HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
17 noiembrie 2022(*)
„Trimitere preliminară – Articolele 34 și 36 TFUE – Libera circulație a mărfurilor – Proprietate intelectuală – Marcă a Uniunii Europene – Regulamentul (UE) 2017/1001 – Articolul 15 – Epuizarea drepturilor conferite de o marcă – Introducere pe piață în Spațiul Economic European (SEE) – Acordul titularului mărcii – Locul primei introduceri pe piață a produselor de către titularul mărcii sau cu acordul său – Probă – Directiva 2004/48/CE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecție jurisdicțională efectivă – Dispozitiv al hotărârilor judecătorești care nu identifică produsele vizate – Dificultăți de executare – Cale de atac limitată în fața instanței competente cu executarea silită – Proces echitabil – Dreptul la apărare – Principiul egalității armelor”
În cauza C‑175/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia), prin decizia din 3 februarie 2021, primită de Curte la 17 martie 2021, în procedura
Harman International Industries, Inc.
împotriva
AB S.A.,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul E. Regan, președinte de cameră, și domnii D. Gratsias, M. Ilešič (raportor), I. Jarukaitis și Z. Csehi, judecători,
avocat general: G. Pitruzzella,
grefier: A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Harman International Industries Inc., de D. Piróg și J. Słupski, adwokaci;
– pentru AB S.A., de K. Kucharski și de K. Sum, radcowie prawni;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de É. Gippini Fournier, S. L. Kalėda și B. Sasinowska, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 16 iunie 2022,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 36 a doua teză TFUE coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1), precum și cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Harman International Industries Inc., cu sediul în Statele Unite (denumită în continuare „Harman”), pe de o parte, și AB S.A., cu sediul în Polonia, pe de altă parte, în legătură cu contrafacerea mai multor mărci ale Uniunii Europene.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Regulamentul 2017/1001
3 Potrivit articolului 9 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Drepturi conferite de o marcă UE”:
„(1) Înregistrarea unei mărci UE conferă titularului său drepturi exclusive.
(2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii UE, titularul respectivei mărci UE are dreptul să împiedice orice terț să utilizeze un semn în cadrul comerțului, fără consimțământul său, pentru produse sau servicii în cazul în care:
(a) semnul este identic cu marca UE și este utilizat pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care marca UE este înregistrată;
(b) semnul este identic cu sau similar cu marca UE și este utilizat în legătură cu produsele sau serviciile care sunt identice sau similare cu produsele sau serviciile pentru care marca UE este înregistrată, în cazul în care există un risc de confuzie din partea publicului; riscul de confuzie cuprinde riscul de asociere între semn și marcă;
(c) semnul este identic sau similar cu marca UE, indiferent dacă este utilizat sau nu pentru produse sau servicii care sunt identice, similare sau nu sunt similare cu cele pentru care marca UE este înregistrată, în cazul în care aceasta se bucură de renume în Uniune și, prin utilizarea semnului fără motiv justificat, se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii UE ori se aduce atingere acestuia.
(3) În temeiul alineatului (2), pot fi interzise, în special, următoarele:
[…]
(b) oferirea produselor, introducerea lor pe piață sau păstrarea lor cu această destinație sub acest semn ori oferirea sau asigurarea de servicii sub semnul respectiv;
(c) importul sau exportul de produse sub acest semn;
[…]”
4 Articolul 15 din acest regulament, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de marca UE”, prevede la alineatul (1):
„O marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.”
5 Articolul 129 din regulamentul menționat, intitulat „Legislație aplicabilă”, prevede:
„(1) Instanțele competente în domeniul mărcilor UE aplică dispozițiile prezentului regulament.
(2) Pentru toate aspectele din domeniul mărcilor care nu intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament, instanța competentă în domeniul mărcilor UE aplică dreptul intern aplicabil.
(3) Cu excepția cazurilor în care prezentul regulament prevede altfel, instanța competentă în domeniul mărcilor UE aplică normele de procedură aplicabile aceluiași tip de acțiuni privind o marcă națională în statul membru pe teritoriul căruia este situată instanța respectivă.”
Directiva 2004/48/CE
6 Potrivit articolului 1 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO 2004, L 157, p. 45, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56), intitulat „Obiect”:
„Prezenta directivă privește măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În înțelesul prezentei directive, expresia «drepturi de proprietate intelectuală» include drepturile de proprietate industrială.”
7 Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1):
„Fără a aduce atingere mijloacelor prevăzute sau care pot fi prevăzute prin legislația comunitară sau internă, în măsura în care aceste mijloace sunt favorabile titularilor drepturilor, măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute prin prezenta directivă se aplică, în conformitate cu articolul 3, oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute de legislația comunitară și/sau legislația internă a statului membru în cauză.”
8 Capitolul II din directiva menționată, intitulat „Măsuri, proceduri și mijloace de reparație”, cuprinde printre altele articolul 3 din aceasta, intitulat „Obligație generală”, care prevede la alineatul (2):
„Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie de asemenea eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.”
Dreptul polonez
9 Articolul 325 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede:
„Dispozitivul hotărârii trebuie să conțină denumirea instanței, numele judecătorilor, al grefierului și al procurorului, în cazul în care acesta din urmă a intervenit în cauză, data și locul ședinței și ale pronunțării hotărârii, numele părților și obiectul cauzei, precum și decizia instanței cu privire la cererile părților.”
10 În temeiul articolului 758 din Codul de procedură civilă, cauzele privind executarea silită sunt de competența sądy rejonowe (tribunalele districtuale, Polonia), precum și a executorilor judecătorești de pe lângă aceste tribunale.
11 Potrivit articolul 767 din acest cod:
„1. Dacă legea nu prevede altfel, actele executorului judecătoresc pot face obiectul unei acțiuni introduse la sąd rejonowy [(tribunalul districtual)]. Se poate de asemenea introduce o acțiune împotriva unei omisiuni a executorului judecătoresc. Acțiunea este examinată de tribunalul în a cărui rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc.
2. Acțiunea poate fi introdusă de o parte sau de o altă persoană ale cărei drepturi au fost încălcate sau amenințate prin actul sau prin omisiunea executorului judecătoresc.
[…]”
12 Articolul 840 din codul menționat prevede la alineatul 1:
„Debitorul poate solicita, pe cale de acțiune, anularea în tot sau în parte ori limitarea efectului executoriu al unui titlu executoriu atunci când:
1) contestă faptele care au justificat aplicarea formulei executorii, în special atunci când contestă existența obligației constatate printr‑un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, sau atunci când contestă transferul unei obligații în pofida existenței unui document formal care o atestă;
2) după emiterea titlului executoriu, s‑a produs un fapt care a condus la stingerea obligației sau la imposibilitatea executării acesteia; dacă titlul este o hotărâre judecătorească, debitorul își poate întemeia acțiunea și pe fapte survenite după încheierea dezbaterilor, pe excepția de executare a prestației, atunci când invocarea acestei excepții în cauza respectivă era inadmisibilă ex lege, precum și pe excepția de compensare. […]”
13 Articolul 843 din același cod prevede la alineatul 3:
„În cererea de chemare în judecată, reclamantul trebuie să prezinte toate motivele care pot fi formulate în acest stadiu, în caz contrar pierzându‑și dreptul de a le invoca în cadrul procedurii ulterioare.”
14 Articolul 1050 din Codul de procedură civilă prevede:
„1. În cazul în care debitorul este obligat să îndeplinească un act care nu poate fi îndeplinit de o altă persoană și a cărui îndeplinire depinde exclusiv de voința sa, tribunalul în a cărui rază teritorială trebuie îndeplinit actul, la cererea creditorului și după audierea părților, acordă debitorului un termen pentru îndeplinirea actului, sub sancțiunea aplicării unei amenzi în cazul în care nu îl îndeplinește în termenul stabilit.
[…]
3. În cazul în care termenul acordat debitorului pentru îndeplinirea unui act a expirat, iar debitorul nu l‑a îndeplinit, tribunalul, la cererea creditorului, aplică debitorului o amendă și stabilește totodată un nou termen pentru îndeplinirea actului, sub sancțiunea aplicării unei amenzi majorate.”
15 Articolul 1051 din acest cod prevede la alineatul 1:
„În cazul în care debitorul are o obligație de a nu face sau de a nu împiedica actele creditorului, tribunalul în a cărui rază teritorială debitorul nu și‑a respectat obligația, la cererea creditorului, îl obligă la plata unei amenzi, după audierea părților și după ce a constatat că debitorul nu și‑a respectat obligația. Tribunalul procedează în același mod în cazul unei noi cereri din partea creditorului.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
16 Harman produce material audiovizual, în special difuzoare, căști și sisteme audio. Aceasta a încheiat un acord cu un distribuitor în vederea vânzării pe teritoriul polonez a produselor sale, care purtau mărcile Uniunii Europene JBL și HARMAN, a căror titulară este.
17 AB distribuie pe piața poloneză produse Harman, cumpărate de la un alt furnizor decât distribuitorul autorizat de Harman pe această piață.
18 Harman a sesizat Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) cu o acțiune în încetarea încălcării drepturilor pe care i le conferă mărcile sale, prin interzicerea, în general, a introducerii pe piață și a comercializării, a importului, a oferirii, a publicității și a stocării în scopurile menționate mai sus de către AB a difuzoarelor și a căștilor, precum și a ambalajelor lor desemnate de mărcile respective, care nu au fost introduse anterior pe piață în Spațiul Economic European (SEE) de Harman sau cu acordul său. În plus, Harman a solicitat să se dispună retragerea de pe piață și distrugerea de către AB a acestor produse, precum și a ambalajelor lor.
19 În apărare, AB s‑a prevalat de principiul epuizării drepturilor conferite de marcă și invocă în esență asigurarea primită de la furnizorul său că importul produselor în cauză pe piața poloneză nu aduce atingere mărcilor Harman întrucât aceste produse fuseseră introduse pe piață în SEE de Harman sau cu acordul său.
20 Instanța de trimitere arată că sistemele de marcare a produselor utilizate de Harman nu sunt întotdeauna suficiente pentru a identifica piața de destinație a fiecăruia dintre produsele sale. Pentru a stabili cu certitudine dacă un anumit produs era destinat pieței SEE, ar fi necesar să se recurgă la o bază de date care aparține Harman.
21 Potrivit acestei instanțe, AB s‑ar putea adresa teoretic furnizorului său pentru a obține informații cu privire la identitatea operatorilor care au intervenit anterior în lanțul de distribuție. Întrucât furnizorii nu sunt în mod normal dispuși să își divulge sursele de aprovizionare pentru a nu pierde vânzări, ar fi însă puțin probabil ca AB să reușească să obțină acest tip de informații.
22 Or, instanțele poloneze ar avea ca practică, în dispozitivul hotărârilor de admitere a unei acțiuni în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene, să se refere la „produse care nu au fost introduse anterior pe piață în SEE de reclamant (titularul mărcii Uniunii Europene) sau cu acordul său”. Această formulare nu ar permite, în stadiul procedurii de executare silită, identificarea produselor vizate de procedura respectivă în raport cu cele care intră sub incidența excepției privind epuizarea drepturilor conferite de marcă. Astfel, dispozitivul acestor hotărâri nu ar fi, în realitate, diferit de obligația generală care decurge deja din dispozițiile legii.
23 Ca urmare a practicii judiciare menționate, pârâtul din cadrul unei acțiuni în contrafacere nu ar fi în măsură să execute în mod voluntar o hotărâre de constatare a contrafacerii și s‑ar expune riscului de sancționare în temeiul articolelor 1050 și 1051 din Codul de procedură civilă. În plus, această practică ar conduce, cel mai adesea, la punerea sub sechestru a tuturor produselor, inclusiv a celor care circulă în lipsa oricărei atingeri aduse dreptului exclusiv conferit de marcă.
24 De asemenea, astfel cum reiese în special din articolele 767, 840 și 843 din Codul de procedură civilă, în cadrul procedurilor privind măsuri conservatorii și de executare silită, pârâtul din cadrul unei acțiuni în contrafacere s‑ar confrunta cu mai multe obstacole juridice pentru a se putea opune, cu succes, măsurilor dispuse și nu ar dispune decât de garanții procedurale limitate.
25 În primul rând, conform articolului 767 din acest cod, o acțiune împotriva unui act al executorului judecătoresc nu ar fi posibilă decât în cazul în care executorul judecătoresc nu a respectat normele procedurale care reglementează procedura executării silite. Astfel, o asemenea acțiune nu ar permite să se stabilească dacă un produs care poartă o marcă a fost introdus pe piață în SEE de titularul acestei mărci sau cu acordul său.
26 În al doilea rând, pârâtul din cadrul unei acțiuni în contrafacere nu ar dispune de posibilitatea de a formula, în temeiul articolului 840 din Codul de procedură civilă, o contestație la executare, acest tip de cale de atac neputând servi la clarificarea conținutului hotărârii judecătorești care constituie titlul executoriu.
27 În al treilea rând, potrivit unei opinii dominante în doctrina poloneză, instanța competentă pentru executarea silită poate asculta, desigur, părțile, însă, în temeiul articolului 1051 din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate proceda la administrarea probelor pentru a stabili dacă pârâtul din cadrul acțiunii în contrafacere a acționat în conformitate cu conținutul titlului executoriu.
28 În al patrulea rând, în temeiul articolului 843 alineatul 3 din Codul de procedură civilă, atunci când introduce o acțiune în cadrul procedurii de executare, debitorul trebuie să menționeze toate motivele pe care este în măsură să le invoce, în caz contrar pierzându‑și dreptul de a se prevala de acestea în cadrul procedurii ulterioare.
29 Prin urmare, în opinia instanței de trimitere, există un risc ca protecția jurisdicțională a liberei circulații a mărfurilor să fie restrânsă ca urmare a acestei practici judiciare referitoare la formularea dispozitivului hotărârilor de constatare a contrafacerii.
30 În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 36 a doua teză TFUE coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul [2017/1001], precum și cu articolul 19 alineatul (1) [al doilea paragraf] [TUE] trebuie interpretat în sensul că se opune unei practici a instanțelor naționale din statele membre potrivit căreia aceste instanțe:
– atunci când soluționează cereri formulate de titularul unei mărci [a Uniunii Europene] privind interzicerea introducerii pe piață, a comercializării, a oferirii, a importului, a publicității unor produse desemnate de o marcă a Uniunii, privind dispunerea retragerii de pe piață sau a distrugerii unor astfel de produse;
– atunci când statuează în cadrul unor proceduri privind măsuri conservatorii de punere sub sechestru a unor produse desemnate de o marcă a Uniunii,
se referă în cuprinsul hotărârilor la «produse care nu au fost introduse pe piață în [SEE] de către titularul mărcii sau cu acordul său» – cu consecința că determinarea produselor care poartă o marcă a Uniunii vizate de somațiile și interdicțiile impuse (și anume determinarea produselor care nu au fost introduse pe piață în [SEE] de către titularul mărcii sau cu acordul său) este, având în vedere formularea generală a conținutului hotărârii, lăsată la latitudinea autorității de executare, iar această autoritate – pentru a efectua aprecierile menționate – se bazează pe declarațiile titularului mărcii sau pe instrumentele furnizate de acesta (inclusiv instrumente informatice și baze de date), iar admisibilitatea contestării respectivelor aprecieri ale autorității de executare în fața unei instanțe în cadrul unei proceduri pe fond este exclusă sau limitată de natura căilor de atac de care dispune pârâtul în cadrul procedurilor privind măsurile conservatorii și de executare?”
Cu privire la întrebarea preliminară
31 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut trimitere în enunțul întrebării sale (Hotărârea din 8 septembrie 2022, RTL Television, C‑716/20, EU:C:2022:643, punctul 55 și jurisprudența citată).
32 În ceea ce privește obligația statelor membre de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă într‑un domeniu reglementat de dreptul Uniunii, prevăzută la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, rezultă din jurisprudența constantă a Curții că dreptul la o cale de atac efectivă poate fi invocat numai în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), fără ca conținutul acestuia să trebuiască să fie precizat prin alte dispoziții ale dreptului Uniunii sau prin dispoziții ale dreptului intern al statelor membre, recunoașterea dreptului menționat, într‑un anumit caz, presupunând, astfel cum reiese din cuprinsul acestui articol 47 primul paragraf, ca persoana care îl invocă să se prevaleze de drepturi sau de libertăți garantate de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală) (C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată].
33 În plus, trebuie amintit, pe de o parte, că, în conformitate cu articolul 1 din Directiva 2004/48, aceasta privește toate măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și, pe de altă parte, că, potrivit articolului 2 alineatul (1) din directiva menționată, acestea se aplică oricărei încălcări a drepturilor respective, prevăzută de legislația Uniunii și/sau de legislația internă a statului membru în cauză.
34 Conform articolului 129 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, o instanță competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene aplică normele de procedură aplicabile aceluiași tip de acțiuni privind o marcă națională în statul membru pe teritoriul căruia este situată instanța respectivă. În consecință, garanțiile procedurale de care dispune un pârât într‑o acțiune în contrafacere în stadiul executării unei hotărâri judecătorești trebuie apreciate și în lumina Directivei 2004/48.
35 În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării unice formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 36 a doua teză TFUE, cu articolul 47 din cartă, precum și cu Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei practici judiciare potrivit căreia dispozitivul hotărârii de admitere a unei acțiuni în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene este redactat în termeni care, având în vedere caracterul lor general, lasă autorității competente cu executarea silită a acestei hotărâri sarcina de a stabili căror produse li se aplică hotărârea menționată.
36 Această întrebare trebuie înțeleasă ca incluzând trei părți. Prima se referă la epuizarea drepturilor conferite de marca Uniunii Europene și la cerințele care decurg din protecția liberei circulații a mărfurilor. A doua vizează cerințele pe care trebuie să le îndeplinească, în conformitate cu Directiva 2004/48, toate măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. A treia privește obligația statelor membre, pe de o parte, de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă într‑un domeniu reglementat de dreptul Uniunii și, pe de altă parte, de a asigura condițiile unui proces echitabil în conformitate cu articolul 47 din cartă.
37 În ceea ce privește primul aspect, trebuie amintit că articolul 9 din Regulamentul 2017/1001 conferă titularului mărcii Uniunii Europene un drept exclusiv care îi permite să interzică oricărui terț printre altele să importe produse care poartă marca sa, să le ofere, să le introducă pe piață sau să le păstreze cu această destinație fără consimțământul său. (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2015, TOP Logistics și alții, C‑379/14, EU:C:2015:497, punctul 32, precum și jurisprudența citată)
38 Articolul 15 alineatul (1) din acest regulament cuprinde o excepție de la această regulă prin faptul că prevede că drepturile titularului se epuizează atunci când produsele au fost introduse pe piață în SEE sub marca respectivă de titular însuși sau cu acordul său (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 iulie 2011, Viking Gas, C‑46/10, EU:C:2011:485, punctul 26 și jurisprudența citată).
39 Această dispoziție este redactată în termeni care corespund celor utilizați de Curte în hotărârile care, interpretând articolele 30 și 36 din Tratatul CE (devenite articolele 28 și 30 CE, devenite la rândul lor articolele 34 și 36 TFUE), au recunoscut principiul epuizării drepturilor asupra mărcii în dreptul Uniunii. Astfel, dispoziția menționată preia jurisprudența Curții potrivit căreia titularul unui drept asupra unei mărci protejat de legislația unui stat membru nu poate invoca această legislație pentru a se opune importului sau comercializării unui produs care a fost pus în circulație în alt stat membru de el însuși sau cu acordul său (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schweppes, C‑291/16, EU:C:2017:990, punctul 34 și jurisprudența citată).
40 Această jurisprudență referitoare la principiul epuizării drepturilor asupra mărcii, întemeiată pe articolul 36 TFUE, urmărește, la fel ca articolul 15 din Regulamentul 2017/1001, să concilieze interesele fundamentale ale protecției drepturilor asupra mărcii, pe de o parte, cu cele ale liberei circulații a mărfurilor pe piața internă, pe de altă parte, astfel încât aceste două dispoziții, care au ca obiect obținerea aceluiași rezultat, trebuie să fie interpretate în mod identic (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schweppes, C‑291/16, EU:C:2017:990, punctul 35 și jurisprudența citată).
41 Pentru a asigura un just echilibru între aceste interese fundamentale, posibilitatea de a invoca epuizarea drepturilor conferite de marca Uniunii Europene, ca excepție de la aceste drepturi, este încadrată sub mai multe aspecte.
42 În primul rând, articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 consacră principiul epuizării drepturilor conferite de marcă pentru produsele introduse pe piață de titular sau cu acordul său nu independent de locul în care s‑a efectuat introducerea pe piață, ci numai în privința produselor introduse pe piața SEE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 1998, Silhouette International Schmied, C‑355/96, EU:C:1998:374, punctele 21, 26 și 31).
43 Precizând că introducerea pe piață în afara SEE nu epuizează dreptul titularului de a se opune importului acestor produse efectuat fără consimțământul său, legiuitorul Uniunii a permis astfel titularului mărcii să controleze prima introducere pe piață în SEE a produselor care poartă marca (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2001, Zino Davidoff și Levi Strauss, C‑414/99-C‑416/99, EU:C:2001:617, punctul 33, precum și jurisprudența citată).
44 În al doilea rând, nu se poate considera că produsele care poartă o marcă au fost „introduse pe piață în SEE” atunci când titularul mărcii le‑a importat în SEE în vederea vânzării lor pe teritoriul acestuia sau atunci când le‑a oferit spre vânzare unor consumatori în SEE, în propriile magazine sau în cele ale unei societăți afiliate, însă fără a reuși să le vândă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2004, Peak Holding, C‑16/03, EU:C:2004:759, punctul 44).
45 În al treilea rând, Curtea a statuat că acordul titularului trebuie, în plus, să vizeze fiecare exemplar al produsului pentru care este invocată epuizarea. Astfel, faptul că titularul mărcii comercializează deja, pe piața din SEE, produse identice sau similare cu cele pentru care se solicită epuizarea nu este suficient (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 1999, Sebago și Maison Dubois, C‑173/98, EU:C:1999:347, punctele 21 și 22).
46 În al patrulea rând, consimțământul, care echivalează cu o renunțare a titularului la dreptul său exclusiv care decurge din articolul 9 din Regulamentul 2017/1001 de a interzice oricărui terț să importe produse care poartă marca sa, trebuie să fie exprimat într‑un mod care să reflecte cu certitudine voința de a renunța la acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 noiembrie 2001, Zino Davidoff și Levi Strauss, C‑414/99-C‑416/99, EU:C:2001:617, punctele 41 și 45).
47 O asemenea voință rezultă în mod normal dintr‑o formulare expresă a consimțământului. Cu toate acestea, cerințele care decurg din protecția liberei circulații a mărfurilor au determinat Curtea să considere că o asemenea regulă poate fi adaptată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și alții, C‑324/08, EU:C:2009:633, punctul 23, precum și jurisprudența citată).
48 Astfel, nu se poate exclude ca, în anumite cazuri, chiar în ipotezele în care prima introducere pe piață a produselor în cauză în SEE a fost efectuată fără consimțământul explicit al titularului mărcii, voința de a renunța la acest drept să poată rezulta în mod implicit din elemente și împrejurări anterioare, concomitente sau ulterioare introducerii pe piață, care, apreciate de instanța națională, reflectă de asemenea, cu certitudine, o renunțare a titularului la dreptul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 noiembrie 2001, Zino Davidoff și Levi Strauss, C‑414/99-C‑416/99, EU:C:2001:617, punctul 46, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și alții, C‑324/08, EU:C:2009:633, punctele 25-27).
49 În aceste condiții, un consimțământ implicit nu poate rezulta dintr‑o simplă tăcere a titularului mărcii. De asemenea, un astfel de consimțământ nu poate rezulta din lipsa comunicării de către titularul mărcii a opoziției sale la o comercializare în SEE, nici din lipsa indicării pe produse a unei interdicții de introducere pe piață în SEE, întrucât cerințele aplicabile în materie de probă cu privire la existența unui consimțământ implicit nu operează nicio distincție de principiu după cum comercializarea inițială a avut loc în afara SEE sau în cadrul acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 noiembrie 2001, Zino Davidoff și Levi Strauss, C‑414/99-C‑416/99, EU:C:2001:617, punctele 55 și 56, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și alții, C‑324/08, EU:C:2009:633, punctul 28).
50 În al cincilea și ultimul rând, revine, în principiu, operatorului care invocă epuizarea sarcina de a dovedi îndeplinirea condițiilor de aplicare a epuizării. Totuși, această regulă trebuie să fie adaptată atunci când este de natură să permită titularului să compartimenteze piețele naționale, favorizând astfel menținerea diferențelor de preț între statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schweppes, C‑291/16, EU:C:2017:990, punctele 52 și 53, precum și jurisprudența citată).
51 O asemenea adaptare a sarcinii probei s‑ar impune în special în cazul unui sistem de distribuție exclusivă (Hotărârea din 8 aprilie 2003, Van Doren + Q, C‑244/00, EU:C:2003:204, punctul 39).
52 Reiese astfel din articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 36 TFUE și din jurisprudența Curții citată la punctele 38-40 din prezenta hotărâre că operatorul care se confruntă cu o acțiune în contrafacere formulată de titularul unei mărci a Uniunii Europene are dreptul, pentru a se apăra, de a invoca și de a dovedi că produsele care poartă această marcă, vizate de acțiunea în contrafacere, au fost introduse pe piață în SEE de titularul respectiv sau cu acordul său. După cum reiese din jurisprudența citată la punctul precedent din prezenta hotărâre, operatorul menționat trebuie de asemenea să poată beneficia de o adaptare a sarcinii probei în favoarea sa atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute în această privință de jurisprudența Curții.
53 În schimb, nu reiese din jurisprudența Curții citată la punctele 44 și 49 din prezenta hotărâre că titularul mărcii este obligat să adopte un sistem de marcare a produselor sale care să permită, pentru fiecare produs, să se stabilească dacă era destinat pieței SEE.
54 Astfel, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 76 din concluzii, în lipsa unei dispoziții a dreptului Uniunii a cărei interpretare ar putea conduce la o asemenea soluție ținând seama în special de modul său de redactare, de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte, o simplă constatare privind dificultățile întâmpinate de pârât în cadrul unei acțiuni în contrafacere de a obține informații cu privire la furnizorul inițial al unei rețele de distribuție paralelă nu poate constitui temeiul juridic care să justifice impunerea unei asemenea obligații în sarcina titularului mărcii.
55 În plus, orice obligație în acest sens ar limita în mod nejustificat posibilitatea titularului de a schimba, în ultimul moment, piața de destinație avută inițial în vedere pentru un anumit produs.
56 În ceea ce privește a doua parte a întrebării adresate, este necesar să se arate că aspectele procedurale ale respectării drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv a dreptului exclusiv prevăzut la articolul 9 din Regulamentul 2017/1001, sunt reglementate, în principiu, de dreptul național, astfel cum a fost armonizat prin Directiva 2004/48, care, după cum reiese în special din articolele 1-3 din aceasta, privește măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În consecință, orice procedură națională referitoare la o acțiune în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene trebuie să respecte dispozițiile acestei directive.
57 Este necesar să se constate însă că aspectul procedural care face obiectul specific al întrebării adresate de instanța de trimitere în prezenta cauză nu este reglementat de Directiva 2004/48, întrucât aceasta nu conține nicio dispoziție privind formularea dispozitivului hotărârilor judiciare referitoare la o acțiune în contrafacere. Prin urmare, această chestiune ține de principiul autonomiei procedurale, care face obiectul celei de a treia părți a întrebării adresate.
58 În ceea ce privește această a treia parte, instanța de trimitere pare să perceapă o legătură de la cauză la efect între formularea dispozitivului hotărârii care trebuie adoptată pentru a pune capăt litigiului principal și pretinsele inconveniente cu care s‑ar putea confrunta pârâtul în stadiul executării silite a acesteia. Or, trebuie să se constate că inconvenientele respective decurg din procedura de executare silită menționată, în aval față de acțiunea în contrafacere.
59 Prin urmare, trebuie să se examineze dacă faptul că, în stadiul executării silite, pârâtul dispune, în temeiul dreptului național, de căi de atac și de garanții procedurale limitate contravine cerințelor unei protecții jurisdicționale efective impuse de dreptul Uniunii și, așadar, unității, precum și eficacității acestui drept.
60 Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și care este afirmat în prezent la articolul 47 din cartă (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 57 și jurisprudența citată).
61 Substanța dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă include, printre alte elemente, pe cel care constă în posibilitatea persoanei titulare a acestui drept de a avea acces la o instanță competentă să asigure respectarea drepturilor pe care i le garantează dreptul Uniunii și, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată [Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctul 66, precum și jurisprudența citată].
62 În plus, principiul egalității armelor, care este un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil și are drept scop asigurarea echilibrului între părțile la procedură, garantând că orice document furnizat instanței poate fi examinat și contestat de oricare parte la procedură, face parte integrantă din principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, consacrat la articolul 47 din cartă. Acest principiu implică în special obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care să nu o plaseze într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 49 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 10 februarie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Termen de prescripție), C‑219/20, EU:C:2022:89, punctul 46 și jurisprudența citată].
63 Pe de altă parte, trebuie amintit că principiul respectării dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii. Întemeierea unei hotărâri judecătorești pe fapte și pe documente de care părțile însele sau una dintre ele nu au putut lua cunoștință și cu privire la care nu au fost, așadar, în măsură să își precizeze poziția ar constitui o încălcare a acestui principiu (Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 30, precum și jurisprudența citată).
64 Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare în orice procedură inițiată împotriva unei persoane și care poate să conducă la un act care să îi cauzeze prejudicii trebuie asigurată chiar și în lipsa unei reglementări specifice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2007, Land Oberösterreich și Austria/Comisia, C‑439/05 P și C‑454/05 P, EU:C:2007:510, punctul 36, precum și jurisprudența citată).
65 În aceste condiții, sub rezerva existenței unor norme ale Uniunii în materie, precum cele prevăzute de Directiva 2004/48, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a reglementa modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac, cu condiția însă ca aceste modalități să nu fie, în situațiile care intră sub incidența dreptului Uniunii, mai puțin favorabile decât în situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și ca acestea să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 58 și jurisprudența citată).
66 În lumina informațiilor furnizate în decizia de trimitere, rezultă că dispozițiile relevante de drept procesual național nu încalcă principiul echivalenței.
67 În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie amintit că dreptul Uniunii nu are efectul de a constrânge statele membre să instituie alte căi procesuale decât cele stabilite de dreptul intern, cu excepția însă a cazului în care rezultă din economia ordinii juridice naționale în cauză că nu există nicio cale de atac jurisdicțională care să permită, fie și numai pe cale incidentală, garantarea respectării drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii sau a cazului în care singura cale de acces la o instanță presupune constrângerea justițiabililor să încalce dreptul (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 62).
68 În plus, trebuie subliniat că, potrivit jurisprudenței Curții, fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând seama de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 10 martie 2022, Grossmania, C‑177/20, EU:C:2022:175, punctul 51 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 și alții, C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395, punctul 60, precum și jurisprudența citată).
69 Or, un operator care deține produse introduse pe piața SEE sub o marcă a Uniunii Europene de către titularul acestei mărci sau cu acordul său beneficiază de drepturi care decurg din libera circulație a mărfurilor, garantată de articolele 34 și 36 TFUE, precum și de articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 1968, Salgoil, 13/68, EU:C:1968:54, p. 676, și Hotărârea din 11 iunie 2015, Berlington Hungary și alții, C‑98/14, EU:C:2015:386, punctul 105, precum și jurisprudența citată).
70 Cu toate acestea, având în vedere principiul autonomiei procedurale, recunoscut în jurisprudența citată la punctul 65 din prezenta hotărâre, sub rezerva dispozițiilor Directivei 2004/48, dreptul Uniunii nu se poate opune unei practici judiciare potrivit căreia dispozitivul hotărârii de admitere a unei acțiuni în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene este redactat în termeni generali, cu condiția ca pârâtul să dispună de o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor de care pretinde că beneficiază în temeiul articolelor 34 și 36 TFUE, precum și al articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001.
71 Prin urmare, în cazul în care instanța națională este obligată să desemneze, în dispozitivul hotărârilor de admitere a unei acțiuni în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene, prin intermediul unei formulări generale, produsele care nu au fost introduse anterior pe piața SEE de către titular sau cu acordul său, pârâtul ar trebui să beneficieze, în stadiul executării silite, de toate garanțiile unui proces echitabil pentru a putea contesta în mod util existența unei încălcări sau a unei amenințări cu încălcarea drepturilor exclusive ale titularului mărcii, precum și pentru a se opune punerii sub sechestru a exemplarelor produselor pentru care drepturile exclusive ale titularului au fost epuizate și care, prin urmare, pot circula liber în SEE.
72 În ceea ce privește împrejurarea indicată de instanța de trimitere potrivit căreia, în lipsa accesului la bazele de date ale Harman, nu este posibil în mod obiectiv ca AB să demonstreze că produsele pe care le‑a achiziționat fuseseră introduse pe piață în SEE de către Harman sau cu acordul său, s‑ar putea dovedi necesar, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 90 din concluzii, chiar și în ipoteza în care existența unei distribuții exclusive nu ar fi dovedită, ca autoritatea competentă în vederea executării silite sau, după caz, instanța competentă să se pronunțe asupra căilor de atac împotriva actelor acestei autorități să adapteze sarcina probei, în măsura în care ar constata, în funcție de circumstanțele specifice legate de comercializarea produselor în cauză, că regula privind sarcina probei, amintită la punctul 50 din prezenta hotărâre, este de natură să permită titularului să compartimenteze piețele naționale, favorizând astfel menținerea diferențelor de preț între statele membre.
73 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 36 a doua teză TFUE, cu articolul 47 din cartă, precum și cu Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei practici judiciare potrivit căreia dispozitivul hotărârii de admitere a unei acțiuni în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene este redactat în termeni care, având în vedere caracterul lor general, lasă autorității competente cu executarea silită a acestei hotărâri sarcina de a stabili căror produse li se aplică hotărârea menționată, cu condiția ca, în cadrul procedurii de executare silită, să i se permită pârâtului să conteste stabilirea produselor vizate de această procedură și ca o instanță să poată examina și decide, cu respectarea dispozițiilor Directivei 2004/48, care sunt produsele care au fost efectiv introduse pe piață în SEE de către titularul mărcii sau cu acordul său.
Cu privire la cheltuielile de judecată
74 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene coroborat cu articolul 36 a doua teză TFUE, cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și cu Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală
trebuie interpretat în sensul că
nu se opune unei practici judiciare potrivit căreia dispozitivul hotărârii de admitere a unei acțiuni în contrafacerea unei mărci a Uniunii Europene este redactat în termeni care, având în vedere caracterul lor general, lasă autorității competente cu executarea silită a acestei hotărâri sarcina de a stabili căror produse li se aplică hotărârea menționată, cu condiția ca, în cadrul procedurii de executare silită, să i se permită pârâtului să conteste stabilirea produselor vizate de această procedură și ca o instanță să poată examina și decide, cu respectarea dispozițiilor Directivei 2004/48, care sunt produsele care au fost efectiv introduse pe piață în Spațiul Economic European de către titularul mărcii sau cu acordul său.
Semnături