CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 10 noiembrie 2016(1)
Cauza C‑568/15
Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs Frankfurt am Main e.V.
împotriva
comtech GmbH
[cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Stuttgart (Tribunalul Regional din Stuttgart, Germania)]
„Directiva 2011/83/UE – Protecția consumatorilor – Comunicare prin telefon – Exploatarea unei linii telefonice de către comerciant pentru a permite consumatorului să îl contacteze cu privire la un contract încheiat – Interdicția aplicării unui tarif superior tarifului de bază – Noțiunea «tarif de bază»”
I – Introducere
1. În prezenta cauză, Curtea este chemată să furnizeze lămuriri în cadrul protecției consumatorilor, în special în ceea ce privește comunicările prin telefon și, mai precis, punerea la dispoziție de către un comerciant a unei linii telefonice de servicii postvânzare la solicitarea clienților săi.
2. Întrebările preliminare adresate privesc interpretarea noțiunii „tarif de bază” în sensul articolului 21 din Directiva 2011/83/UE(2), în condițiile în care directiva însăși nu cuprinde o definiție a acestei noțiuni. Prin urmare, prezenta cauză oferă Curții ocazia de a se pronunța, pentru prima dată, cu privire la interpretarea acestui articol și în special a noțiunii „tarif de bază” care figurează în cadrul acestui articol.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
3. Articolul 4 din Directiva 2011/83, intitulat „Nivelul de armonizare”, are următorul cuprins:
„Dacă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor internă dispoziții diferite de cele stabilite în prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai mult sau mai puțin stricte, pentru a asigura un nivel diferit de protecție a consumatorilor.”
4. Articolul 6 din această directivă, intitulat „Cerințe de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale”, prevede la alineatul (1) următoarele:
„(1) Înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze consumatorului următoarele informații în mod clar și inteligibil:
[…]
(f) costul de utilizare a mijloacelor de comunicare la distanță în vederea încheierii contractului, atunci când este calculat pe baza unui alt tarif decât tariful de bază;
[…]”
5. Potrivit articolului 21 din această directivă, intitulat „Comunicarea prin telefon”:
„Statele membre se asigură că, în cazul în care un comerciant operează o linie telefonică în vederea contactării sale prin telefon cu privire la contractul încheiat, consumatorul nu este obligat să plătească, la contactarea comerciantului, mai mult decât tariful de bază.
Primul paragraf nu aduce atingere dreptului furnizorilor de servicii de telecomunicații de a taxa aceste apeluri.”
B – Dreptul german
6. Articolul 312a din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”), intitulat „Obligații și principii generale aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii; limite de remunerare”, care transpune articolul 21 din Directiva 2011/83, prevede la alineatul 5 următoarele:
„Este lovită de nulitate convenția prin care un cumpărător se obligă să plătească un comision atunci când apelează comerciantul la un număr de telefon pe care acesta îl pune la dispoziția sa pentru a răspunde la întrebări sau pentru a furniza clarificări referitoare la un contract încheiat între aceștia în cazul în care comisionul convenit depășește comisionul aferent simplei utilizări a serviciului de telecomunicații. În cazul în care o convenție este lovită de nulitate conform primei teze, consumatorul nu este obligat nici să plătească un comision pentru apelul respectiv furnizorului de servicii de telecomunicații. Furnizorul de servicii de telecomunicații are dreptul să solicite comisionul aferent simplei utilizări a serviciului de telecomunicații de la comerciantul care a încheiat cu consumatorul convenția lovită de nulitate.”
III – Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
7. comtech GmbH este o societate germană a cărei activitate economică este comercializarea de aparate electrice și electronice. Aceasta afișează pe pagina sa de internet un număr de telefon corespunzător unui serviciu de asistență care se adresează clienților care au încheiat deja cu ea un contract de achiziții și care doresc să obțină lămuriri sau explicații cu privire la contractul lor. Acest număr de telefon este un număr special care conține prefixul 0180, care este utilizat în Germania pentru servicii de asistență la un tarif național unic. Costul unui apel către acest număr special (negeografic) depășește suma pe care consumatorul ar fi plătit‑o pentru un apel către un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă la tarifele standard de comunicare(3).
8. Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs Frankfurt am Main e.V. (denumită în continuare „Zentrale”) este o asociație de promovare a intereselor comerciale ale membrilor săi, în special asociații și întreprinderi. Zentrale a introdus în fața instanței de trimitere o acțiune în încetare împotriva comtech pentru încălcarea articolului 312a alineatul 5 din BGB, care transpune articolul 21 din Directiva 2011/83. În cadrul acestei acțiuni, Zentrale a arătat că punerea la dispoziție a unei linii telefonice de servicii postvânzare la un tarif mai ridicat decât apelurile standard constituie o practică comercială neloială(4).
9. comtech se opune acestei acțiuni în încetare. Această societate a susținut că articolul 312a alineatul 5 din BGB, interpretat în lumina articolului 21 din Directiva 2011/83, presupune că comerciantul nu obține beneficii prin intermediul unei linii de asistență telefonică. În consecință, potrivit acestei societăți, nu se interzice ca costurile apelurilor să fie mai ridicate decât tariful apelurilor așa‑numite „standard” pentru a acoperi comisionul aferent operatorului telefonic pentru punerea la dispoziție a unei linii de asistență, din moment ce comerciantul nu obține beneficii din aceasta(5).
10. Instanța de trimitere arată că, pentru a soluționa litigiul principal, este necesar să se interpreteze noțiunea „comisionul aferent simplei utilizări a serviciului de telecomunicații”, prevăzută la articolul 312a alineatul 5 din BGB. Dat fiind că tarifele pentru linii telefonice precum cea în discuție în litigiul principal au făcut obiectul unei armonizări la nivel european, stabilită la articolul 21 din Directiva 2011/83, trebuie să se interpreteze de asemenea această dispoziție a Directivei 2011/83. Or, aceasta prevede că consumatorul nu este obligat să plătească mai mult decât „tariful de bază” pentru contactele telefonice după încheierea unui contract.
11. Potrivit instanței de trimitere, legiuitorul german avea ca obiectiv să evite ca un comerciant să obțină beneficii din punerea la dispoziție a unei linii telefonice negeografice. O asemenea interpretare a articolului 21 din Directiva 2011/83 și, prin urmare, a articolului 312a alineatul 5 din BGB, nu exclude ca consumatorul să plătească mai mult pentru un apel către o linie negeografică decât pentru un apel standard, din moment ce veniturile nu depășesc costul punerii la dispoziție a unei asemenea linii.
12. Or, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la această interpretare și ridică problema dacă o interpretare a noțiunii „tarif de bază” mai restrictivă decât cea a legiuitorului german se impune pentru a garanta consumatorului un nivel de protecție mai ridicat. Aceasta consideră că textul articolului 21 din Directiva 2011/83, precum și finalitatea sa converg în sensul unei asemenea interpretări mai restrictive. Astfel, deși dispoziția națională în litigiu interzice, astfel cum am constatat, realizarea unor beneficii prin intermediul exploatării unei linii telefonice negeografice, aceasta nu împiedică totuși ca apelurile efectuate către linia respectivă să fie facturate la tarife mai mari decât cele efectuate către liniile standard.
13. Confruntându‑se cu aceste probleme, Landgericht Stuttgart (Tribunalul Regional din Stuttgart, Germania), prin hotărârea din 15 octombrie 2015, primită la grefa Curții la 5 noiembrie 2015, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 21 primul paragraf din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că atunci când consumatorul contactează telefonic comerciantul, în cazul în care acesta a instituit o linie telefonică la care să poată fi contactat de consumator cu privire la un contract încheiat, costurile suportate de consumator nu pot fi mai mari decât cele care ar fi fost suportate pentru un apel efectuat cu ajutorul unui număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă?
2) Articolul 21 primul paragraf din Directiva 2011/83/UE se opune unei dispoziții naționale potrivit căreia, în cazul în care comerciantul a instituit un serviciu de asistență la un număr special (cu prefixul 0180) în vederea contactării sale telefonice cu privire la contractul încheiat, consumatorul trebuie să suporte acele costuri care îi sunt facturate de către furnizorul de servicii de telecomunicații pentru utilizarea serviciului de telecomunicații, inclusiv atunci când acestea depășesc costurile care ar fi fost suportate de consumator în cazul contactării prin telefon la un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă?
Articolul 21 alineatul (1) din directivă nu se opune, în orice caz, unei asemenea dispoziții naționale în cazul în care furnizorul de servicii de telecomunicații nu transferă comerciantului nicio cotă‑parte din comisionul plătit de consumator pentru apelul telefonic către numărul special?”
14. Zentrale, guvernele estonian, lituanian, neerlandez și finlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Întrucât niciuna dintre părțile interesate nu a formulat o cerere în acest sens, Curtea a decis să se pronunțe fără să organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.
IV – Analiză
A – Cu privire la examinarea comună a întrebărilor preliminare
15. Prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească, pe de o parte, dacă noțiunea „tarif de bază” trebuie interpretată în sensul că costurile care sunt facturate consumatorului la contactarea comerciantului în cadrul unei linii telefonice de servicii postvânzare nu pot depăși prețul pe care acesta l‑ar fi plătit pentru un apel către un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă și, pe de altă parte, ce importanță trebuie dată aspectului dacă comerciantul realizează sau nu realizează beneficii prin intermediul acestei linii telefonice.
16. Ni se pare adecvat, astfel cum a sugerat în mod implicit Comisia, ca aceste întrebări să fie examinate împreună, din moment ce privesc interpretarea aceleiași noțiuni.
17. Astfel, prin intermediul celor două întrebări preliminare formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească cum trebuie interpretată noțiunea „tarif de bază” care figurează la articolul 21 din Directiva 2011/83.
18. Trebuie precizat de la bun început că Zentrale, guvernele estonian și lituanian, precum și Comisia au susținut, în observațiile lor scrise, punctul de vedere potrivit căruia consumatorul, atunci când apelează comerciantul în cadrul unei linii telefonice de servicii postvânzare, nu trebuie să plătească comunicarea prin telefon la un preț mai mare decât cel pe care l‑ar plăti pentru un apel către un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă.
B – Cu privire la noțiunea „tarif de bază” în sensul articolului 21 din Directiva 2011/83
1. Textul articolului 21 din Directiva 2011/83
19. Potrivit primului paragraf al articolului 21 din Directiva 2011/83, „[s]tatele membre se asigură că, în cazul în care un comerciant operează o linie telefonică în vederea contactării sale prin telefon cu privire la contractul încheiat, consumatorul nu este obligat să plătească, la contactarea comerciantului, mai mult decât tariful de bază”.
20. În lipsa oricărei definiții a noțiunii „tarif de bază” în Directiva 2011/83, precum și în cadrul juridic instituit de legiuitorul Uniunii în materie de prestare de servicii de telecomunicații(6), reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că determinarea semnificației și a sferei de aplicare a termenilor pentru care dreptul Uniunii nu oferă nicio definiție trebuie realizată conform sensului lor obișnuit în limbajul curent, ținând cont de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte(7).
21. În ceea ce privește sensul obișnuit dat noțiunii „tarif de bază” în limba germană, aceasta evocă, astfel cum a arătat instanța de trimitere, noțiunea „tarif local”, care desemnează costul unui apel local către un număr obișnuit. Instanța de trimitere subliniază în plus că interpretarea acestei noțiuni nu este uniformă în Germania(8).
22. În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu trebuie să constituie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Așadar, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii Europene. Astfel, în caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte(9).
23. În speță, astfel cum observă în mod întemeiat Comisia, chiar dacă nu există în principiu ambiguitate textuală în diferitele versiuni lingvistice(10), având în vedere diversitatea tarifelor propuse utilizatorilor finali pentru punerea la dispoziție a serviciilor de telecomunicații în statele membre(11) și evoluția rapidă observată în cadrul sectorului dinamic al telecomunicațiilor, nu pare posibil să se identifice o utilizare în limbajul curent cu privire la noțiunea „tarif de bază”. În consecință, sensul comun al termenului utilizat în celelalte versiuni lingvistice nu permite singur să se dea un răspuns la întrebarea preliminară adresată.
24. Prin urmare, noțiunea „tarif de bază” trebuie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea, precum și de contextul normativ al Directivei 2011/83. Geneza acestei directive poate constitui de asemenea o sursă de încredere care permite retrasarea, într‑o anumită măsură, a intenției legiuitorului Uniunii într‑un domeniu sensibil, precum cel al protecției consumatorilor.
2. Interpretarea articolului 21 din Directiva 2011/83 în contextul său
25. Interpretarea articolului 21 din Directiva 2011/83 trebuie dată ținând seama de dispozițiile care însoțesc acest articol în cadrul directivei menționate.
26. În această privință, trebuie subliniat că articolul 6 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2011/83, care prevede obligațiile de informare precontractuale referitoare la contractele la distanță și la contractele negociate în afara spațiilor comerciale, utilizează de asemenea termenii „tarif de bază”. Această dispoziție prevede că comerciantul are obligația de a informa consumatorul, înainte de încheierea contractului, cu privire la „costul de utilizare a mijloacelor de comunicare la distanță în vederea încheierii contractului, atunci când este calculat pe baza unui alt tarif decât tariful de bază”(12).
27. Potrivit Comisiei, această obligație de a informa consumatorul permite acestuia din urmă să decidă dacă acceptă sau nu acceptă să încheie contractul cu comerciantul, având cunoștință de costurile referitoare la tehnica de comunicare la distanță(13). Comisia afirmă de asemenea că pot fi considerate „tarif de bază” în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2011/83 numai costurile la care consumatorul trebuie să se aștepte, cu alte cuvinte cele ale unei comunicări telefonice obișnuite, facturate pentru un apel către un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă. Dat fiind că consumatorul cunoaște aceste costuri pe baza contractului încheiat cu furnizorul său de servicii de telecomunicații, nicio obligație de informare nu este impusă comerciantului în cadrul acestui articol. În schimb, în cazul în care comunicarea telefonică dintre consumator și comerciant este stabilită printr‑un număr de telefon care generează pentru consumator costuri care le depășesc pe cele ale unei comunicări telefonice obișnuite în rețeaua de telefonie fixă (geografică) sau în rețeaua de telefonie mobilă, consumatorul trebuie informat de comerciant în mod clar și inteligibil.
28. În cazul în care, în cadrul articolului 6 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2001/83, interpretarea acestei dispoziții și a noțiunii „tarif de bază” care figurează în acesta pledează în favoarea faptului că aceasta cuprinde în mod exclusiv costurile generate în mod obișnuit de o comunicare telefonică în rețeaua de telefonie fixă (geografică) sau în rețeaua de telefonie mobilă, în opinia noastră, situația nu poate fi diferită în ceea ce privește interpretarea noțiunii „tarif de bază” în sensul articolului 21 din această directivă.
29. În consecință, plasat în contextul său, articolul 21 din Directiva 2001/83 trebuie interpretat în sensul că vizează doar costurile suportate de consumator cu ocazia unui apel efectuat către un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă.
30. Această interpretare este singura în măsură să garanteze realizarea obiectivelor urmărite de Directiva 2011/83, astfel cum vom încerca să demonstrăm în continuare.
3. Cu privire la noțiunea „tarif de bază” din perspectiva obiectivului privind protecția consumatorilor
31. Obiectivul Directivei 2011/83, care își găsește o aplicare la articolul 1, este acela ca, „prin atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, să contribuie la buna funcționare a pieței interne”(14).
32. În această privință, considerentele (3)(15)-(5) și (7) ale Directivei 2011/83 reamintesc că finalitatea acestei directive este aceea de a contribui la un „nivel ridicat de protecție a consumatorilor”. În special, considerentul (7) al acestei directive prevede că „consumatorii ar trebui să beneficieze de un nivel comun ridicat de protecție în întreaga Uniune”(16).
33. Potrivit guvernului neerlandez, legislația germană în discuție în litigiul principal nu este contrară articolului 21 din Directiva 2011/83 și în special obiectivului privind protecția consumatorilor, recunoscut de considerentele (3)-(5) și (7) și de articolul 1 din această directivă. Astfel, contrar guvernelor estonian(17) și lituanian, guvernul neerlandez consideră că noțiunea „tarif de bază” include costurile suplimentare ale tarifului de informare care decurg din punerea la dispoziție a numărului de serviciu în cauză(18).
34. Nu considerăm că acest argument este convingător.
35. Considerentul (2) al Directivei 2011/83 subliniază că această directivă se îndepărtează de principiul armonizării minime a Directivelor 85/577/CEE(19) și 97/7 în favoarea unei armonizări depline. Astfel, în interesul securității juridice, obiectivul de a „benefici[a] de un nivel comun ridicat de protecție în întreaga Uniune” este realizat prin armonizarea deplină a unor aspecte‑cheie ale contractelor dintre întreprinderi și consumatori(20). În consecință, conform articolului 4 din Directiva 2011/83, „[d]acă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor internă dispoziții diferite de cele stabilite în prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai mult sau mai puțin stricte, pentru a asigura un nivel diferit de protecție a consumatorilor”, ceea ce, reamintim, nu se prevede în raport cu articolul 21 din aceasta(21).
36. Astfel cum au arătat în mod întemeiat guvernele estonian și lituanian, precum și Comisia, articolul 21 din Directiva 2011/83 privește situația în care, după încheierea unui contract, un consumator se adresează comerciantului cu privire la acest contract, în special pentru clarificarea chestiunilor referitoare la executarea acestuia(22) sau, după executarea acestuia, pentru a valorifica drepturile pentru garanție sau pentru a pregăti o acțiune. Întrucât comerciantul este cel care instituie linia telefonică prin care poate fi contactat, acesta are competența de a influența valoarea costurilor imputate consumatorilor în momentul primirii unui apel. Astfel, în cazul în care comerciantul optează pentru un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă, apelul consumatorul către comerciant generează doar costurile calculate pe baza contractului încheiat între consumator și furnizorul său de servicii de telecomunicații. În schimb, în cazul în care comerciantul optează pentru o linie telefonică specială, ale cărei tarife de comunicare sunt mai ridicate decât tarifele obișnuite de pe piață, există riscul ca consumatorul, din dorința de a face economie, să evite, în dezavantajul său, un contact telefonic cu comerciantul, întrucât aceasta ar genera pentru el costuri suplimentare.
37. În consecință, un preț de plătit mai ridicat decât cel pentru o linie telefonică obișnuită ar fi de natură să descurajeze consumatorii să contacteze comerciantul ca urmare a costurilor suplimentare pe care le generează(23). În plus, reiese din economia generală a directivei că serviciul de asistență este prezumat în mod irefragabil ca fiind inclus în previziunile părților și astfel în prețul plătit deja de consumator. Utilizarea unui număr facturat suplimentar ar însemna ca respectivul consumator să plătească costuri suplimentare pentru același serviciu(24). Acest fapt este cu atât mai adevărat în cazul în care valoarea bunului care face obiectul contractului este puțin ridicată.
38. O astfel de interpretare a articolului 21 primul paragraf din Directiva 2011/83 nu este repusă în discuție de al doilea paragraf,care prevede pur și simplu că „[p]rimul paragraf nu aduce atingere dreptului furnizorilor de servicii de telecomunicații de a taxa aceste apeluri”. Suntem de acord cu argumentul guvernului lituanian și al Comisiei potrivit căruia factorul determinant este faptul că comisionul plătit consumatorului nu poate fi mai ridicat decât cel pentru un apel standard la prețurile obișnuite de pe piață.
39. În opinia noastră, sistemul de armonizare deplină instituit prin Directiva 2011/83 și nivelul ridicat de protecție pentru consumatori ar risca să își piardă efectul util în cazul în care Curtea ar reține în speță o interpretare a articolului 21 din Directiva 2011/83 care ar permite statelor membre să introducă la nivel național dispoziții precum cea în discuție în litigiul principal, care nu cuprind doar costurile obișnuite ale pieței pentru o comunicare telefonică către un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă.
40. Astfel cum vom explica în continuare, această interpretare este confirmată de asemenea de geneza articolului 21 din Directiva 2011/83.
4. Interpretarea articolului 21 din Directiva 2011/83 în raport cu geneza sa
41. Interpretările sistematică și teleologică ale articolului 21 din Directiva 2011/83, prezentate la punctele 29 și 39 din prezentele concluzii, sunt de asemenea conforme cu geneza acestei dispoziții.
42. Astfel, constatând, în cadrul procedurii legislative(25), lipsa unor norme uniforme referitoare la chestiunile cu privire la serviciile telefonice plătite de asistență pentru clienți, Parlamentul European a propus, în modificarea 1378, adăugarea unui articol 28a (nou), intitulat „Comunicare și disponibilitate”(26). Justificarea acestei modificări era că „[c]omercianții transferă din ce în ce mai mult serviciile lor de asistență pentru clienți și de reclamații către centrele de apel. Consumatorilor li se facturează astfel costuri care nu pot fi neglijate uneori atunci când apelează numere speciale cu plată […]. Comunicarea și disponibilitatea ar trebui să fie, așadar, prevăzute de legislație ca obligații contractuale accesorii pentru care niciun comision suplimentar nu este impus în cadrul relației contractuale existente sau pe durata garanției”(27).
43. În această privință, în înscrisurile sale, Comisia a arătat că noțiunea „tarif de bază” a fost introdusă în momentul aprobării și reformulării propunerii Parlamentului(28). Astfel, în primă lectură, în urma unui acord între Parlament și Consiliul Uniunii Europene, a fost adoptată propunerea de directivă care conține articolul 21(29). Prin urmare, obiectivul legiuitorului Uniunii era de a proteja consumatorii de costurile de comunicare facturate suplimentar atunci când intenționează să contacteze prin telefon comerciantul sau serviciul de asistență al acestuia cu privire la un contract deja încheiat.
44. Această intenție a legiuitorului Uniunii este, în plus, coroborată cu Documentul de orientare al DG Justiție cu privire la Directiva 2011/83(30). La punctul 10 din acest document, se amintește, în primul rând, că obiectivul articolului 21 din această directivă este de „a proteja consumatorul împotriva aplicării costurilor suplimentare în cazul în care ar avea nevoie să contacteze comerciantul cu care a încheiat un contract, de exemplu în cazul în care dorește să formuleze o reclamație, și, în al doilea rând, că acest tip de apel telefonic nu trebuie să oblige consumatorul să plătească mai mult decât «tariful de bază»”. Deși directiva nu definește în mod explicit termenii „tarif de bază”, obiectivul său este de a impune comercianților să se asigure ca consumatorii să nu plătească mai mult decât costul net al serviciului de comunicații electronice pentru apelurile care intră sub incidența articolului 21(31). În plus, acest document precizează că, pentru a se conforma acestei cerințe cu privire la tariful de bază, „comercianții ar trebui să utilizeze numere de telefon precum numere obișnuite din rețeaua de telefonie fixă (geografică) sau din rețeaua de telefonie mobilă care sunt supuse unei tarifări speciale. Numerele negeografice pe care furnizorii de servicii de comunicații electronice le includ în mod normal în ofertele lor de rate forfetare pentru o perioadă corespunzătoare unui preț lunar fix și numerele care nu sunt facturate mai mult decât apelurile efectuate către numere geografice constituie exemple de numere facturate la tariful de bază”(32).
45. În opinia noastră, reiese în mod clar din cuprinsul punctelor 25-40 din prezentele concluzii că o interpretare a articolului 21 din Directiva 2011/83 în sensul că noțiunea „tarif de bază” acoperă toate costurile ocazionate de utilizarea serviciului de telecomunicații, indiferent de cuantumul acestor costuri, ar fi contrară obiectivului de reglementare urmărit de legiuitorul Uniunii.
C – Cu privire la problema dacă comerciantul obține sau nu obține un beneficiu din linia telefonică în cadrul interpretării articolului 21 din Directiva 2011/83
46. Astfel cum am arătat la punctul 38 din prezentele concluzii, factorul determinant pentru interpretarea articolului 21 din Directiva 2011/83 și a noțiunii „tarif de bază” este că comisionul facturat consumatorului nu poate fi mai ridicat decât cel pentru un apel standard la prețurile obișnuite de pe piață. În consecință, astfel cum au confirmat interpretările sistematică, teleologică și geneza acestei dispoziții, în cazul în care costurile suportate de consumator depășesc tarifele de comunicare obișnuite pentru apelurile telefonice standard, nu este vorba despre un „tarif de bază” în sensul articolului 21 din Directiva 2011/83.
47. Astfel, după cum au remarcat în mod întemeiat guvernele estonian, lituanian și finlandez, precum și Comisia, obiectivul privind protecția consumatorului împotriva tarifelor de comunicații facturate suplimentar în cadrul comunicațiilor contractuale sau postcontractuale cu comerciantul prevalează independent de problema persoanei care încasează în cele din urmă comisionul datorat de consumator pentru utilizarea serviciului de telecomunicații(33). În plus, articolul 21 din Directiva 2011/83 și‑ar pierde efectul util în cazul în care protecția consumatorului împotriva costurilor comunicațiilor facturate suplimentar ar depinde de aspectul dacă comerciantul primește sau nu primește o cotă‑parte din comisionul plătit.
V – Concluzie
48. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Landgericht Stuttgart (Tribunalul Regional din Stuttgart, Germania) după cum urmează:
„Noțiunea «tarif de bază», care figurează la articolul 21 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretată în sensul că, atunci când consumatorul contactează comerciantul în cadrul unui serviciu postvânzare, în ipoteza în care acesta din urmă a instituit o linie telefonică pentru ca consumatorul să îl poate contacta cu privire la un contract care a fost încheiat, costurile facturate acestuia din urmă nu pot depăși costurile obișnuite care i‑ar fi fost facturate pentru un apel efectuat către un număr obișnuit (geografic) din rețeaua de telefonie fixă sau din rețeaua de telefonie mobilă.”