Cauza C‑118/22
NG
împotriva
Direktor na Glavna direktsia „Natsionalna politsia” pri Ministerstvo na vatreshnite raboti- Sofia
(cerere de decizie preliminară formulată de Varhoven administrativen sad)
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 30 ianuarie 2024
„Trimitere preliminară – Protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal în scopul combaterii infracțiunilor – Directiva (UE) 2016/680 – Articolul 4 alineatul (1) literele (c) și (e) – Reducerea la minimum a datelor – Limitarea stocării – Articolul 5 – Termene corespunzătoare pentru ștergerea sau revizuirea periodică a necesității stocării – Articolul 10 – Prelucrare a datelor biometrice și genetice – Necesitate absolută – Articolul 16 alineatele (2) și (3) – Dreptul la ștergere – Restricționarea prelucrării – Articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Persoană fizică condamnată printr‑o hotărâre definitivă și reabilitată ulterior – Termen de stocare a datelor până la deces – Lipsa dreptului la ștergerea datelor sau la restricționarea prelucrării – Proporționalitate”
Apropierea legislațiilor – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în materie penală – Directiva 2016/680 – Stocarea de date cu caracter personal, printre care date biometrice și genetice, privind persoanele condamnate definitiv pentru o infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu – Reglementare națională care prevede o astfel de stocare până la decesul persoanei vizate, inclusiv în cazul reabilitării sale – Lipsa obligației de a revizui periodic necesitatea acestei păstrări – Lipsa dreptului la ștergerea datelor sau la restricționarea prelucrării – Inadmisibilitate
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7, 8 și art. 52 alin. (1); Directiva 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (26) și art. 4 alin. (1) lit. (c) și (e), art. 5, 10, art. 13 alin. (2) lit. (b) și art. 16 alin. (2) și (3)]
(a se vedea punctele 39, 41-45, 48-52, 59-61 și 66-72 și dispozitivul)
Rezumat
Sesizată cu titlu preliminar de Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria), Marea Cameră a Curții se pronunță cu privire la limitele temporale ale stocării, în scopul combaterii infracțiunilor, a datelor cu caracter personal ale persoanelor care au făcut obiectul unei condamnări penale definitive, în raport cu Directiva 2016/680(1).
NG a făcut obiectul unei înregistrări polițienești în cadrul unei proceduri de cercetare penală pentru mărturie mincinoasă. În urma acestei proceduri, împotriva lui a fost pusă în mișcare acțiunea penală și, ulterior, a fost declarat vinovat de săvârșirea acestei infracțiuni și condamnat la o pedeapsă cu suspendare de un an. După executarea acestei pedepse, el a beneficiat de o reabilitare.
Pe baza acestei reabilitări, NG a prezentat o cerere de radiere a înregistrării sale polițienești. Această cerere a fost respinsă pentru motivul că o condamnare penală definitivă, inclusiv în caz de reabilitare, nu face parte dintre motivele unei astfel de radieri, enumerate în mod exhaustiv de dreptul național. Întrucât acțiunea introdusă de NG împotriva acestei decizii a fost respinsă, NG a formulat recurs la instanța de trimitere, susținând că din Directiva 2016/680 rezultă că stocarea datelor cu caracter personal nu poate avea o durată nelimitată. Or, în opinia lui NG, în esență aceasta ar fi practic situația atunci când persoana vizată nu poate obține niciodată ștergerea unor astfel de date colectate în legătură cu infracțiunea pentru care a fost condamnată definitiv, nici după ce și‑a executat pedeapsa și a beneficiat de o reabilitare.
În aceste condiții, Curtea a fost sesizată, cu titlu preliminar, cu chestiunea dacă Directiva 2016/680(2), interpretată în lumina articolelor 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(3), se opune unei legislații naționale care prevede stocarea de către autoritățile de poliție, în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor, a unor date cu caracter personal, printre altele date biometrice și genetice, privind persoane care au făcut obiectul unei condamnări penale definitive pentru o infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, și aceasta până la decesul persoanei în cauză, inclusiv în cazul reabilitării sale, fără a‑i recunoaște dreptul la ștergerea datelor respective sau, după caz, la restricționarea prelucrării lor.
În hotărârea sa, Curtea răspunde afirmativ la această întrebare.
Aprecierea Curții
Într‑o primă etapă, Curtea arată că Directiva 2016/680 stabilește un cadru general care permite să se garanteze printre altele că stocarea datelor cu caracter personal și în special durata acesteia sunt limitate la ceea ce se dovedește necesar în raport cu finalitățile pentru care sunt stocate aceste date, lăsând în același timp statelor membre sarcina de a stabili, cu respectarea acestui cadru, situațiile concrete în care protecția drepturilor fundamentale ale persoanei vizate impune ștergerea acestor date și momentul la care aceasta trebuie să intervină. În schimb, această directivă nu impune ca statele membre să definească limite temporale absolute pentru stocarea datelor cu caracter personal, dincolo de care acestea ar trebui șterse automat.
Mai precis, mai întâi, articolul 4 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2016/680 stabilește principiul „reducerii la minimum a datelor”, potrivit căruia statele membre trebuie să prevadă că datele cu caracter personal sunt adecvate, relevante și neexcesive în raport cu scopurile în care sunt prelucrate. În plus, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (e) din această directivă, statele membre trebuie să prevadă că aceste date vor fi stocate într‑o formă care permite identificarea persoanelor vizate pe o perioadă care nu depășește perioada necesară îndeplinirii scopurilor pentru care sunt prelucrate. În acest cadru, articolul 5 din directiva menționată impune statelor membre să prevadă în special stabilirea unor termene corespunzătoare pentru ștergerea datelor cu caracter personal sau pentru o revizuire periodică a necesității de stocare a unor astfel de date. Caracterul „corespunzător” al acestor termene impune, în orice caz, ca acestea să permită ștergerea datelor în cauză în ipoteza în care stocarea lor nu mai este necesară în raport cu finalitățile care au justificat prelucrarea.
În continuare, articolul 10 din Directiva 2016/680, care reglementează prelucrarea unor categorii speciale de date cu caracter personal, printre altele datele biometrice și genetice, autorizează prelucrarea unor astfel de date „numai atunci când este strict necesară”.
În sfârșit, articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2016/680 instituie un drept la ștergerea datelor cu caracter personal atunci când prelucrarea constituie o încălcare a dispozițiilor adoptate în temeiul acestei directive(4) sau atunci când aceste date trebuie șterse pentru respectarea unei obligații legale care îi revine operatorului(5). Rezultă că acest drept la ștergerea datelor poate fi exercitat printre altele atunci când stocarea datelor cu caracter personal nu are sau nu mai are un caracter necesar având în vedere scopurile prelucrării lor sau atunci când această ștergere este necesară pentru respectarea termenului stabilit în acest scop de dreptul național.
Într‑o a doua etapă, Curtea arată că în speță datele cu caracter personal care figurează în registrul poliției și care privesc persoanele care sunt urmărite penal pentru o infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu sunt stocate numai în scopuri de investigare și, mai precis, pentru a fi comparate cu alte date colectate cu ocazia anchetelor referitoare la alte infracțiuni. În această privință însă, noțiunea de „infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu” are un caracter deosebit de general și este susceptibilă să se aplice unui număr mare de infracțiuni, indiferent de natura și de gravitatea lor. Or, nu toate persoanele condamnate definitiv pentru o asemenea infracțiune prezintă același grad de risc de a fi implicate în alte infracțiuni, justificând o perioadă uniformă de stocare a datelor care le privesc. Astfel, în anumite cazuri, având în vedere factori precum natura și gravitatea infracțiunii săvârșite sau lipsa recidivei, riscul reprezentat de persoana condamnată nu va justifica în mod necesar menținerea până la decesul său a datelor care o privesc în registrul național al poliției prevăzut în acest scop, astfel încât nu va mai exista un raport necesar între datele stocate și obiectivul urmărit. Prin urmare, în astfel de cazuri, stocarea lor nu va respecta principiul reducerii la minimum a datelor și va depăși perioada necesară pentru scopurile în care sunt prelucrate.
În continuare, în măsura în care stocarea datelor cu caracter personal în registrul poliției în cauză include date biometrice și genetice, Curtea precizează că, desigur, păstrarea unor asemenea date ale unor persoane care au făcut deja obiectul unei condamnări penale definitive, inclusiv până la decesul acestor persoane, poate avea un caracter de necesitate absolută(6), în special pentru a permite verificarea eventualei lor implicări în alte infracțiuni și, astfel, urmărirea penală și condamnarea autorilor acestor infracțiuni. Cu toate acestea, stocarea acestor date nu îndeplinește o astfel de cerință decât dacă ia în considerare natura și gravitatea infracțiunii care a condus la condamnarea penală definitivă sau alte împrejurări precum contextul particular în care această infracțiune a fost săvârșită, legătura sa eventuală cu alte proceduri în curs sau antecedentele ori profilul persoanei condamnate. Prin urmare, atunci când, astfel cum prevede dreptul național în litigiul principal, datele biometrice și genetice ale persoanelor vizate înscrise în registrul poliției sunt stocate până la data decesului acestor persoane în cazul unei condamnări penale definitive a acestora, domeniul de aplicare al acestei stocări prezintă un caracter excesiv de extins în raport cu scopurile în care sunt prelucrate aceste date.
În sfârșit, în ceea ce privește, pe de o parte, obligația de a prevedea stabilirea unor termene corespunzătoare(7), un termen nu poate fi considerat „corespunzător”, în special în ceea ce privește stocarea datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane condamnate definitiv pentru o infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, decât dacă ia în considerare circumstanțele pertinente de natură să facă necesară o astfel de perioadă de stocare. În consecință, chiar dacă referirea la decesul persoanei în cauză poate constitui un „termen” pentru ștergerea datelor stocate, un astfel de termen nu poate fi considerat „corespunzător” decât în circumstanțe particulare care îl justifică în mod adecvat. Or, în mod evident, această situație nu se regăsește atunci când termenul este aplicabil în mod general și nediferențiat oricărei persoane condamnate definitiv. Desigur, revine statelor membre sarcina de a decide dacă trebuie stabilite termene cu privire la ștergerea respectivelor date sau o revizuire periodică a necesității de a le stoca(8). Cu toate acestea, caracterul „corespunzător” al termenelor pentru o astfel de revizuire periodică impune ca acestea să permită să se ajungă la ștergerea datelor în cauză în situația în care stocarea lor nu mai este necesară. Or, o astfel de cerință nu este îndeplinită atunci când singurul caz în care este prevăzută o astfel de ștergere este decesul persoanei în cauză.
Pe de altă parte, dispozițiile Directivei 2016/680 care prevăd garanții privind condițiile referitoare la drepturile la ștergerea datelor și la restricționarea prelucrării se opun de asemenea unei legislații naționale care nu permite unei persoane condamnate definitiv pentru o infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu să își exercite aceste drepturi.