HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
16 iulie 2009(*)
„Directiva 96/34/CE – Acord‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului – Drepturi dobândite sau în curs de a fi dobândite la începutul concediului – Continuitate în perceperea prestațiilor de securitate socială în cursul concediului – Directiva 79/7/CEE – Principiul egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale – Dobândirea de drepturi la o pensie de invaliditate permanentă în timpul concediului pentru creșterea copilului”
În cauza C‑537/07,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Juzgado de lo Social n° 30 de Madrid (Spania), prin decizia din 20 noiembrie 2007, primită de Curte la 3 decembrie 2007, în procedura
Evangelina Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho
împotriva
Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS),
Tesorería General de la Seguridad Social (TGSS),
Alcampo SA,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul A. Rosas, președinte de cameră, domnii J. N. Cunha Rodrigues, J. Klučka, U. Lõhmus (raportor) și A. Arabadjiev, judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul R. Grass,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS), de doamna A. Álvarez Moreno și de domnul J. I. del Valle de Joz, în calitate de agenți;
– pentru guvernul spaniol, de doamna B. Plaza Cruz, în calitate de agent;
– pentru guvernul Regatului Unit, de doamna T. Harris, în calitate de agent;
– pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul M. van Beek și de doamna L. Lozano Palacios, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 4 decembrie 2008,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea clauzei 2 punctele (6) și (8) din acordul‑cadru privind concediul parental, încheiat la 14 decembrie 1995, care figurează în anexa la Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES (JO L 145, p. 4, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 160, denumit în continuare „acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului”), precum și a Directivei 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale (JO 1979, L 6, p. 24, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 192).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho, pe de o parte, și Instituto Nacional de la Seguridad Social, organism de gestiune a securității sociale (denumit în continuare „INSS”), Tesoreria General de la Seguridad Social și fostul său angajator, Alcampo SA, pe de altă parte, în legătură cu drepturi de pensie de invaliditate permanentă dobândite de persoana interesată în cursul unui concediu pentru creșterea copilului.
Cadrul juridic
Reglementarea comunitară
3 Primul considerent al Directivei 79/7 prevede:
„[Î]ntrucât articolul 1 alineatul (2) din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă [(JO L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164)], prevede că, în vederea asigurării aplicării treptate a principiului egalității de tratament în domeniul securității sociale, Consiliul […] va adopta dispozițiile care definesc conținutul, domeniul și condițiile de aplicare […]”
4 Articolul 7 din Directiva 79/7 prevede:
„(1) Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare:
[…]
(b) avantajele în privința regimurilor de asigurări pentru limită de vârstă acordate persoanelor care au crescut copii; dobândirea drepturilor la prestații după perioadele de întrerupere a angajării datorate creșterii copiilor;
[…]”
5 Articolul 2 din Directiva 86/378/CEE a Consiliului din 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială (JO L 225, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 53), astfel cum a fost modificată prin Directiva 96/97/CE a Consiliului din 20 noiembrie 1996 (JO 1997, L 46, p. 20, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Directiva 86/378”), prevede:
„(1) Prin regimuri profesionale de securitate socială se înțelege regimurile care nu sunt reglementate de Directiva 79/7[…] și al căror scop este de a asigura lucrătorilor, care desfășoară activități salariate sau independente, dintr‑o întreprindere sau un grup de întreprinderi, dintr‑un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare, prestații menite să suplimenteze prestațiile prevăzute de regimurile legale de securitate socială sau să le înlocuiască, indiferent dacă apartenența la aceste regimuri este obligatorie sau opțională.
[...]”
6 Directiva 96/34 urmărește punerea în aplicare a acordului‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului care figurează în anexa la această directivă.
7 În temeiul articolului 2 din directiva menționată, statele membre trebuiau să pună în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la data de 3 iunie 1998.
8 Considerațiile generale ale acordului‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului prevăd:
„[…]
(10) întrucât statele membre trebuie să prevadă menținerea prestațiilor în natură în cadrul asigurării de boală pe durata minimă a concediului pentru creșterea copilului;
(11) întrucât, atunci când acest lucru se dovedește adecvat, având în vedere condițiile naționale și situația bugetară, statele membre trebuie să prevadă, de asemenea, menținerea drepturilor la prestațiile de asigurări sociale ca atare pe durata minimă a concediului pentru creșterea copilului;
[...]”
9 Clauza 2 din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului prevede:
„(1) În temeiul prezentului acord, sub rezerva clauzei 2.2, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, un drept individual la concediu pentru creșterea copilului, pe baza nașterii sau adopției unui copil, pentru a le da posibilitatea să îngrijească acel copil, pe o perioadă de cel puțin trei luni, până la o vârstă dată de maximum opt ani care urmează să fie stabilită de statele membre și/sau de partenerii sociali.
[…]
(3) Condițiile de acces și modalitățile de aplicare a concediului pentru creșterea copilului sunt definite de lege și/sau de convențiile colective din statele membre, cu respectarea cerințelor minime ale prezentului acord.
[...]
(6) Drepturile dobândite sau în curs de a fi dobândite de lucrător la data la care începe concediul pentru creșterea copilului se mențin ca atare până la sfârșitul acestui concediu. La sfârșitul concediului pentru creșterea copilului se aplică aceste drepturi, inclusiv orice modificare conformă cu legislația, convențiile colective sau practica la nivel național.
(7) Statele membre și/sau partenerii sociali definesc regimul contractului sau al relației de muncă pe perioada concediului pentru creșterea copilului.
(8) Toate problemele de securitate socială legate de prezentul acord trebuie să fie examinate și rezolvate de către statele membre în conformitate cu legislația națională, ținând cont de importanța continuității drepturilor la prestații de securitate socială pentru diferite riscuri, în special asistența medicală.”
Reglementarea națională
10 Articolul 37 alineatul 5 din textul consolidat al Legii privind statutul lucrătorilor (texto refundido de la Ley del Estatuto de los trabajadores), adoptat prin Decretul legislativ regal 1/1995 din 24 martie 1995 (BOE nr. 75 din 29 martie 1995, p. 9654), astfel cum a fost modificat prin Legea 39/1999 de promovare a concilierii vieții familiale și a vieții profesionale a lucrătorilor (Ley 39/1999 para promover la conciliacion de la vida familiar y laboral de las personas trabajadoras) din 5 noiembrie 1999 (BOE nr. 266 din 6 noiembrie 1999, p. 38934), prevede că orice ocrotitor legal care se ocupă direct de un copil în vârstă de până la șase ani are dreptul la o reducere a timpului său de lucru cu cel puțin o treime și cu maximum o jumătate din acesta, reducerea fiind însoțită de o diminuare proporțională a salariului.
11 În temeiul articolului 139 alineatul 2 din Legea generală privind securitatea socială (Ley General de la Seguridad Social), adoptată prin Decretul legislativ regal 1/1994 din 20 iunie 1994 (BOE nr. 154 din 29 iunie 1994, p. 20658, denumită în continuare „LGSS”), prestația economică primită de un lucrător inapt în mod permanent de a‑și exercita profesia obișnuită constă într‑o pensie viageră. Această pensie se stabilește la articolul 140 alineatul 1 din LGSS la o valoare egală cu 55 % dintr‑o bază de evaluare rezultată din împărțirea la 112 a bazelor de contribuție a lucrătorului în cursul celor 96 de luni care precedă data evenimentului care dă dreptul la prestație.
12 Potrivit articolului 109 alineatul 1 din LGSS, baza de evaluare a contribuțiilor pentru toate riscurile și situațiile care intră sub incidența regimului general, inclusiv accidentele de muncă și bolile profesionale, este constituită din remunerația totală, indiferent de forma sau de denumirea sa, pe care lucrătorul are dreptul să o primească lunar, sau din cea pe care o primește efectiv, dacă aceasta este superioară, în temeiul muncii efectuate în calitate de salariat.
13 În scopul stabilirii bazei de evaluare a contribuțiilor în cazul reducerii timpului de lucru aplicabil lucrătorilor ocrotitori legali ai unui copil în vârstă de până la șase ani și care se ocupă de acesta, Decretul regal 2064/1995 privind contribuțiile și lichidarea altor drepturi de securitate socială (Reglamento General sobre cotización y liquidación de otros derechos de la Seguridad Social) din 22 decembrie 1995 (BOE nr. 22 din 25 ianuarie 1996, p. 2295) face trimitere la modul de contribuire prevăzut în ceea ce privește contractele de muncă cu normă redusă. Articolul 65 din decretul regal menționat prevede că, în ceea ce privește salariații care au încheiat contracte de muncă cu normă redusă și contracte de înlocuire, baza de evaluare pentru toate riscurile și situațiile care beneficiază de efectul protector al regimului în cauză se stabilește pe baza remunerațiilor primite în funcție de orele lucrate.
14 Conform articolului 14 din Ordinul de reglementare a convenției speciale în cadrul sistemului de securitate socială (Orden por la que se regula el convenio especial en el Sistema de la Seguridad Social) din 18 iulie 1991 (BOE nr. 181 din 30 iulie 1991, p. 25114), aplicabil persoanelor care sunt ocrotitori legali ai unui minor, lucrătorii care, în temeiul articolului 37 alineatul 5 din textul consolidat al Legii privind statutul lucrătorilor, astfel cum a fost modificat prin Legea 39/1999, beneficiază de o reducere a timpului lor de lucru pentru că se ocupă în mod direct de un copil în vârstă de până la șase ani, însoțită de o reducere proporțională a salariului, pot încheia convenția specială în scopul menținerii acelorași baze de evaluare precum cele în temeiul cărora plăteau contribuții anterior reducerii timpului lor de lucru. Contribuțiile plătite în temeiul acestei convenții speciale corespund următoarelor situații și riscuri: pensionare, invaliditate permanentă, precum și deces și supraviețuire în urma unei boli obișnuite sau a unui accident, altul decât un accident de muncă.
Acțiunea principală și întrebările preliminare
15 Din decizia de trimitere reiese că, începând cu 17 decembrie 1986, doamna Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho a fost angajată ca auxiliară administrativă, cu normă întreagă, de Alcampo SA, întreprindere care își exercită activitatea în sectorul marii distribuții.
16 S‑a convenit cu întreprinderea menționată că, începând cu 6 decembrie 2001, doamna Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho va beneficia de un regim de reducere a timpului de lucru aplicabil lucrătorilor ocrotitori legali ai un copil în vârstă de până la șase ani, conform reglementării în vigoare la acel moment, timpul de lucru zilnic al persoanei interesate fiind, prin urmare, redus cu o treime.
17 În paralel, remunerația doamnei Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho și, dat fiind că nu fusese încheiată nicio convenție specială, cuantumul contribuțiilor plătite atât de întreprindere, cât și de persoana interesată către regimul general al securității sociale au scăzut în aceeași proporție, cuantumul respectiv corespunzând unui procent din remunerația primită.
18 Suferind de o boală obișnuită, doamna Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho a inițiat, din cauza unor tulburări fizice și funcționale, o procedură administrativă care a condus la adoptarea unei decizii a INSS din 30 iunie 2004 prin care s‑a recunoscut că aceasta suferă de o invaliditate permanentă totală care o împiedică să își exercite profesia obișnuită și că are dreptul la o pensie în valoare de 55 % dintr‑o bază de evaluare egală cu 920,33 euro pe lună.
19 Calculul bazei de evaluare menționate a fost efectuat pe baza cuantumului contribuțiilor efectiv plătite la sistemul public de securitate socială pe perioada care trebuie luată în considerare în temeiul reglementării privind prestațiile, și anume cea cuprinsă între 1 noiembrie 1998 și luna noiembrie 2004. Acest cuantum cuprindea totalitatea contribuțiilor plătite de doamna Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho și de angajatorul său.
20 Persoana interesată a sesizat Juzgado de lo Social n° 30 de Madrid în fața căruia a arătat că, deși calculul efectuat ține seama de contribuțiile efectiv plătite, acestea au fost diminuate proporțional o dată cu reducerea salariului său ca urmare a diminuării timpului său de lucru în perioada concediului pentru creșterea copilului care i‑a fost acordat pentru a se ocupa de un copil minor, însă pensia sa ar fi trebuit calculată pe baza cuantumului contribuțiilor corespunzătoare unei activități cu normă întreagă. Doamna Gómez‑Limón Sánchez‑Camacho susține că calculul care i‑a fost aplicat lipsește de efect practic o măsură menită să promoveze egalitatea în fața legii și să elimine discriminarea bazată pe sex.
21 În aceste condiții, Juzgado de lo Social n° 30 de Madrid a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Ținând cont de faptul că acordarea unui concediu pentru creșterea copilului, conform modalităților și termenilor stabiliți în mod liber de fiecare stat membru cu respectarea limitelor minime impuse prin […] Directiva 96/34[…], este prin natura sa o măsură de promovare a egalității, este posibil ca faptul de a beneficia de perioada de concediu pentru creșterea copilului, în cazul reducerii timpului de lucru și a salariului pentru a avea grijă de copiii minori, să aducă atingere drepturilor în curs de a fi dobândite de către lucrătorul sau de către lucrătoarea care beneficiază de acest concediu pentru creșterea copilului, iar particularii pot invoca în fața instituțiilor publice dintr‑un stat membru principiul menținerii drepturilor dobândite sau în curs de a fi dobândite?
2) În special, expresia «drepturi dobândite sau în curs de a fi dobândite» din clauza 2 [punctul] (6) din [acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului] cuprinde doar drepturi privind condițiile de muncă și se referă doar la raportul contractual de muncă cu angajatorul sau, dimpotrivă, afectează și menținerea drepturilor dobândite sau în curs de a fi dobândite în materie de securitate socială? De asemenea, cerința privind «continuitatea drepturilor la prestații de securitate socială pentru diferite riscuri» prevăzută de clauza 2 [punctul (8)] din [acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului] poate fi considerată ca fiind îndeplinită de regimul în discuție în prezenta cauză, care a fost aplicat de către autoritățile naționale și, dacă este cazul, există posibilitatea de a invoca acest drept la continuitatea drepturilor la prestații de securitate socială în fața autorităților publice naționale ale unui stat membru, pentru motivul că este suficient de precis și concret?
3) Este compatibilă cu dispozițiile comunitare o legislație națională care, în perioada de reducere a timpului de lucru în temeiul concediului pentru creșterea copilului, reduce pensia de invaliditate care trebuie obținută, în raport cu pensia care ar fi fost aplicabilă anterior concediului respectiv, și de asemenea conduce la reducerea dreptului la prestații viitoare și la consolidarea acestora proporțional cu reducerea timpului de lucru și a salariului?
4) Dată fiind obligaţia instanţelor naţionale de a interpreta dreptul național în lumina obligațiilor prevăzute de directivă, pentru a permite în cea mai mare măsură posibilă îndeplinirea obiectivelor stabilite de reglementarea comunitară, obligația menționată trebuie să se aplice de asemenea continuității drepturilor în materie de securitate socială în perioada concediului pentru creșterea copilului și, în mod concret, în cazurile în care se recurge la o modalitate de concediu parțial sau de reducere a timpului de lucru precum cea utilizată în speță?
5) În condițiile concrete ale litigiului, reducerea drepturilor recunoscute și dobândite în materie de prestații de securitate socială în perioada concediului pentru creșterea copilului poate fi considerată drept o discriminare directă sau indirectă contrară dispozițiilor Directivei 79/7[…] și de asemenea cerinței de egalitate și de nediscriminare între bărbați și femei, conform tradiției comune a statelor membre, în măsura în care principiul menționat trebuie aplicat nu numai în raport cu condițiile de încadrare în muncă, ci și cu activitatea publică de protecție socială a lucrătorilor?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
22 INSS și guvernul spaniol consideră că prima întrebare trebuie declarată inadmisibilă.
23 Aceștia arată că întrebarea menționată, formulată în termeni pur ipotetici și generali, este lipsită de precizie. Astfel, nu ar fi indicată eventuala situație particulară care poate afecta drepturile în curs de a fi dobândite ale lucrătorilor beneficiari ai unui concediu pentru creșterea copilului.
24 În această privință, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 234 CE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere a situației de fapt din cauză este de competența instanței naționale. De asemenea, este numai de competența instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, întrucât întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în special Hotărârea din 25 februarie 2003, IKA, C‑326/00, Rec., p. I‑1703, punctul 27, Hotărârea din 12 aprilie 2005, Keller, C‑145/03, Rec, p. I‑2529, punctul 33, și Hotărârea din 22 iunie 2006, Conseil général de la Vienne, C‑419/04, Rec., p. I‑5645, punctul 19).
25 Cu toate acestea, Curtea a hotărât că, în circumstanțe excepționale, este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de către instanța națională, în scopul de a‑și verifica propria competență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, Rec., p. 3045, punctul 21). Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai atunci când este evident că interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C‑379/98, Rec., p. I‑2099, punctul 39, și Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Canal Satélite Digital, C‑390/99, Rec., p. I‑607, punctul 19).
26 În speță, litigiul din acțiunea principală privește drepturile de pensie de invaliditate permanentă dobândite de o lucrătoare în timpul concediului parțial pentru creșterea copilului de care a beneficiat, și anume într‑o perioadă în care contribuțiile la regimul obligatoriu de securitate socială care i se aplica au fost plătite proporțional cu salariul primit, această situație determinând atribuirea către persoana interesată a unei pensii într‑un cuantum inferior celui la care ar fi avut dreptul dacă ar fi continuat să lucreze cu normă întreagă.
27 Rezultă că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, pe de o parte, să se stabilească dacă, în ceea ce privește perioada de concediu pentru creșterea copilului, clauza 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului se opune luării în considerare, la calcularea pensiei de invaliditate permanentă a unui lucrător, a contribuțiilor plătite, reduse proporțional cu salariul primit în această perioadă, și impune luarea în considerare a contribuțiilor care ar corespunde unei remunerații depline. Pe de altă parte, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă clauza menționată poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale împotriva autorităților publice.
28 Prin urmare, rezultă că prima întrebare adresată are legătură cu obiectul litigiului din acțiunea principală, astfel cum este definit de instanța de trimitere, și că răspunsul dat poate fi util acesteia din urmă pentru a hotărî dacă acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului se opune unei astfel de consecințe.
29 Rezultă că prima întrebare preliminară este admisibilă.
Cu privire la prima, a doua, a treia și a patra întrebare
30 Pentru a da un răspuns util care să permită instanței de trimitere să soluționeze litigiul din acțiunea principală, trebuie să se reformuleze prima, a doua și a patra întrebare, care cuprind fiecare două părți, și să se analizeze cele patru întrebări în funcție de problemele pe care le ridică, într‑o ordine diferită de cea în care au fost adresate.
31 Cu privire la prima parte a celei de a doua întrebări, rezultă că aceasta este adresată în strânsă legătură cu prima întrebare, astfel cum a fost clarificată la punctul 27 din prezenta hotărâre, și că se impune examinarea sa în raport cu prima parte a primei întrebări, cu a treia întrebare și cu a doua parte a celei de patra întrebări.
Cu privire la a doua parte a primei întrebări
32 Prin intermediul celei de a doua părți a primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă clauza 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale împotriva autorităților publice.
33 În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce împotriva statului, în special în calitatea sa de angajator (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctele 46 și 49, Hotărârea din 20 martie 2003, Kutz‑Bauer, C‑187/00, Rec., p. I‑2741, punctele 69 și 71, precum și Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 57).
34 Astfel cum a constatat Curtea, aplicarea acestei jurisprudențe este permisă în privința acordurilor care, precum acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, s‑au născut dintr‑un dialog desfășurat în temeiul articolului 139 alineatul (1) CE între parteneri sociali la nivel comunitar și care, conform alineatului (2) al aceluiași articol, au fost puse în aplicare printr‑o directivă a Consiliului Uniunii Europene, din care, în consecință, fac parte integrantă (a se vedea Hotărârea Impact, citată anterior, punctul 58, și Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 195).
35 Clauza 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului impune obligația de menținere ca atare până la sfârșitul concediului pentru creșterea copilului a drepturilor dobândite sau în curs de a fi dobândite de lucrător la data la care începe concediul, precum și pe aceea de a aplica drepturile respective la sfârșitul concediului, inclusiv toate modificările intervenite între timp.
36 Clauza 2 punctul (6) menționată, care urmărește evitarea oricărei atingeri aduse drepturilor lucrătorilor care au ales să beneficieze de un concediu pentru creșterea copilului, obligă, în mod general și în termeni neechivoci, atât autoritățile naționale, cât și angajatorii, să recunoască drepturile deja dobândite și pe cele în curs de a fi dobândite la începutul unui astfel de concediu și să garanteze că, la sfârșitul concediului, lucrătorii vor putea continua să dobândească drepturi ca și când concediul nu ar fi intervenit. Prin urmare, conținutul clauzei 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului apare astfel suficient de precis pentru ca această dispoziție să poată fi invocată de un justițiabil și aplicată de instanță (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Marshall, citată anterior, punctul 52).
37 Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua parte a primei întrebări că clauza 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale.
Cu privire la prima parte a primei întrebări, la prima parte a celei de doua întrebări, la a treia întrebare și la a doua parte a celei de a patra întrebări
38 Prin intermediul primei părți a primei întrebări, al primei părți a celei de a doua întrebări, al celei de a treia întrebări și al celei de a doua părți a celei de a patra întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă clauza 2 punctele (6) și (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului se opune luării în considerare, la calcularea pensiei de invaliditate permanentă a unui lucrător, a faptului că a beneficiat de o perioadă de concediu parțial pentru creșterea copilului, în care a plătit contribuții și a dobândit drepturi de pensie proporțional cu salariul primit, ceea ce determină acordarea unei pensii într‑un cuantum inferior celui care i‑ar fi fost plătit dacă ar fi continuat să exercite o activitate cu normă întreagă.
39 Atât din textul clauzei 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, cât și din contextul în care aceasta se înscrie reiese că această dispoziție are drept obiectiv evitarea pierderii drepturilor derivate din raportul de muncă, dobândite sau în curs de a fi dobândite, de care lucrătorul dispune deja atunci când începe concediul pentru creșterea copilului, și garantarea că, la sfârșitul concediului menționat, acesta se va regăsi, în ceea ce privește aceste drepturi, în aceeași situație precum cea în care se afla înaintea concediului. Respectivele drepturi derivate din raportul de muncă sunt cele de care dispunea lucrătorul la data începerii concediului.
40 Clauza 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului nu reglementează însă drepturile și obligațiile derivate din raportul de muncă pe durata concediului pentru creșterea copilului, care sunt definite, în temeiul clauzei 2 punctul (7), de statele membre și/sau de partenerii sociali. Astfel, această clauză face trimitere la legislația națională și la convențiile colective pentru stabilirea regimului contractului sau a raportului de muncă, inclusiv a măsurii în care lucrătorul, în perioada concediului menționat, continuă să dobândească drepturi față de angajator, precum și cu titlu de regimuri profesionale de securitate socială.
41 Nici continuitatea dobândirii de drepturi viitoare în temeiul unor regimuri obligatorii de securitate socială în perioada concediului pentru creșterea copilului nu este reglementată în mod explicit în acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului. Cu toate acestea, clauza 2 punctul (8) din acest acord‑cadru face trimitere la legislația națională pentru examinarea și rezolvarea tuturor problemelor de securitate socială legate de respectivul acord. Prin urmare, măsura în care un lucrător va putea continua să dobândească drepturi de securitate socială în timp ce beneficiază de un concediu parțial pentru creșterea copilului trebuie stabilită de statele membre.
42 În orice caz, chiar dacă este adevărat că atât punctul 10, cât și punctul 11 din considerațiile generale ale acordului‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, precum și clauza 2 punctul (8) din acesta se referă la menținerea prestațiilor de securitate socială în perioada în care lucrătorul beneficiază de un concediu pentru creșterea copilului, fără a impune însă vreo obligație concretă statelor membre în acest sens, nu este mai puțin adevărat că dobândirea de drepturi la prestații viitoare de securitate socială de către lucrător în această perioadă nu este menționată în acest acord‑cadru.
43 Rezultă că clauza 2 punctele (6) și (8) din acordul‑cadru menționat nu impune statelor membre obligația de a garanta lucrătorilor că, în perioada în care beneficiază de un concediu parțial pentru creșterea copilului, vor continua să dobândească drepturi la prestații viitoare de securitate socială în aceeași măsură ca în cazul în care ar fi continuat să exercite o activitate cu normă întreagă.
44 Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima parte a primei întrebări, la prima parte a celei de a doua întrebări, la a treia întrebare și la a doua parte a celei de patra întrebări că clauza 2 punctele (6) și (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului nu se opune luării în considerare, la calcularea pensiei de invaliditate permanentă a unui lucrător, a faptului că acesta din urmă a beneficiat de o perioadă de concediu parțial pentru creșterea copilului în care a plătit contribuții și a dobândit drepturi de pensie în proporție cu salariul primit.
Cu privire la prima parte a celei de a patra întrebări și la a doua parte a celei de a doua întrebări
45 Prin intermediul primei părți a celei de a patra întrebări și al celei de doua părți a celei de a doua întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă clauza 2 punctul (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului trebuie interpretată în sensul că impune statelor membre obligația de a prevedea continuitatea perceperii prestațiilor de securitate socială în cursul concediului pentru creșterea copilului și dacă clauza menționată poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale împotriva autorităților publice.
46 În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, că clauza 2 punctul (3) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului face trimitere la lege și/sau la convențiile colective, în statele membre, pentru definirea condițiilor de acces la concediul pentru creșterea copilului și a modalitățile de aplicare acestuia. Această definire trebuie însă efectuată cu respectarea cerințelor minime stabilite de acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului.
47 Pe de altă parte, deși clauza 2 punctul (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului face de asemenea trimitere la legislația statelor membre pentru examinarea și rezolvarea tuturor problemelor de securitate socială legate de respectivul acord, aceasta le recomandă numai să țină seama de importanța continuității drepturilor la prestațiile de securitate socială pentru diferitele riscuri pe durata concediului pentru creșterea copilului, în special asistența medicală.
48 Pe de altă parte, atât textul clauzei 2 punctul (8) menționate, cât și faptul că acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului a fost încheiat de partenerii sociali reprezentați de organizații interprofesionale demonstrează că acesta nu putea impune obligații caselor naționale de securitate socială, care nu au fost părți la acest acord.
49 În plus, potrivit punctului (11) din considerațiile generale ale acordului‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, atunci când acest lucru se dovedește adecvat, având în vedere condițiile naționale și situația bugetară, statele membre trebuie să prevadă menținerea drepturilor la prestațiile de asigurări sociale ca atare pe durata minimă a concediului pentru creșterea copilului.
50 Din cele de mai sus rezultă că clauza 2 punctul (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului nu impune statelor membre nicio obligație de a prevedea, pe durata concediului pentru creșterea copilului, continuitatea perceperii de către lucrător a prestațiilor de securitate socială și nu definește drepturi în beneficiul lucrătorilor. Prin urmare și fără a fi necesar să se examineze dacă respectiva clauză conține dispoziții necondiționate și suficient de precise, clauza 2 punctul (8) menționată nu poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale împotriva autorităților publice.
51 Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima parte a celei de a patra întrebări și la a doua parte a celei de a doua întrebări că clauza 2 punctul (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului nu impune obligații statelor membre, în afară de aceea de a examina și de a rezolva problemele de securitate socială legate de acest acord‑cadru în conformitate cu legislația națională. Mai precis, aceasta nu impune statelor membre să prevadă, pe durata concediului pentru creșterea copilului, continuitatea perceperii prestațiilor de securitate socială. Clauza 2 punctul (8) menționată nu poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale împotriva autorităților publice.
Cu privire la a cincea întrebare
52 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiul egalității de tratament între bărbați și femei și, în special, principiul egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, în sensul Directivei 79/7, se opune ca, în perioada concediului parțial pentru creșterea copilului, un lucrător să dobândească drepturi de pensie de invaliditate permanentă în funcție de timpul de lucru efectuat și de salariul primit, iar nu ca și cum ar fi exercitat o activitate cu normă întreagă.
53 Trebuie constatat de la bun început că o reglementare națională precum cea în cauză în acțiunea principală nu conține o discriminare directă, din moment ce se aplică fără deosebire lucrătorilor de sex masculin și celor de sex feminin. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă aceasta poate constitui o discriminare indirectă.
54 Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că există discriminare indirectă atunci când aplicarea unei măsuri naționale, deși formulată în mod neutru, dezavantajează în fapt un număr mult mai mare de femei decât de bărbați (a se vedea în special Hotărârea din 27 octombrie 1998, Boyle și alții, C‑411/96, Rec., p. I‑6401, punctul 76, și Hotărârea din 21 octombrie 1999, Lewen, C‑333/97, Rec., p. I‑7243, punctul 34).
55 În această privință, trebuie subliniat, astfel cum a arătat instanța de trimitere, că, pentru a se consacra creșterii copiilor, femeile optează mult mai adesea decât bărbații pentru perioade de reducere a programului de lucru însoțite de o reducere proporțională a salariului, având drept consecință o reducere a drepturilor de securitate socială derivate din raportul de muncă.
56 Tot dintr‑o jurisprudență constantă reiese că o discriminare constă în aplicarea unor reguli diferite unor situații comparabile sau în aplicarea aceleiași reguli unor situații diferite (a se vedea mai ales Hotărârile citate anterior Boyle, punctul 39, și Lewen, punctul 36).
57 Or, lucrătorul care beneficiază de concediul pentru creșterea copilului pe care i‑l recunoaște Directiva 96/34 de punere în aplicare a acordului‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, potrivit uneia dintre modalitățile definite de legea națională sau de o convenție colectivă, exercitând, precum în acțiunea principală, o activitate cu normă redusă, se află într‑o situație specifică ce nu poate fi asimilată celei a unui bărbat sau a unei femei care lucrează cu normă întreagă (a se vedea în acest sens Hotărârea Lewen, citată anterior, punctul 37).
58 Reglementarea națională în cauză în acțiunea principală prevede că cuantumul pensiei de invaliditate permanentă se calculează pe baza contribuțiilor efectiv plătite de angajator și de lucrător în perioada de referință, în speță cei opt ani care precedă realizarea riscului. În măsura în care, în perioada concediului parțial pentru creșterea copilului, lucrătorul primește un salariu într‑un cuantum redus în temeiul reducerii programului său de lucru, contribuțiile – care constituie un procent din salariu – sunt de asemenea reduse și de aici rezultă o diferență în dobândirea drepturilor la prestații viitoare de securitate socială între lucrătorii cu normă întreagă și și cei care beneficiază de un concediu parțial pentru creșterea copilului.
59 În această privință, trebuie amintit că Curtea a hotărât deja că dreptul comunitar nu se opune calculării unei pensii pentru limită de vârstă potrivit unei reguli pro rata temporis în caz de lucru cu normă redusă. Astfel, în afara anilor de serviciu ai unui funcționar, luarea în considerare a duratei de lucru efectiv îndeplinită de acesta de‑a lungul carierei sale, comparată cu cea a unui funcționar care a efectuat în timpul întregii sale cariere un program de lucru cu normă întreagă, constituie un criteriu obiectiv și străin de orice discriminare bazată pe sex, care permite o reducere proporțională a drepturilor sale de pensie (a se vedea în materia funcției publice Hotărârea din 23 octombrie 2003, Schönheit și Becker, C‑4/02 și C‑5/02, Rec., p. I‑12575, punctele 90 și 91).
60 În ceea ce privește Directiva 79/7, trebuie adăugat că, potrivit primului considerent și articolului 1 din aceasta, directiva nu urmărește decât aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale. Astfel, potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată, statele membre dispun de posibilitatea de a exclude din domeniul de aplicare al acesteia din urmă dobândirea drepturilor la prestații de securitate socială în temeiul regimurilor obligatorii după perioadele de întrerupere a activității datorate creșterii copiilor.
61 Rezultă că reglementarea privind dobândirea de drepturi la prestații de securitate socială în perioadele de întrerupere a activității datorate creșterii copiilor este de asemenea de competența statelor membre (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 1991, Johnson, C‑31/90, Rec., p. I‑3723, punctul 25).
62 Într‑adevăr, din jurisprudență reiese că Directiva 79/7 nu obligă în niciun caz statele membre să acorde avantaje în materie de securitate socială persoanelor care și‑au crescut copiii sau să prevadă drepturi la prestații în urma unor perioade de întrerupere a activității datorate creșterii copiilor (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 13 decembrie 1994, Grau-Hupka, C‑297/93, Rec., p. I‑5535, punctul 27).
63 Prin urmare, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că principiul egalității de tratament între bărbați și femei, în special principiul egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale în sensul Directivei 79/7, nu se opune ca, în perioada de concediu parțial pentru creșterea copilului, un lucrător să dobândească drepturi de pensie de invaliditate permanentă în funcție de timpul de lucru efectuat și de salariul primit, iar nu ca și cum ar fi exercitat o activitate cu normă întreagă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
64 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1) Clauza 2 punctul (6) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului încheiat la 14 decembrie 1995, care figurează în anexa la Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES, poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale.
2) Clauza 2 punctele (6) și (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului nu se opune luării în considerare, la calcularea pensiei de invaliditate permanentă a unui lucrător, a faptului că acesta din urmă a beneficiat de o perioadă de concediu parțial pentru creșterea copilului în care a plătit contribuții și a dobândit drepturi de pensie în proporție cu salariul primit.
3) Clauza 2 punctul (8) din acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului nu impune obligații statelor membre, în afară de aceea de a examina și de a rezolva problemele de securitate socială legate de acest acord‑cadru în conformitate cu legislația națională. Mai precis, aceasta nu impune statelor membre să prevadă, pe durata concediului pentru creșterea copilului, continuitatea perceperii prestațiilor de securitate socială. Clauza 2 punctul (8) menționată nu poate fi invocată de particulari în fața unei instanțe naționale împotriva autorităților publice.
4) Principiul egalității de tratament între bărbați și femei, în special principiul egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale în sensul Directivei 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, nu se opune ca, în perioada de concediu parțial pentru creșterea copilului, un lucrător să dobândească drepturi de pensie de invaliditate permanentă în funcție de timpul de lucru efectuat și de salariul primit, iar nu ca și cum ar fi exercitat o activitate cu normă întreagă.
Semnături