Language of document : ECLI:EU:C:2022:316

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

28 aprilie 2022(*)

„Trimitere preliminară – Drepturi de proprietate intelectuală – Directiva 2004/48/CE – Articolul 3 – Obligația generală privind măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală – Articolul 14 – Noțiunea de «cheltuieli de judecată rezonabile și proporționale» – Consilier în proprietate industrială – Lipsa posibilității instanței naționale de a aprecia caracterul rezonabil și proporțional al cheltuielilor suportate de partea care a căzut în pretenții”

În cauza C‑531/20,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), prin decizia din 24 septembrie 2020, primită de Curte la 19 octombrie 2020, în procedura

NovaText GmbH

împotriva

RuprechtKarlsUniversität Heidelberg,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul I. Jarukaitis, președinte de cameră, și domnii M. Ilešič (raportor) și D. Gratsias, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru NovaText GmbH, de V. Feurstein, Rechtsanwalt;

–        pentru Comisia Europeană, de G. Braun și S. L. Kalėda, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 11 noiembrie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) și a articolului 14 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO 2004, L 157, p. 45, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între NovaText GmbH, pe de o parte, și Ruprecht‑Karls‑Universität Heidelberg (denumită în continuare „Universitatea din Heidelberg”), pe de altă parte, în legătură cu stabilirea cheltuielilor de judecată rezultate din participarea comună a unui avocat și a unui expert calificat drept „consilier în proprietate industrială” (Patentanwalt) la o procedură jurisdicțională în materie de contrafacere a mărcilor Uniunii Europene a căror titulară este această universitate.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentele (10) și (17) ale Directivei 2004/48 au următorul cuprins:

„(10)      Obiectivul prezentei directive constă în apropierea acestor legislații pentru a asigura un nivel de protecție ridicat, echivalent și omogen al proprietății intelectuale în cadrul pieței interne.

[…]

(17)      Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute prin prezenta directivă ar trebui să fie stabilite în fiecare caz astfel încât să țină seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale acestui caz, în special de caracteristicile specifice fiecărui drept de proprietate intelectuală și, atunci când este cazul, de caracterul intenționat sau neintenționat al infracțiunii săvârșite.”

4        Potrivit articolului 1 din această directivă, intitulat „Obiect”:

„Prezenta directivă privește măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În înțelesul prezentei directive, expresia «drepturi de proprietate intelectuală» include drepturile de proprietate industrială.”

5        Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere mijloacelor prevăzute sau care pot fi prevăzute prin legislația comunitară sau internă, în măsura în care aceste mijloace sunt favorabile titularilor drepturilor, măsurile, procedurile și mijloacele de reparație se aplică, în conformitate cu articolul 3, oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală prevăzute de legislația comunitară și/sau legislația internă a statului membru în cauză.”

6        Capitolul II din aceeași directivă cuprinde articolele 3-15 din aceasta, referitoare la măsurile, procedurile și mijloacele de reparație reglementate de Directiva 2004/48.

7        Articolul 3 din Directiva 2004/48, intitulat „Obligație generală”, prevede:

„(1)      Statele membre prevăd măsuri, proceduri și mijloace de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală care intră sub incidența prezentei directive. Aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație trebuie să fie corecte și echitabile, nu trebuie să fie complicate în mod inutil sau costisitoare ori să presupună termene nerezonabile sau să atragă întârzieri nejustificate.

(2)      Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie de asemenea eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.”

8        Potrivit articolului 14 din această directivă, intitulat „Cheltuieli de judecată”:

„Statele membre asigură ca, în principiu, cheltuielile de judecată rezonabile și proporționale și celelalte cheltuieli făcute de partea care a obținut câștig de cauză să fie suportate de partea care a pierdut, în afară de cazul când principiul echității nu permite acest lucru.”

 Dreptul german

9        Articolul 140 din Gesetz über den Schutz von Marken und sonstigen Kennzeichen – Markengesetz (Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive) din 25 octombrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 3082), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „MarkenG”), intitulată „Litigii în materie de semne distinctive”, prevede la alineatul 3:

„Dintre cheltuielile generate de participarea unui consilier în proprietate industrială la un litigiu în materie de semne distinctive, sunt recuperabile onorariile prevăzute la articolul 13 din [Rechtsanwaltsvergütungsgesetz (Legea privind remunerarea avocaților), din 5 mai 2004 (BGBl. 2004 I, p. 718)], precum și cheltuielile necesare efectuate de acest consilier.”

10      În temeiul articolului 125e alineatul 5 din MarkenG, articolul 140 alineatul 3 din MarkenG se aplică mutatis mutandis procedurilor în fața unei instanțe competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene.

 Litigiul principal și întrebările preliminare

11      Universitatea din Heidelberg a introdus împotriva NovaText o acțiune în încetarea contrafacerilor mărcilor Uniunii Europene a căror titulară este și a formulat cereri accesorii în temeiul legislației privind mărcile. Litigiul a fost încheiat printr‑o tranzacție judiciară. Prin ordonanța din 23 mai 2017, Landgericht Mannheim (Tribunalul Regional Mannheim, Germania), în calitate de instanță competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene de primă instanță, a obligat NovaText la plata cheltuielilor de judecată și a stabilit valoarea litigiului la 50 000 de euro. Acțiunea introdusă de aceasta a fost respinsă.

12      În cererea introductivă, avocatul Universității din Heidelberg a menționat participarea unui consilier în proprietate industrială și, în cadrul procedurii de stabilire a cheltuielilor de judecată, a asigurat că acest consilier a contribuit efectiv la procedură. El a arătat că fiecare înscris procedural făcuse obiectul unei concertări cu consilierul menționat și că astfel acesta din urmă participase de asemenea la negocierile în vederea tranzacției, chiar dacă conversațiile telefonice s‑au desfășurat numai între avocații părților.

13      Prin ordonanța din 8 decembrie 2017, Landgericht Mannheim (Tribunalul Regional din Mannheim) a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată care trebuiau rambursate Universității din Heidelberg la 10 528,95 euro, din care 4 867,70 euro cu titlu de cheltuieli aferente consilierului în proprietate industrială pentru acțiunea în primă instanță și 325,46 euro pentru participarea acestui consilier la procedura căii de atac.

14      Oberlandesgericht Karlsruhe (Tribunalul Regional Superior din Karlsruhe, Germania), sesizat cu apelul formulat de NovaText împotriva ordonanței menționate, a respins apelul acesteia din urmă. Instanța menționată a considerat că era sesizată cu un litigiu în materie de mărci și de semne distinctive, în sensul articolului 140 alineatul 3 din MarkenG, astfel încât, spre deosebire de regimul obișnuit de recuperare a cheltuielilor de judecată în cadrul contenciosului civil, nu trebuia să se examineze dacă participarea consilierului în proprietate industrială era „necesară pentru valorificarea corespunzătoare a drepturilor pe cale judiciară” sau dacă această participare constituise o „plusvaloare” în raport cu serviciul furnizat de avocatul mandatat de Universitatea din Heidelberg. Potrivit instanței menționate, trebuia să se considere că modul de redactare a acestei dispoziții de drept național este conform Directivei 2004/48 și că o interpretare a dispoziției menționate potrivit căreia ar trebui să se examineze dacă era necesară recurgerea la consilierul în proprietate industrială era în mod clar contrară obiectivului legiuitorului național, ceea ce ar exclude posibilitatea de a efectua o interpretare conformă a articolului 140 alineatul 3 din MarkenG.

15      Prin recursul formulat la instanța de trimitere, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), NovaText solicită anularea ordonanței de stabilire a cheltuielilor de judecată, în măsura în care aceasta a stabilit în sarcina sa cheltuielile aferente consilierului în proprietate industrială.

16      Instanța de trimitere arată că admiterea recursului depinde în esență de interpretarea articolului 3 alineatul (1) și a articolului 14 din Directiva 2004/48. Ea precizează în această privință că, prin faptul că a considerat cheltuielile aferente consilierului în proprietate industrială ca fiind recuperabile în temeiul articolului 140 alineatul 3 din MarkenG, Oberlandesgericht Karlsruhe (Tribunalul Regional Superior din Karlsruhe) s‑a conformat jurisprudenței constante a Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) și opiniei majoritar dominante în doctrina națională.

17      În aceste condiții, având în vedere Hotărârea din 28 iulie 2016, United Video Properties (C‑57/15, EU:C:2016:611), instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conformitatea articolului 140 alineatul 3 din MarkenG cu articolul 3 alineatul (1) și cu articolul 14 din Directiva 2004/48. Aceasta apreciază, mai întâi, că rambursarea automată a cheltuielilor referitoare la activitatea unui consilier în proprietate industrială a cărui participare, în fapt, nu ar fi fost „necesară pentru valorificarea corespunzătoare a drepturilor pe cale judiciară” s‑ar putea dovedi inutil de costisitoare, în special în ipoteza în care sarcina care a fost îndeplinită de acest consilier ar fi putut fi efectuată în același mod de avocatul specializat în proprietate industrială mandatat deja de partea în cauză. În această privință, instanța de trimitere precizează că, în ceea ce privește valorificarea drepturilor pe cale extrajudiciară și în special participarea consilierului în proprietate industrială la o punere în întârziere în temeiul dreptului mărcilor, ea a statuat deja că o aplicare prin analogie a articolului 140 alineatul 3 din MarkenG nu era posibilă și că, în consecință, cheltuielile legate de participarea consilierului menționat nu sunt recuperabile decât dacă contribuția sa era necesară.

18      În continuare, ținând seama de faptul că, astfel cum reiese din considerentul (10) al Directivei 2004/48, aceasta are vocația de a asigura un nivel de protecție ridicat a proprietății intelectuale în cadrul pieței interne și că, potrivit articolului 3 alineatul (2) din această directivă, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute de aceasta trebuie să fie disuasive, ar părea justificat să se excludă de la rambursare cheltuielile excesive ca urmare a unor onorarii neobișnuit de ridicate convenite între partea care a obținut câștig de cauză și avocatul său ori ca urmare a prestării de către avocat a unor servicii care nu sunt considerate necesare pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate intelectuală în cauză.

19      În sfârșit, rambursarea cheltuielilor referitoare la activitatea unui consilier în proprietate industrială, a cărui intervenție nu era „necesară în scopul valorificării corespunzătoare a drepturilor pe cale judiciară”, ar putea să nu aibă un caracter proporțional, în sensul articolului 14 din Directiva 2004/48, întrucât rambursarea acestor cheltuieli nu ține seama în mod suficient de caracteristicile specifice ale speței.

20      În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 3 alineatul (1) și articolul 14 din Directiva 2004/48 trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale care prevede obligarea părții care a căzut în pretenții să ramburseze cheltuielile efectuate de partea care a obținut câștig de cauză pentru participarea unui consilier în proprietate industrială la o procedură în materie de mărci, indiferent dacă participarea respectivului consilier în proprietate industrială era necesară pentru valorificarea corespunzătoare a drepturilor pe cale judiciară?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

21      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Astfel, misiunea Curții este aceea de a interpreta toate dispozițiile de drept al Uniunii care sunt necesare instanțelor naționale pentru a statua în cauzele cu care sunt sesizate, chiar dacă dispozițiile respective nu sunt expres indicate în întrebările adresate de aceste instanțe (Hotărârea din 17 iunie 2021, M. I. C. M., C‑597/19, EU:C:2021:492, punctul 38 și jurisprudența citată).

22      În acest scop, Curtea poate extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele respectivului drept care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului principal (Hotărârea din 17 iunie 2021, M. I. C. M., C‑597/19, EU:C:2021:492, punctul 39 și jurisprudența citată).

23      În primul rând, în întrebarea sa, pe lângă articolul 14 din Directiva 2004/48, instanța de trimitere face trimitere la articolul 3 alineatul (1) din aceasta. Or, trebuie arătat că, în ceea ce privește obligația generală care, în temeiul acestui articol 3, revine statelor membre referitoare la criteriile pe care trebuie să le îndeplinească măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, alineatul (2) al acestui articol conține de asemenea elemente pertinente pentru analiza întrebării adresate. Astfel cum reiese de altfel din cuprinsul punctului 18 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere face deopotrivă referire la acesta.

24      În această privință, pe de o parte, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/48, aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație trebuie să fie printre altele corecte și echitabile și nu trebuie să fie inutil de costisitoare. Pe de altă parte, potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație trebuie să fie eficiente, proporționale, precum și disuasive și să fie aplicate astfel încât să ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.

25      În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul „necesar pentru valorificarea corespunzătoare a drepturilor pe cale judiciară” al cheltuielilor efectuate de partea care a obținut câștig de cauză la care se referă instanța de trimitere, trebuie să se constate că articolul 14 din Directiva 2004/48 nu prevede un astfel de criteriu. Astfel, potrivit acestui articol 14, cheltuielile de judecată și alte cheltuieli recuperabile trebuie să fie „rezonabile și proporționale”.

26      Or, întrucât termenii „cheltuieli de judecată rezonabile și proporționale”, care figurează în această dispoziție, nu conțin nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul lor de aplicare, aceștia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, independent de calificările utilizate în statele membre, ținând seama de termenii dispoziției în cauză, precum și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 30 noiembrie 2021, LR Ģenerālprokuratūra, C‑3/20, EU:C:2021:969, punctul 79 și jurisprudența citată).

27      În al treilea rând, astfel cum reiese din decizia de trimitere, Oberlandesgericht Karlsruhe (Tribunalul Regional Superior din Karlsruhe) a statuat că nu era necesar, în speță, să se interpreteze articolul 140 alineatul 3 din MarkenG în sensul că revine instanței naționale sarcina de a examina dacă este necesară recurgerea la un consilier în proprietate industrială, în special în măsura în care o astfel de interpretare a acestei dispoziții de drept național ar fi în mod clar contrară obiectivului legiuitorului național.

28      În aceste condiții, faptul de a fi introdus prezenta cerere de decizie preliminară, precum și tăcerea instanței de trimitere în această privință pot fi înțelese în sensul că eventuala incompatibilitate a dispoziției de drept național în cauză, în special în raport cu criteriile care decurg din articolul 14 din Directiva 2004/48, astfel cum au fost amintite la punctele 25 și 26 din prezenta hotărâre, poate rezulta nu din modul de redactare a acestei dispoziții înseși, ci din interpretarea care îi este dată în mod obișnuit în ordinea juridică națională.

29      În al patrulea și ultimul rând, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 27 din concluzii, îndoielile instanței de trimitere nu privesc atât calificarea cheltuielilor legate de activitatea consilierului în proprietate industrială, cât faptul că acestea sunt în mod necondiționat și automat puse în sarcina părții care a căzut în pretenții. Or, acest caracter automat le sustrage de la un control judiciar referitor la natura lor rezonabilă și proporțională.

30      Având în vedere aceste considerații, este necesar să se reformuleze întrebarea adresată în sensul că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 3 și 14 din Directiva 2004/48 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale sau unei interpretări a acesteia care nu permite instanței sesizate cu o procedură reglementată de această directivă să țină seama în mod corespunzător, în fiecare caz cu care este sesizată, de caracteristicile specifice ale acesteia din urmă pentru a aprecia dacă cheltuielile de judecată efectuate de partea care a obținut câștig de cauză sunt rezonabile și proporționale.

31      După cum menționează considerentul (10) al Directivei 2004/48, obiectivul acesteia constă în apropierea legislațiilor statelor membre în ceea ce privește mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a garanta un nivel de protecție ridicat, echivalent și omogen al proprietății intelectuale în cadrul pieței interne.

32      În acest scop și conform articolului 1 din Directiva 2004/48, aceasta privește toate măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Articolul 2 alineatul (1) din această directivă precizează că măsurile, procedurile și mijloacele de reparație se aplică oricărei încălcări a acestor drepturi, prevăzută de legislația Uniunii și/sau de legislația internă a statului membru în cauză.

33      Totuși, dispozițiile Directivei 2004/48 nu urmăresc să reglementeze toate aspectele legate de drepturile de proprietate intelectuală, ci doar pe cele care sunt inerente, pe de o parte, respectării acestor drepturi și, pe de altă parte, încălcărilor acestora din urmă, impunând existența unor căi legale eficace, destinate să prevină, să pună capăt sau să remedieze orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală existent (Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands, C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 73 și jurisprudența citată).

34      În plus, la adoptarea directivei menționate, legiuitorul Uniunii a ales să realizeze o armonizare minimală privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în general (Hotărârea din 9 iulie 2020, Constantin Film Verleih, C‑264/19, EU:C:2020:542, punctul 36 și jurisprudența citată).

35      Or, normele referitoare la cheltuielile de judecată, care figurează la articolul 14 din Directiva 2004/48, fac parte din normele referitoare la măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute în capitolul II din aceasta.

36      În special, pe de o parte, articolul 14 din Directiva 2004/48 consacră principiul potrivit căruia cheltuielile de judecată rezonabile și proporționale și celelalte cheltuieli făcute de partea care a obținut câștig de cauză sunt suportate, în general, de partea care a pierdut.

37      Astfel, această dispoziție urmărește consolidarea nivelului de protecție a proprietății intelectuale, evitându‑se ca o persoană prejudiciată să fie descurajată să inițieze o procedură judiciară în vederea protejării drepturilor sale (Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands, C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 77 și jurisprudența citată).

38      Aceasta este de altfel conformă atât cu obiectivul general al Directivei 2004/48, care urmărește apropierea legislațiilor statelor membre pentru a asigura un nivel de protecție ridicat, echivalent și omogen al proprietății intelectuale, cât și cu obiectivul specific al dispoziției menționate, care urmărește evitarea descurajării unei persoane prejudiciate de a iniția o procedură judiciară în vederea protejării drepturilor sale de proprietate intelectuală. Astfel, conform obiectivelor menționate, în general, persoana care aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să suporte în totalitate consecințele financiare ale conduitei sale (Hotărârea din 18 octombrie 2011, Realchemie Nederland, C‑406/09, EU:C:2011:668, punctul 49).

39      Pe de altă parte, potrivit articolului 14 din Directiva 2004/48, norma de repartizare a cheltuielilor pe care o prevede nu se aplică în cazul în care echitatea interzice să se impună părții care pierde rambursarea cheltuielilor efectuate de partea care a obținut câștig de cauză, chiar și atunci când acestea sunt rezonabile și proporționale.

40      Mai întâi, în ceea ce privește întinderea noțiunii de „cheltuieli de judecată” care trebuie rambursate de partea care cade în pretenții, care figurează la articolul 14 din Directiva 2004/48, Curtea a statuat deja că această noțiune include printre altele onorariile de avocat, având în vedere că directiva amintită nu conține niciun element care să permită să se concluzioneze că aceste cheltuieli, care constituie în general o parte substanțială din cheltuielile efectuate în cadrul unei proceduri prin care se urmărește garantarea unui drept de proprietate intelectuală, ar fi excluse din domeniul de aplicare al acestui articol (Hotărârea din 28 iulie 2016, United Video Properties, C‑57/15, EU:C:2016:611, punctul 22).

41      Nimic din Directiva 2004/48 nu se opune ca nici cheltuielile unui reprezentant, precum un consilier în proprietate industrială, la care titularul de drepturi a recurs în mod individual sau împreună cu un avocat să fie considerate, în principiu, ca putând intra în sfera noțiunii de „cheltuieli de judecată”, în măsura în care aceste cheltuieli au ca origine imediată și directă procesul însuși, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 26 din concluzii.

42      O asemenea origine poate fi recunoscută cheltuielilor cu un consilier autorizat, în temeiul dreptului național, să reprezinte în justiție titularii drepturilor de proprietate intelectuală în procedurile în fața instanțelor competente vizate de Directiva 2004/48, referitoare în special la întocmirea de către un astfel de consilier a înscrisurilor procedurale sau la înfățișarea acestuia la ședințele organizate, dacă este cazul, în cadrul acestor proceduri. Nu este exclus nici ca o asemenea origine să poată fi recunoscută și cheltuielilor legate de participarea unui astfel de consilier la demersurile care vizează o soluționare amiabilă, în special la un litigiu care este deja pendinte în fața unei instanțe.

43      Desigur, Curtea a statuat de asemenea, la punctele 39 și 40 din Hotărârea din 28 iulie 2016, United Video Properties (C‑57/15, EU:C:2016:611), în esență că, în măsura în care serviciile unui consilier tehnic sunt direct și strâns legate de o acțiune în justiție care urmărește să asigure respectarea unui drept de proprietate intelectuală, cheltuielile legate de asistența acestui consilier fac parte din „celelalte cheltuieli”, în sensul articolului 14 din Directiva 2004/48.

44      Totuși, această calificare se înscrie în contextul factual special al cauzei în care s‑a pronunțat această hotărâre, în care nu era ușor să se stabilească dacă litigiul principal se referea la „cheltuieli de cercetare și de identificare”, suportate deseori înaintea unei proceduri judiciare și care nu intrau astfel în mod necesar în domeniul de aplicare al articolului 14 din directiva menționată, ci mai degrabă în domeniul de aplicare al articolului 13 din aceasta, referitor la despăgubirea pentru prejudiciile suferite de titularul dreptului, sau la serviciile indispensabile pentru a putea introduce în mod util o acțiune în justiție.

45      În continuare, pe de o parte, articolul 14 din Directiva 2004/48 impune statelor membre să asigure numai rambursarea cheltuielilor de judecată „rezonabile”. Această cerință, care se aplică atât „cheltuieli[lor] de judecată”, cât și „cel[orlalte] cheltuieli”, în sensul acestei dispoziții, reflectă obligația generală prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/48, potrivit căreia statele membre trebuie să se asigure în special că măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală vizate de această directivă nu sunt inutil de costisitoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, United Video Properties, C‑57/15, EU:C:2016:611, punctul 24).

46      Astfel, Curtea a statuat că nu sunt rezonabile cheltuielile excesive ca urmare a unor onorarii neobișnuit de ridicate convenite între partea care a obținut câștig de cauză și avocatul său ori ca urmare a prestării de servicii care nu sunt considerate necesare pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate intelectuală în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, United Video Properties, C‑57/15, EU:C:2016:611, punctul 25).

47      Pe de altă parte, articolul 14 din Directiva 2004/48 prevede că cheltuielile de judecată și celelalte cheltuieli care trebuie suportate de partea care a pierdut trebuie să fie „proporționale”.

48      Or, problema dacă aceste cheltuieli sunt proporționale nu poate fi apreciată independent de cheltuielile pe care partea care a obținut câștig de cauză le‑a suportat efectiv pentru asistarea de către un avocat, în măsura în care acestea sunt „rezonabile” în sensul punctului 45 din prezenta hotărâre. Astfel, deși cerința proporționalității nu presupune ca partea care cade în pretenții să trebuiască în mod necesar să ramburseze totalitatea cheltuielilor suportate de cealaltă parte, ea impune totuși ca această din urmă parte să aibă dreptul la rambursarea măcar a unei părți semnificative și corespunzătoare din cheltuielile rezonabile efectiv suportate de partea care a obținut câștig de cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, United Video Properties, C‑57/15, EU:C:2016:611, punctul 29).

49      În sfârșit, conform articolului 14 din Directiva 2004/48, interpretat în lumina considerentului (17) al acesteia, instanța competentă trebuie să fie în măsură să controleze în toate cazurile caracterul rezonabil și proporțional al cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a obținut câștig de cauză pentru participarea unui reprezentant, precum un consilier în proprietate industrială, și aceasta dincolo de cazurile în care un astfel de control se impune, în temeiul acestui articolul 14, din motive de echitate.

50      Desigur, Curtea a statuat că o reglementare națională care prevede tarife forfetare este, în principiu, compatibilă cu articolul 14 din Directiva 2004/48. Cu toate acestea, Curtea a precizat că, chiar și într‑un asemenea caz, aceste tarife trebuie să asigure că cheltuielile care, în temeiul acestei reglementări naționale, pot fi puse în sarcina părții care cade în pretenții sunt rezonabile și că cuantumurile maxime care pot fi solicitate pentru aceste cheltuieli nu sunt prea reduse în raport cu tarifele practicate în mod normal de un avocat în domeniul proprietății intelectuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, United Video Properties, C‑57/15, EU:C:2016:611, punctele 25, 26, 30 și 32).

51      Astfel, nu se poate deduce din această jurisprudență că, în exercitarea acestei marje de apreciere, statele membre pot merge până la a exclude o categorie de cheltuieli de judecată sau alte cheltuieli de la orice control judiciar al caracterului lor rezonabil și proporțional.

52      Având în vedere cele ce precedă, în primul rând, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 39 din concluzii, aplicarea automată a unei norme interne precum cea în discuție în litigiul principal poate determina, în anumite cazuri, o încălcare a obligației generale prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/48, în temeiul căreia, printre altele, procedurile instituite de statele membre nu trebuie să fie inutil de costisitoare.

53      În al doilea rând, o astfel de aplicare a unei dispoziții de acest tip poate descuraja un titular de drepturi prezumat să introducă o acțiune în justiție prin care urmărește să asigure respectarea dreptului său de teama de a trebui să suporte, dacă va cădea în pretenții, cheltuieli judiciare considerabil ridicate, contrar obiectivului Directivei 2004/48, care constă în asigurarea printre altele a unui nivel ridicat de protecție a proprietății intelectuale în cadrul pieței interne.

54      În al treilea rând, astfel cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctul 49 din concluzii, luarea în considerare necondiționată și automată a cheltuielilor prin intermediul unei simple declarații pe propria răspundere a unui reprezentant al unei părți la litigiu, fără ca acestea să poată face obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale în ceea ce privește caracterul lor rezonabil și proporțional în raport cu litigiul în cauză, ar putea deschide calea unei utilizări abuzive a unei asemenea dispoziții cu încălcarea obligației generale prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/48.

55      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 3 și 14 din Directiva 2004/48 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale sau unei interpretări a acesteia care nu permite instanței sesizate cu o procedură prevăzută de această directivă să țină seama în mod corespunzător, în fiecare caz cu care este sesizată, de caracteristicile specifice ale acesteia din urmă pentru a aprecia dacă cheltuielile de judecată efectuate de partea care a obținut câștig de cauză sunt rezonabile și proporționale.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

56      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolele 3 și 14 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale sau unei interpretări a acesteia care nu permite instanței sesizate cu o procedură prevăzută de această directivă să țină seama în mod corespunzător, în fiecare caz cu care este sesizată, de caracteristicile specifice ale acesteia din urmă pentru a aprecia dacă cheltuielile de judecată efectuate de partea care a obținut câștig de cauză sunt rezonabile și proporționale.

Semnături


*      Limba de procedură: germana.