Cauza C‑216/22
A. A.
împotriva
Bundesrepublik Deutschland
(cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Sigmaringen)
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 8 februarie 2024
„Trimitere preliminară – Proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32/UE – Articolul 33 alineatul (2) litera (d) și articolul 40 alineatele (2) și (3) – Cerere ulterioară – Condiții de respingere ca inadmisibilă a unei astfel de cereri – Noțiunea de „elemente sau date noi” – Hotărârea Curții privind o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii – Articolul 46 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Competența instanței naționale de a se pronunța pe fond asupra unei astfel de cereri în cazul nelegalității deciziei de respingere ca inadmisibilă a unei cereri – Garanții procedurale – Articolul 14 alineatul (2)”
1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională – Cerere care poate fi considerată inadmisibilă de către statele membre – Motiv – Cerere ulterioară care nu prezintă elemente sau date noi – Noțiunea de element nou – Hotărâre a Curții relevantă la aprecierea condițiilor pentru a fi beneficiar de protecție internațională – Hotărâre în discuție care privește interpretarea unei dispoziții aflate deja în vigoare la momentul adoptării unei decizii anterioare – Includere – Data hotărârii – Lipsa incidenței
[Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (f), art. 33 alin. (2) lit. (d) și art. 40 alin. (2) și (3)]
(a se vedea punctele 38, 40, 44, 49 și 54, precum și dispozitiv 1)
2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Cale de atac împotriva unei decizii referitoare la o cerere de protecție internațională – Dreptul la o cale de atac efectivă – Anularea deciziei de respingere ca inadmisibilă a unei cereri ulterioare – Obligația de a trimite cererea de protecție internațională la autoritatea decizională spre reexaminare – Inexistență – Posibilitatea statelor membre de a abilita instanțele să se pronunțe ele însele asupra acestei cereri – Condiție – Respectarea garanțiilor prevăzute de dispozițiile capitolului II din Directiva 2013/32
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 40 alin. (3) și art. 46 alin. (1) lit. (a) pct. (ii) și alin. (3)]
(a se vedea punctele 58-65 și 67, precum și dispozitiv 2)
Rezumat
Sesizată cu titlu preliminar de Verwaltungsgericht Sigmaringen (Tribunalul Administrativ din Sigmaringen, Germania), Curtea, reunită în Marea Cameră, se pronunță printre altele cu privire la problema dacă o hotărâre preliminară a Curții constituie un element nou care impune ca o cerere de azil ulterioară să fie examinată pe fond, iar nu respinsă ca inadmisibilă.
La 26 iulie 2017, un resortisant sirian a depus o cerere de azil în Germania. Cu ocazia interviului desfășurat la autoritatea competentă germană, el a arătat că a efectuat serviciul militar în Siria între anul 2003 și anul 2005 și că a părăsit această țară de teama de a fi mobilizat în armată sau de a fi arestat în cazul în care refuza să își îndeplinească obligațiile militare.
Prin decizia din 16 august 2017, autoritatea competentă germană i‑a acordat solicitantului protecție subsidiară, dar a refuzat să îi acorde statutul de refugiat. Aceasta a reținut în special că nu trebuie să se presupună că, întrucât a părăsit Siria înainte de a fi chemat să se înroleze în armata siriană, reclamantul ar fi considerat în țara sa dezertor sau oponent al regimului. De altfel, el nu ar fi dovedit că înrolarea ar fi fost motivul plecării sale. În realitate, el ar fi invocat doar în general situația de pericol generată de războiul din Siria.
Reclamantul nu a contestat această decizie, care a rămas definitivă. La 15 ianuarie 2021, el a depus însă o nouă cerere de azil („cererea de azil ulterioară”), în care a invocat Hotărârea Curții din 19 noiembrie 2020, Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Serviciu militar și azil)(1). El a susținut că, în acea hotărâre, Curtea a precizat că în anumite împrejurări există o „puternică prezumție” că refuzul serviciului militar este legat de unul dintre motivele de persecuție enumerate la articolul 10 din Directiva 2011/95(2).
Prin decizia din 22 martie 2021, autoritatea competentă germană a respins ca inadmisibilă cererea de azil ulterioară a solicitantului pentru motivul că hotărârea Curții invocată nu îi impunea obligația de a examina pe fond această cerere.
Sesizat cu o acțiune a reclamantului împotriva acestei decizii, Tribunalul Administrativ din Sigmaringen, instanța de trimitere, are îndoieli cu privire la aspectul dacă o hotărâre a Curții, care se limitează la interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii aflate deja în vigoare la momentul adoptării deciziei privind o cerere anterioară, poate constitui un „element nou” sau o „dată nouă”, care face imposibilă respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de azil ulterioare.
Aprecierea Curții
Curtea amintește, mai întâi, că din modul de redactare și din finalitatea articolului 33 alineatul (2) din Directiva 2013/32, precum și din economia acestei directive reiese că posibilitatea de a respinge o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă prevăzută de această dispoziție derogă de la obligația de a examina pe fond o asemenea cerere. Curtea a constatat deja astfel că rezultă, atât din caracterul exhaustiv al enumerării de la această dispoziție, cât și din caracterul derogatoriu al motivelor de inadmisibilitate pe care le conține această enumerare, că aceste motive trebuie interpretate în mod strict(3). În consecință, ipotezele în care Directiva 2013/32 impune ca o cerere ulterioară să fie considerată admisibilă trebuie, dimpotrivă, să fie interpretate în sens larg.
În plus, reiese din însuși modul de redactare a articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 și în special din utilizarea expresiei „elemente sau date noi” că această dispoziție vizează nu numai o schimbare de fapt, intervenită în situația personală a unui solicitant sau în cea a țării sale de origine, ci și elemente de drept noi.
Reiese în special din jurisprudență că o cerere ulterioară nu poate fi declarată inadmisibilă, în temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32(4), atunci când autoritatea decizională, în sensul acestei directive(5), constată că respingerea definitivă a cererii anterioare este contrară dreptului Uniunii. O astfel de constatare se impune în mod necesar autorității decizionale atunci când acest caracter contrar decurge dintr‑o hotărâre a Curții sau a fost constatat cu titlu incidental de o instanță națională(6).
Rezultă de aici că, în contextul special al Directivei 2013/32, o hotărâre a Curții poate intra sub incidența noțiunii de element nou în sensul articolului 33 alineatul (2) litera (d) și al articolului 40 alineatele (2) și (3) din această directivă(7). Această constatare nu depinde de aspectul dacă respectiva hotărâre a fost pronunțată înainte sau după adoptarea deciziei privind cererea anterioară sau dacă hotărârea menționată constată incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei dispoziții naționale pe care s‑a întemeiat această decizie sau se limitează la interpretarea dreptului Uniunii, inclusiv a celui aflat deja în vigoare la momentul adoptării deciziei menționate.
Cu toate acestea, pentru ca o cerere ulterioară să fie admisibilă, este necesar totodată, în conformitate cu articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2013/32, ca elementele sau datele noi „să sporească în mod semnificativ probabilitatea ca solicitantul să îndeplinească condițiile pentru a beneficia de protecție internațională în temeiul Directiva [2011/95]”.
Rezultă că orice hotărâre a Curții, inclusiv o hotărâre care se limitează la interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii aflate deja în vigoare la momentul adoptării deciziei privind o cerere anterioară, constituie un element nou, în sensul dispozițiilor articolului 33 alineatul (2) litera (d) și ale articolului 40 alineatele (2) și (3) din Directiva 2013/32, atunci când sporește în mod semnificativ probabilitatea ca solicitantul să îndeplinească condițiile pentru a beneficia de protecție internațională, indiferent de data la care a fost pronunțată acea hotărâre.