CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA
prezentate la 16 iunie 2022(1)
Cauza C‑175/21
Harman International Industries, Inc.
împotriva
AB SA
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia)]
„Trimitere preliminară – Articolele 34 și 36 TFUE – Libera circulație a mărfurilor – Marcă a Uniunii Europene – Regulamentul (UE) 2017/1001 – Articolul 15 – Epuizarea drepturilor conferite de marca Uniunii Europene – Sarcina probei – Protecție jurisdicțională efectivă”
1. În cadrul unei proceduri inițiate de titularul unei mărci pentru a bloca distribuirea unor produse neautorizate, cum se identifică punctul de echilibru între protecția titularului mărcii și cea a distribuitorului produselor care invocă excepția privind epuizarea drepturilor conferite de marcă? Consimțământul titularului mărcii pentru introducerea produselor în SEE poate fi implicit? Formularea generală a dispozitivului hotărârii și amânarea identificării produselor introduse pe piață în SEE până la faza de executare sunt compatibile cu principiul protecției jurisdicționale efective? Cum se atribuie sarcina probei?
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
2. Potrivit articolului 9 din Regulamentul 2017/1001(2):
„(1) Înregistrarea unei mărci UE conferă titularului său drepturi exclusive.
[…]
(3) […] pot fi interzise, în special, următoarele:
[…]
(b) oferirea produselor, introducerea lor pe piață sau păstrarea lor cu această destinație sub acest semn ori oferirea sau asigurarea de servicii sub semnul respectiv;
(c) importul sau exportul de produse sub acest semn;
[…]”
3. Potrivit articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001:
„O marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.”
4. Articolul 129 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Legislație aplicabilă”, prevede:
„Cu excepția cazurilor în care prezentul regulament prevede altfel, instanța competentă în domeniul mărcilor UE aplică normele de procedură aplicabile aceluiași tip de acțiuni privind o marcă națională în statul membru pe teritoriul căruia este situată instanța respectivă.”
5. Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/48(3) prevede:
„Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie de asemenea eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.”
B. Dreptul polonez
6. Articolul 325 din ustawa z dnia 17 listopada 1964 r. – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964, text consolidat (Dz. U. din 2019, poziția 1460), cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede:
„Dispozitivul hotărârii trebuie să conțină denumirea instanței, numele judecătorilor, al grefierului și al procurorului, în cazul în care acesta din urmă a intervenit în cauză, data și locul ședinței și ale pronunțării hotărârii, numele părților și obiectul cauzei, precum și decizia instanței cu privire la cererile părților.”
7. Potrivit articolului 758 din Codul de procedură civilă, Sądy Rejonowe (tribunalele districtuale), precum și executorii judecătorești de pe lângă aceste tribunale au competență în materie de executare.
8. Potrivit articolului 767 alineatele 1 și 2 din acest cod:
„1. Dacă legea nu prevede altfel, actele executorului judecătoresc pot face obiectul unei acțiuni introduse la Sąd Rejonowy (tribunalul districtual). Se poate de asemenea introduce acțiune împotriva unei omisiuni a executorului judecătoresc. Acțiunea este examinată de tribunalul în a cărui rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc.
[…]
2. Acțiunea poate fi introdusă de o parte sau de o altă persoană ale cărei drepturi au fost încălcate sau amenințate prin actul sau prin omisiunea executorului judecătoresc.
[…]”
9. Articolul 843 alineatul 3 din codul menționat prevede:
„În cererea de chemare în judecată, reclamantul trebuie să prezinte toate motivele care pot fi formulate în acest stadiu, în caz contrar pierzându‑și dreptul de a le invoca în cadrul procedurii ulterioare.”
10. Articolul 1050 din același cod prevede, la alineatele 1 și 3:
„1. În cazul în care debitorul este obligat să îndeplinească un act care nu poate fi îndeplinit de o altă persoană și a cărui îndeplinire depinde exclusiv de voința sa, tribunalul în a cărui rază teritorială trebuie îndeplinit actul, la cererea creditorului și după audierea părților, acordă debitorului un termen pentru îndeplinirea actului, sub sancțiunea aplicării unei amenzi în cazul în care nu îl îndeplinește în termenul stabilit.
[…]
3. În cazul în care termenul acordat debitorului pentru îndeplinirea unui act a expirat, iar debitorul nu l‑a îndeplinit, tribunalul, la cererea creditorului, aplică debitorului o amendă și fixează totodată un nou termen pentru îndeplinirea actului, sub sancțiunea aplicării unei amenzi majorate.”
11. Articolul 1051 alineatul 1 din Codul de procedură civilă prevede:
„În cazul în care debitorul are o obligație de a nu face sau de a nu împiedica actele creditorului, tribunalul în a cărui rază teritorială debitorul nu și‑a respectat obligația, la cererea creditorului, îl obligă la plata unei amenzi, după audierea părților și după ce a constatat că debitorul nu și‑a respectat obligația. Tribunalul procedează în același mod în cazul unei noi cereri din partea creditorului.”
II. Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare
12. Harman International Industries, Inc. (denumită în continuare „reclamanta”), cu sediul în Stamford (Statele Unite ale Americii), este titularul drepturilor exclusive conferite de mărcile Uniunii înregistrate cu numerele 001830967, 005336755, 015577621, 003191004, 003860665, 0150221652, 001782523, 005133251 și 009097494.
13. Produsele reclamantei (echipamente audiovizuale, inclusiv difuzoare, căști și sisteme audio) care poartă mărcile menționate mai sus sunt distribuite pe teritoriul polonez de o singură entitate, cu care reclamanta a încheiat un contract de distribuție și prin intermediul căreia produsele sale sunt vândute in magazinele de electronice către clientul final.
14. Reclamanta utilizează sisteme de marcare a produselor sale, pe baza cărora, din perspectiva instanței de trimitere, nu este întotdeauna posibil să se determine dacă un produs a fost destinat de ea pieței Spațiului Economic European (SEE) sau pieței din afara acestuia. Astfel, semnele aplicate pe unele dintre exemplarele care poartă mărcile reclamantei nu conțin abrevieri referitoare la aspecte teritoriale și, prin urmare, nu indică locul unde produsele ar urma să fie introduse pe piață pentru prima dată cu acordul său. În consecință, unele semne sunt prezente atât pe ambalajele exemplarelor produselor destinate introducerii pe piață pe teritoriul SEE, cât și pe ambalajele exemplarelor produselor destinate introducerii pe piață în afara SEE. Pentru aceste exemplare, determinarea pieței pentru care sunt destinate necesită utilizarea unui instrument informatic aflat la dispoziția reclamantei, care include o bază de date a produselor cu indicarea pieței pentru care este destinat un exemplar specific al produsului.
15. AB SA, cu sediul în Magnice (Polonia), societatea pârâtă din litigiul principal (denumită în continuare „pârâta”), desfășoară o activitate comercială în domeniul distribuției de echipamente electronice. Pârâta a introdus pe piața poloneză produse fabricate de reclamantă și care poartă mărci ale Uniunii al căror titular este reclamanta. Pârâta a achiziționat produsele de la un alt vânzător decât distribuitorul produselor respective pe piața poloneză, cu care reclamanta încheiase contractul. Pârâta afirmă că a primit asigurări din partea acestui vânzător în sensul că introducerea pe piața poloneză a produselor menționate nu încalcă drepturile exclusive ale reclamantei conferite de mărcile Uniunii având în vedere epuizarea acestor drepturi ca urmare a introducerii prealabile pe piața SEE a produselor care poartă mărci ale Uniunii de către reclamantă sau cu acordul său.
16. Reclamanta a introdus o acțiune la Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia), în calitate de instanță de prim grad de jurisdicție, solicitând să i se interzică pârâtei încălcarea drepturilor sale conferite de marca Uniunii prin interzicerea introducerii pe piață, a comercializării, a importului, a oferirii, a publicității și a stocării difuzoarelor și a căștilor, precum și a ambalajelor acestora care poartă cel puțin una dintre mărcile Uniunii al căror titular este reclamanta, care nu au fost introduse anterior pe piața SEE de reclamantă sau cu acordul său. În plus, reclamanta a solicitat instanței să dispună retragerea de pe piață sau distrugerea de către pârâtă a difuzoarelor și a căștilor respective și a ambalajelor acestora.
17. Pârâta s‑a opus cererilor reclamantei, invocând principiul epuizării drepturilor conferite de marca Uniunii și întemeindu‑și apărarea pe asigurarea primită de la vânzător în sensul că produsele în cauză fuseseră deja introduse pe piața SEE.
18. În această privință, instanța de trimitere arată că sistemele de marcare a produselor reclamantei nu permit să se determine dacă produsele erau sau nu destinate pieței SEE. Pentru acest motiv, un pârât nu ar fi în măsură să demonstreze că un exemplar al unui produs care poartă marca Uniunii al cărei titular este reclamanta a fost introdus pe piața SEE de aceasta sau cu acordul său. Desigur, pârâtul s‑ar putea adresa vânzătorului său; instanța de trimitere arată însă că este improbabil ca acesta să obțină informații utile cu privire la identitatea entității de la care furnizorul a obținut exemplarele în discuție sau cu privire la entitățile care fac parte din lanțul de distribuție a exemplarelor respective pe teritoriul polonez, deoarece furnizorii nu sunt dispuși, de regulă, să își dezvăluie sursele de aprovizionare pentru a nu pierde cumpărătorii.
19. În contextul astfel descris, instanța de trimitere arată că practica instanțelor poloneze de a utiliza, în dispozitivul hotărârilor de admitere a unor cereri, formula generală „produse care poartă mărcile reclamantului și nu au fost anterior introduse pe piață pe teritoriul [SEE] de reclamant (titularul mărcii Uniunii) sau cu acordul său” determină dificultăți serioase în ceea ce privește exercitarea dreptului la apărare și incertitudini în cadrul aplicării dreptului. Potrivit instanței de trimitere, acest mod de redactare a dispozitivului hotărârilor are drept consecință directă imposibilitatea practică a executării lor pe baza informațiilor pe care le conțin.
20. Astfel, fie că hotărârea este executată în mod voluntar, fie că este executată de autoritatea de executare competentă, pentru ca aceasta să poată fi executată în practică este necesar să se obțină informații suplimentare de la titular sau de la pârât pentru a identifica articolele specifice ale produselor care poartă marca Uniunii.
21. În special, ar fi necesară colaborarea specifică a reclamantului, titular al mărcii, pentru a avea acces la baza de date care conține informațiile necesare pentru identificarea produselor.
22. În plus, din motivarea cererii de decizie preliminară reiese că practica urmată în executarea hotărârilor al căror dispozitiv este redactat în termeni generali nu este uniformă și variază în funcție de natura hotărârii care trebuie executată și, în multe cazuri, poate să conducă inclusiv la punerea sub sechestru a unor produse aflate în circulație, în lipsa oricărei încălcări a unor drepturi exclusive conferite de marcă. În esență, este posibil ca, în realitate, protecția drepturilor exclusive conferite de o marcă a Uniunii să fie extinsă la produse pentru care aceste drepturi au fost epuizate.
23. Mai mult, practica în discuție generează incertitudini ulterioare în ceea ce privește garanțiile procedurale pentru părți în cauzele privind protecția drepturilor exclusive conferite de o marcă a Uniunii. Astfel, din modul de redactare a cererii de decizie preliminară reiese că este foarte dificil pentru pârâtă să demonstreze într‑un litigiu că un anumit exemplar al unui produs a fost introdus pe piața SEE de reclamantă sau cu acordul său.
24. Potrivit dispozițiilor de drept polonez, așa cum au fost prezentate de instanța de trimitere, căile de atac de care dispune debitorul în procedurile privind măsuri conservatorii și de executare, și anume acțiunea împotriva actelor unui executor judecătoresc și contestația la executare, nu ar permite contestarea într‑o manieră utilă a modului în care hotărârea a fost executată de autoritatea de executare, adică identificarea efectivă a exemplarelor care trebuie excluse de la executarea silită.
25. Pentru toate aceste motive, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei practici a instanțelor poloneze cu principiile liberei circulații a mărfurilor și epuizării drepturilor conferite de marca Uniunii, precum și cu obligația statelor membre de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă.
26. Astfel, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 36 a doua teză TFUE coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, precum și cu articolul 19 alineatul (1) [al doilea paragraf] din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul că se opune unei practici a instanțelor naționale din statele membre potrivit căreia aceste instanțe:
– atunci când soluționează cereri formulate de titularul unei mărci privind interzicerea introducerii pe piață, a oferirii, a importului, a publicității unor produse desemnate de o marcă a Uniunii, privind dispunerea retragerii de pe piață sau a distrugerii unor astfel de produse;
– atunci când statuează în cadrul unor proceduri privind măsuri conservatorii de punere sub sechestru a unor produse desemnate de o marcă a Uniunii;
se referă în cuprinsul hotărârilor la «produse care nu au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European de către titularul mărcii sau cu acordul său» – cu consecința că determinarea produselor care poartă o marcă a Uniunii vizate de somațiile și interdicțiile impuse (și anume determinarea produselor care nu au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European de către titularul mărcii sau cu acordul acestuia) este, având în vedere formularea generală a conținutului hotărârii, lăsată la latitudinea autorității de executare, iar această autoritate – pentru a efectua aprecierile menționate – se bazează pe declarațiile titularului mărcii sau pe instrumentele furnizate de acesta (inclusiv instrumente informatice și baze de date), iar admisibilitatea contestării respectivelor aprecieri ale autorității de executare în fața unei instanțe în cadrul procedurii pe fond este exclusă sau limitată de natura căilor de atac de care dispune pârâtul în cadrul procedurilor privind măsurile conservatorii și de executare?”
III. Analiză juridică
A. Observații introductive
27. Prin intermediul întrebării preliminare unice, referitoare la gradul de precizie necesar în formularea dispozitivului unei hotărâri în materia epuizării drepturilor conferite de marcă, prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire atât la garantarea liberei circulații a mărfurilor, cât și la protecția jurisdicțională efectivă a distribuitorului, chemat în judecată de titularul unei mărci a Uniunii din cauza pretinsei neregularități a introducerii pe piață în SEE a unor produse protejate de drepturile conferite de marcă.
28. Mai precis, din perspectiva instanței naționale, formularea generală a dispozitivului unei hotărâri pronunțate de instanță în cadrul procedurii de judecată declarative ar avea ca efect faptul de a face excesiv de dificilă apărarea distribuitorului produselor care are calitatea de pârât în procedura de judecată. Astfel, s‑ar ridica problema atribuirii sarcinii probei în cadrul procedurii, în special în faza de executare, inclusiv având în vedere sistemul procedural particular al statului membru, care, prin supunerea pârâtului unor cerințe stricte pentru inițierea unei proceduri de contestație, nu ar fi, în opinia instanței de trimitere, de natură să ofere pârâtului o protecție efectivă.
29. Reclamanta, pârâta, guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise.
30. Reclamanta consideră că întrebarea preliminară trebuie să primească un răspuns negativ, întrucât orice altă soluție ar fi contrară principiului epuizării drepturilor conferite de marcă. În special, pe lângă faptul că contestă descrierea situației de fapt și interpretarea legislației poloneze prezentate de instanța de trimitere, ea consideră că, dacă ar fi urmate soluțiile propuse de această instanță – îndeosebi impunerea în sarcina titularului mărcii a obligației de a indica cu precizie pe produse „mărcile sau numerele de serie” –, ar exista o discriminare față de operatorii a căror marcă a fost încălcată, întrucât o astfel de obligație nu este prevăzută nici de dreptul Uniunii, nici de dreptul național.
31. Reclamanta contestă de asemenea împrejurarea că Harman ar avea un singur distribuitor al produselor sale pe piața poloneză și, în consecință, consideră că nu poate fi admisă o răsturnare a sarcinii probei, astfel cum s‑a statuat în Hotărârea Van Doren + Q(4), întrucât – în afara cazurilor de distribuție exclusivă – sarcina de a dovedi existența consimțământului pentru introducerea pe piață a bunurilor în afara SEE revine pârâtului.
32. În schimb, pârâta, guvernul polonez și Comisia consideră că întrebarea preliminară trebuie să primească un răspuns afirmativ.
33. Pârâta și guvernul polonez sunt de acord cu situația de fapt reținută de instanța de trimitere. În special, pârâta consideră că orice hotărâre pronunțată de o instanță ar trebui să îi permită pârâtului să o execute în mod voluntar, fără a recurge la informații conținute în bazele de date ale reclamantei, la care nu are acces. Această problemă de ordin practic ar putea, în opinia sa, să fie soluționată prin instituirea unui sistem de marcare uniform care să cuprindă obligația de a indica piața de destinație pe exemplarele produselor.
34. Guvernul polonez apreciază că, întrucât regulile tradiționale de atribuire a sarcinii probei în procedurile privind încălcarea drepturilor exclusive conferite de marcă ar putea conduce, în unele cazuri, la o restrângere de facto a liberei circulații a mărfurilor, s‑ar putea justifica adaptarea acesteia în temeiul principiilor enunțate în Hotărârea Van Doren + Q. În special, guvernul polonez consideră că respectarea principiilor menționate ar putea fi posibilă numai dacă procedura de administrare a probelor ar fi efectuată în întregime de instanța de fond.
35. În schimb, Comisia – deși acceptă posibilitatea de a atribui titularului drepturilor conferite de marcă sarcina probei privind consimțământul pentru introducerea pe piață a mărfurilor în afara SEE – apreciază că dreptul Uniunii nu se opune, în principiu, posibilității de a lăsa autorității de executare sarcina de a stabili căror articole purtând marca Uniunii li se aplică somațiile și interdicțiile emise de o instanță. Totuși, aceasta adaugă că, în conformitate cu principiul protecției jurisdicționale efective, o astfel de soluție presupune ca, în cadrul procedurilor privind măsuri conservatorii și de executare, pârâtul să dispună de toate mijloacele necesare pentru a‑și apăra drepturile în justiție.
36. Din cele indicate de înscrisurile dosarului înțelegem că speța care face obiectul procedurii de trimitere preliminară privește în special importul paralel de produse „mixte”, și anume produse pentru care drepturile exclusive ale titularului sunt epuizate și care pot circula liber în SEE și produse destinate comercializării în afara SEE, a căror comercializare în SEE încalcă drepturile titularului.
37. Mai exact, instanța de trimitere arată că, la momentul instituirii sechestrului, este foarte dificil să se facă distincție între cele două grupuri de produse și, din acest motiv, singurele informații fiabile pentru determinarea locului în care produsele au fost introduse pe piață provin deseori de la titularul mărcii.
38. Formularea generală a dispozitivului, care se limitează la a prelua dispozițiile articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, conduce de facto la amânarea stabilirii locului în care mărfurile au fost introduse pe piață până la momentul executării. Amânarea până la faza de executare ar fi problematică având în vedere că, în dreptul polonez, după cum reiese din ordonanța de trimitere, drepturile procedurale ale pârâtului ar fi foarte limitate în faza executării silite; aceasta este situația în special în ceea ce privește implicarea necesară a titularului drepturilor conferite de marca Uniunii. Colaborarea necesară a reclamantei, titular al mărcii, nu i‑ar permite pârâtului‑distribuitor de produse să își apere drepturile în justiție în mod eficient și autonom.
39. În analiza noastră, ne vom concentra pe două aspecte care ni se par esențiale pentru a răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere: principiul epuizării drepturilor conferite de marcă în raport cu reglementarea privind libera circulație a mărfurilor și protecția jurisdicțională efectivă a pârâtului‑distribuitor de produse din aceeași procedură atât în raport cu formularea generală a dispozitivului, cât și cu atribuirea sarcinii probei.
B. Epuizarea drepturilor conferite de marca Uniunii Europene și libera circulație a mărfurilor: noțiunea de consimțământ
40. După cum se știe, dispozițiile articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1001 au codificat(5) principiul epuizării drepturilor conferite de marcă, în temeiul căruia titularul unui drept de exclusivitate asupra unui semn, după ce a comercializat, în mod direct sau, în orice caz, cu acordul său, un produs desemnat de marca sa, nu se mai poate prevala de drepturile asupra mărcii pentru a împiedica vânzarea ulterioară a unor astfel de produse.
41. Dispozițiile menționate preiau în termeni în esență identici articolul 7 din Directiva 89/104/CEE(6), care a codificat jurisprudența referitoare la principiul epuizării în materia mărcilor, la fel cum articolul 13 din Regulamentul (CE) nr. 40/94(7) a codificat jurisprudența referitoare la marca comunitară. Directiva 89/104/CEE a fost abrogată prin Directiva 2008/95/CE, abrogată la rândul său prin Directiva (UE) 2015/2436(8). Regulamentul (CE) nr. 40/94 a fost, în schimb, abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară(9), abrogat la rândul său prin Regulamentul (UE) 2017/1001. Deși articolul 15 din Regulamentul 2017/1001 – la fel ca articolul 15 din Directiva 2015/2436 – este formulat în mod parțial diferit față de dispozițiile abrogate în timp, considerăm că interpretările oferite de Curte cu privire la textele anterioare își pot păstra actualitatea, având în vedere faptul că cele două dispoziții urmăresc același obiectiv de punere în balanță a drepturilor conferite de marcă și a protecției liberei circulații a mărfurilor pe piața internă.
42. Temeiul acestei instituții se regăsește în atribuirea în favoarea titularului a dreptului de a controla numai prima introducere pe piața de referință a produselor care poartă marca, fără a crea obstacole sau restricții privind circulația ulterioară a bunurilor protejate, care ar fi incompatibile cu principiul libertății comerțului(10).
43. Astfel, dispoziția citată trebuie analizată și interpretată în lumina articolului 36 TFUE(11), ținând seama și de faptul că ea asigură o armonizare completă(12) a normelor privind epuizarea drepturilor conferite de marcă prin codificarea unei mari părți a jurisprudenței Curții în materia liberei circulații a mărfurilor(13).
44. În consecință, aplicarea dispozițiilor articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 nu poate avea nicidecum ca efect legitimarea sau justificarea unor obstacole în calea liberei circulații a mărfurilor și, de facto, reintroducerea barierelor interstatale și a granițelor vamale eliminate prin crearea pieței comune(14) și nici reducerea garanțiilor procedurale ale părților din cauzele care privesc protecția drepturilor exclusive conferite de o marcă a Uniunii.
45. În lumina acestor considerații, trebuie să se aprecieze, după cum a propus instanța de trimitere, dacă practica instanțelor poloneze de a formula în termeni generali dispozitivul hotărârii, asociată faptului că distincția între categoriile de produse pare să poată fi făcută exclusiv pe baza informațiilor și a bazelor de date deținute de reclamantă, poate constitui un mijloc de discriminare sau o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre în sensul articolului 36 TFUE.
46. Astfel, din cadrul descris de instanța de trimitere reiese că această practică ar putea, deși în mod indirect, să mențină asemenea restricții și să extindă protecția drepturilor exclusive conferite de o marcă a Uniunii la produse pentru care aceste drepturi au fost epuizate.
47. Curtea a precizat în mai multe rânduri că articolul 36 TFUE(15) și, așadar, interdicția privind restricțiile la import și măsurile cu efect echivalent pot permite derogări pentru motive care țin de protecția drepturilor de proprietate industrială și comercială; totuși, întrucât interdicția menționată afectează exercitarea drepturilor, iar nu existența lor, excepția este permisă în măsura în care derogările „sunt justificate de protecția drepturilor care constituie obiectul specific”(16) al dreptului de proprietate(17).
48. Titularul mărcii trebuie să introducă pe piață el însuși(18) orice produs care poartă marca sa sau să își exprime consimțământul pentru o astfel de introducere pe piață(19). Echivalența între cele două ipoteze – introducerea pe piață de către titular sau cu acordul său a bunurilor care poartă marca – a fost afirmată în mod constant, încă de la primele hotărâri care au enunțat principiul epuizării(20).
49. Așadar, exprimarea consimțământului constituie un criteriu de distincție pentru a înțelege când protecția dreptului de proprietate intelectuală trebuie să cedeze în fața principiului liberei circulații a mărfurilor.
50. În ceea ce privește definiția consimțământului, Hotărârea Ideal Standard a furnizat indicații importante, precizând că acesta nu poate fi niciodată implicit(21).
51. În Hotărârea Sebago, Curtea, referindu‑se la Directiva 89/104/CEE cu privire la mărci, a precizat că, „pentru a exista un consimțământ în sensul articolului 7 alineatul (1) […], acesta trebuie să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care se invocă epuizarea”(22).
52. În cauzele conexate Davidoff și Levi Strauss(23), având ca obiect Directiva 89/104, Curtea a statuat că definirea caracteristicilor consimțământului pentru introducerea pe piață în SEE, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 89/104, nu trebuie lăsată la latitudinea ordinilor juridice naționale, întrucât, în caz contrar, s‑ar ajunge la o protecție variabilă în funcție de legea aplicabilă.
53. În ceea ce privește posibilitatea unui consimțământ „care nu este expres”, Curtea a precizat că ar trebui stabilite formele posibile de exprimare a consimțământului titularului mărcii pentru o introducere pe piață în SEE, care trebuie să fie exprimat într‑un mod care să reflecte în mod cert voința de a renunța la acest drept, dar nu a exclus posibilitatea ca el „să rezulte în mod implicit din elemente și din împrejurări anterioare, concomitente sau ulterioare introducerii pe piață în afara SEE”(24).
54. Astfel, un consimțământ implicit pentru o introducere pe piață nu poate rezulta dintr‑o simplă tăcere a titularului mărcii și nici din faptul că titularul nu a comunicat tuturor cumpărătorilor succesivi ai produselor opoziția sa față de importul în SEE sau că nu a menționat, pe produse, vreo interdicție ori că nu a impus rezerve contractuale la momentul vânzării mărfurilor(25).
55. Așadar, în anumite condiții specifice, consimțământul poate rezulta în mod excepțional și din comportamente concludente ale titularului drepturilor conferite de mărci, chiar dacă, repetăm, regula este cea a consimțământului expres.
56. Cine trebuie să facă dovada acestui consimțământ, expres sau implicit, în cadrul unei eventuale proceduri în justiție? Ce tip de verificări trebuie să efectueze instanța pentru a determina care dintre produsele introduse pe piață sunt în continuare acoperite de protecția conferită de marcă și care nu? Asemenea verificări trebuie efectuate în mod necesar în faza de soluționare pe fond sau pot fi realizate și în faza de executare?
57. Acestea sunt cele două aspecte evidențiate în cererea de decizie preliminară, care, deși au autonomie conceptuală, își au originea comună în practica formulării generale a dispozitivului de către instanțele poloneze și evocă o problemă juridică comună, și anume cea a protecției jurisdicționale efective a pârâtului‑distribuitor de produse care, în cadrul unei proceduri privind protecția mărcii, invocă epuizarea drepturilor.
58. Astfel, instanța de trimitere solicită Curții să examineze aspectul dacă practica instanțelor poloneze de a adopta o formulare generală a dispozitivului hotărârilor referitoare la încălcarea drepturilor conferite de marcă în urma unor importuri paralele poate fi considerată conformă cu principiile fundamentale ale liberei circulații a mărfurilor și protecției jurisdicționale efective. În special, instanța arată că referirea, în motivarea și în dispozitivul hotărârii, la „produse care nu au fost introduse pe piață în SEE de către titularul mărcii sau cu acordul său” poate, în funcție de împrejurări, să nu fie adecvată și suficient de precisă.
59. Această practică de redactare a dispozitivului hotărârilor are drept consecință, din perspectiva instanței de trimitere, imposibilitatea practică de a executa asemenea hotărâri, întrucât nu conțin informațiile necesare pentru a fi executate. Astfel, fie că hotărârea este executată în mod voluntar, fie că este executată de autoritatea de executare competentă, sunt oricum necesare informații suplimentare pentru a identifica produsele vizate de hotărâre.
60. Tot potrivit instanței de trimitere, numai titularul mărcii ar putea indica destinația bunurilor care fac obiectul litigiului, iar pârâtul s‑ar afla, așadar, în imposibilitatea de a contesta astfel de constatări atât în faza procedurii privind măsuri conservatorii, cât și în faza de executare, întrucât nu are acces la informații adecvate.
61. În contextul descris mai sus, se ridică problema compatibilității dreptului polonez cu principiile enunțate la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene: pârâtul‑distribuitor poate conta pe o protecție jurisdicțională efectivă în statul membru?
C. Protecția jurisdicțională efectivă și autonomia procedurală a statelor membre
62. Protecția jurisdicțională efectivă, în sensul articolului 19 alineatul (1) TUE, trebuie asigurată justițiabililor în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, prin intermediul unor căi de atac adecvate prevăzute de statele membre(26).
63. Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă dispoziția menționată, „constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și care în prezent este afirmat la articolul 47 din cartă”(27).
64. Articolul 47 primul paragraf din cartă prevede, după cum se știe, că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă, în conformitate cu condițiile stabilite la același articol. Acestui drept îi corespunde obligația impusă statelor membre la articolul 19 alineatul (1) TUE de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
65. Astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții, este posibil ca dreptul la o cale de atac efectivă să fie invocat numai în temeiul articolului 47 din cartă, fără ca conținutul acestuia să trebuiască să fie precizat prin alte dispoziții ale dreptului Uniunii sau prin dispoziții ale dreptului intern al statelor membre(28).
66. Din jurisprudența Curții reiese în continuare că substanța dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă include, printre alte elemente, pe cel care constă în posibilitatea persoanei titulare a acestui drept de a avea acces la o instanță competentă să asigure respectarea drepturilor pe care i le garantează dreptul Uniunii și, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată(29).
67. Statului membru îi revine însă, în temeiul principiului autonomiei procedurale, prerogativa de a decide cu privire la modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac care trebuie prevăzute în favoarea justițiabililor, cu condiția ca aceste modalități să nu fie, în situațiile care intră sub incidența dreptului Uniunii, „mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și ca ele să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)”(30).
68. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul echivalenței „presupune ca norma națională în discuție să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe drepturile conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză asemănătoare”(31). Prin urmare, respectarea acestui principiu presupune ca acțiunile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii să fie tratate în același mod ca cele întemeiate pe o încălcare a dreptului național(32).
69. În schimb, principiul efectivității impune, în pofida aplicării principiului autonomiei procedurale, ca modalitățile procedurale să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii(33).
70. Totuși, „dreptul Uniunii nu are efectul de a constrânge statele membre să instituie alte căi procesuale decât cele stabilite de dreptul intern, cu excepția însă a cazului în care rezultă din economia ordinii juridice naționale în cauză că nu există nicio cale de atac jurisdicțională care să permită, fie și numai pe cale incidentală, garantarea respectării drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii sau a cazului în care singura cale de acces la o instanță presupune constrângerea justițiabililor să încalce dreptul”(34).
71. Din punerea în balanță a principiului protecției jurisdicționale efective și a principiului autonomiei procedurale a statelor membre trebuie să deducem indiciile pentru a aprecia dacă interpretarea descrisă de instanța de trimitere se opune acestor principii ale dreptului Uniunii.
1. Formularea generală a dispozitivului hotărârilor pronunțate în procedurile privind protecția mărcii
72. Aspectul privind formularea corectă a dispozitivului și a măsurilor de protecție instituite în procedura privind protecția mărcii este, în principiu, reglementat de dreptul procedural național. Astfel, potrivit articolului 129 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, instanța competentă în domeniul mărcilor aplică normele de procedură aplicabile aceluiași tip de proceduri în materie de mărci naționale în statul membru pe teritoriul căruia este situată instanța respectivă, cu condiția totuși să fie respectate principiile echivalenței și efectivității și să fie garantat dreptul fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă, în sensul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(35).
73. Astfel cum a observat Comisia(36), o formulare precisă a dispozitivului și o motivare adecvată a hotărârii sunt necesare pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor garantate de ordinea juridică a Uniunii, deși acest mod de a proceda nu exclude posibilitatea autorității de executare de a stabili căror articole care poartă marca Uniunii li se aplică somații și interdicții, cu condiția ca măsurile de remediere prevăzute de dreptul național să permită atacarea unor astfel de decizii în fața unei instanțe.
74. Din prezentarea furnizată de instanța de trimitere pare să reiasă că pârâtul nu are posibilitatea de a se conforma în mod voluntar somațiilor și interdicțiilor cuprinse într‑o hotărâre care are o formulare generală și că, prin urmare, se află în situația de a fi expus automat procedurilor de executare, dispunând totodată de căi de atac limitate.
75. În acest context, o soluție ar putea fi reprezentată, astfel cum pare să sugereze instanța națională, de impunerea unei obligații de a indica ex ante, pe produse, piața de destinație.
76. Totuși, în opinia noastră, simpla constatare a unei situații de dificultate pentru pârât de a găsi informații referitoare la furnizorul inițial nu poate constitui temeiul juridic care să justifice impunerea unei asemenea obligații în sarcina titularului mărcii. Astfel, în dreptul Uniunii nu se regăsesc elemente textuale, de interpretare teleologică sau de interpretare contextuală care să poată conduce la o asemenea soluție.
77. Prin urmare, nu considerăm că există o marjă pentru impunerea unei obligații de a indica pe produse destinația lor de utilizare, care, pe lângă faptul că implică sarcini suplimentare pentru titular, ar putea, de facto, să rezolve problema doar în mod limitat. Astfel, nu s‑ar putea exclude ca destinația reală a produsului să fie în practică diferită de cea indicată și ca, prin urmare, o asemenea obligație să poată complica transferul distribuției unui anumit produs de pe o piață pe alta, restrângând în esență libertatea de circulație a mărfurilor prevăzută la articolul 36 TFUE. În plus, impunerea unei astfel de obligații, care implică de asemenea sarcini financiare suplimentare pentru titularii mărcii, ar putea avea ca efect eventual difuzarea unor practici de import ilicit.
78. Totuși, pentru ca dreptul la o cale de atac efectivă să fie respectat, trebuie să se garanteze faptul că o instanță poate examina problema privind identificarea produselor care au fost și care nu au fost introduse pe piața internă.
79. Ipoteza preferabilă ar fi ca această verificare să fie efectuată în cadrul procedurii pe fond, cu consecința că rezultatul celor constatate ar fi preluat în dispozitivul hotărârii.
80. Identificarea produselor în hotărârea instanței de fond ar fi rezultatul unei interpretări conforme cu dreptul Uniunii și, prin urmare, ar fi susceptibilă să respecte pe deplin principiile amintite mai sus privind protecția jurisdicțională efectivă.
81. Dacă acest lucru nu este posibil, așa cum pare să reiasă din cele arătate de instanța de trimitere, întrucât ar presupune indicarea prealabilă de către titularul mărcii a destinației finale a produselor, o astfel de constatare ar putea fi de asemenea amânată până la momentul executării, cu condiția ca, în acel cadru, pârâtul să poată utiliza instrumente procedurale adecvate pentru a obține pronunțarea de către „o instanță” a unei hotărâri cu privire la problema de fapt relevantă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată, și anume identificarea precisă a produselor introduse pe piață în SEE și protejate prin marcă.
82. În sfârșit, este oportun ca, la aprecierea generală a caracterului adecvat al sistemului procedural național, să nu se omită luarea în considerare a eventualei existențe a unui sistem de răspundere civilă pentru instituirea sechestrului în mod nejustificat, care, deși reprezintă o măsură de protecție ex post, ar putea fi considerată, pe de o parte, o măsură de reparare a prejudiciului suferit în cazul unui sechestru ilegal și, pe de altă parte, ar putea avea un efect de descurajare a titularului dreptului, care ar fi astfel determinat să prezinte cereri de măsuri conservatorii doar în situații în care originea ilegală a produselor este evidentă. Astfel, există deja, după cum a amintit reclamanta în observațiile sale(37), exemple de legislații naționale europene care prevăd o procedură internă similară schemei menționate, prin care se urmărește efectuarea unei puneri în balanță a obiectivului liberei circulații a mărfurilor și a combaterii infracțiunilor.
83. În mod evident, efectuarea tuturor aprecierilor în speță revine instanței naționale, care va trebui, așadar, să verifice dacă, în lumina principiilor dreptului Uniunii prezentate în considerațiile care precedă, dreptul procedural național recunoaște în mod concret pârâtului într‑un litigiu în materie de protecție a mărcii Uniunii un drept la protecție jurisdicțională deplină.
2. Sarcina probei privind consimțământul titularului mărcii
84. Regula generală este că sarcina probei privind consimțământul titularului mărcii revine părții care invocă un asemenea consimțământ. Curtea a reafirmat în numeroase ocazii că sarcina probei privind consimțământul titularului mărcii revine părții care invocă un asemenea consimțământ(38).
85. Totuși, pot exista situații în care este necesară o adaptare a acestei reguli. Astfel, după cum s‑a statuat în Hotărârea Van Doren + Q, dovada respectării condițiilor epuizării drepturilor conferite de marcă revine titularului în cazul în care aplicarea regulii generale – și anume proba în sarcina pârâtului – ar putea avea ca efect să permită titularului dreptului să compartimenteze piețele naționale(39), risc care, așa cum a afirmat Curtea în hotărârea citată, există „atunci când […] titularul mărcii își comercializează produsele în SEE prin intermediul unui sistem de distribuție exclusivă”(40).
86. Astfel, în cazul în care pârâtul nu ar fi în măsură să obțină informațiile necesare pentru a stabili dacă produsul în cauză era destinat de titularul mărcii Uniunii să fie introdus pe piața SEE, ar putea surveni efecte negative precum fragmentarea pieței interne. Așadar, în asemenea cazuri, s‑ar putea răsturna sarcina probei, cu efectul că ar reveni „titularului mărcii sarcina de a dovedi că produsele au fost introduse inițial pe piață în afara SEE de el însuși sau cu consimțământul său. În cazul în care [s‑ar] face această dovadă, [i‑ar reveni] apoi terțului sarcina de a demonstra existența unui consimțământ al titularului pentru comercializarea ulterioară a produselor în cadrul SEE”(41).
87. Prin urmare, în condițiile menționate, demonstrarea faptului că titularul mărcii utilizează un sistem de distribuție exclusivă este o condiție suficientă pentru răsturnarea sarcinii probei.
88. Totuși, din elementele furnizate de instanța de trimitere nu reiese în mod clar dacă acest criteriu este îndeplinit în speță: reclamanta, în schimb, neagă că ar utiliza un sistem de distribuție exclusivă, deși afirmă că un singur operator are statutul de distribuitor autorizat pe teritoriul polonez și că, pe lângă rețeaua de distribuție creată împreună cu Harman, există numeroși alți operatori care distribuie produse Harman în Polonia, iar pârâtul însuși ar fi îndeplinit un asemenea rol(42).
89. Prin urmare, va reveni instanței naționale sarcina de a verifica dacă, în speță, distribuția din partea reclamantei poate fi considerată exclusivă. În cazul unui răspuns afirmativ, în conformitate cu Hotărârea Van Doren + Q, s‑ar putea răsturna sarcina probei, atribuindu‑se, așadar, reclamantei titulare a mărcii sarcina de face dovada neepuizării drepturilor.
90. În cazul în care nu se constată existența unei distribuții exclusive, s‑ar putea admite adaptarea regulilor tradiționale în materie de probă în procedurile privind încălcarea drepturilor exclusive conferite de marcă în raport cu împrejurările specifice aferente comercializării bunurilor. În cazul în care bunurile în discuție sunt lipsite de orice mențiune din care să se deducă locul primei introduceri pe piață, instanța, după ce constată că nu există soluții practice susceptibile să înlăture dificultățile menționate în administrarea probelor, va proceda la adaptarea sarcinii probei, cu respectarea principiului protecției jurisdicționale efective citat anterior.
91. Verificarea pe care va trebui să o efectueze instanța națională va urmări să stabilească dacă pârâtul nu se află în fața unei probatio diabolica, întrucât elementele de fapt susceptibile să demonstreze epuizarea efectivă a drepturilor conferite de marcă sunt absolut în afara sferei sale de influență și de cunoaștere.
92. Observăm însă că simpla constatare a unei situații de dificultate pentru pârât de a obține informații de la furnizorul său nu poate constitui singurul element care să justifice adaptarea sarcinii probei.
93. În ipoteza în care nu se constată existența unei distribuții exclusive din partea titularului mărcii, adaptarea sarcinii probei referitoare la epuizarea drepturilor conferite de marcă trebuie considerată posibilă numai în cazul constatării imposibilității practice a pârâtului de a face dovada împrejurării pe care se întemeiază dreptul pe care îl invocă.
IV. Concluzie
94. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) după cum urmează:
„Articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene coroborat cu articolul 36 a doua teză TFUE, cu articolul 19 alineatul (1) TUE și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că dreptul Uniunii nu se opune practicii potrivit căreia, în cadrul unei proceduri în materie de protecție a mărcii Uniunii, instanța utilizează o formulare generală în dispozitivul hotărârii, lăsând, așadar, în sarcina autorității de executare determinarea produselor vizate de hotărâre. Aceasta cu condiția ca, în cadrul executării, pârâtul să aibă posibilitatea de a contesta determinarea produselor introduse pe piață și ca o instanță să poată examina și decide ce produse au fost efectiv introduse pe piață în SEE cu consimțământul titularului mărcii. Atunci când, în cadrul unei proceduri în materie de protecție a mărcii Uniunii, pârâtul invocă epuizarea drepturilor, dar nu are acces la informațiile necesare, instanța națională trebuie să aprecieze posibilitatea de a modifica atribuirea sarcinii probei atât în cazul în care constată că distribuția este exclusivă, cât și în cazul în care este practic imposibil ca pârâtul să facă dovada împrejurărilor de fapt pe care se întemeiază în susținerea excepțiilor ridicate.”