HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)
29 aprilie 2021(*)
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Efecte ale constatării caracterului abuziv al unei clauze – Contract de credit ipotecar încheiat într‑o monedă străină – Stabilirea cursului de schimb valutar – Contract de novație – Efect descurajator – Obligațiile instanței naționale – Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1)”
În cauza C‑19/20,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Okręgowy w Gdańsku XV Wydział Cywilny (Tribunalul Regional din Gdańsk, Secția a XV‑a Civilă, Polonia), prin decizia din 30 decembrie 2019, primită de Curte la 16 ianuarie 2020, în procedura
I. W.,
R. W.
împotriva
Bank BPH S.A.,
cu participarea:
Rzecznik Praw Obywatelskich,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din domnul A. Kumin, președinte de cameră, domnul P. G. Xuereb și doamna I. Ziemele (raportoare), judecători,
avocat general: domnul H. Saugmandsgaard Øe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru I. W. și R. W., de B. Garlacz, radca prawny;
– pentru Bank BPH S.A., de A. Sienkiewicz, B. Krużewski și A. Prokop, adwokaci, precum și de P. Bogdanowicz, radca prawny;
– pentru Rzecznik Praw Obywatelskich, de M. Taborowski;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru guvernul spaniol, de S. Centeno Huerta și L. Aguilera Ruiz, în calitate de agenți;
– pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, T. Paixão, M. Queiroz Ribeiro, A. Rodrigues și P. Barros da Costa, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de N. Ruiz García și M. Siekierzyńska, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), în special articolele 6 și 7 din aceasta.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între I. W. și R. W., pe de o parte, și Bank BPH S.A., pe de altă parte, în legătură cu consecințele caracterului abuziv al anumitor clauze ale unui contract de credit ipotecar încheiat între aceste părți.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Potrivit articolului 2 litera (a) din Directiva 93/13, noțiunea de „clauze abuzive” trebuie să fie înțeleasă ca fiind „clauzele contractuale definite la articolul 3”.
4 Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”
5 Potrivit articolului 4 din Directiva 93/13:
„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
6 Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un [profesionist], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
7 Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau [profesioniști].”
Dreptul polonez
8 Articolul 58 din Kodeks cywilny (Codul civil) are următorul cuprins:
„1. Un act juridic contrar legii sau prin care se urmărește eludarea legii este nul și neavenit, cu excepția cazului în care o dispoziție relevantă prevede altfel, în special în cazul în care aceasta prevede că dispozițiile nevalide ale actului juridic sunt înlocuite de dispozițiile relevante ale legii.
2. Un act juridic contrar regulilor conviețuirii sociale este nul.
3. În cazul în care numai o parte a actului juridic este lovită de nulitate, celelalte părți ale actului rămân în vigoare, cu excepția cazului în care reiese din împrejurări că actul nu ar fi fost executat în lipsa dispozițiilor lovite de nulitate.”
9 Potrivit articolului 120 alineatul 1 din acest cod:
„Termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care creanța a devenit exigibilă. În cazul în care exigibilitatea unei creanțe depinde de adoptarea unui act specific de către titularul dreptului, termenul începe să curgă de la data la care creanța ar fi devenit exigibilă dacă titularul dreptului ar fi adoptat actul cât mai curând posibil.”
10 Articolul 3531 din respectivul cod prevede:
„Părțile la un contract au libertatea să determine raportul juridic dintre ele atât timp cât conținutul sau scopul acestuia nu contravine caracteristicilor (naturii) raportului, legii sau principiilor conviețuirii sociale.”
11 Articolul 358 din același cod prevede următoarele:
„1. În cazul în care obiectul obligației este o sumă de bani exprimată într‑o monedă străină, debitorul poate executa prestația în monedă poloneză, cu excepția cazului în care legea, o hotărâre judecătorească aflată la originea obligației sau a unui act juridic prevede executarea prestației într‑o monedă străină.
2. Valoarea monedei străine va fi stabilită conform cursului mediu stabilit de Banca Națională a Poloniei la data scadenței creanței, cu excepția cazului în care legea, o hotărâre judecătorească sau un act juridic prevede altfel.
3. În cazul întârzierii debitorului, creditorul poate solicita prestația în monedă poloneză la cursul mediu stabilit de Banca Națională a Poloniei la data efectuării plății.”
12 Articolul 3851 din Codul civil prevede:
„1. Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru consumator, atunci când definesc drepturile și obligațiile acestuia într‑un mod care contravine bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze ilicite). Această dispoziție nu se aplică clauzelor care se referă la prestațiile principale ale părților, în special la preț sau la remunerație, atunci când sunt formulate în mod inechivoc.
2. În cazul în care o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator în aplicarea alineatului 1, părțile rămân obligate prin celelalte dispoziții ale contractului.
3. Se consideră că nu au fost negociate în mod individual acele clauze contractuale asupra cărora consumatorul nu a avut o influență efectivă. Această situație există în special în cazul clauzelor contractuale preluate din condițiile generale ale contractului propuse unui consumator de cealaltă parte din contract.
[…]”
13 Articolul 3852 din acest cod are următorul cuprins:
„Aprecierea compatibilității unei clauze contractuale cu bunele moravuri este efectuată cu luarea în considerare a momentului încheierii contractului, având în vedere conținutul acestuia, circumstanțele în care a fost încheiat, precum și celelalte contracte care au legătură cu contractul ale cărui clauze fac obiectul aprecierii.”
14 Ustawa o zmianie ustawy – Prawo bankowe oraz niektórych innych ustaw (Legea privind modificarea Legii privind dreptul bancar și a altor legi) din 29 iulie 2011 (Dz. U. nr. 165 din 2011, poziția 984, denumită în continuare „Legea din 29 iulie 2011”) a intrat în vigoare la 26 august 2011.
15 Potrivit articolului 1 alineatul 1 din Legea din 29 iulie 2011:
„Se aduc următoarele modificări la [ustawa – Prawo bankowe (Legea privind dreptul bancar) din 29 august 1997 (Dz. U. nr. 72 din 2002, poziția 665), cu modificările ulterioare]:
1) la articolul 69:
a) la alineatul 2, după punctul 4 se inserează următorul punct 4a:
«4a) în cazul unui contract de credit încheiat sau indexat într‑o altă monedă decât moneda poloneză, [se stabilesc] norme detaliate de determinare a modalităților și a datelor de stabilire a cursului valutar pe baza căruia se calculează, printre altele, valoarea creditului, tranșele și ratele lunare (capital și dobânzi), precum și regulile de conversie în valută a punerii la dispoziție sau a rambursării creditului»;
b) după alineatul 2 se introduce un nou alineat 3, având următorul cuprins:
«3. În cazul unui contract de credit încheiat sau indexat într‑o altă monedă decât moneda poloneză, împrumutatul poate rambursa ratele lunare (capital și dobânzi) și poate efectua o rambursare anticipată a totalității sau a unei părți din valoarea creditului direct în această monedă. În acest caz, contractul de credit stabilește, de asemenea, normele privind deschiderea și administrarea unui cont pentru colectarea de fonduri destinate rambursării creditului, precum și normele de rambursare prin intermediul acestui cont.»”
16 Articolul 4 din legea menționată prevede:
„În cazul creditelor sau al împrumuturilor de bani contractate de un împrumutat înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, articolul 69 alineatul 2 punctul 4a) și articolul 75b din legea menționată la articolul 1 se aplică creditelor sau împrumuturilor în numerar care nu au fost rambursate integral, până la concurența părții din credit sau a împrumutului care rămâne de rambursat. În această privință, banca modifică gratuit contractul de credit sau contractul de împrumut în consecință.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
17 În cursul anului 2008, I. W. și R. W au încheiat, în calitate de consumatori, un contract de credit ipotecar cu predecesorul în drept al Bank BPH, durata acestui credit fiind de 360 de luni (30 de ani). Contractul era încheiat în zloți polonezi (PNL), însă indexat într‑o monedă străină, și anume francul elvețian (CHF).
18 Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că acești împrumutați au fost informați cu privire la faptul că cursul de schimb al francului elvețian poate crește, ceea ce ar avea un impact asupra cuantumului ratelor lunare de rambursare a creditului menționat. Ca urmare a unei cereri a băncii în acest sens, împrumutații menționați au depus o declarație potrivit căreia doreau să opteze pentru indexarea creditului lor potrivit cursului de schimb al francului elvețian, cu toate că ar fi fost informați în mod corespunzător cu privire la riscurile la care erau expuși printr‑un credit acordat în monedă străină.
19 În temeiul clauzelor acestui contract, rambursarea creditului se efectua în zloți polonezi, soldul creditului, precum și ratele lunare fiind calculate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei CHF, majorate cu marja de vânzare a monedei de către bancă. Metoda de stabilire a marjei băncii nu era precizată în contractul menționat.
20 Articolul 1 alineatul 1 din contractul de credit prevede:
„Banca acordă împrumutatului un credit în sumă de […] PLN, indexată la cursul [francului elvețian] […], iar împrumutatul se angajează să utilizeze creditul în conformitate cu prevederile contractului, să ramburseze suma primită a creditului și dobânzi, la scadențele stipulate în contract, precum și să plătească băncii comisioane, taxe și alte costuri prevăzute în contract. […]
La data punerii la dispoziție, soldul creditului este exprimat în moneda în care se indexează creditul potrivit cursului valutar la cumpărare al monedei în care este indexat creditul și care figurează în tabelul cursurilor valutare la cumpărare/la vânzare pentru creditele ipotecare acordate de bancă și descris în detaliu la articolul 17, ulterior soldul în valută este convertit zilnic în zloți polonezi potrivit cursului valutar la vânzare în care este indexat creditul și care figurează în tabelul cursurilor valutare la cumpărare/la vânzare pentru creditele ipotecare acordate de bancă și descris în detaliu la articolul 17.”
21 Articolul 7 alineatul 2 din acest contract prevede:
„Punerea la dispoziție a cuantumului creditului indicat în cererea de eliberare a fondurilor va fi efectuată prin virament în contul bancar deschis la o bancă poloneză și indicat în cerere. Data efectuării viramentului va fi considerată ca fiind cea a deblocării creditului acordat. Suma plătită în zloți polonezi cu fiecare ocazie va fi convertită în moneda în care este indexat creditul, potrivit cursului valutar la cumpărare/la vânzare pentru creditele ipotecare acordate de bancă, aplicabil la data plății de către bancă.”
22 Articolul 10 alineatul 6 din contractul menționat este redactat astfel:
„Fiecare plată efectuată de împrumutat va fi calculată la cursul valutar la vânzare al monezii în care este indexat creditul, astfel cum figurează în tabelul cursurilor valutare la cumpărare/la vânzare pentru creditele ipotecare acordate de bancă, aplicabil la data [recepționării] fondurilor de către bancă. […]”
23 Articolul 17 din contractul de credit prevede:
„1. Pentru calculul operațiunii de punere la dispoziție și, respectiv, de rambursare a creditelor sunt aplicabile cursurile valutare la cumpărare/la vânzare pentru creditele ipotecare acordate de bancă, în moneda propusă de bancă, aplicabilă la data efectuării operațiunii.
2. Cursurile valutare la cumpărare sunt stabilite ca fiind cursurile medii de schimb ale [zlotului polonez] în raport cu monedele respective, indicate în tabelul cursurilor medii de schimb publicate de Banca Națională a Poloniei, diminuate cu marja de cumpărare.
3. Cursurile valutare la vânzare sunt stabilite ca fiind cursurile medii de schimb ale [zlotului polonez] în raport cu monedele respective, indicate în tabelul cursurilor medii de schimb publicate de Banca Națională a Poloniei, majorate cu marja de vânzare.
4. Pentru calculul cursurilor valutare la cumpărare/la vânzare pentru creditele ipotecare acordate de bancă, se aplică cursul [zlotului polonez] în raport cu monedele respective, indicat în tabelul cursurilor medii de schimb ale Băncii Naționale a Poloniei pentru ziua lucrătoare respectivă, ajustat cu marja de cumpărare/de vânzare a băncii.
5. Ratele de cumpărare/de vânzare aplicabile, într‑o anumită zi lucrătoare, pentru creditele ipotecare acordate de bancă monedelor incluse în oferta sa sunt stabilite de bancă după ora 15.00 în ziua lucrătoare precedentă și sunt afișate la sediul băncii și publicate pe site‑ul său internet […]”
24 Acest contract de credit a făcut obiectul unui act adițional semnat de părți la 7 martie 2011 (denumit în continuare „actul adițional”), care conținea, pe de o parte, dispoziții care fixau modalitățile de stabilire a marjei Bank BPH. Pe de altă parte, acest act adițional prevedea că împrumutații erau îndreptățiți să își ramburseze creditul în moneda de indexare aleasă, și anume francul elvețian, pe care puteau să și‑l procure de asemenea pe piața liberă.
25 Confruntați cu creșterea cursului de schimb al francului elvețian, I. W. și R. W. au invocat caracterul abuziv al indexării creditului în franci elvețieni în fața instanței de trimitere, solicitând anularea contractului și restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de plată a dobânzilor și a cheltuielilor legate de contractul menționat.
26 În opinia instanței de trimitere, clauzele referitoare la indexarea creditului acordat, precum și la modul de stabilire a cursului monedei în care este rambursabil creditul se referă la obiectul principal al contractului. În măsura în care consideră că aceste clauze au fost redactate în termeni inteligibili și clari și că debitorii le‑au înțeles semnificația și consecințele, fapt pe care l‑au confirmat băncii Bank BPH în scris, caracterul abuziv al acestor clauze nu ar putea fi invocat.
27 În schimb, aceeași instanță consideră abuzive aceste clauze, în măsura în care permit Bank BPH să perceapă o marjă legată de operațiunea de cumpărare și de vânzare a monedei. Întrucât metoda de stabilire a acestei marje nu era precizată în contractul de credit inițial, instanța de trimitere a dedus de aici că marja menționată crea un dezechilibru important în detrimentul consumatorului.
28 Deși, în opinia sa, caracterul abuziv al dispozițiilor contractuale referitoare la marja Bank BPH pentru cumpărarea/vânzarea monedei străine a dispărut odată cu încheierea între părți a actului adițional care definește modalitățile de stabilire a unei astfel de marje a băncii, instanța de trimitere se întreabă, în primul rând, în ce măsură caracterul abuziv inițial al acestor clauze poate avea un efect asupra validității clauzei de indexare sau chiar a contractului de credit în întregime.
29 În al doilea rând, instanța de trimitere dorește să afle dacă este posibil să înlăture numai clauzele contractuale referitoare la marja băncii, menținând validitatea clauzei de indexare și a contractului, în condițiile în care o intervenție judiciară în această privință ar avea ca efect o modificare a sensului acestei clauze.
30 În al treilea rând, această instanță arată că Legea din 29 iulie 2011 stabilește în prezent regulile de determinare a modalităților de conversie de monedă pentru creditele încheiate în monedă străină. Aceasta concluzionează că obiectivul de descurajare a utilizării clauzelor abuzive nu mai justifică interzicerea moderării sau a înlocuirii unei clauze abuzive de către instanța națională care constată prezența unor astfel de clauze într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, în special atunci când o astfel de constatare poate determina nevaliditatea contractului în ansamblul său.
31 În al patrulea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul consumatorului la restituire născut în urma invalidării unei clauze abuzive este inerent hotărârii instanței naționale prin care se constată acest caracter abuziv sau dacă recunoașterea acestuia necesită o cerere expresă a consumatorului în cadrul unei proceduri distincte care poate fi supusă unor termene de prescripție.
32 În al cincilea și ultimul rând, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conținutul obligației de informare care i‑ar putea reveni față de consumator, din moment ce acestuia din urmă ar trebui să i se dea posibilitatea de a decide dacă dorește să renunțe la invocarea caracterului abuziv al unei clauze a unui contract la care este parte.
33 În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Gdańsku XV Wydział Cywilny (Tribunalul Regional din Gdańsk, Secția a XV‑a Civilă, Polonia), a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 alineatele (1) și (2) coroborat cu articolul 4 alineatul (1) coroborat cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 […] trebuie interpretat în sensul că instanța națională este obligată să constate caracterul abuziv [în sensul articolului 3 alineatul (1) din [această directivă] al unei clauze contractuale încheiate cu un consumator, chiar dacă, la data pronunțării hotărârii, ca urmare a modificării de către părți a conținutului contractului prin intermediul unui act adițional, clauza a fost modificată astfel încât nu mai are caracter abuziv, iar constatarea caracterului abuziv al clauzei în versiunea sa inițială poate determina inaplicabilitatea (anularea) întregului contract?
2) Articolul 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) și alineatul (2) a doua teză, precum și cu articolul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că permite unei instanțe naționale să constate doar caracterul abuziv al anumitor elemente ale unei clauze contractuale privind cursul de schimb stabilit de o bancă, la care este indexat creditul acordat consumatorului (precum în cauza principală), respectiv prin eliminarea mențiunii privind marja băncii stabilită în mod unilateral și în mod neclar ca element al cursului de schimb, iar menținerea unei clauze clare privind cursul mediu al băncii centrale (Banca Națională a Poloniei), care nu dă naștere unei înlocuiri necesare a conținutului eliminat prin vreo normă de drept, va determina o reechilibrare efectivă între consumator și profesionist, deși modifică esența mențiunii privind executarea obligațiilor de către consumator în favoarea acestuia?
3) Articolul 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, chiar și în ipoteza în care legiuitorul național a instituit măsuri destinate să prevină utilizarea în continuare a clauzelor abuzive, precum cele în discuție în litigiul principal, prevăzând obligația băncilor de a preciza modalitățile și termenele de stabilire a cursului de schimb valutar pe baza căruia se calculează cuantumul creditului, ratele cuprinzând capitalul și dobânzile, precum și modalitățile de conversie în valută a sumelor plătite și a sumelor rambursate, interesul public se opune constatării caracterului abuziv doar al unor elemente dintr‑o clauză contractuală în modul descris la a doua întrebare?
4) Nevaliditatea contractului menționată la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, care rezultă din excluderea clauzelor abuzive menționate la articolul 2 litera (a) coroborat cu articolul 3 din [directiva menționată], trebuie interpretată în sensul că reprezintă o sancțiune care poate fi percepută ca rezultat al unei decizii constitutive de drepturi a unei instanțe, pronunțată la cererea expresă a consumatorului, care produce efecte de la momentul încheierii contractului, respectiv ex tunc, iar cererile de restituire ale consumatorului și ale profesionistului rămân exigibile de la rămânerea definitivă a hotărârii?
5) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 30 martie 2010 (JO 2010, C 83, p. 389) trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale obligația de a informa consumatorul care a solicitat constatarea nulității unui contract ca urmare a eliminării clauzelor abuzive cu privire la consecințele juridice ale acestei decizii, inclusiv cu privire la acțiunile în restituire ale profesionistului (banca), chiar și neintroduse în procedura respectivă, precum și la cele a căror validitate nu este clar determinată, chiar în situația în care consumatorul beneficiază de un reprezentant profesionist?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
34 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că instanța națională este obligată să constate caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, chiar dacă viciul care afectează această clauză a fost înlăturat ca urmare a încheierii între aceste părți a unui act adițional la acest contract și constatarea caracterului abuziv al clauzei în versiunea sa inițială poate determina nulitatea contractului.
Cu privire la admisibilitate
35 I. W și R. W. invocă inadmisibilitatea acestei întrebări pentru motivul că prezentarea faptelor în decizia de trimitere nu corespunde realității faptelor din acțiunea principală. În special, aceștia contestă faptul că actul adițional a permis remedierea caracterului abuziv al clauzei de indexare inițiale, din moment ce mecanismul de indexare în ansamblul său este abuziv. Or, instanța de trimitere ar considera în mod eronat că numai elementul referitor la marja Bank BPH legată de operațiunile de schimb valutar este abuziv.
36 În această privință, trebuie arătat că instanța de trimitere consideră că, în temeiul articolului 3851 alineatele 1 și 3 din Codul civil, clauzele contractului în discuție în litigiul principal referitoare la indexarea cuantumului creditului, precum și clauzele referitoare la regulile de stabilire a cursului de schimb se referă la obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. În plus, potrivit acestei instanțe, numai elementele distincte ale clauzelor referitoare la mecanismul de indexare care se raportează la marja băncii nu erau redactate în mod clar și inteligibil. Astfel, aceasta a concluzionat că celelalte elemente ale clauzelor referitoare la mecanismul de indexare nu erau abuzive.
37 Or, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 46).
38 Prin urmare, Curtea este obligată să țină seama de constatarea și de aprecierea faptelor pe care le‑a efectuat instanța de trimitere, astfel încât I. W. și R. W. nu le pot repune în discuție în cadrul prezentei cereri de decizie preliminară.
39 În plus, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța cu privire la o cerere de decizie preliminară formulată de o instanță națională este posibil doar dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (Hotărârea din 19 septembrie 2019, Lovasné Tóth, C‑34/18, EU:C:2019:764, punctul 40 și jurisprudența citată).
40 Întrucât, în speță, instanța de trimitere a definit cadrul normativ și factual care permite Curții să răspundă la prima întrebare adresată și nu este de competența Curții să verifice exactitatea acestui cadru, trebuie să se constate că această întrebare este admisibilă.
41 În aceste condiții, este necesar să se răspundă la prima întrebare adresată.
Cu privire la fond
42 Trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator (Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 22 și jurisprudența citată).
43 Astfel, este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul (Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 23 și jurisprudența citată).
44 În consecință, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanței naționale îi revine obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 24 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B., C‑269/19, EU:C:2020:954, punctul 29).
45 Potrivit instanței de trimitere, modificarea contractuală prin actul adițional la care au fost supuse clauzele de indexare inițiale a permis înlăturarea viciului care le afecta și a restabilit echilibrul între obligațiile și drepturile profesionistului și ale consumatorilor. Prin urmare, clauzele de indexare în versiunea inițială nu mai creau obligații pentru părțile la contractul de credit începând de la semnarea actului adițional.
46 În acest context, este necesar să se sublinieze că dreptul la o protecție efectivă a consumatorului include posibilitatea de a renunța la valorificarea drepturilor sale, astfel încât trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de voința exprimată de consumator atunci când, conștient de caracterul neobligatoriu al unei clauze abuzive, acesta din urmă indică totuși că se opune ca ea să nu fie aplicată, dând astfel un consimțământ liber și clar cu privire la clauza în discuție (Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 25).
47 Astfel, Directiva 93/13 nu merge până la a face obligatoriu sistemul de protecție împotriva utilizării de către profesioniști a clauzelor abuzive pe care l‑a instituit în beneficiul consumatorilor. În consecință, atunci când consumatorul preferă să nu se prevaleze de sistemul de protecție, acesta nu se aplică (Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 26 și jurisprudența citată).
48 În mod similar, un consumator poate renunța la invocarea caracterului abuziv al unei anumite clauze prin intermediul unui contract de novație care are drept consecință faptul că acesta renunță la efectele pe care le‑ar presupune declararea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în măsura în care această renunțare rezultă dintr‑un consimțământ liber și în cunoștință de cauză (Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 28).
49 Rezultă din ceea ce precedă că sistemul prevăzut de Directiva 93/13 nu se poate opune ca părțile la un contract să remedieze caracterul abuziv al unei clauze pe care o conține prin modificarea acesteia pe cale contractuală, în măsura în care, pe de o parte, renunțarea de către consumator la invocarea caracterului abuziv rezultă din consimțământul său liber și în cunoștință de cauză și, pe de altă parte, noua clauză de modificare nu este ea însăși abuzivă, aspect a cărui verificare va reveni instanței de trimitere.
50 În cazul în care instanța de trimitere ar considera că, în speță, consumatorii nu erau conștienți de consecințele juridice care rezultă pentru ei dintr‑o asemenea renunțare, ar trebui amintit, astfel cum s‑a arătat la punctul 43 din prezenta hotărâre, că o clauză contractuală declarată abuzivă trebuie considerată, în principiu, că nu a existat niciodată, astfel încât nu poate avea efect în privința consumatorului, cu consecința restabilirii situației de drept și de fapt în care acesta s‑ar fi aflat în lipsa clauzei menționate (Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 41 și jurisprudența citată).
51 Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 62).
52 Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a restabili situația în care s‑ar fi aflat I. W. și R. W. în lipsa clauzei inițiale al cărei caracter abuziv îl constată.
53 În ceea ce privește efectele unei constatări a caracterului abuziv al clauzelor contractuale asupra validității contractului în cauză, trebuie subliniat, în primul rând, că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) in fine din Directiva 93/13, „contractul continuă să angajeze părțile [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.
54 În continuare, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, Directiva 93/13 nu impune ca instanța națională să înlăture, pe lângă clauza declarată abuzivă, și pe cele care nu au fost calificate ca atare. Astfel, trebuie amintit că obiectivul urmărit de această directivă constă în protejarea consumatorului și în restabilirea echilibrului dintre părți prin înlăturarea clauzelor considerate ca fiind abuzive, menținând totodată, în principiu, validitatea celorlalte clauze ale contractului în discuție (Hotărârea din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés, C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643, punctul 75).
55 În această privință, obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii în cadrul directivei menționate nu este de a anula toate contractele care conțin clauze abuzive (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 31).
56 În sfârșit, în ceea ce privește criteriile care permit să se aprecieze dacă un contract poate continua să existe efectiv fără clauzele abuzive, trebuie subliniat că atât modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, cât și cerințele privind securitatea juridică a activităților economice susțin o abordare obiectivă la interpretarea acestei dispoziții, astfel încât situația uneia dintre părțile la contract nu poate fi considerată criteriul determinant care decide soarta viitoare a contractului (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 32).
57 Astfel, la aprecierea aspectului dacă un contract care conține una sau mai multe clauze abuzive poate continua să existe fără clauzele menționate, instanța sesizată poate să se întemeieze numai pe caracterul posibil avantajos pentru consumator al anulării respectivului contract în totalitate (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 33).
58 În speță, instanța de trimitere consideră că, prin încheierea actului adițional, părțile la contract au înlăturat viciul care afecta clauzele inițiale abuzive și au restabilit echilibrul dintre obligațiile și drepturile acestor părți care decurgeau din contract.
59 Or, obiectivele Directivei 93/13, astfel cum au fost amintite la punctul 54 din prezenta hotărâre, sunt pe deplin îndeplinite atunci când este restabilită situația de drept și de fapt în care consumatorul s‑ar fi aflat în lipsa clauzei abuzive, iar viciul care afecta contractul a fost înlăturat de părți prin încheierea unui act adițional, în măsura în care, la momentul acestei încheieri, consumatorul respectiv a fost conștient de caracterul neobligatoriu al respectivei clauze și de consecințele care decurg din acesta.
60 Prin urmare, din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu rezultă că, într‑o situație în care renunțarea consumatorului la invocarea caracterului abuziv decurge din consimțământul său liber și în cunoștință de cauză, constatarea caracterului abuziv al clauzelor inițiale ale contractului în cauză ar avea ca efect anularea contractului astfel cum a fost modificat prin actul adițional, chiar dacă, pe de o parte, eliminarea acestor clauze ar fi determinat anularea în întregime a contractului astfel cum a fost încheiat inițial și, pe de altă parte, o asemenea invalidare ar fi în avantajul consumatorului.
61 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale sarcina de a constata caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, chiar dacă aceasta a fost modificată pe cale contractuală de părțile respective. O asemenea constatare determină restabilirea situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa acestei clauze al cărei caracter abuziv ar fi fost constatat, cu excepția cazului în care acesta din urmă a renunțat la o astfel de restabilire prin modificarea clauzei abuzive menționate printr‑un consimțământ liber și în cunoștință de cauză, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale. Cu toate acestea, din dispoziția menționată nu rezultă că constatarea caracterului abuziv al clauzei inițiale ar avea, în principiu, ca efect anularea contractului, din moment ce modificarea acestei clauze a permis restabilirea echilibrului între obligațiile și drepturile acestor părți care decurg din contract și înlăturarea viciului care o afecta.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare
62 Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun ca instanța națională să elimine doar elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, în special atunci când obiectivul de descurajare urmărit de directiva menționată este asigurat prin dispoziții legislative naționale care reglementează utilizarea acestuia.
63 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că I. W. și R. W. repun în discuție admisibilitatea celei de a treia întrebări, având în vedere că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere ar solicita din partea Curții o interpretare a dreptului național.
64 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 37 din prezenta hotărâre, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată privește interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe.
65 Întrucât a treia întrebare privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, Curtea este, așadar, competentă să se pronunțe.
66 Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanța națională sesizată cu o clauză contractuală abuzivă are numai obligația de a înlătura aplicarea acesteia pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice, în principiu, conținutul acestei clauze. Astfel, respectivul contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei menționate, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (Hotărârea din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés, C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643, punctul 73).
67 Astfel, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța națională să poată completa acest contract modificând conținutul respectivei clauze (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 53, precum și jurisprudența citată).
68 Astfel, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într‑un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. În fapt, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea din urmă ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum și jurisprudența citată).
69 În speță, instanța de trimitere arată că eliminarea elementului din clauza de indexare a creditului ipotecar în discuție în cauza principală referitor la marja băncii nu determină nicio lacună care ar necesita o intervenție pozitivă din partea sa. Ea subliniază însă că această eliminare modifică esența clauzei în redactarea sa originală.
70 Or, Curtea a statuat că dispozițiile Directivei 93/13 se opun ca o clauză declarată abuzivă să fie menținută în parte, prin eliminarea elementelor care o fac abuzivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu modificarea conținutului acestei clauze, afectându‑i substanța (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 64).
71 Numai dacă elementul din clauza de indexare a creditului ipotecar în discuție în cauza principală referitor la marja Bank BPH ar consta într‑o obligație contractuală distinctă de celelalte prevederi contractuale, care poate face obiectul unei examinări individualizate a caracterului său abuziv, instanța națională ar putea să îl elimine.
72 Astfel, Directiva 93/13 nu impune ca instanța națională să înlăture, pe lângă clauza declarată abuzivă, pe cele care nu au fost calificate ca atare, întrucât obiectivul urmărit de legiuitor în cadrul acestei directive constă în protejarea consumatorului și în restabilirea echilibrului dintre părți prin înlăturarea aplicării clauzelor considerate abuzive, menținând totodată, în principiu, validitatea celorlalte clauze ale contractului în discuție (Hotărârea din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés, C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643, punctul 75).
73 Astfel, Curtea a statuat, în ceea ce privește clauzele unui contract de credit referitoare la dobânzi obișnuite și, respectiv, la dobânzi moratorii, că anularea clauzei dintr‑un contract de credit care stabilește rata dobânzilor moratorii nu ar trebui să conducă, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, și la anularea clauzei din acest contract care stabilește rata dobânzilor obișnuite, iar aceasta cu atât mai mult cu cât între aceste diferite clauze trebuie să se facă o distincție clară (Hotărârea din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés, C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643, punctul 76).
74 Aceste considerații se aplică indiferent de modul în care sunt redactate clauza contractuală care stabilește rata dobânzilor moratorii și cea care fixează rata dobânzilor obișnuite. În special, acestea sunt valabile nu numai în cazul în care rata dobânzilor moratorii este definită independent de rata dobânzilor obișnuite, într‑o clauză distinctă, ci și în cazul în care rata dobânzilor moratorii este stabilită sub forma unei majorări a ratei dobânzilor obișnuite cu un anumit număr de puncte procentuale. În acest din urmă caz, întrucât clauza abuzivă constă în această majorare, Directiva 93/13 impune numai ca această majorare să fie anulată (Hotărârea din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés, C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643, punctul 77).
75 Pe de altă parte, posibilitatea recunoscută instanței naționale cu titlu excepțional, de a elimina elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, nu poate fi repusă în discuție de existența unor dispoziții naționale care, reglementând utilizarea unei astfel de clauze, garantează obiectivul de descurajare urmărit de această directivă, astfel cum s‑a amintit la punctul 68 din prezenta hotărâre.
76 În speță, din decizia de trimitere reiese că, de la adoptarea Legii din 29 iulie 2011, intervenită după încheierea contractului, și a actului adițional în discuție în litigiul principal, băncile nu ar mai putea utiliza clauze de indexare într‑o formă precum cea prevăzută în speță. În temeiul dispozițiilor acestei legi, un contract de credit încheiat în monedă străină trebuie să conțină în prezent informațiile referitoare la metodele și la datele de stabilire a cursului de schimb în temeiul căruia sunt calculate cuantumul creditului și ratele lunare de rambursare, precum și regulile de conversie a monedelor.
77 Or, Curtea a statuat deja că, deși articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu împiedică statele membre să impună printr‑o reglementare încetarea utilizării clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un profesionist, totuși legiuitorul trebuie, în acest context, să respecte cerințele care rezultă din articolul 6 alineatul (1) din această directivă (Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 42).
78 Astfel, faptul că, în temeiul unei legislații naționale, o clauză contractuală a fost declarată abuzivă și nulă și a fost înlocuită cu o clauză nouă nu poate avea efectul de a diminua protecția garantată consumatorilor, astfel cum este amintită la punctul 54 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 43).
79 În aceste condiții, adoptarea de către legiuitor a unor dispoziții care reglementează utilizarea unei clauze contractuale și contribuie la asigurarea efectului descurajator urmărit de Directiva 93/13 în ceea ce privește comportamentul profesioniștilor nu aduce atingere drepturilor recunoscute consumatorului prin această directivă.
80 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, pe de o parte, nu se opun ca instanța națională să elimine doar elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator atunci când obiectivul de descurajare urmărit de această directivă este asigurat prin dispoziții legislative naționale care reglementează utilizarea acestuia, în măsura în care respectivul element constă într‑o obligație contractuală distinctă, care poate face obiectul unei examinări individualizate a caracterului său abuziv. Pe de altă parte, aceste dispoziții se opun ca instanța de trimitere să elimine doar elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu revizuirea conținutului clauzei menționate, afectând substanța acesteia, aspect a cărui verificare va reveni acestei instanțe.
Cu privire la a patra întrebare
81 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că invalidarea unui contract încheiat între un profesionist și un consumator ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze din acest contract constituie o sancțiune prevăzută de această directivă care rezultă dintr‑o hotărâre judecătorească pronunțată la cererea expresă a consumatorului și dă naștere în privința acestuia din urmă unui drept la restituirea sumelor primite în mod nejustificat de profesionist sau intervine de plin drept, independent de voința consumatorului respectiv.
82 În această privință, trebuie să se amintească faptul că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de un profesionist, în conformitate cu legislațiile interne ale statelor membre, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul va continua să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.
83 Astfel, această dispoziție, în special a doua sa teză, are ca obiectiv nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive, ci să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea între acestea din urmă, cu precizarea că acest contract trebuie, în principiu, să continue să existe fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive. În cazul în care este îndeplinită această din urmă condiție, contractul respectiv poate fi menținut, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic, aspect care trebuie verificat potrivit unei abordări obiective (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 39 și jurisprudența citată).
84 Rezultă că articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13 nu enunță el însuși criteriile care reglementează posibilitatea ca un contract să continue să existe fără clauzele abuzive, ci lasă ordinii juridice naționale sarcina de a le prevedea, cu respectarea dreptului Uniunii. Astfel, revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor național, sarcina de a defini modalitățile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări. În orice caz, o astfel de constatare trebuie să permită restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 66).
85 Din elementele care precedă rezultă că, în primul rând, dacă o instanță națională apreciază că, în temeiul dispozițiilor relevante ale dreptului său intern, nu este posibilă menținerea unui contract fără clauzele abuzive pe care le conține, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opune, în principiu, invalidării acestuia (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 43).
86 Astfel, invalidarea contractului în cazul în care s‑a constatat caracterul abuziv al uneia dintre clauzele sale nu poate constitui o sancțiune prevăzută de Directiva 93/13.
87 De asemenea, în ceea ce privește, în special, termenele de prescripție, Curtea a statuat deja că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice este compatibilă cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 69).
88 În al doilea rând, problema de a ști momentul începând de la care își produce efectele invalidarea contractului în discuție în litigiul principal depinde exclusiv de dreptul național, cu condiția să se asigure protecția garantată consumatorilor prin dispozițiile Directivei 93/13.
89 În al treilea rând, invalidarea contractului în cauza principală nu poate depinde de o cerere expresă în acest sens a consumatorilor, ci ține de o aplicare obiectivă de către instanța națională a criteriilor stabilite în temeiul dreptului național.
90 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că consecințele constatării judiciare a prezenței unei clauze abuzive într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator intră sub incidența dispozițiilor dreptului național, întrucât problema menținerii unui astfel de contract trebuie să fie apreciată din oficiu de instanța națională potrivit unei abordări obiective în temeiul acestor dispoziții.
Cu privire la a cincea întrebare
91 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale care constată caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat de un profesionist cu un consumator obligația de a‑l informa pe acesta din urmă cu privire la consecințele juridice pe care le poate determina anularea unui astfel de contract, independent de reprezentarea consumatorului de către un mandatar profesionist.
92 În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că revine instanței naționale, care a constatat caracterul abuziv al unei clauze și trebuie să stabilească consecințele juridice care decurg din acest fapt, sarcina de a respecta cerințele unei protecții jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, astfel cum este aceasta garantată la articolul 47 din cartă. Printre aceste exigențe figurează principiul contradictorialității, care face parte din dreptul la apărare și care trebuie respectat de instanță în special atunci când soluționează un litigiu în temeiul unui motiv invocat din oficiu (Hotărârea din 21 februarie 2013, Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 30 și jurisprudența citată).
93 În plus, Curtea a statuat că, în ipoteza în care instanța națională, care a stabilit pe baza elementelor de fapt și de drept de care dispune că o clauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, constată că acea clauză prezintă un caracter abuziv, ea este, în principiu, obligată să informeze părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le invite să îl dezbată în mod contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute de normele naționale de procedură în această privință (a se vedea Hotărârea Banif Plus Bank, C‑472/11, EU:C:2013:88, punctul 31).
94 Prin urmare, în măsura în care sistemul de protecție împotriva clauzelor abuzive menționat nu se aplică în cazul în care consumatorul i se opune, acest consumator trebuie a fortiori să aibă dreptul de a se opune să fie protejat, în temeiul aceluiași sistem, împotriva consecințelor prejudiciabile provocate de invalidarea contractului în ansamblul său, atunci când nu dorește să invoce această protecție (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 55).
95 În acest context, consumatorul, după ce a fost informat de instanța națională, poate să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu al unei clauze, dând astfel un consimțământ liber și în cunoștință de cauză cu privire la clauza în discuție (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 66).
96 Rezultă din cele ce precedă că informațiile de care poate să dispună instanța națională în temeiul normelor naționale de procedură sunt cu atât mai importante cu cât permit consumatorului să decidă dacă dorește să renunțe la protecția care îi este garantată în conformitate cu Directiva 93/13.
97 Or, pentru ca consumatorul să își poată da consimțământul liber și în cunoștință de cauză, revine instanței naționale sarcina de a indica părților, în cadrul normelor naționale de procedură și având în vedere principiul echității în procedurile civile, în mod obiectiv și exhaustiv, consecințele juridice pe care le poate determina eliminarea clauzei abuzive, indiferent dacă sunt reprezentate sau nu de un mandatar profesionist.
98 O astfel de informare este în special cu atât mai importantă atunci când neaplicarea clauzei abuzive poate conduce la invalidarea întregului contract, expunând eventual consumatorul la cereri de restituire, după cum are în vedere instanța de trimitere în cauza principală.
99 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale care constată caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat de un profesionist cu un consumator sarcina de a‑l informa pe acesta din urmă, în cadrul normelor naționale de procedură și în urma unei dezbateri contradictorii, cu privire la consecințele juridice pe care le poate determina anularea unui astfel de contract, independent de reprezentarea consumatorului de către un mandatar profesionist.
Cu privire la cheltuielile de judecată
100 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:
1) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale sarcina de a constata caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, chiar dacă aceasta a fost modificată pe cale contractuală de părțile respective. O asemenea constatare determină restabilirea situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa acestei clauze al cărei caracter abuziv ar fi fost constatat, cu excepția cazului în care acesta din urmă a renunțat la o astfel de restabilire prin modificarea clauzei abuzive menționate printr‑un consimțământ liber și în cunoștință de cauză, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale. Cu toate acestea, din dispoziția menționată nu rezultă că constatarea caracterului abuziv al clauzei inițiale ar avea, în principiu, ca efect anularea contractului, din moment ce modificarea acestei clauze a permis restabilirea echilibrului între obligațiile și drepturile acestor părți care decurg din contract și înlăturarea viciului care o afecta.
2) Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, pe de o parte, nu se opun ca instanța națională să elimine doar elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator atunci când obiectivul de descurajare urmărit de această directivă este asigurat prin dispoziții legislative naționale care reglementează utilizarea acestuia, în măsura în care respectivul element constă într‑o obligație contractuală distinctă, care poate face obiectul unei examinări individualizate a caracterului său abuziv. Pe de altă parte, aceste dispoziții se opun ca instanța de trimitere să elimine doar elementul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu revizuirea conținutului clauzei menționate, afectând substanța acesteia, aspect a cărui verificare va reveni acestei instanțe.
3) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că consecințele constatării judiciare a prezenței unei clauze abuzive într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator intră sub incidența dispozițiilor dreptului național, întrucât problema menținerii unui astfel de contract trebuie să fie apreciată din oficiu de instanța națională potrivit unei abordări obiective în temeiul acestor dispoziții.
4) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale care constată caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat de un profesionist cu un consumator sarcina de a‑l informa pe acesta din urmă, în cadrul normelor naționale de procedură și în urma unei dezbateri contradictorii, cu privire la consecințele juridice pe care le poate determina anularea unui astfel de contract, independent de reprezentarea consumatorului de către un mandatar profesionist.
Semnături