agenții de muncă temporară și, pe de altă parte, cel existent între aceștia din urmă și lucrătorii temporari. Aceste două raporturi contractuale fiind distincte, iar lucrătorii temporari și BCE nefiind legați contractual, actul atacat nu ar produce, în orice caz, efecte juridice în privința situației lucrătorilor temporari, ale căror interese sunt reprezentate de reclamantă, ci numai în privința situației contractuale existente între BCE și agenții de muncă temporară.

39      În această privință, trebuie arătat că actul atacat nu se înscrie pur și simplu în cadrul unui raport contractual între BCE și agenții de muncă temporară, ci constituie un act cu caracter general care produce efecte juridice care excedează acestor raporturi. Astfel, așa cum s‑a arătat la punctele 22 și 36 de mai sus, el stabilește un cadru juridic în ceea ce privește condițiile utilizării de către BCE a lucrătorilor temporari, ceea ce are drept consecință limitarea posibilității aceluiași lucrător temporar de a fi angajat în cadrul acestei instituții pentru o durată mai mare de doi ani, aducând astfel atingere situației juridice a acestuia.

40      În al doilea rând, trebuie totodată înlăturat argumentul BCE potrivit căruia limitarea duratei prestațiilor unui lucrător temporar în cadrul BCE nu împiedică eventualitatea ca acesta să fie afectat apoi unei alte poziții în cazul în care contractul încheiat cu agentul de muncă temporară prevede această posibilitate. Astfel, un asemenea argument, chiar dacă nu este nefondat, se distinge de chestiunea dacă actul atacat produce efecte juridice în măsura în care limitează la doi ani durata maximă a prestațiilor unui lucrător temporar în cadrul BCE, iar aceasta independent de alte repartizări care i‑ar putea fi acordate de agentul de muncă temporară.

41      În consecință, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 17-20 de mai sus, actul atacat constituie un act care lezează și, prin urmare, un act atacabil în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Prin urmare, trebuie să se respingă prima cauză de inadmisibilitate invocată de BCE.

 Cu privire la lipsa afectării directe și individuale a intereselor reclamantei

42      BCE susține în subsidiar că actul atacat nu afectează direct și individual interesele reclamantei în măsura în care, pe de o parte, ea nu este destinatara actului și, pe de altă parte, nu dispune de niciun drept de a fi consultată sau informată în cursul adoptării unui act, precum actul atacat, cu privire la situația lucrătorilor temporari din cadrul BCE.

43      Reclamanta susține că actul atacat o privește direct și individual, în sensul jurisprudenței, în măsura în care propriile interese, în calitate de interlocutor în cadrul dialogului social, precum și drepturile sale procedurale, așa cum rezultă atât din acordul‑cadru, cât și din discuțiile pe care le‑a purtat cu BCE în cadrul grupului de lucru, pe care le califică drept un „acord ad‑hoc”, nu au fost respectate în cadrul adoptării actului atacat.

44      Potrivit articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute la primul și la al doilea paragraf ale acestui articol, o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc în mod direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc în mod direct și care nu presupun măsuri de executare.

45      Este cert că reclamanta nu este destinatar al actului atacat. Mai mult, din moment ce aceasta nu pretinde că actul atacat ar constitui un act normativ care ar privi‑o direct și care nu ar implica măsuri de executare, ci că ar fi vizată direct și individual de acest act, este necesar să se examineze mai întâi dacă sunt întrunite în speță aceste două condiții prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE pentru formularea unei acțiuni în anulare.

46      În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, în ceea ce privește condiția afectării directe, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că condiția potrivit căreia actul care face obiectul unei acțiuni trebuie să privească în mod direct o persoană fizică sau juridică impune ca acest act să producă în mod direct efecte asupra situației sale juridice și să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor reguli intermediare (a se vedea Hotărârea din 13 martie 2008, Comisia/Infront WM, C‑125/06 P, EU:C:2008:159, punctul 47 și jurisprudența citată).

47      În al doilea rând, în ceea ce privește afectarea individuală, potrivit unei jurisprudențe constante, o persoană fizică sau juridică, alta decât destinatarul unui act, nu poate pretinde că este vizată în mod individual, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, decât dacă este afectată de actul respectiv, în considerarea anumitor calități care îi sunt specifice sau a unei situații de fapt care o caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, o individualizează într‑un mod analog celui în care ar fi individualizat destinatarul actului (Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, 25/62, EU:C:1963:17, p. 223; a se vedea de asemenea Hotărârea din 27 februarie 2014, Stichting Woonlinie și alții/Comisia, C‑133/12 P, EU:C:2014:105, punctul 44 și jurisprudența citată).

48      O organizație precum reclamanta, constituită pentru apărarea intereselor colective ale unei categorii de justițiabili, nu poate fi considerată a fi vizată direct și individual de un act care afectează interesele generale ale acestei categorii (Hotărârea din 14 decembrie 1962, Confédération nationale des producteurs de fruits et légumes și alții/Consiliul, 16/62 și 17/62, nepublicată, EU:C:1962:47, p. 919, și Hotărârea din 18 martie 1975, Union syndicale‑Service public européen și alții/Consiliul, 72/74, EU:C:1975:43, punctul 17).

49      Cu toate acestea, acțiunile formulate de asociații precum reclamanta, însărcinate să apere interesele colective ale persoanelor, sunt admisibile, potrivit jurisprudenței, în trei situații, și anume atunci când reprezintă interesele unor persoane care, ele însele, ar avea calitate procesuală activă sau atunci când sunt individualizate din cauza afectării intereselor proprii în calitate de asociații, în special pentru că poziția lor de negociator a fost afectată prin actul a cărui anulare este solicitată ori, încă, atunci când o prevedere legală le recunoaște în mod expres o serie de drepturi cu caracter procedural (a se vedea Hotărârea din 18 martie 2010, Forum 187/Comisia, T‑189/08, EU:T:2010:99, punctul 58 și jurisprudența citată).

50      În speță, chiar dacă reclamanta susține că modificarea prin actul atacat a situației terților, respectiv a agenților BCE și a lucrătorilor temporari, ar fi relevantă pentru a stabili că situația sa juridică a fost modificată, având în vedere rolul său de sindicat al cărui obiect social este apărarea intereselor colective ale persoanelor angajate de sau care lucrează pentru organizații internaționale și europene stabilite în Germania, ea nu pretinde că persoanele respective ar avea ele însele calitate procesuală activă. În schimb, ea susține că are calitate procesuală activă în măsura în care, pe de o parte, propriile interese în calitate de partener social și de negociator care a participat la discuțiile cu privire la situația agenților temporari din cadrul BCE și, pe de altă parte, drepturile sale procedurale ar fi încălcate de BCE.

51      În ceea ce privește problema dacă, în speță, poziția de negociator a reclamantei, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 49 de mai sus, care ar rezulta din participarea sa la discuțiile purtate în cadrul grupului de lucru, a fost afectată prin actul atacat, BCE arată că nu aceasta este situația, în măsura în care, pe de o parte, actul atacat este un document intern adresat serviciilor din cadrul BCE și, pe de altă parte, în absența unui document semnat în mod corespunzător, reclamanta nu poate susține că înființarea unui grup de lucru poate fi asimilată unui acord care ar putea sta la baza drepturilor pe care le pretinde.

52      În această privință, trebuie amintit că simpla împrejurare că o organizație sindicală reprezentativă a personalului ar fi participat la negocierile care au condus la adoptarea unui act nu este suficientă pentru a modifica natura dreptului la acțiune de care, în conformitate cu articolul 263 TFUE, organizația poate dispune în raport cu acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 1975, Union syndicale‑Service public européen și alții/Consiliul, 72/74, EU:C:1975:43, punctul 19).

53      Cu toate acestea, acțiunea unei asociații poate fi declarată admisibilă atunci când aceasta își apără propriile interese, distincte de cele ale membrilor săi, în special atunci când poziția sa de negociator a fost afectată prin actul atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 februarie 1988, Kwekerij van der Kooy și alții/Comisia, 67/85, 68/85 și 70/85, EU:C:1988:38, punctele 21-24, Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90, EU:C:1993:111, punctele 29 și 30, și Ordonanța din 23 noiembrie 1999, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, T‑173/98, EU:T:1999:296, punctul 54), iar acest lucru în situațiile particulare în care ocupa o poziție de negociator clar delimitată și strâns legată de obiectul însuși al deciziei, care o punea într‑o situație de fapt care o caracteriza în raport cu orice altă persoană (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 mai 2000, Comité d’entreprise de la Société française de production și alții/Comisia, C‑106/98 P, EU:C:2000:277, punctul 45, și Ordonanța din 3 aprilie 2014, CFE‑CGC France Télécom‑Orange/Comisia, T‑2/13, nepublicată, EU:T:2014:226, punctul 35).

54      În speță, reclamanta pretinde că propriile interese în calitate de interlocutor social al BCE și negociator în cadrul discuțiilor privind situația lucrătorilor temporari în cadrul acestei instituții au fost afectate prin actul atacat, având în vedere, în special, că acesta ținea de mandatul grupului de lucru al cărui raport nu fusese încă adoptat la momentul adoptării actului atacat și că aceasta era singurul partener social care participa la acest grup de lucru și semnatar al acordului‑cadru.

55      Împrejurările evidențiate de reclamantă, astfel cum sunt rezumate la punctul 54 de mai sus, sunt de natură a o individualiza, în speță, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 53 de mai sus, în raport cu orice organizație sindicală reprezentativă a persoanelor angajate de sau care lucrează pentru BCE, având în vedere rolul de interlocutor social pe care aceasta l‑a jucat în cadrul discuțiilor cu administrația BCE cu privire la situația lucrătorilor temporari în cadrul acestei instituții, rol care era circumscris și avea legătură cu obiectul însuși al actului atacat.

56      În această privință, trebuie arătat că părțile nu contestă că reclamanta este singura organizație care reprezintă persoanele angajate de BCE și care lucrează pentru aceasta care s‑a implicat în discuțiile cu administrația BCE cu privire la situația lucrătorilor temporari din cadrul acestei instituții, în special prin participarea la grupul de lucru constituit în acest scop. Ea a continuat în mod activ discuțiile respective, menținând un contact strâns cu serviciile competente, în special prin participarea la diferite reuniuni și prin schimb de corespondență cu acestea, precum documentele pregătitoare ale reuniunilor și dările de seamă ale acestora (a se vedea punctele 5, 6 și 9 de mai sus). Astfel cum reiese în special din lista subiectelor de discuție în cadrul grupului de lucru și din darea de seamă a reuniunii pe care a ținut‑o la 18 februarie 2014, discuțiile care au avut loc priveau în special problema duratei maxime a prestațiilor lucrătorilor temporari din cadrul BCE, legată tocmai de însuși obiectul actului atacat.

57      Fără a fi nevoie a se pronunța, în acest stadiu, cu privire la aspectul dacă discuțiile și contactele în cadrul grupului de lucru, invocate la punctul 56 de mai sus, trebuie să fie calificate „acord ad‑hoc”, astfel cum pretinde reclamanta, trebuie să se concluzioneze că BCE i‑a recunoscut reclamantei calitatea de interlocutor cu ocazia examinării aspectelor referitoare la lucrătorii temporari și, în special, a celui privind durata maximă a afectării lor în cadrul BCE (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90, EU:C:1993:111, punctul 29).

58      Astfel, poziția de interlocutor social al BCE în cadrul discuțiilor referitoare la lucrătorii temporari privind, în special, problema duratei angajării lor în cadrul BCE este suficientă în speță pentru a demonstra că aceasta este vizată individual în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE de actul atacat. Această calitate îi este astfel specifică, în sensul jurisprudenței, în măsura în care reclamanta este, printre diferitele organizații sindicale posibil active în apărarea intereselor persoanelor angajate sau care lucrează pentru BCE, cea care era implicată în discuțiile cu BCE cu privire tocmai la aspectele reglementate de actul atacat, ceea ce o individualizează în raport cu orice altă organizație sindicală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2009, 3F/Comisia, C‑319/07 P, EU:C:2009:435, punctele 92 și 93, și Ordonanța din 18 aprilie 2002, IPSO și USE/BCE, T‑238/00, EU:T:2002:102, punctul 55).

59      În mod similar, actul atacat o privește direct pe reclamantă, în sensul jurisprudenței, în măsura în care acesta are ca efect imediat afectarea poziției de interlocutor social pe care o ocupa în cadrul discuțiilor privind problemele lucrătorilor temporari prin aceea că a privat‑o de posibilitatea de a participa la luarea deciziei și de a o influența.

60      În consecință, trebuie să se respingă cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa calității procesuale active a reclamantei, fără a fi necesar a se pronunța, în acest stadiu, cu privire la existența garanțiilor procedurale pe care reclamanta ar putea eventual să le pretindă în cadrul adoptării actului atacat.

 Cu privire la lipsa interesului de a exercita acțiunea

61      BCE susține, în subsidiar, că interesul reclamantei de a obține anularea actului atacat „este mai degrabă politic decât juridic”. Ea nu ar avea, prin urmare, interesul de a exercita acțiunea în sensul jurisprudenței, deoarece, pentru motivele expuse în cadrul contestării caracterului atacabil al actului atacat (a se vedea punctul 15 de mai sus), BCE nu avea obligația de a o consulta înainte ca acesta să fie adoptat de Comitetul executiv.

62      Reclamanta susține că are interesul de a exercita acțiunea în măsura în care prin prezenta acțiune se urmărește protejarea drepturilor sale de a fi informată și de a fi consultată.

63      Potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care aceasta din urmă are un interes să obțină anularea actului atacat. Un astfel de interes presupune ca anularea acestui act să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a introdus‑o (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 55 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 4 decembrie 2014, Talanton/Comisia, T‑165/13, nepublicată, EU:T:2014:1027, punctele 34 și 35 și jurisprudența citată).

64      Interesul unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să fie născut și actual (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 56 și jurisprudența citată).

65      Astfel cum arată reclamanta, prin prezenta acțiune, ea urmărește tocmai să protejeze drepturile sale procedurale de a fi consultată și de a fi informată. Rezultă că anularea actului atacat poate avea drept consecință că BCE va fi obligată să asigure respectarea acestor drepturi înainte de adoptarea unui act precum actul atacat. Cu toate acestea, existența unui astfel de interes de a exercita acțiunea presupune că reclamanta poate pretinde să dispună, în speță, de aceste drepturi, aspect care trebuie apreciat împreună cu motivele acțiunii.

 Cu privire la nerespectarea termenului de introducere a acțiunii

66      BCE susține cu titlu foarte subsidiar că acțiunea este inadmisibilă din cauza nerespectării termenului de introducere a acțiunii. Întrucât actul atacat este o directivă internă adresată serviciilor instituției, acesta nu ar trebui, potrivit BCE, să facă obiectul unei publicări și, în orice caz, difuzarea pe site‑ul intranet al instituției nu ar fi asimilabilă unei publicări. În consecință, termenul suplimentar de paisprezece zile pentru calcularea termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 102 alineatul (1) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991 nu ar fi aplicabil în speță. Astfel, termenul de introducere a acțiunii ar trebui calculat începând din ziua în care reclamanta a luat cunoștință de actul atacat, și anume la 16 iulie 2014, adică în ziua difuzării actului atacat pe site‑ul intranet al BCE și a organizării ședinței de informare în prezența acesteia. În consecință, acțiunea introdusă la 10 octombrie 2014 ar fi tardivă.

67      Reclamanta susține că acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenelor de introducere a acțiunii.

68      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, termenul pentru introducerea unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE este de ordine publică, fiind instituit în vederea asigurării clarității și a securității situațiilor juridice și a evitării oricărei discriminări sau a oricărui tratament arbitrar în cadrul administrării justiției și revine instanței Uniunii să verifice, chiar din oficiu, dacă acesta a fost respectat (Hotărârea din 23 ianuarie 1997, Coen, C‑246/95, EU:C:1997:33, punctul 21, și Hotărârea din 18 septembrie 1997, Mutual Aid Administration Services/Comisia, T‑121/96 și T‑151/96, EU:T:1997:132, punctele 38 și 39).

69      Potrivit articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunile în anulare trebuie formulate în termen de două luni. Acest termen curge, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

70      Din însăși redactarea acestei dispoziții rezultă că criteriul datei luării la cunoștință a actului ca dată la care începe să curgă termenul pentru formularea acțiunii prezintă un caracter subsidiar în raport cu criteriile publicării sau notificării actului (Hotărârea din 10 martie 1998, Germania/Consiliul, C‑122/95, EU:C:1998:94, punctul 35; a se vedea de asemenea Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Regione Siciliana/Comisia, T‑190/00, EU:T:2003:316, punctul 30 și jurisprudența citată).

71      În speță, părțile nu contestă că actul atacat nu a fost notificat reclamantei. Acesta nu a făcut nici obiectul unei publicări, singura informație referitoare la acest act fiind difuzată pe site‑ul intranet al BCE. În aceste împrejurări, ziua în care reclamanta a luat cunoștință de actul atacat este cea care trebuie considerată ca reprezentând data la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii.

72      În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudența, în lipsa publicării sau a notificării, îi revine celui care are cunoștință de existența unui act care îl privește să solicite textul integral al acestuia într‑un termen rezonabil, dar că, sub această rezervă, termenul de introducere a acțiunii nu poate începe să curgă decât de la momentul la care terțul interesat cunoaște exact conținutul și motivele actului în cauză, astfel încât să poată face uz de dreptul său la acțiune (Hotărârea din 6 iulie 1988, Dillinger Hüttenwerke/Comisia, 236/86, EU:C:1988:367, punctul 14, și Hotărârea din 19 februarie 1998, Comisia/Consiliul, C‑309/95, EU:C:1998:66, punctul 18).

73      BCE susține că 16 iulie 2014, dată la care informațiile cu privire la actul atacat au fost difuzate pe site‑ul intranet al BCE și la care s‑a ținut o ședință de informare în prezența reclamantei, este data care trebuie considerată ca reprezentând punctul de plecare al termenului de introducere a acțiunii.

74      Totuși, se impune a constata că, la acea dată, reclamanta nu a cunoscut cu exactitate conținutul și motivele actului atacat. Astfel, reiese din dosar, aspect care, de altfel, nu este contestat de BCE, că conținutul exact al acestuia nu a fost comunicat reclamantei decât la 24 octombrie 2014, și anume după introducerea acțiunii, și că aceasta a obținut o copie doar împreună cu memoriul în apărare. Faptul, susținut de BCE, că informațiile difuzate pe site‑ul intranet al instituției reflectau „în esență” informațiile pe care reclamanta le obținuse de la administrația BCE la 24 octombrie 2014 nu este suficient pentru a considera că, la 16 iulie 2014, reclamanta cunoscuse în mod exact conținutul și motivele actului atacat, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 72 de mai sus.

75      În consecință, reclamanta a fost pusă în situația să introducă prezenta acțiune fără a putea fi sigură de cunoașterea tuturor elementelor relevante ale actului atacat (a se vedea în sens și prin analogie Hotărârea din 6 iulie 1988, Dillinger Hüttenwerke/Comisia, 236/86, EU:C:1988:367, punctul 15).

76      În plus, trebuie arătat că reclamanta și‑a îndeplinit obligația sa, așa cum reiese din jurisprudență (a se vedea punctul 72 de mai sus), de a solicita, într‑un termen rezonabil, textul integral al actului atacat. Astfel, reiese din dosar că reclamanta a adresat mai multe cereri administrației BCE pentru a obține o copie a actului atacat, cea din urmă, care precedă introducerea acțiunii, datând din 8 octombrie 2014.

77      În aceste împrejurări, acțiunea nu poate fi considerată tardivă.

78      În consecință, trebuie să se respingă a patra cauză de inadmisibilitate invocată de BCE fără a fi necesar a se pronunța asupra argumentelor părților cu privire la calcularea termenului de introducere a acțiunii în funcție de data difuzării pe site‑ul intranet al BCE a informațiilor cu privire la actul atacat.

2.     Cu privire la fond

 Cu privire la cererea de anulare

79      În susținerea acțiunii în anulare, reclamanta invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului la informare și la consultare, astfel cum este consacrat de articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană – Declarația comună a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei cu privire la reprezentarea lucrătorilor (JO 2002, L 80, p. 29, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 120) și cum este precizat și pus în aplicare de acordul‑cadru și de discuțiile din cadrul grupului de lucru, pe care reclamanta le califică drept un „acord ad‑hoc”, precum și pe încălcarea acestui pretins „acord ad‑hoc” și a acordului‑cadru și, respectiv, al doilea, pe încălcarea articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la informare și la consultare, astfel cum este consacrat de articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale și de Directiva 2002/14 și precizat și pus în aplicare de acordul‑cadru și de pretinsul „acord ad‑hoc”, precum și pe încălcarea acestui pretins „acord ad‑hoc” și a acordului‑cadru

80      Reclamanta susține că, prin adoptarea actului atacat fără a respecta dialogul social cu reclamanta, BCE a încălcat dreptul la informare și la consultare al lucrătorilor, prevăzut la articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale și la articolul 4 din Directiva 2002/14, așa cum au fost aplicate prin acordurile negociate în sensul articolului 5 din aceasta din urmă, respectiv prin acordul‑cadru și prin pretinsul „acord ad‑hoc”.

81      BCE contestă că a încălcat drepturile reclamantei de a fi consultată și de a fi informată, în măsura în care dispozițiile pe care aceasta le invocă nu i‑ar conferi, în speță, astfel de drepturi.

82      Trebuie să se examineze, mai întâi, dacă, în speță, reclamanta este îndrituită să pretindă, în temeiul dispozițiilor pe care le invocă, garanții procedurale care ar fi trebuit să îi permită a fi informată, consultată și implicată înainte de adoptarea actului atacat și, apoi, eventual, dacă aceste drepturi procedurale ar fi fost încălcate prin nerespectarea acestor garanții.

–       Cu privire la articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale

83      Reclamanta se referă, în primul rând, la dreptul la informare și la consultare al lucrătorilor prevăzut la articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale.

84      În această privință, trebuie arătat că articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale consacră dreptul la consultare și la informare al lucrătorilor în cadrul întreprinderii. Conform jurisprudenței, aceste dispoziții se pot aplica în raporturile dintre instituțiile Uniunii și personalul lor, așa cum reiese din Hotărârea din 19 septembrie 2013, Reexaminare Comisia/Strack (C‑579/12 RX‑II, EU:C:2013:570).

85      Totuși, potrivit termenilor înșiși ai dispozițiilor articolului 27 din Carta drepturilor fundamentale, exercitarea drepturilor pe care le consacră este limitată la cazurile și la condițiile prevăzute de dreptul Uniunii, precum și de legislațiile și de practicile naționale (Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 45, și Ordonanța din 11 noiembrie 2014, Bergallou/Parlamentul European și Consiliul, T‑22/14, nepublicată, EU:T:2014:954, punctul 33).

86      Rezultă că articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale, care nu prevede nicio normă de drept direct aplicabilă, nu este suficient prin el însuși pentru a conferi particularilor un drept subiectiv la consultare și la informare care să poată fi invocat ca atare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 47).

87      În consecință, reclamanta nu poate invoca, în speță, drepturile la consultare și la informare numai în temeiul articolului 27 din Carta drepturilor fundamentale.

88      Potrivit explicațiilor aferente articolului 27 din Carta drepturilor fundamentale, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din Carta drepturilor fundamentale, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, acquis‑ul Uniunii în domeniul vizat de articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale, care precizează condițiile în care acesta este aplicabil, este reprezentat, în special, de Directiva 2002/14 invocată în speță de reclamantă.

89      Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă reclamanta ar putea, în speță, să întemeieze drepturile pe care le invocă pe articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale, astfel cum este precizat de dispozițiile Directivei 2002/14.

–       Cu privire la Directiva 2002/14

90      Reclamanta se referă la domeniile informării și consultării definite la articolul 4 din Directiva 2002/14 și arată că aceasta nu limitează drepturile la consultare exclusiv la lucrătorii titulari ai unui contract de muncă care îi leagă direct de întreprindere. Astfel, lucrătorii temporari ar avea, de asemenea, potrivit reclamantei, dreptul de a beneficia de drepturi colective și de reprezentare în cadrul BCE.

91      Potrivit BCE, articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale, astfel cum este precizat de dispozițiile Directivei 2002/14, nu poate constitui pentru BCE fundamentul unei obligații de informare sau de consultare a reprezentanților lucrătorilor temporari înainte de adoptarea actului atacat, în măsura în care, pe de o parte, reiese din jurisprudență că Directiva 2002/14 nu impune, ca atare, obligații instituțiilor în raporturile cu personalul lor și, pe de altă parte, stabilește aceste obligații în sarcina unui „angajator”; or BCE nu este angajatorul lucrătorilor temporari. În sfârșit, presupunând că aceste dispoziții i‑ar fi aplicabile, BCE consideră că actul atacat nu intră în sfera de aplicare a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2002/14.

92      Cu titlu introductiv, trebuie analizat dacă Directiva 2002/14 prevede drepturile la consultare și la informare în beneficiul lucrătorilor temporari și al reprezentanților acestora, astfel cum pretinde reclamanta.

93      În conformitate cu considerentul (18) și cu articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2002/14, aceasta are ca obiectiv „instituirea unui cadru general de stabilire a cerințelor minime ale dreptului la informare și consultare a lucrătorilor în întreprinderile și unitățile din [Uniune]”. Reiese, în plus, din dispozițiile acesteia că informarea și consultarea lucrătorilor se organizează prin intermediul reprezentanților lor prevăzuți de legislația sau de practicile naționale.

94      Potrivit articolului 2 literele (f) și (g) din Directiva 2002/14, prin „informare” se înțelege „transmiterea de date de către angajator reprezentanților lucrătorilor pentru a le permite să se familiarizeze cu subiectul și să‑l examineze”, iar prin „consultare” se înțelege „schimbul de păreri și stabilirea unui dialog între reprezentanții lucrătorilor și angajator”. În temeiul articolului 2 literele (c) și (d) din aceeași directivă, prin „angajator” trebuie să se înțeleagă o „persoană fizică sau juridică parte la contracte de muncă sau raporturi de muncă cu lucrătorii, în conformitate cu legislația și practicile naționale”, iar prin „salariat”, „orice persoană care, în statul membru în cauză, este protejată ca lucrător în cadrul legislației naționale privind ocuparea forței de muncă și în conformitate cu practicile naționale”.

95      În această privință, în primul rând, trebuie arătat că sistemul instituit prin Directiva 2002/14, în afară de unele excepții prevăzute la articolul 3 alineatele (2) și (3) din aceasta, are vocație să se aplice tuturor lucrătorilor prevăzuți la articolul 2 litera (d) din directivă (Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Confédération générale du travail și alții, C‑385/05, EU:C:2007:37, punctul 37). În plus, BCE nu contestă că lucrătorii temporari sunt protejați în calitate de lucrători în Germania, în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2002/14 și așa cum reiese în special din considerentele (1) și (23) și din articolul 2 din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară (JO 2008, L 327, p. 9), astfel cum a fost transpusă în dreptul german prin AÜG.

96      În al doilea rând, părțile nu contestă că BCE și lucrătorii temporari puși la dispoziția sa nu sunt legați printr‑un raport contractual. Totuși, așa cum arată, în esență, reclamanta, între BCE și lucrătorii temporari există un „raport de muncă” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2002/14, astfel încât BCE trebuie considerată angajatorul lor în sensul acestei dispoziții.

97      Astfel, în primul rând, așa cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, caracteristica esențială a unui „raport de muncă” o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, pe o anumită durată, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, în ceea ce privește în special libertatea sa de a alege orarul, locul și conținutul muncii sale, prestații în schimbul cărora primește o remunerație. Această calificare este în general dobândită în dreptul Uniunii dacă sunt întrunite condițiile menționate anterior, independent de faptul dacă un contract de muncă a fost sau nu a fost încheiat de persoana interesată (a se vedea Hotărârea din 13 februarie 2014, Comisia/Italia, C‑596/12, nepublicată, EU:C:2014:77, punctul 17 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 decembrie 2014, FNV Kunsten Informatie en Media, C‑413/13, EU:C:2014:2411, punctele 34 și 36 și jurisprudența citată).

98      În speță, raportul dintre BCE și lucrătorii temporari îndeplinește toate aceste condiții, întrucât lucrătorii temporari își exercită activitatea profesională pentru și sub îndrumarea BCE, căreia îi sunt puși la dispoziție periodic de un agent de muncă temporară, care le plătește o remunerație în schimb.

99      Această concluzie este confirmată de jurisprudența potrivit căreia punerea la dispoziție de lucrători temporari constituie o figură complexă, specifică dreptului muncii, care implică un raport de muncă dublu, pe de o parte, între întreprinderea de muncă temporară și lucrătorul temporar și, pe de altă parte, între acesta din urmă și întreprinderea utilizatoare, precum și un raport de punere la dispoziție între întreprinderea de muncă temporară și întreprinderea utilizatoare (Hotărârea din 11 aprilie 2013, Della Rocca, C‑290/12, EU:C:2013:235, punctul 40).

100    Trebuie, așadar, să se facă distincție între un raport de muncă ce rezultă dintr‑un contract încheiat direct între lucrător și angajator și un raport de muncă precum raportul dintre întreprinderea utilizatoare, în speță BCE, și lucrătorii temporari puși la dispoziția sa de un agent de muncă temporară.

101    În al doilea rând, noțiunea de angajator, astfel cum figurează la articolul 2 litera (c) din Directiva 2002/14, nu prevede, așa cum susține reclamanta, că numai raporturile de muncă reglementate printr‑un contract de muncă încheiat direct între angajator și lucrător intră în domeniul său de aplicare, contrar dispozițiilor, în special, ale Directivei 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), care, din acest motiv, nu se aplică lucrătorilor pe durată determinată puși la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2013, Della Rocca, C‑290/12, EU:C:2013:235, punctele 36 și 39).

102    În al treilea rând, trebuie arătat că articolul 8 din Directiva 2008/104, care constituie tocmai reglementarea referitoare la munca temporară, impune întreprinderii utilizatoare o obligație de informare a reprezentanților lucrătorilor cu privire la utilizarea lucrătorilor temporari atunci când pune la dispoziție informații cu privire la situația încadrării personalului din întreprindere organismelor care reprezintă lucrătorii. Această dispoziție, care stabilește în mod clar o obligație de informare în sarcina întreprinderii utilizatoare, în speță BCE, în ceea ce privește utilizarea lucrătorilor temporari în cadrul său, specifică, de asemenea, că Directiva 2008/104 se aplică „fără a aduce atingere dispozițiilor naționale și [ale Uniunii] cu privire la informare și consultare, care sunt mai stricte și/sau mai specifice, și, în special, Directivei 2002/14”.

103    Rezultă din ceea ce precedă, contrar celor susținute de BCE, că Directiva 2002/14 trebuie considerată aplicabilă în ceea ce privește obligațiile unei întreprinderi utilizatoare referitoare la informarea și la consultarea reprezentanților lucrătorilor temporari.

104    În continuare, așa cum arată BCE, trebuie relevat că, potrivit unei jurisprudențe constante, directivele fiind adresate statelor membre, iar nu instituțiilor sau organelor Uniunii, dispozițiile Directivei 2002/14 nu pot fi considerate că impun ca atare obligații în sarcina instituțiilor în raporturile lor cu personalul propriu (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, EU:C:2003:435, punctul 24, și Hotărârea din 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, EU:T:2008:160, punctul 43).

105    Totuși, astfel cum s‑a statuat deja, împrejurarea că o directivă nu instituie obligații, ca atare, pentru instituții nu poate să excludă ca normele sau principiile prevăzute în această directivă să poată fi invocate împotriva instituțiilor atunci când ele însele nu sunt decât expresia specifică a normelor fundamentale ale tratatului și a principiilor generale care se impun direct instituțiilor respective. Astfel, într‑o comunitate de drept, aplicarea uniformă a dreptului este o cerință fundamentală și orice subiect de drept este supus principiului respectării legalității. Astfel, instituțiile sunt obligate să respecte normele Tratatului FUE și principiile generale ale dreptului care le sunt aplicabile, asemenea oricărui alt subiect de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, EU:C:2003:435, punctele 25-28, și Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, EU:T:2011:506, punctul 56 și jurisprudența citată).

106    De asemenea, o directivă ar putea să dea naștere unor obligații în sarcina unei instituții atunci când aceasta, în cadrul autonomiei sale organizatorice, a intenționat să execute o anumită obligație prevăzută de o directivă sau în cazul în care un act cu caracter general de aplicabilitate internă face trimitere el însuși în mod expres la măsurile adoptate de legiuitorul Uniunii în temeiul tratatelor. În sfârșit, în conformitate cu obligația de loialitate care le revine, instituțiile trebuie să țină seama, în conduita lor în calitate de angajator, de prevederile legislative adoptate la nivelul Uniunii (Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Comisia/Strack, T‑268/11 P, EU:T:2012:588, punctele 43 și 44).

107    Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă și cu ce condiție poate fi invocată Directiva 2002/14 în scopul identificării existenței sau al precizării întinderii unei obligații care incumbă eventual BCE de a consulta și de a informa organizația sindicală reclamantă înainte de adoptarea actului atacat.

108    În primul rând, trebuie să se constate că stabilirea prin Directiva 2002/14 a unui cadru general referitor la informarea și la consultarea lucrătorilor reprezintă, desigur, expresia drepturilor fundamentale consacrate de articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale. Totuși, așa cum s‑a arătat la punctul 86 de mai sus, aceste norme fundamentale care rezultă din articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale nu se impun în mod direct BCE, în sensul jurisprudenței citate la punctul 105 de mai sus, în măsura în care, astfel cum reiese din această dispoziție, trebuie să fie precizate de dreptul Uniunii sau de dreptul național.

109    În al doilea rând, reclamanta arată că BCE ar fi ținută de regulamentele și de directivele privind politica socială a UE în temeiul articolului 9 litera (c) din Condițiile de angajare a personalului BCE (denumite în continuare „condiții de angajare”).

110    Articolul 9 litera (c) din condițiile de angajare prevede următoarele:

„Prezentele condiții de angajare nu sunt guvernate de nicio legislație națională specifică. BCE aplică (i) principiile generale ale dreptului comun statelor membre, (ii) principiile generale ale dreptului [Uniunii] și (iii) normele conținute în regulamentele și directivele [Uniunii] privind politica socială, ale căror destinatare sunt statele membre. De fiecare dată când este necesar, aceste acte juridice vor fi puse în aplicare de către BCE. În această privință, se va ține seama în mod corespunzător de recomandările [Uniunii] din domeniul politicii sociale. Principiile consacrate de regulamentele, de normele și de jurisprudența aplicabile personalului instituțiilor [Uniunii] sunt luate în considerare în mod corespunzător pentru interpretarea drepturilor și a obligațiilor prevăzute de prezentele condiții de angajare.”

111    În măsura în care acest argument al reclamantei privește situația în care un act cu caracter general de aplicabilitate internă face trimitere el însuși în mod expres la măsurile adoptate de legiuitorul Uniunii în temeiul tratatelor, în sensul jurisprudenței citate la punctul 106 de mai sus, trebuie arătat că, chiar dacă această dispoziție din condițiile de angajare reflectă principiul general potrivit căruia aplicarea uniformă a dreptului impune ca instituțiile Uniunii să respecte normele dreptului Uniunii, inclusiv ale directivelor (a se vedea punctul 105 de mai sus) și că un act al Uniunii trebuie să fie interpretat, în măsura posibilului, în conformitate cu dreptul primar în ansamblul său (a se vedea Hotărârea din 19 septembrie 2013, Reexaminare Comisia/Strack, C‑579/12 RX‑II, EU:C:2013:570, punctul 40 și jurisprudența citată), ea nu evidențiază un angajament al BCE de „a executa o anumită obligație”, în special o obligație de a‑i informa sau de a‑i consulta pe reprezentanții lucrătorilor, astfel cum este prevăzută de Directiva 2002/14.

112    În al treilea rând, reclamanta pretinde că dispozițiile articolului 27 din Carta drepturilor fundamentale, precum și ale articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2002/14 au fost puse în aplicare de acordul‑cadru și de discuțiile din cadrul grupului de lucru, pe care le califică drept un „acord ad‑hoc”. Reclamanta pare astfel să se refere la situația în care BCE, în cadrul autonomiei sale organizatorice, ar fi intenționat să execute o anumită obligație prevăzută de această directivă în sensul jurisprudenței citate la punctul 106 de mai sus.

113    Prin urmare, este necesar să se examineze dacă acordul‑cadru și înființarea grupului de lucru în ianuarie 2014 cu participarea reclamantei ar putea fi considerate ca fiind concretizarea drepturilor prevăzute de Directiva 2002/14 în favoarea reclamantei în cadrul adoptării actului atacat.

–       Cu privire la acordul‑cadru

114    Potrivit reclamantei, punctul 2 din acordul‑cadru este în acord cu domeniile informării și consultării definite la articolul 4 din Directiva 2002/14. Ea ar avea, în temeiul punctului 2 din acordul‑cadru, aplicabil aspectelor referitoare la lucrătorii temporari în temeiul pretinsului „acord ad‑hoc”, un drept de a fi informată, consultată și implicată în prealabil într‑o procedură privind adoptarea de măsuri precum actul atacat, care conduce la modificări materiale în organizarea muncii și la modificări în cadrul raporturilor contractuale sau în cadrul politicilor referitoare la ocuparea forței de muncă, cu consecințe asupra situației agenților BCE.

115    BCE susține că acordul‑cadru nu este aplicabil în speță în ceea ce privește drepturile reclamantei de a fi consultată și informată, în măsura în care acesta nu vizează lucrătorii temporari, prin aceea că nu sunt considerați agenți ai BCE în sensul punctului 1 litera (a) prima liniuță din acordul respectiv și că punctul 2 litera (a) din acesta nu poate avea ca efect extinderea sferei de aplicare a acestei dispoziții.

116    Trebuie arătat că acordul‑cadru încheiat între BCE și reclamantă are ca obiect, astfel cum reiese din titlul său, „recunoașterea, schimbul de informații și consultarea”. În considerentul (3) al acesteia se precizează că „[d]ezvoltarea unui dialog social matur între BCE și sindicate, care permite o implicare mai eficientă a membrilor personalului BCE în aspectele care îi privesc direct, impune împărtășirea informațiilor și consultarea”.

117    Potrivit punctului 1 litera (a) din acordul‑cadru, „informarea” trebuie înțeleasă ca fiind o „transmitere de date de către BCE [către IPSO] pentru a permite [celei din urmă] să se familiarizeze cu subiectul și să îl examineze, precum și transmiterea de date de către [IPSO] către BCE în același scop”, iar consultarea trebuie înțeleasă ca fiind un „schimb de păreri între BCE și [IPSO]”.

118    În temeiul punctului 2 din acesta, acordul‑cadru conferă reclamantei garanții procedurale de informare, de participare în faze incipiente și de consultare în domeniile definite la punctul 2 litera (a), potrivit modalităților prevăzute la punctul 2 literele (d)-(f). Obiectivul acestor garanții, potrivit punctului 2 litera (b) din acordul‑cadru, este „de a permite și de a promova un flux bidirecțional de idei și de informații între BCE și [IPSO] pentru a se asigura că cele două părți au o mai bună înțelegere a perspectivei celuilalt asupra aspectelor care intră în cadrul acestui […] acord”. În plus, potrivit acestei dispoziții, „[c]u toate că intervenția timpurie și consultarea nu trebuie să vizeze asigurarea unui consens, ele reprezintă ocazia pentru sindicat de a influența procesul decizional”.

119    Punctul 2 litera (a) din acordul‑cadru stipulează următoarele:

„[IPSO] va fi informat[ă] asupra evoluțiilor recente și preconizate ale BCE, ale activităților sale, precum și ale situației sale economice și financiare, în măsura în care acestea pot avea un efect asupra situației sau intereselor personalului.

[IPSO] va lua parte la procedura de intervenție timpurie și va fi consultată asupra evoluțiilor structurale propuse în cadrul BCE, precum și asupra măsurilor propuse care conduc la modificări importante în organizarea muncii și asupra măsurilor care conduc la modificări în raporturile contractuale sau în politicile legate de ocuparea forței de muncă.”

120    Reclamanta pretinde că domeniile informării și consultării, astfel cum sunt definite la punctul 2 litera (a) din acordul‑cadru, sunt în acord cu domeniile definite la articolul 4 din Directiva 2002/14.

121    În temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2002/14, informarea și consultarea acoperă:

„(a)      informarea privind evoluția recentă și evoluția probabilă a activităților și situației economice a întreprinderii sau unității;

(b)      informarea și consultarea cu privire la situația, structura și evoluția probabilă a ocupării forței de muncă în cadrul întreprinderii sau unității, precum și cu privire la eventualele măsuri de anticipare avute în vedere, în special atunci când există o amenințare la adresa locurilor de muncă;

(c)      informarea și consultarea cu privire la deciziile care pot să ducă la modificări importante în organizarea muncii sau în relațiile contractuale, inclusiv cele vizate de dispozițiile comunitare prevăzute la articolul 9 alineatul (1) [din Directiva 2002/14].”

122    Compararea conținutului și a domeniului de aplicare ale drepturilor la „informare” și la „consultare” ale reprezentanților lucrătorilor, prevăzute de Directiva 2002/14 (a se vedea punctul 94 de mai sus) și a celor prevăzute în favoarea reclamantei prin acordul‑cadru (a se vedea punctul 117 de mai sus), precum și a domeniilor consultării și informării prevăzute de aceste două acte (a se vedea punctele 119 și 121 de mai sus) conduce la concluzia că acordul‑cadru constituie o punere în aplicare a Directivei 2002/14 în ceea ce privește drepturile la consultarea și la informarea reclamantei în relațiile sale cu BCE. Rezultă de aici că, prin încheierea acordului‑cadru cu reclamanta, BCE, în cadrul autonomiei sale organizatorice, a intenționat să execute o anumită obligație, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 106 de mai sus, în speță cea de informare și de consultare a unui reprezentant al lucrătorilor, enunțată de Directiva 2002/14. Rezultă că BCE este, în principiu, legată de normele și de principiile edictate în această directivă în relațiile sale cu reclamanta.

123    Totuși, trebuie arătat, așa cum susține BCE, că, în conformitate cu punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, acesta exclude explicit din sfera sa de aplicare aspectele legate de lucrătorii temporari.

124    În consecință, Directiva 2002/14 nu poate fi invocată, în speță, de reclamantă prin intermediul acordului‑cadru, având în vedere că actul atacat privește tocmai situația lucrătorilor temporari.

125    Reclamanta subliniază totuși că, în speță, ar putea pretinde drepturile procedurale garantate de Directiva 2002/14, astfel cum este pusă în aplicare prin acordul‑cadru, în măsura în care adoptarea actului atacat afectează situația și interesele altor agenți BCE decât lucrătorii temporari. Potrivit reclamantei, decizia luată de Comitetul executiv, care ar implica o modificare în gestionarea și în afectarea lucrătorilor temporari, ar avea consecințe importante asupra organizării muncii, antrenând în special o creștere a volumului lor de muncă, o obligație de formare repetată și frecventă a lucrătorilor temporari care nu vor putea să se afle în serviciul BCE decât pentru o durată limitată, o redefinire a priorităților în ceea ce privește conținutul sarcinilor agenților, și ar constitui „o modificare a politicii în materia ocupării forței de muncă” în sensul punctului 2 litera (d) din acordul‑cadru.

126    BCE susține că dispozițiile punctului 2 litera (a) din acordul‑cadru acoperă numai activitățile și proiectele BCE care au efect asupra situației sau intereselor agenților săi sau măsurile care îi privesc „în mod direct și specific”. Or, potrivit acesteia, consecințele asupra situației agenților menționate de reclamantă ar fi numai indirecte și ipotetice. Astfel, actul atacat nu ar implica și nu ar determina modificări materiale în sensul punctului 2 litera (a) al doilea paragraf din acordul‑cadru.

127    În această privință, trebuie arătat că, desigur, DG Resurse Umane, Buget și Organizare, în nota luată în considerare de Comitetul executiv la momentul adoptării actului atacat, anticipa „un cost suplimentar [care rezulta din adoptarea actului atacat] pentru BCE, în calitate de organizație, având în vedere că transferul de cunoștințe și eforturile depuse pentru formarea temporarilor [ar] crește ca urmare a unei rotații sporite a personalului interimar”, și prevedea astfel că ar putea exista anumite efecte asupra situației agenților BCE. Totuși, aceste consecințe nu pot fi considerate ca reprezentând o modificare a politicii în materia ocupării forței de muncă care să îi privească, o modificare a raporturilor contractuale pe care aceștia le au cu BCE sau modificări materiale în organizarea muncii lor, în sensul punctului 2 litera (a) din acordul‑cadru.

128    Rezultă că reclamanta nu poate pretinde garanții procedurale precum cele prevăzute de Directiva 2002/14, pusă în aplicare, în privința sa, prin acordul‑cadru, invocând faptul că adoptarea actului atacat ar avea drept consecință modificarea situației sau a intereselor agenților BCE.

129    Rezultă din ceea ce precedă că reclamanta nu poate invoca, în cadrul adoptării actului atacat, dispozițiile Directivei 2002/14, astfel cum este pusă în aplicare prin acordul‑cadru, cu excepția cazului în care se putea stabili, așa cum pretinde, că implicarea sa în discuțiile cu administrația BCE cu privire la subiectele privind lucrătorii temporari trebuia considerată ca urmărind precizarea domeniului de aplicare a acordului‑cadru și extinderea aplicării sale la lucrătorii temporari, aspecte care vor fi examinate în continuare la punctele 130-142.

–       Cu privire la statutul grupului de lucru

130    Reclamanta susține că poate pretinde drepturile procedurale vizate la punctul 2 din acordul‑cadru, întrucât acestea ar fi aplicabile aspectelor referitoare la lucrătorii temporari în temeiul discuțiilor pe care le‑a inițiat cu BCE în cadrul grupului de lucru, pe care le califică drept „acord ad‑hoc”. Reclamanta susține, de asemenea, că acest pretins „acord ad‑hoc” pune în aplicare dispozițiile Directivei 2002/14.

131    BCE afirmă că nu există niciun „acord ad‑hoc” care ar fi încheiat cu reclamanta privind aspectele legate de lucrătorii temporari, în măsura în care, respectându‑se principiul securității juridice, aceasta încheie numai acorduri scrise care poartă semnăturile părților. Or, în absența unui acord corespunzător, reclamanta nu poate pretinde că un astfel de „acord ad‑hoc” există. BCE subliniază, în plus, că schimburile de puncte de vedere cu reclamanta nu pot să însemne că aceasta s‑a supus unei proceduri de consultare voluntară.

132    În această privință, trebuie arătat că părțile nu contestă că, în cadrul reuniunii din 29 ianuarie 2014, reclamanta și BCE au convenit, la inițiativa unui membru al Comitetului executiv al BCE însărcinat cu probleme de personal, înființarea unui grup de lucru privind aspectele legate de lucrătorii temporari (a se vedea punctul 5 de mai sus). Fiecare parte a întocmit o listă cu subiectele de discuție printre care figura aspectul legat de durata maximă a prestațiilor lucrătorilor temporari în beneficiul BCE (a se vedea de asemenea punctul 56 de mai sus). Părțile s‑au angajat să transmită membrului Comitetului executiv al BCE însărcinat cu probleme de personal un raport cu privire la concluziile la care ar ajunge ca urmare a acestor discuții.

133    Astfel de schimburi cu reclamanta constituie un angajament din partea BCE față de reclamantă de a o coopta în discuțiile referitoare la politica instituției în privința lucrătorilor temporari și de a o implica în stabilirea principiilor referitoare la aceștia, care ar trebui să fie stabilite în mod explicit într‑un raport comun care să conțină concluziile la care ar ajunge părțile.

134    BCE nu poate invoca în mod util o lipsă de formalism, și anume lipsa formei scrise și a semnăturilor, pentru a se sustrage de la angajamentele asumate astfel față de reclamantă. În acest sens, așa cum subliniază, în esență, reclamanta, chiar dacă niciun document de constituire a grupului de lucru nu a fost semnat și niciun mandat specific nu a fost stabilit oficial, scopul și misiunea grupului de lucru au fost stabilite în scris, astfel încât voința părților era într‑adevăr aceea de a discuta aspectele referitoare la situația lucrătorilor temporari din cadrul BCE, în special aceea referitoare la durata angajării lor de către BCE, ceea ce reiese în mod clar din schimbul de înscrisuri dintre acestea, precum și din lista subiectelor de discuție sau din dările de seamă ale reuniunii (a se vedea de asemenea punctul 56 de mai sus). Astfel, reiese în special din dările de seamă ale reuniunii ținute de grupul de lucru la 18 februarie 2014 că reclamanta și administrația BCE au convenit să stabilească principiile comune de guvernanță privind lucrătorii temporari la BCE („situație de lege ferenda”).

135    În plus, faptul că grupul de lucru a fost constituit la inițiativa unui membru al Comitetului executiv însărcinat cu probleme de personal și că acesta dorea să primească un raport privind concluziile la care ar fi ajuns interlocutorii conferă grupului de lucru respectiv o autoritate deosebită și permite confirmarea angajamentului deplin al BCE față de reclamantă de a finaliza discuțiile grupului de lucru fără ca instituția să decidă, prin ignorarea existenței acestor discuții, adoptarea unui act cu privire la unul dintre subiectele care intră tocmai în obiectul discuțiilor grupului respectiv.

136    Pe de altă parte, trebuie arătat că este, desigur, adevărat că nu reiese din diferitele documente schimbate între părți că, prin constituirea, în ianuarie 2014, a grupului de lucru, acestea au înțeles să extindă, cel puțin punctual, domeniul de aplicare al acordului‑cadru la lucrătorii temporari.

137    Totuși, astfel cum subliniază în mod întemeiat reclamanta, addendum‑ul la acordul‑cadru din 23 martie 2011 prevede, la punctul 2 litera (e), o posibilitate pentru BCE și pentru reclamantă de a institui, punctual, comitete și grupuri de lucru cu privire la aspecte specifice. Această dispoziție din acordul‑cadru prevede, așadar, o bază legală convențională pentru constituirea grupurilor de lucru, precum, în speță, grupul de lucru creat în ianuarie 2014 privind aspectele referitoare la lucrătorii temporari.

138    În plus, trebuie arătat că BCE a recunoscut reclamanta drept partener social, astfel cum demonstrează acordul‑cadru. BCE nu putea, așadar, să ignore că, în cadrul grupului de lucru, reclamanta acționa în calitatea sa de sindicat al cărui obiect social era tocmai apărarea intereselor colective ale persoanelor angajate, în special, de BCE sau care lucrau pentru aceasta. Drepturile la informare și la consultare fiind recunoscute de BCE reclamantei în cadrul acordului‑cadru, BCE nu putea nega asemenea drepturi în privința aspectelor care fac obiectul discuțiilor în cadrul grupului de lucru fără a goli de substanță participarea reclamantei la respectivul grup de lucru.

139    Trebuie să se concluzioneze că, prin inițierea dialogului social cu privire la aspectele acoperite de actul atacat, părțile au înțeles implicit să extindă drepturile reclamantei de a fi informată și consultată, care decurg din acordul‑cadru, la aspectele referitoare la lucrătorii temporari, cel puțin până la încheierea lucrărilor grupului de lucru constituit în ianuarie 2014. Întrucât actul atacat se înscrie în cadrul unei politici generale a BCE având ca obiect diminuarea utilizării în cadrul său a lucrătorilor temporari, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 27 de mai sus, acesta trebuie să fie considerat ca intrând sub incidența punctului 2 litera (a) din acordul‑cadru, în condițiile în care implică măsuri care conduc la modificări în cadrul raporturilor de muncă dintre BCE și lucrătorii temporari și în politica de angajare a acestora în cadrul instituției, în sensul acestei dispoziții.

140    În aceste împrejurări, nu este necesar să se examineze dacă înființarea grupului de lucru ar putea fi considerată că pune în aplicare în mod direct, în speță, dispozițiile Directivei 2002/14 în privința reclamantei în calitate de reprezentant al lucrătorilor temporari.

141    În consecință, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 65 de mai sus, reclamanta are interesul de a exercita acțiunea în anularea actului atacat în scopul salvgardării drepturilor sale procedurale. În consecință, trebuie să se respingă cauza de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa interesului de a exercita acțiunea al reclamantei.

142    Prin urmare, trebuie să se examineze dacă drepturile astfel recunoscute reclamantei au fost, în speță, încălcate de BCE, așa cum pretinde reclamanta.

–       Cu privire la încălcarea drepturilor reclamantei de a fi informată și de a fi consultată

143    Potrivit reclamantei, BCE i‑a încălcat drepturile astfel cum rezultă acestea din acordul‑cadru și din discuțiile în care aceasta s‑a implicat alături de BCE în cadrul grupului de lucru, pentru motivul că, în primul rând, reclamanta nu a primit informații care ar fi trebuit să îi fie comunicate în legătură cu propunerea de decizie astfel cum rezultă din actul atacat, în al doilea rând, că aceasta nu a fost invitată la o procedură de participare timpurie și, în al treilea rând, că actul atacat care era inclus în mandatul grupului de lucru a fost adoptat fără ca BCE să aștepte raportul final al acestui grup. Astfel, BCE ar fi adus atingere dialogului social, precum și bunei‑credințe pe care o datorează reclamantei în calitate de partener social.

144    BCE nu contestă că actul atacat a fost adoptat de Comitetul executiv fără a fi așteptat raportul grupului de lucru. Ea nu contestă nici că obiectul acestui grup de lucru privea, în special, aspectul duratei angajării lucrătorilor temporari în cadrul BCE, care face chiar obiectul actului atacat, fapt pe care l‑a confirmat în ședință ca răspuns la o întrebare a Tribunalului.

145    Or, pentru a asigura efectul util al dreptului la informare și la consultare, care rezultă din articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale, astfel cum este precizat de Directiva 2002/14, pusă în aplicare prin acordul‑cadru așa cum a fost extins la problemele lucrătorilor temporari prin crearea grupului de lucru, BCE ar fi trebuit să asigure reclamantei accesul la orice informație relevantă cu privire la actul atacat înainte de adoptarea acestuia pentru a‑i permite să elaboreze un răspuns adecvat în raport cu modificările politicii instituției față de lucrătorii temporari pe care le conține acest act și să organizeze o eventuală consultare cu privire la acest subiect sau, cel puțin, să acorde reclamantei posibilitatea de a formula un aviz în cadrul grupului de lucru și astfel de a participa la luarea deciziei care poate avea consecințe pentru persoanele ale căror interese le apără.

146    În această privință, trebuie să se sublinieze în continuare, așa cum amintește reclamanta și astfel cum reiese din obiectivul acordului‑cadru, astfel cum este definit la punctul 2 litera (b) din acesta (a se vedea punctul 118 de mai sus), că dreptul la consultare și la informare al organizației sindicale reclamante nu vizează, în cazul partenerilor sociali, să se convină asupra unui subiect supus acestor garanții procedurale, ci doar să ofere o ocazie organizației sindicale de a influența luarea deciziei. După cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o formă de participare dintre cele mai modeste la adoptarea unei decizii, întrucât nu implică în niciun caz din partea administrației obligația de a da curs observațiilor formulate, ci de a oferi posibilitatea persoanelor interesate, prin intermediul unui reprezentant al intereselor lor, de a‑și prezenta poziția înainte de adoptarea sau de modificarea actelor cu caracter general care le privesc (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2003, Cerafogli și Poloni/BCE, T‑63/02, EU:T:2003:308, punctul 23 și jurisprudența citată și punctul 24) și acest lucru, în special, având acces la orice informație relevantă pe tot parcursul procesului de adoptare a actelor respective, obiectivul fiind acela de a permite participarea unei organizații sindicale, precum reclamanta, la procesul de consultare în modul cel mai complet și mai concret posibil (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 4 mai 2016, Andres și alții/BCE, T‑129/14 P, EU:T:2016:267, punctul 57).

147    Astfel, pentru a nu aduce atingere efectului util al obligației de consultare, administrația trebuie să respecte această obligație ori de câte ori consultarea reprezentanților lucrătorilor este de natură să poată exercita o influență asupra conținutului actului care urmează să fie adoptat (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2003, Cerafogli și Poloni/BCE, T‑63/02, EU:T:2003:308, punctul 23).

148    Rezultă că, prin adoptarea actului atacat fără implicarea în prealabil a reclamantei, deși obiectul acestuia intra în sfera obiectului discuțiilor din cadrul grupului de lucru și fără a aștepta raportul acestui grup de lucru, BCE nu a respectat drepturile reclamantei de a fi informată și de a fi consultată, așa cum fac acestea parte din prerogativele sale în calitate de organizație sindicală reprezentativă a persoanelor interesate, cu încălcarea articolului 27 din Carta drepturilor fundamentale, astfel cum este precizat de Directiva 2002/14, pusă în aplicare prin acordul‑cadru, extins la lucrătorii temporari prin crearea grupului de lucru.

149    Această concluzie nu este infirmată de argumentul BCE potrivit căruia actul atacat a fost adoptat, în scopul bunei administrări, prin anticiparea unei modificări viitoare a AÜG, căreia BCE ar trebui, în orice caz, să i se conformeze.

150    Astfel, așa cum s‑a arătat la punctele 29-32 de mai sus, nu se poate considera că actul atacat a fost adoptat doar în anticiparea unei modificări viitoare a AÜG.

151    Prin urmare, primul motiv trebuie admis fără să fie necesar a examina criticile reclamantei întemeiate pe încălcarea Directivei 2008/104 și fără să fie necesar a se pronunța asupra admisibilității acestor obiecții, contestată de BCE. În consecință, actul atacat trebuie anulat fără a fi nevoie, pe de altă parte, să se examineze al doilea motiv.

 Cu privire la cererea de despăgubiri

152    Reclamanta susține că a suferit un prejudiciu moral, care poate fi separat de nelegalitatea care constituie temeiul anulării actului atacat și care nu poate fi reparat integral prin această anulare, și solicită plata a 15 000 de euro cu titlu de despăgubire. Ea susține că i‑a fost negată calitatea de partener social, întrucât actul atacat a fost adoptat cu nerespectarea dialogului social. Reclamanta subliniază că a formulat cereri de retragere și de suspendare a actului atacat până la încheierea lucrărilor grupului de lucru.

153    BCE subliniază că, întrucât acțiunea este inadmisibilă și neîntemeiată, nu există niciun temei legal pentru cererea de daune interese.

154    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 340 al doilea paragraf TFUE, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor. Totuși, în conformitate cu al treilea paragraf al acestui articol, prin derogare de la al doilea paragraf, BCE trebuie să repare, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre, prejudiciile cauzate de aceasta sau de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor.

155    Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, aplicabilă mutatis mutandis răspunderii extracontractuale a BCE prevăzute la articolul 340 al treilea paragraf TFUE, că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, pentru conduita ilicită a instituțiilor sau a organelor sale este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume, nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita invocată și prejudiciul pretins (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2007, Pitsiorlas/Consiliul și BCE, T‑3/00 și T‑337/04, EU:T:2007:357, punctul 290 și jurisprudența citată, Hotărârea din 23 mai 2014, European Dynamics Luxembourg/BCE, T‑553/11, nepublicată, EU:T:2014:275, punctul 342 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 7 octombrie 2015, Accorinti și alții/BCE, T‑79/13, EU:T:2015:756, punctul 65 și jurisprudența citată).

156    În speță, reiese din cuprinsul punctului 148 de mai sus că actul atacat este nelegal în măsura în care a fost adoptat cu nerespectarea drepturilor reclamantei de a fi informată și de a fi consultată, încălcându‑se astfel articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale astfel cum este precizat de Directiva 2002/14, pusă în aplicare prin acordul‑cadru așa cum a fost extins la lucrătorii temporari prin crearea grupului de lucru.

157    Fără a fi necesar a se pronunța asupra chestiunii dacă un asemenea comportament nelegal al BCE constituie o încălcare suficient de gravă în sensul jurisprudenței (Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 42) sau dacă sunt întrunite în speță alte condiții pentru angajarea răspunderii extracontractuale a BCE, amintite la punctul 155 de mai sus, trebuie arătat că, chiar presupunând că aceasta este situația, anularea actului atacat constituie, contrar celor pretinse de reclamantă, o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral care ar fi rezultat din nerespectarea dialogului social și a calității sale de partener social.

158    Astfel, în măsura în care prejudiciul moral invocat de reclamantă rezultă din nelegalitatea actului atacat, potrivit unei jurisprudențe constante, un asemenea prejudiciu este, în principiu, reparat în mod suficient prin constatarea de către instanță a nelegalității respective, cu excepția cazului în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care justifică anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 72 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, EU:T:2006:148, punctul 131 și jurisprudența citată).

159    Reclamanta nu prezintă niciun element în susținerea afirmației sale potrivit căreia prejudiciul moral pe care l‑ar fi suferit ar putea fi separat, în speță, de nelegalitatea actului atacat.

160    În schimb, anularea actului atacat are drept consecință faptul că BCE are obligația, în aplicarea articolului 266 TFUE, de a lua toate măsurile necesare pentru executarea prezentei hotărâri și de a iniția sau de a continua dialogul social cu reclamanta cu privire la aspectul care a făcut obiectul actului atacat, ceea ce va avea drept consecință repararea integrală a prejudiciului moral invocat de reclamantă și care rezultă din nerespectarea dialogului social și a calității sale de partener social.

161    În consecință, cererea de despăgubiri trebuie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

162    Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

163    În speță, BCE a căzut în pretenții cu privire la cererea de anulare a actului atacat, în timp ce reclamanta a căzut în pretenții cu privire la cererea de despăgubiri. Având în vedere împrejurările cauzei, este necesar să se decidă că BCE va suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, trei sferturi din cheltuielile de judecată ale reclamantei, care va suporta un sfert din propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene (BCE) din 20 mai 2014 privind limitarea la doi ani a duratei maxime în care BCE va putea recurge la prestațiile aceluiași lucrător temporar pentru sarcini administrative și de secretariat.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      BCE suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Organizația angajaților din instituțiile europene și internaționale din Republica Federală Germania (IPSO). IPSO suportă un sfert din propriile cheltuieli de judecată.

Kanninen Pelikánová Buttigieg

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 decembrie 2016.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

1.  Cu privire la admisibilitate

Cu privire la lipsa unui act atacabil

Cu privire la lipsa afectării directe și individuale a intereselor reclamantei

Cu privire la lipsa interesului de a exercita acțiunea

Cu privire la nerespectarea termenului de introducere a acțiunii

2.  Cu privire la fond

Cu privire la cererea de anulare

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la informare și la consultare, astfel cum este consacrat de articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale și de Directiva 2002/14 și precizat și pus în aplicare de acordul‑cadru și de pretinsul „acord ad‑hoc”, precum și pe încălcarea acestui pretins „acord ad‑hoc” și a acordului‑cadru

–  Cu privire la articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale

–  Cu privire la Directiva 2002/14

–  Cu privire la acordul‑cadru

–  Cu privire la statutul grupului de lucru

–  Cu privire la încălcarea drepturilor reclamantei de a fi informată și de a fi consultată

Cu privire la cererea de despăgubiri

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: franceza.