Language of document : ECLI:EU:T:2022:517

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

7 septembrie 2022(*)

„Funcție publică – Funcționari – Telemuncă – Cerere de rambursare a cheltuielilor de telefonie și de conexiune la internet – Respingerea cererii – Excepție de nelegalitate – Admisibilitate parțială – Articolul 71 și anexa VII la statut – Obligația de solicitudine – Principiul egalității și nediscriminării – Dreptul la respectarea vieții private”

În cauza T‑486/21,

OE, reprezentată de G. Hervet, avocat,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de I. Melo Sampaio și L. Vernier, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Parlamentul European, reprezentat de M. Windisch, S. Bukšek Tomac și J. Van Pottelberge, în calitate de agenți,

și de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de M. Bauer, în calitate de agent,

interveniente,

TRIBUNALUL (Camera a patra),

compus din domnul S. Gervasoni, președinte, domnul L. Madise și doamna R. Frendo (raportoare), judecători,

grefier: E. Coulon,

având în vedere faza scrisă a procedurii, în special:

–        cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 august 2021;

–        cererile de intervenție a Consiliului Uniunii Europene și a Parlamentului European din 27 septembrie și din 17 noiembrie 2021, pe care președintele Camerei a patra a Tribunalului le‑a admis la 12 noiembrie și, respectiv, la 15 decembrie 2021,

având în vedere că niciuna dintre părți nu a formulat, în termen de trei săptămâni de la comunicarea terminării procedurii scrise, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea formulată în temeiul articolului 270 TFUE, reclamanta, OE, solicită în esență, pe de o parte, anularea deciziei Oficiului pentru Infrastructură și Logistică din Bruxelles (OIB) al Comisiei Europene din 18 decembrie 2020 de respingere a cererii sale având ca obiect rambursarea cheltuielilor profesionale efectuate ca urmare a regimului de telemuncă la care a fost obligată și obținerea unei chei USB 4G și, pe de altă parte, obligarea Comisiei, mai întâi, la rambursarea acestor cheltuieli, apoi, la acordarea accesului la internet și, în sfârșit, la plata unei indemnizații de 10 000 de euro pentru repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit.

I.      Istoricul litigiului

2        Reclamanta era, la momentul faptelor, funcționar în cadrul Comisiei.

3        La data de 17 martie 2020, persoanele care trăiesc în Belgia au fost plasate în carantină din cauza pandemiei de COVID-19. Începând de la acea dată, reclamanta, la fel ca majoritatea personalului Comisiei, a fost astfel obligată să își îndeplinească atribuțiile în regim de telemuncă.

4        Pentru furnizarea serviciilor sale de telefonie și de acces la internet, reclamanta a încheiat cu societatea VOO un abonament care acoperea în special un volum lunar de date de internet de 100 de gigaocteți (Go) contra unui cost forfetar lunar de 37,46 euro. Peste acest plafon, i se aplica un tarif suplimentar.

5        VOO i‑a facturat reclamantei 1,89 euro pentru apeluri efectuate în luna septembrie 2020 la serviciul de asistență informatică și la Direcția Generală (DG) Informatică a Comisiei. În plus, în luna noiembrie 2020, VOO i‑a facturat suplimentar 50 de euro deoarece, în luna octombrie 2020, a utilizat 137,434 Go peste limita forfetară de internet.

6        Considerând că aceste cheltuieli menționate la punctul 5 de mai sus au fost consecința regimului de telemuncă decis de Comisie, reclamanta a formulat, la 2 decembrie 2020, o cerere de rambursare a sumei de 51,89 euro în temeiul articolului 90 alineatul (1) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”).

7        La 7 decembrie 2020, reclamanta și‑a completat cererea sugerând că i s‑a acordat de către Comisie, la fel ca oricărui alt funcționar aflat într‑o situație similară de telemuncă, o cheie USB 4G pentru a i se permite să utilizeze internetul în scop profesional în afara sediilor Comisiei.

8        Prin decizia din 18 decembrie 2020, OIB al Comisiei a respins cererea reclamantei având ca obiect rambursarea cheltuielilor sale „în ceea ce privește costurile suportate și/sau echipamentele cumpărate”. Acesta i‑a precizat reclamantei, printre altele, că putea beneficia, în anumite condiții, de rambursarea costurilor de achiziție la domiciliul său a unui scaun de birou și a unui monitor de calculator (denumite în continuare „echipamentele de birou”). Acesta a arătat de asemenea că, întrucât normele de rambursare a cheltuielilor pentru echipamentele biroului de la domiciliu au fost stabilite, iar acestea nu includeau cheltuielile de conexiune la internet și de apeluri telefonice, urma să nu se dea curs cererii.

9        La 8 ianuarie 2021, reclamanta a formulat o reclamație având ca obiect rambursarea cheltuielilor menționate la punctul 6 de mai sus și obținerea accesului la internet în scop profesional.

10      La 5 mai 2021, autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) a respins reclamația introdusă de reclamantă întemeindu‑se în esență pe împrejurarea că niciun temei juridic, nici din articolul 71 din statut, nici din Decizia Comisiei din 17 decembrie 2015 privind punerea în aplicare a regimului de telemuncă în cadrul serviciilor sale, nici din Orientările Comisiei privind telemunca în timpul pandemiei de COVID-19 (denumite în continuare „Orientările privind telemunca”), în versiunea lor aplicabilă la 18 decembrie 2020, data deciziei menționate la punctul 8 de mai sus, nu permitea să se dea curs cererilor sale (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”).

11      AIPN a amintit că, în special potrivit articolului 9 alineatul (3) din Decizia Comisiei din 17 decembrie 2015 privind punerea în aplicare a regimului de telemuncă în cadrul serviciilor sale, telelucrătorul suportă cheltuielile cu abonamentul la internet și de comunicare determinate de telemuncă, iar dreptul la rambursarea cheltuielilor profesionale prevăzut la articolul 71 din statut se exercită în condițiile stabilite în anexa VII la statut care nu menționează cheltuielile respective. Aceasta a arătat de asemenea, pe de o parte, că anumiți funcționari ai instituțiilor Uniunii Europene beneficiază de sprijin financiar pentru cheltuielile în cauză prin intermediul reducerii impozitului prevăzut la articolul 3 alineatul (4) din Regulamentul (CEE, Euratom, CECA) nr. 260/68 al Consiliului din 29 februarie 1968 de stabilire a condițiilor și a procedurii de aplicare a impozitului stabilit în beneficiul Comunităților Europene (JO 1968, L 56, p. 8), reflectat printr‑o reducere de 10 % a bazei de impozitare pentru cheltuieli profesionale, și, pe de altă parte, că reclamanta beneficiază de această reducere. AIPN a considerat că refuzul rambursării sumei solicitate nu aduce deloc atingere egalității de tratament între funcționari nici în funcție de rangul lor ierarhic, nici în funcție de condițiile de acces la internet, și că acesta nu conduce pentru reclamantă la o atingere adusă unei presupuse obligații contractuale de a‑și utiliza abonamentul de internet exclusiv în scopuri private.

12      Între timp, reclamanta a introdus, la 21 aprilie 2021, o altă cerere în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut referitoare la acordarea unui „volum de internet la domiciliu cu caracter profesional”. Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale (PMO) al Comisiei a respins‑o printr‑o decizie din 14 iulie 2021 pentru motivul că avea același obiect ca reclamația formulată de reclamantă la 8 ianuarie 2021, care fusese respinsă deja prin decizia de respingere a reclamației.

13      Pe de altă parte, la 3 mai 2021, reclamanta a informat‑o prin e‑mail pe șefa sa de unitate că, „fără internet”, nu putea avea acces la serverul și la instrumentele informatice, dar că rămânea la dispoziție la domiciliul său pentru a răspunde oricărei instrucțiuni și putea fi contactată telefonic. Având în vedere acest e‑mail, DG Resurse Umane și Securitate a informat‑o pe reclamantă, la 19 mai 2021, că a fost considerată absentă nemotivat la data de 3 mai 2021 și că urma să i se deducă o zi din concediul său anual. La 16 iulie 2021, reclamanta a formulat o reclamație împotriva acestei decizii.

II.    Concluziile părților

14      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, constatarea nelegalității articolului 71 din statut pe care se întemeiază decizia de respingere a reclamației;

–        cu titlu subsidiar, anularea deciziei de respingere a reclamației;

–        în consecință, obligarea Comisiei la:

–        plata sumei de 51,89 euro cu titlu de rambursare a cheltuielilor profesionale;

–        acordarea, în cadrul telemuncii, a accesului la internet pentru uz profesional prin orice mijloace;

–        plata sumei de 10 000 de euro pentru repararea diverselor prejudicii;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

15      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

16      Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

III. În drept

A.      Cu privire la primul capăt de cerere

17      Prin intermediul primului capăt de cerere, formulat cu titlu principal, reclamanta solicită Tribunalului să declare nelegalitatea articolului 71 din statut. Ea invocă, în acest scop, o excepție de nelegalitate împotriva acestui articol care prevede că funcționarul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le‑a efectuat cu ocazia, printre altele, a exercitării atribuțiilor sale, în condițiile stabilite în anexa VII la același statut.

18      Or, acest capăt de cerere, având un caracter autonom în raport cu celelalte capete de cerere, trebuie să fie respins pentru necompetență, întrucât articolul 270 TFUE și articolele 90 și 91 din statut nu conferă instanței Uniunii competența de a face declarații în drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 2018, SE/Consiliul, T‑231/17, nepublicată, EU:T:2018:3, punctul 63 și jurisprudența citată).

B.      Cu privire la al doilea capăt de cerere

1.      Cu privire la obiectul și la admisibilitatea celui de al doilea capăt de cerere

19      Prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, reclamanta solicită Tribunalului anularea deciziei de respingere a reclamației.

20      Cu toate acestea, astfel cum a susținut Comisia, potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate în mod formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au ca efect, în cazul în care această decizie este lipsită de caracter autonom, sesizarea Tribunalului cu privire la actul împotriva căruia a fost introdusă reclamația (a se vedea Hotărârea din 13 ianuarie 2021, ZR/EUIPO, T‑610/18, nepublicată, EU:T:2021:5, punctul 24 și jurisprudența citată).

21      Cu toate acestea, în speță, este necesar să se constate că decizia de respingere a reclamației este efectiv lipsită de conținut autonom și că, prin urmare, nu este necesară pronunțarea în mod specific cu privire la aceasta. Astfel, AIPN a statuat, desigur, în această decizie, cu privire la cererea de rambursare a costului care depășește suma forfetară a abonamentului reclamantei și cu privire la punerea la dispoziția acesteia a unui mijloc de acces la internet. Totuși, chiar OIB, în decizia sa din 18 decembrie 2020, luase deja poziție, pe de o parte, cu privire la rambursarea în discuție și, pe de altă parte, cu privire la acordarea unui echipament constând într‑o cheie USB 4G, pe care reclamanta îl menționase în e‑mailul său din 7 decembrie 2020 (a se vedea punctul 8 de mai sus).

22      Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, reclamanta solicită anularea deciziei OIB din 18 decembrie 2020 de respingere a cererii sale având ca obiect, pe de o parte, rambursarea sumei de 51,89 euro, prezentată drept cheltuieli profesionale efectuate ca urmare a regimului de telemuncă la care a fost obligată, și, pe de altă parte, obținerea unei chei USB 4G (denumită în continuare „decizia atacată”).

23      De asemenea, Comisia susține că al doilea capăt de cerere nu ar fi admisibil în măsura în care urmărește anularea deciziei PMO din 14 iulie 2021 prin care s‑a refuzat admiterea cererii reclamantei din 21 aprilie 2021 în vederea obținerii unui volum de acces la internet pentru uz profesional, întrucât nu ar fi fost precedat de o reclamație.

24      Cu toate acestea, după cum rezultă din cuprinsul punctului 21 de mai sus, reclamanta a formulat deja în esență această cerere de acces și OIB, în decizia atacată, apoi AIPN, în decizia de respingere a reclamației, s‑au pronunțat asupra acesteia. Decizia PMO din 14 iulie 2021 (a se vedea punctul 12 de mai sus) este de altfel motivată prin caracterul redundant al cererii din 21 aprilie 2021.

25      În aceste condiții, al doilea capăt de cerere trebuie interpretat în sensul că vizează anularea deciziei atacate, inclusiv în ceea ce privește refuzul de a‑i acorda reclamantei acces la internet în scop profesional. Prin urmare, acest capăt de cerere este admisibil.

2.      Cu privire la motivele invocate în susținerea celui de al doilea capăt de cerere

26      În susținerea concluziilor privind anularea deciziei atacate, reclamanta invocă cinci motive, întemeiate, primul, pe o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 71 din statut și a anexei VII la statut, al doilea, formulat cu titlu subsidiar, pe încălcarea acestui articol, al treilea, pe nerespectarea obligației de solicitudine și a dreptului la bună administrare, al patrulea, pe încălcarea principiului nediscriminării și al cincilea, pe încălcarea articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

a)      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 71 și a anexei VII la statut

1)      Cu privire la admisibilitatea primului motiv

27      Parlamentul invocă două cauze de inadmisibilitate împotriva excepției de nelegalitate îndreptate împotriva articolului 71 din statut și a anexei VII la statut. Prima cauză este întemeiată pe modul imprecis de formulare a primului motiv și a doua, pe ignorarea caracterului incident al excepțiilor de nelegalitate.

28      Este necesar să se arate în această privință că, potrivit articolului 142 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, intervenția poate avea ca obiect numai susținerea, în tot sau în parte, a concluziilor uneia dintre părțile principale. În plus, potrivit articolului 142 alineatul (3) din acest regulament, intervenientul ia litigiul în starea în care se află în momentul intervenției sale.

29      Rezultă din aceste dispoziții că o parte a cărei cerere de intervenție în susținerea pârâtului este admisă nu are calitate procesuală activă pentru a invoca o cauză de inadmisibilitate care nu a fost formulată de pârât în concluziile sale (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctul 67 și jurisprudența citată).

30      Prin urmare, Parlamentul nu are calitatea de a invoca cele două cauze de inadmisibilitate amintite la punctul 27 de mai sus, astfel încât Tribunalul nu este obligat să răspundă în mod explicit la acestea pe fond.

31      Cu toate acestea, dat fiind că, în conformitate cu articolul 129 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând să examineze din oficiu, după ascultarea părților principale, cauzele de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică, este necesar în speță să se procedeze, în interesul bunei administrări a justiției, la examinarea acestor cauze de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90, EU:C:1993:111, punctul 23, și Hotărârea din 19 septembrie 2018, HH Ferries și alții/Comisia, T‑68/15, EU:T:2018:563, punctul 41 (nepublicată)].

i)      Cu privire la prima cauză de inadmisibilitate, întemeiată pe imprecizia primului motiv

32      În memoriul său în intervenție, Parlamentul arată că excepția de nelegalitate invocată de reclamantă este imprecisă, în măsura în care aceasta susține doar că articolul 71 din statut coroborat cu anexa VII la acesta ar fi „deosebit de problematic” în ceea ce privește o eventuală rambursare a cheltuielilor prin faptul că nu prevede nicio modalitate de îndeplinire a atribuțiilor în regim de telemuncă. Parlamentul ar avea dificultăți în a stabili în ce constă această problemă și nelegalitatea invocată de reclamantă.

33      În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, orice cerere introductivă trebuie să indice obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate.

34      În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, această expunere sumară a motivelor formulate de reclamantă trebuie să fie suficient de clară și precisă pentru a permite pârâtei să își pregătească apărarea, iar instanței competente să se pronunțe asupra acțiunii (Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard și alții/Comisia, C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 41).

35      În speță, prin excepția de nelegalitate invocată, reclamanta critică articolul 71 și anexa VII la statut, în măsura în care aceste dispoziții nu ar prevedea rambursarea cheltuielilor profesionale pe care agenții sunt obligați să le efectueze în regimul de telemuncă. Reclamanta deduce de aici, în primul rând, că dispozițiile menționate nu sunt adaptate situației economice și sanitare ce rezultă din pandemia de COVID-19 și, în al doilea rând, că această lacună conferă un avantaj financiar unei anumite categorii de funcționari.

36      În acest context, trebuie reamintit că enunțarea motivelor unei acțiuni nu este legată de terminologia și de enumerarea din Regulamentul de procedură, în particular din articolul 76 litera (d). Prin urmare, conținutul motivelor, iar nu încadrarea lor în drept, poate fi suficient, cu condiția ca motivele respective să rezulte din cererea introductivă cu suficientă claritate [a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2021, Enosi Mastichoparagogon Chiou/EUIPO (MASTIHACARE), T‑60/20, nepublicată, EU:T:2021:629, punctul 50 și jurisprudența citată].

37      Având în vedere această jurisprudență, trebuie să se statueze că primul motiv, întemeiat pe nelegalitatea articolului 71 și al anexei VII la statut, este suficient de precis prin faptul că se invocă în conținutul său, prin intermediul primului argument, neadaptarea dispozițiilor la circumstanțele legate de criza pandemiei de COVID-19. De altfel, Comisia, Consiliul și chiar Parlamentul au putut răspunde pe fond cu privire la excepția de nelegalitate în cauză.

38      În schimb, primul motiv este lipsit de precizie în ceea ce privește al doilea argument al reclamantei, întemeiat pe o fracționare a egalității de tratament între funcționari.

39      Într‑adevăr, cererea introductivă trebuie să explice în ce constă motivul pe care se întemeiază acțiunea, astfel încât simpla enunțare abstractă nu răspunde cerințelor Regulamentului de procedură (a se vedea Hotărârea din 11 septembrie 2014, Gold East Paper și Gold Huasheng Paper/Consiliul, T‑444/11, EU:T:2014:773, punctul 93 și jurisprudența citată).

40      De asemenea, fiind vorba despre un motiv întemeiat pe o încălcare a principiului egalității, rezultă din jurisprudența constantă că respectivul principiu impune ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situațiile diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv [a se vedea Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctele 54 și 55 și jurisprudența citată].

41      De asemenea, în prezența unor norme statutare precum cele în litigiu și ținând seama de puterea largă de apreciere de care dispune legiuitorul Uniunii, în speță, principiul egalității de tratament nu este încălcat decât în cazul în care se face o diferență arbitrară sau vădit inadecvată în raport cu obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea Ordonanța din 29 noiembrie 2021, Bergallou/Consiliul, T‑521/16, nepublicată, EU:T:2021:854, punctul 80 și jurisprudența citată).

42      Prin urmare, în cadrul unui motiv întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament, în conformitate cu normele generale care guvernează sarcina probei și cu prezumția de legalitate aplicabilă actelor Uniunii, revine, în principiu, reclamantei sarcina de a prezenta elementele care să demonstreze că a fost tratată în mod diferit față de alte persoane care se află într‑o situație comparabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, Morte Navarro/Parlamentul, T‑280/09, nepublicată, EU:T:2013:279, punctul 48, și Hotărârea din 10 iunie 2020, Spliethoff’s Bevrachtingskantoor/Comisia, T‑564/15 RENV, nepublicată, EU:T:2020:252, punctul 97) și, dat fiind că legiuitorul dispune de o putere largă de apreciere, că această diferență este arbitrară sau vădit inadecvată.

43      Or, în speță, reclamanta nu a identificat, în cadrul primului motiv astfel cum figurează în cererea introductivă, nici avantajele financiare pe care le vizează, nici categoriile de funcționari care ar trebui să fie comparate și, cu atât mai puțin, elementele din care ar rezulta că diferențierea invocată ar fi arbitrară sau vădit inadecvată pentru a fi îndeplinite astfel cerințele articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură în cadrul unui motiv întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament prin articolul 71 și prin anexa VII la statut.

44      Desigur, reclamanta invocă articolul 1d alineatul (5) din statut, care prevede o adaptare a sarcinii probei, în sensul că revine instituției sarcina de a dovedi că nu a existat o încălcare a principiului egalității de tratament, din moment ce un funcționar care se consideră lezat prin nerespectarea acestui principiu în privința sa dovedește fapte care permit să se prezume existența unei discriminări directe sau indirecte.

45      Cu toate acestea, Consiliul arată în mod întemeiat că această dispoziție nu este aplicabilă atunci când este în discuție o pretinsă încălcare a principiului egalității de tratament prin statutul însuși, întrucât rezultă din alineatul (1) al articolului 1d, la care face trimitere alineatul (5), că nerespectarea principiului egalității vizat este cea care rezultă din „punerea în aplicare” a statutului.

46      Este adevărat că, în cererea introductivă, reclamanta invocă un alt motiv, al patrulea, întemeiat de asemenea pe încălcarea principiului nediscriminării, și că aceasta critică în cuprinsul ei diferența de tratament ce rezultă din faptul că funcționarii care nu pot achita costurile de achiziționare a echipamentelor de birou, rambursabile în temeiul Orientărilor privind telemunca, sunt dezavantajați în raport cu ceilalți, chiar dacă aceștia din urmă ar efectua de asemenea cheltuieli profesionale.

47      Cu toate acestea, Tribunalul nu poate fi obligat ca, din cauza lipsei de rigoare a reclamantei, să reconstituie corelația juridică considerată a fi justificarea unui motiv prin reunirea diferitor elemente separate din cererea introductivă, cu riscul de a reconstrui acest motiv, prin conferirea unui conținut pe care reclamanta nu l‑a avut în vedere. O decizie diferită ar fi contrară, în același timp, bunei administrări a justiției, principiului disponibilității, precum și dreptului la apărare al pârâtei [Hotărârea din 2 aprilie 2019, Fleig/SEAE, T‑492/17, EU:T:2019:211, punctul 44 (nepublicată)].

48      În sfârșit, în replica sa și în observațiile sale cu privire la memoriul în intervenție al Parlamentului, reclamanta a menționat măsurile adoptate de această instituție și de Consiliul Economic și Social European (CESE) în favoarea funcționarilor respectivi, precum și avantajele de care ar beneficia funcționarii Comisiei care dispun de un telefon de serviciu.

49      Cu toate acestea, la examinarea conformității cererii introductive cu cerințele articolului 76 din Regulamentul de procedură, conținutul replicii sau al altor înscrisuri ulterioare este lipsit de relevanță. În special, admisibilitatea motivelor și a argumentelor invocate în replică cu titlu de dezvoltare a motivelor formulate în cererea introductivă, recunoscută de jurisprudență, nu poate fi invocată în scopul de a atenua o încălcare, intervenită la introducerea acțiunii, a cerințelor articolului menționat, fără riscul de a goli de orice conținut această încălcare (Hotărârea din 12 decembrie 2018, Deutsche Umwelthilfe/Comisia, T‑498/14, nepublicată, EU:T:2018:913, punctul 49). Rezultă că motivele și argumentele invocate în acest context sunt tardive și, în lipsa unei justificări, precum în speță, sunt inadmisibile.

50      Prin urmare, trebuie să se considere că primul motiv al cererii introductive permitea Comisiei și intervenientelor în susținerea sa să se apere, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acestuia, dar numai în măsura în care reclamanta denunță în cuprinsul acestuia caracterul inadecvat al articolului 71 și al anexei VII la statut în împrejurările ce rezultă din pandemia de COVID-19.

ii)    Cu privire la a doua cauză de inadmisibilitate, întemeiată pe ignorarea caracterului incident al excepțiilor de nelegalitate

51      Parlamentul susține că motivele care nu se întemeiază pe excepția de nelegalitate care pune în discuție articolul 71 și anexa VII la statut sunt prezentate doar cu titlu subsidiar și că o astfel de abordare încalcă caracterul incident al unei excepții de nelegalitate.

52      Cu toate acestea, trebuie amintit că acest caracter incident al excepției de nelegalitate semnifică faptul că posibilitatea de a invoca inaplicabilitatea unui act cu caracter general în temeiul articolului 277 TFUE nu constituie un drept la acțiune autonom și nu poate fi exercitată în lipsa unui drept la acțiune principal (a se vedea Ordonanța din 16 mai 2019, ITSA/Comisia, T‑396/18, nepublicată, EU:T:2019:342, punctul 39 și jurisprudența citată). În schimb, niciun element din acest articol nu împiedică invocarea excepției de nelegalitate cu titlu principal, iar a celorlalte motive doar cu titlu subsidiar.

iii) Concluzie cu privire la admisibilitatea primului motiv

53      Având în vedere cele ce precedă, primul motiv este inadmisibil întrucât reclamanta invocă în cadrul acestuia pretinsul caracter discriminatoriu al articolului 71 și al anexei VII la statut. În schimb, acesta este admisibil în măsura în care reclamanta susține că dispozițiile menționate nu ar fi adaptate împrejurărilor ce rezultă din pandemia de COVID-19.

2)      Cu privire la fondul primului motiv

54      Astfel cum s‑a arătat la punctul 35 de mai sus, reclamanta susține că articolul 71 și anexa VII la statut nu sunt adaptate situației economice și sanitare mondiale ce rezultă din pandemia de COVID-19, în măsura în care aceste dispoziții nu prevăd rambursarea cheltuielilor profesionale pe care funcționarii sunt obligați să le efectueze în regimul de telemuncă.

55      Cu toate acestea, este necesar să se observe că legiuitorul nu putea să prevadă pandemia de COVID-19 și necesitatea, pentru a face față acesteia, de a organiza un regim de telemuncă atunci când a modificat ultima dată conținutul statutului prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 (JO 2013, L 287, p. 15). De altfel, în replica sa, reclamanta este de acord cu acest lucru.

56      Totuși, la pagina 5 din Comunicarea COM(2010) 543 final din 8 octombrie 2010 către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, intitulată „Reglementarea inteligentă în cadrul Uniunii Europene”, Comisia a subliniat printre altele avantajele unei evaluări ex post a legislației ca fiind parte integrantă dintr‑o „reglementare inteligentă”. Astfel, aceasta a considerat că „bilanțurile calității” trebuiau să permită să se evalueze dacă cadrul normativ al unui domeniu de acțiune este adaptat obiectivului său și, în caz contrar, ceea ce ar trebui modificat, scopul fiind în special identificarea sarcinilor excesive, a incoerențelor și a măsurilor caduce sau ineficiente.

57      De asemenea, la paginile 9 și 11 din Comunicarea COM(2019) 178 final din 15 aprilie 2019 către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, intitulată „Ameliorarea reglementării: evaluarea și menținerea angajamentului nostru”, Comisia a amintit că evaluarea ex post este unul dintre pilonii fundamentali ai unei legislații mai bune, întrucât permite să se verifice dacă aceasta rămâne relevantă, adaptată finalității sale și de natură să furnizeze rezultatele urmărite de legiuitor și preconizate de destinatarii săi.

58      Mai mult, potrivit jurisprudenței, obligația oricărui legiuitor este, pe de o parte, de a verifica, dacă nu permanent, cel puțin periodic, că normele pe care le‑a stabilit mai răspund nevoilor pentru care au fost concepute și, pe de altă parte, de a modifica sau chiar de a abroga normele care și‑au pierdut orice justificare și nu mai sunt adecvate contextului nou în care trebuie să își producă efectele (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2012, Lebedef și alții/Comisia, F‑110/11, EU:F:2012:174, punctul 40 și concluziile citate; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Schrems, C‑362/14, EU:C:2015:650, punctul 76).

59      Legiuitorul dispune totuși de o marjă largă de manevră în cadrul verificării caracterului adecvat al regulilor la nevoi și, după caz, pentru adaptarea statutului și pentru modificarea drepturilor și a obligațiilor funcționarilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2007, Wils/Parlamentul, F‑105/05, EU:F:2007:128, punctul 126).

60      Cu toate acestea, reclamanta nu prezintă niciun argument și cu atât mai puțin probe suficiente care să demonstreze în mod vădit, ținând seama de această putere largă de apreciere a legiuitorului, neadaptarea articolului 71 și a anexei VII la statut pe care o deplânge reclamanta și obligația pe care ar fi avut‑o, prin ipoteză, legiuitorul de a modifica aceste dispoziții.

61      În plus, chiar presupunând că se impune rambursarea cheltuielilor profesionale efectuate ca urmare a unui regim de telemuncă, trebuie să se țină seama de faptul că, potrivit articolului 336 TFUE, modificarea statutului implică adoptarea unui regulament de către Parlament și de către Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară descrisă la articolul 294 din același tratat, după consultarea celorlalte instituții interesate. În plus, articolul 294 alineatul (2) TFUE prevede că procedura legislativă debutează prin prezentarea unei propuneri a Comisiei. Or, elaborarea unei astfel de propuneri necesită ea însăși mai multe etape, independent chiar de consultările sus‑menționate.

62      Având în vedere complexitatea acestui proces, termenele lungi de punere în aplicare a procesului de îmbunătățire a legislației care decurg și contextul restricțiilor de urgență necesare pentru a face față pandemiei de COVID-19 la data la care a fost adoptată decizia atacată, care trebuie luate în considerare pentru aprecierea legalității acesteia, nu se poate reproșa instituțiilor Uniunii că nu au modificat statutul în cursul pandemiei menționate.

63      Această critică poate fi adresată cu atât mai puțin legiuitorului cu cât trebuie să se țină seama de măsurile adoptate în regim de urgență de instituțiile și de alte organisme ale Uniunii. Astfel, Comisia a adoptat de îndată Orientările privind telemunca, ce au prevăzut rambursarea costurilor de achiziționare a echipamentelor de birou pentru personalul său.

64      Este adevărat că reclamanta susține, în cadrul celui de al patrulea motiv, că aceste orientări sunt discriminatorii. Totuși, acest motiv trebuie respins, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 99-108 de mai jos.

65      În aceste condiții, primul motiv, întemeiat pe o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 71 și a anexei VII la statut, trebuie respins.

b)      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat, cu titlu subsidiar, pe încălcarea articolului 71 din statut

66      Reclamanta susține că, justificând decizia de respingere a reclamației prin motivul că articolul 71 și anexa VII la statut nu prevăd rambursarea cheltuielilor de internet și de telefonie, AIPN, pe de o parte, a ignorat finalitatea acestor dispoziții, care ar fi de a evita ca funcționarii să suporte singuri cheltuielile efectuate cu titlu profesional, și, pe de altă parte, a neglijat faptul că dispozițiile menționate nu au un caracter limitativ, după cum ar reieși din decizia secretarului general al CESE din 9 iunie 2021 de alocare în favoarea personalului respectivului comitet a unei indemnizații lunare pentru acoperirea costurilor generate de regimul de telemuncă (denumită în continuare „Decizia CESE din 9 iunie 2021”).

67      Cu toate acestea, deși obiectivul articolului 71 din statut este de a evita suportarea de către funcționari a propriilor cheltuieli efectuate în legătură cu exercitarea atribuțiilor lor (Hotărârea din 18 noiembrie 2015, FH/Parlamentul, F‑26/15, EU:F:2015:137, punctul 32), rambursarea cheltuielilor este datorată în condițiile stabilite în anexa VII la statut, conform modului său de redactare. Or, această anexă enumeră în mod exhaustiv prestațiile financiare rambursabile. Prin urmare, decizia de respingere a reclamației a putut să se întemeieze în mod valabil pe împrejurarea, printre altele, că articolul 71 din statut nu permitea admiterea cererilor reclamantei.

68      În plus, articolul 71 și anexa VII la statut, ca orice dispoziție de drept al Uniunii care conferă dreptul la prestații financiare, trebuie interpretate în mod strict (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2017, Comisia/RN, T‑695/16 P, nepublicată, EU:T:2017:520, punctul 54 și jurisprudența citată).

69      În special, pretinsa „interpretare teleologică”, al cărei obiect ar trebui să îl facă articolul 71, potrivit reclamantei, contravine voinței legiuitorului. Prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a statutului, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii (JO 2004, L 124, p. 1), acesta a intenționat, într‑adevăr, să raționalizeze diversele indemnizații și alocații existente la acea dată, după cum se subliniază în considerentul (26) al regulamentului menționat și după cum observă Consiliul.

70      În plus, contrar celor susținute de reclamantă, nici Decizia CESE din 9 iunie 2021, nici, de altfel, Orientările privind telemunca adoptate de Comisie nu contrazic caracterul limitativ al articolului 71 și al anexei VII la statut.

71      Într‑adevăr, principiul unicității funcției publice, astfel cum este prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din Tratatul de la Amsterdam, presupune, desigur, că funcționarii tuturor instituțiilor Uniunii sunt supuși unui statut unic. Totuși, acest principiu nu implică faptul că instituțiile trebuie să utilizeze în mod identic puterea de apreciere care le este recunoscută prin statut. Dimpotrivă, în gestionarea personalului lor, acestea din urmă se bucură, în calitate de angajatori, de principiul autonomiei (Hotărârea din 18 septembrie 2013, Scheidemann/Comisia, F‑76/12, EU:F:2013:132, punctul 26, și Hotărârea din 21 ianuarie 2014, Van Asbroeck/Parlamentul, F‑102/12, EU:F:2014:4, punctul 29).

72      Rezultă că, deși funcționarilor și agenților Uniunii trebuie să li se aplice în același mod articolul 71 și anexa VII la statut, principiul autonomiei poate justifica în mod valabil diferențele dintre măsurile limitate adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii pentru a evita ca membrii personalului lor să suporte singuri cheltuielile efectuate în exercitarea atribuțiilor lor în regimul de telemuncă. Această considerație este corectă cu atât mai mult cu cât măsurile menționate au trebuit să fie adoptate în regim de urgență în împrejurările excepționale legate de regimul de telemuncă generalizat și obligatoriu impus de statele membre pentru a face față pandemiei de COVID-19.

73      Rezultă că al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 71 din statut, trebuie respins.

c)      Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine și a dreptului la bună administrare

74      Reclamanta pretinde că, prin adoptarea deciziei de respingere a reclamației, AIPN nu și‑a respectat obligația de solicitudine și dreptul la bună administrare prin faptul că majorarea consumului său de date de internet ar fi fost cauzată de instalarea diverselor programe profesionale și de efectuarea de formări online, iar Comisia ar fi negat impactul economic al telemuncii asupra situației sale personale, dezechilibrând astfel relațiile sale cu Uniunea.

75      Obligația de solicitudine presupune în special ca, atunci când decide cu privire la situația unui membru al personalului său, autoritatea să ia în considerare toate elementele care pot duce la adoptarea deciziei și ca, procedând astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și de cel al persoanei interesate (Hotărârea din 28 mai 1980, Kuhner/Comisia, 33/79 și 75/79, EU:C:1980:139, punctul 22, și Hotărârea din 7 noiembrie 2019, WN/Parlamentul, T‑431/18, nepublicată, EU:T:2019:781, punctul 105). Ea este astfel o expresie particulară a principiului bunei administrări și în special a obligației impuse autorității de a efectua o examinare completă și detaliată a situației înainte de a lua o decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 mai 2016, GW/Comisia, F‑111/15, EU:F:2016:122, punctul 40).

76      După cum sugerează reclamanta, obligația de solicitudine reflectă, așadar, echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce pe care statutul le‑a creat în relațiile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public (Hotărârea din 17 ianuarie 2017, LP/Europol, T‑719/15 P, nepublicată, EU:T:2017:7, punctul 60). Cu toate acestea, ca expresie a acestui echilibru, obligația de solicitudine nu poate în niciun caz obliga administrația să acționeze împotriva dispozițiilor aplicabile și, în special, nu o poate determina să confere unei dispoziții a Uniunii un efect ce ar fi contrar termenilor clari și preciși ai acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2004, Di Marzio/Comisia, T‑14/03, EU:T:2004:59, punctul 100, și Hotărârea din 29 aprilie 2020, CV și alții/Comisia, T‑496/19, nepublicată, EU:T:2020:163, punctul 50).

77      Prin urmare, din moment ce obligația de a rambursa cheltuielile de consum de date de internet care ar fi cauzate de regimul de telemuncă ar contraveni caracterului limitativ al articolului 71 și al anexei VII la statut (a se vedea punctul 67 de mai sus), reclamanta nu poate invoca obligația de solicitudine pentru a obține rambursarea acestor cheltuieli.

78      De altfel, legiuitorul Uniunii a ținut deja seama de situația anumitor funcționari, printre care figurează și reclamanta, pentru ca aceștia să beneficieze de reducerea de impozit de 10 % pentru acoperirea cheltuielilor profesionale, care este prevăzută la articolul 3 alineatul (4) din Regulamentul nr. 260/68.

79      De asemenea, însăși Comisia a dat dovadă de solicitudine în Orientările privind telemunca prevăzând rambursarea, în anumite condiții, a costurilor de achiziție a echipamentelor de birou.

80      Sub rezerva respectării principiului egalității, care va fi examinat în cadrul celui de al patrulea motiv, faptul că această formă de intervenție nu corespunde voinței reclamantei nu este suficient pentru a se trage concluzia că s‑a încălcat obligația de solicitudine.

81      Într‑adevăr, ținând seama de puterea largă de apreciere de care dispune administrația în gestionarea personalului său, instanța Uniunii nu poate, în temeiul obligației de solicitudine, decât să examineze dacă administrația s‑a menținut în limite rezonabile și nu și‑a folosit puterea de apreciere în mod vădit eronat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 decembrie 2013, ETF/Schuerings, T‑107/11 P, EU:T:2013:624, punctele 102 și 103).

82      Cu toate acestea, trebuie să se observe că, din Orientările privind telemunca, reiese că Comisia a optat pentru rambursarea cheltuielilor efectuate pentru achiziționarea echipamentelor de birou, pentru ca funcționarii și agenții săi să beneficieze de condiții de muncă conforme normelor de sănătate și de securitate adecvate și echivalente cu cele dintr‑un birou, fapt ce constituie în mod vădit expresia unei solicitudini.

83      Cu titlu suplimentar, trebuie amintit că, în ceea ce privește rambursarea pretinselor cheltuieli, s‑a statuat că, în conformitate cu principiile care guvernează sarcina probei, în lipsa unei dispoziții din care ar rezulta că se presupune că au fost efectuate cheltuieli, revine funcționarului sarcina de a face dovada că a suportat efectiv costuri direct legate de atribuțiile sale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 iulie 2000, Skrzypek/Comisia, T‑134/99, EU:T:2000:184, punctul 81).

84      Cu toate acestea, reclamanta se limitează la a susține că acea creștere a consumului său de date de internet în cursul lunii octombrie 2020 și depășirea plafonului de 100 Go până la concurența a 137,434 Go care i‑a adus o facturare suplimentară ar rezulta din instalarea și din utilizarea în scopuri profesionale ale unor programe precum Skype for business, Webex sau Teams, precum și din efectuarea de formări online.

85      Totuși, împrejurarea că, în mare parte, consumul de date de internet al reclamantei în luna octombrie 2020 era concentrat pe patru zile lucrătoare nu este în sine suficientă pentru a dovedi că depășirea sumei forfetare lunare ar fi fost cauzată de o utilizare în scop profesional. Dovada caracterului profesional al cheltuielilor în discuție este cu atât mai puțin făcută cu cât din documentele depuse de reclamanta însăși reiese că, în niciun alt moment în care telemunca era regula, aceasta nu a avut un consum de date de internet peste plafonul de 100 Go corespunzător sumei sale forfetare.

86      Prin urmare, informațiile furnizate de reclamantă nici măcar nu permit să se considere dovedit faptul că depășirea sumei sale forfetare pentru consumul de internet ar fi cauzată de telemuncă și cu atât mai puțin că, prin refuzul de a ține seama de aceasta, Comisia ar fi putut să încalce obligația sa de solicitudine și principiul bunei administrări.

87      În sfârșit, deși nu se contestă că operatorul reclamantei i‑a facturat suma de 1,89 euro pentru două apeluri telefonice efectuate în luna septembrie 2020 la serviciul de asistență informatică și la DG Informatică a Comisiei, nici refuzul de a rambursa această sumă nu poate fi considerat o încălcare a obligației de solicitudine având în vedere cuantumul redus al acesteia și măsurile descrise la punctele 78 și 79 de mai sus.

88      Astfel, al treilea motiv trebuie respins.

d)      Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării

89      Reclamanta arată că AIPN a justificat decizia de respingere a reclamației prin Orientările privind telemunca. Or, acestea ar crea o primă discriminare între funcționarii Comisiei care dispun de mijloace financiare suficiente pentru a suporta costul echipamentelor de birou și cei care nu au aceste mijloace și care nu pot obține rambursarea altor cheltuieli profesionale. Acestea ar da naștere chiar la o a doua discriminare având în vedere avantajul de care beneficiază funcționarii și agenții CESE prin Decizia CESE din 9 iunie 2021.

1)      Cu privire la admisibilitatea celui de al patrulea motiv

90      Comisia susține că al patrulea motiv este inadmisibil, întrucât nu a fost invocat în reclamație.

91      Trebuie amintit în această privință că articolele 90 și 91 din statut condiționează admisibilitatea unei acțiuni introduse de un funcționar împotriva instituției de care aparține de desfășurarea în mod statutar a procedurii administrative prealabile.

92      În acest context, regula concordanței dintre reclamație și cererea introductivă subsecventă, la care face aluzie Comisia, impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca un motiv invocat în fața instanței Uniunii să fi fost invocat deja în cadrul procedurii precontencioase, pentru ca AIPN să fi fost în măsură să cunoască criticile pe care persoana interesată le formulează împotriva deciziei atacate (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2013, Comisia/Moschonaki, T‑476/11 P, EU:T:2013:557, punctul 71 și jurisprudența citată).

93      În speță, reclamanta a invocat în reclamația sa o încălcare a principiului egalității. Aceasta a comparat, pe de o parte, în ceea ce privește comunicațiile telefonice, „înalta ierarhie”, care dispune de telefoane de serviciu, cu ceilalți funcționari, care trebuie să își plătească comunicările profesionale și, pe de altă parte, în ceea ce privește datele de internet, pe cei care, în funcție de contractele încheiate cu furnizorii lor de acces la internet, dispun de un volum mare de date și de o viteză de procesare ridicată cu cei care nu beneficiază de asemenea avantaje.

94      Astfel, încălcarea principiului egalității a fost într‑adevăr invocată în reclamație, dar dintr‑o perspectivă diferită de cea pe care se întemeiază al patrulea motiv al cererii introductive.

95      Cu toate acestea, trebuie amintit că articolul 91 din statut nu are ca obiect să condiționeze, în mod riguros și definitiv, eventuala etapă contencioasă, din moment ce acțiunea contencioasă nu modifică nici cauza, nici obiectul reclamației. În această măsură, capetele de cerere pot fi dezvoltate în fața instanței Uniunii prin prezentarea unor motive și argumente care nu figurează neapărat în reclamație, în măsura în care au o legătură strânsă cu aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2013, Comisia/Moschonaki, T‑476/11 P, EU:T:2013:557, punctele 73 și 76, și Hotărârea din 2 martie 2017, DI/EASO, T‑730/15 P, EU:T:2017:138, punctele 65 și 66).

96      În aceste condiții, trebuie să se constate că împrejurarea că reclamanta a menționat în mod explicit, pentru prima dată, în cererea sa introductivă o diferență de tratament între cei care dispun și cei care nu dispun de mijloacele financiare necesare pentru suportarea costului echipamentelor de birou nu modifică nici cauza, nici obiectul reclamației.

97      În plus, nu i se poate reproșa reclamantei că nu a invocat în reclamația sa discriminarea dintre ea, în calitate de funcționar al Comisiei, și agenții CESE, din moment ce Decizia CESE din 9 iunie 2021 a intervenit după încheierea fazei precontencioase.

98      Rezultă că al patrulea motiv este admisibil.

2)      Cu privire la fondul celui de al patrulea motiv

99      Astfel cum s‑a arătat la punctul 40 de mai sus, principiul egalității impune ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situațiile diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

100    În speță, în primul rând, reclamanta reproșează Comisiei că nu a tratat în mod diferit funcționarii care nu dispun de mijloacele materiale necesare pentru a achiziționa echipamentele de birou, oferindu‑le posibilitatea de a obține rambursarea cheltuielilor de telefonie și a consumului de date de internet.

101    Reclamanta, care nu poate pleda pentru alți funcționari, are gradul AST 4 și beneficia de reducerea fiscală menționată la punctul 78 de mai sus, nu invocă însă niciun element de natură să dovedească faptul că se afla în imposibilitatea materială de a achita cheltuielile efectuate cu echipamentele de birou și că se afla, așadar, în situația defavorabilă pe care o reclamă. Astfel, ea nu demonstrează că a fost tratată precum funcționarii în măsură să achite aceste cheltuieli, deși se afla într‑o situație financiară diferită.

102    În plus, presupunând că o astfel de diferență de tratament este dovedită, reclamanta nu demonstrează în niciun caz că diferențierea în cauză ar fi arbitrară sau vădit inadecvată, în sensul jurisprudenței citate la punctul 41 de mai sus.

103    Dimpotrivă, astfel cum se arată în Orientările privind telemunca, măsura care permite rambursarea cheltuielilor legate de cumpărarea echipamentelor de birou era justificată de nevoia ca, în continuarea articolului 1e alineatul (2) din statut, telelucrătorii să fie ajutați să își îndeplinească sarcinile în condiții de muncă conforme cu normele de sănătate și de siguranță adecvate. În plus și așa cum sugerează Comisia, măsura se explică de asemenea prin preocuparea de a nu rambursa decât cheltuielile ale căror legături cu exercitarea atribuțiilor erau obiective.

104    În al doilea rând, reclamanta pretinde că a fost discriminată din cauza tratamentului mai favorabil acordat funcționarilor și agenților CESE.

105    Cu toate acestea, trebuie amintit (a se vedea punctul 71 de mai sus) că împrejurarea că toți funcționarii sunt supuși unui statut unic care nu înseamnă că instituțiile trebuie să utilizeze în mod identic puterea de apreciere care le este recunoscută prin statut, în condițiile în care, dimpotrivă, acestea din urmă beneficiază de principiul autonomiei în calitate de angajatori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 1997, Gimenez/Comitetul Regiunilor, T‑220/95, EU:T:1997:130, punctul 72, și Hotărârea din 21 ianuarie 2014, Van Asbroeck/Parlamentul, F‑102/12, EU:F:2014:4, punctul 29).

106    Or, în speță, Orientările privind telemunca adoptate de Comisie și Decizia CESE din 9 iunie 2021 sunt expresia principiului autonomiei în materie de tratament aplicabil funcționarilor lor în situația excepțională legată de pandemia de COVID‑19 (a se vedea punctul 72 de mai sus).

107    În consecință și în orice caz, aceste diferențe între măsurile adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii nu pot fi invocate în susținerea unui motiv întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2017, Schönberger/Curtea de Conturi, T‑688/15 P, nepublicată, EU:T:2017:76, punctul 187).

108    Din toate cele menționate anterior rezultă că al patrulea motiv trebuie respins.

e)      Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 7 din cartă

109    Reclamanta arată că a fost obligată să solicite Comisiei acordarea accesului la internet pentru a atenua costurile generate de punerea în aplicare a regimului de telemuncă obligatoriu și că decizia PMO din 14 iulie 2021 de respingere a cererii sale de acordare a accesului la internet constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții private și a domiciliului.

110    În temeiul articolului 7 din cartă, orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor. Cu toate acestea, dreptul consacrat la acest articol nu apare ca fiind o prerogativă absolută. Acesta poate face obiectul unor restrângeri în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Facebook Ireland și Schrems, C‑311/18, EU:C:2020:559, punctele 172 și 174 și jurisprudența citată).

111    În această privință, trebuie observat că, atunci când o măsură individuală este în discuție, precum în speță, existența sau inexistența unei restrângeri în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă trebuie evaluată în lumina impactului său real asupra persoanei în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2018, F, C‑473/16, EU:C:2018:36, punctele 52-54). În plus, nu poate exista o ingerință în exercitarea unui drept atunci când raportul dintre acesta și măsura în cauză este prea indirect sau prea aleatoriu pentru a fi luat în considerare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2018, Janoha și alții/Comisia, T‑517/16, nepublicată, EU:T:2018:874, punctele 72 și 73).

112    Or, în speță, reclamanta se limitează să susțină că, pentru a‑și exercita atribuțiile în telemuncă prin intermediul propriei conexiuni la internet, a fost obligată să încalce contractul pe care îl încheiase în scopuri private cu societatea VOO, în temeiul căruia accesul său la internet era limitat pentru uz privat și personal.

113    Totuși, reclamanta nu prezintă niciun element din care s‑ar putea deduce că societatea VOO ar interpreta contractul său în sensul că i‑ar interzice să utilizeze personal conexiunea la internet în exercitarea atribuțiilor sale și că această interdicție ar avea în mod inevitabil repercusiuni asupra dreptului său cu privire la respectarea vieții private și a domiciliului său. În această privință, Comisia menționează că nu a avut cunoștință de nicio plângere din partea furnizorilor de acces la internet cu privire la utilizarea de către clienții acestora a conexiunii la internet în contextul regimului de telemuncă, iar reclamanta nu prezintă nicio probă care să contrazică această afirmație.

114    Reclamanta susține, desigur, că un alt furnizor a pus în aplicare un program care să permită angajatorilor să contribuie financiar la costurile de internet ale salariaților lor pentru a acoperi perioadele de telemuncă ale acestora.

115    Cu toate acestea, Comisia arată în mod întemeiat că acest program este prezentat doar ca un „cadou” pe care angajatorii l‑ar oferi angajaților. Astfel, nu este decât o simplă opțiune, iar nu un mecanism care, potrivit acestui furnizor, ar fi esențial pentru respectarea obligațiilor contractuale de către clienții lor.

116    În aceste condiții, nu se poate considera că decizia atacată constituie o restrângere a dreptului reclamantei la respectarea vieții private și a domiciliului său.

117    Prin urmare, al cincilea motiv trebuie respins, precum și, în consecință, al doilea capăt de cerere în totalitate.

C.      Cu privire la al treilea capăt de cerere

118    Prin intermediul celui de al treilea capăt de cerere, reclamanta solicită Tribunalului obligarea Comisiei la plata sumei de 51,89 euro cu titlu de rambursare a cheltuielilor sale profesionale, la acordarea, în cadrul regimului de telemuncă, a accesului la internet pentru uz profesional și la plata sumei de 10 000 de euro pentru repararea diverselor prejudicii.

119    Întrucât reclamanta a formulat aceste cereri „ca urmare” a anulării deciziei atacate, este suficient să se constate că, al doilea capăt de cerere fiind respins, trebuie să se respingă și al treilea capăt de cerere.

120    Pe de altă parte, cererea de reparare a prejudiciului moral pe care reclamanta l‑ar fi suferit ca urmare a refuzurilor repetate de a i se acorda accesul la internet, a temerii de a suporta din nou singură cheltuielile profesionale și a faptului că aceasta a trebuit să părăsească Comisia pentru a nu fi penalizată la evaluare și la avansare este sortită respingerii.

121    Trebuie amintit în această privință că, potrivit jurisprudenței, orice prejudiciu trebuie să fie real și cert și că un prejudiciu pur ipotetic și nedeterminat nu dă naștere unui drept la reparare (Hotărârea din 3 decembrie 2015, CN/Parlamentul, T‑343/13, EU:T:2015:926, punctul 118). Partea care pune în discuție răspunderea Uniunii are obligația să facă dovada existenței sau a întinderii prejudiciului pe care îl invocă. Această obligație există chiar și în ceea ce privește prejudiciul moral. O simplă afirmație nesusținută de nicio probă este insuficientă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 2015, CN/Parlamentul, T‑343/13, EU:T:2015:926, punctele 119 și 121).

122    În speță, pentru a dovedi caracterul real al prejudiciului său moral, reclamanta a prezentat un certificat medical care o declară în incapacitate de muncă din data de 22 decembrie 2020, începând cu ora 14.30, până la data de 24 decembrie.

123    Totuși, acest certificat medical este izolat, succint și, în special, lipsit de orice anamneză. În plus, nu se coroborează cu niciun alt document ce ar permite ca scurta întrerupere a activității reclamantei să fie imputată pretinsului „șoc psihologic și fizic determinat de refuzul Comisiei de a furniza volumul de internet necesar pentru îndeplinirea activității sale profesionale”.

124    Reclamanta nu prezintă probe suplimentare în susținerea afirmației sale potrivit căreia ar fi fost obligată să părăsească Comisia pentru a nu fi penalizată la evaluare și la avansare. În această privință, simplul fapt că Comisia a considerat‑o ca fiind într‑o absență nejustificată la data de 3 mai 2021 și că, din acest motiv, i‑a dedus o zi din soldul zilelor sale de concediu anual (a se vedea punctul 13 de mai sus) nu constituie, în acest sens, nici măcar un început de dovadă.

125    În sfârșit, reclamanta solicită, fără succes, repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a pierderii respectivei zile de concediu pentru absență nemotivată atunci când a refuzat să utilizeze conexiunea privată la internet în scopuri profesionale.

126    Astfel cum susține Comisia, această cerere este inadmisibilă. Într‑adevăr, aceasta a fost formulată pentru prima dată în cererea introductivă și nu a făcut obiectul unei proceduri precontencioase complete și conforme cu articolele 90 și 91 din statut, într‑un context în care cauza directă a prejudiciului invocat nu rezultă din decizia atacată, ci din decizia DG Resurse Umane și Securitate din 19 mai 2021.

127    Prin urmare, al treilea capăt de cerere trebuie respins.

128    Având în vedere considerentele care precedă, reiese că acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

129    Conform articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

130    În speță, întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte atât propriile cheltuieli de judecată, cât și pe cele efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia.

131    Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Parlamentul și Consiliul suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      O obligă pe OE să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Comisia Europeană.

3)      Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.

Gervasoni

Madise

Frendo

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 septembrie 2022

Semnături


*      Limba de procedură: franceza.