Language of document : ECLI:EU:C:2014:1291

Cauza C‑255/13

I

împotriva

Health Service Executive

[cerere de decizie preliminară formulată de High Court (Irlanda)]

„Trimitere preliminară – Securitate socială – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 19 alineatul (1) și articolul 20 alineatele (1) și (2) – Regulamentul (CE) nr. 987/2009 – Articolul 11 – Resortisant al unui stat membru asigurat în statul de reședință – Declanșarea unei boli grave și subite în timpul vacanței în alt stat membru – Persoană obligată să rămână în acest al doilea stat timp de unsprezece ani din cauza bolii sale și datorită disponibilității îngrijirilor medicale specializate în apropierea locuinței – Furnizarea de prestații în natură în acest al doilea stat – Noțiunile «reședință» și «ședere»”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a patra) din 5 iunie 2014

1.        Securitate socială – Lucrători migranți – Persoană care are concomitent două locuri de reședință obișnuită pe teritoriul a două state membre diferite – Inadmisibilitate – Normă conformă cerințelor aplicării Regulamentului nr. 883/2004

(Regulamentul nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului; Regulamentul nr. 1408/71 al Consiliului)

2.        Securitate socială – Lucrători migranți – Asigurare de sănătate – Prestații în natură acordate în alt stat membru – Noțiunea „reședință” a persoanei interesate – Criterii de apreciere

[Regulamentul nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 1 lit. (j); Regulamentul nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 11 alin. (1) și (2)]

3.        Securitate socială – Lucrători migranți – Asigurare de sănătate – Prestații în natură acordate în alt stat membru – Legislație aplicabilă – Reședință – Definiție

(Regulamentul nr. 1408/71 al Consiliului)

4.        Securitate socială – Lucrători migranți – Asigurare de sănătate – Resortisant afectat de o boală gravă în alt stat membru decât statul său de reședință – Prestații în natură acordate în statul membru de ședere – Prestații de lungă durată din cauza afecțiunii persoanei interesate – Noțiunea „reședință” și noțiunea „ședere” – Stabilirea centrului obișnuit al intereselor resortisantului – Apreciere de către instanța națională – Limite

[Regulamentul nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 1 lit. (j) și (k), art. 19 alin. (1) și art. 20 alin. (1) și (2)]

1.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 40-42 și 47)

2.        În temeiul articolului 1 litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, termenul „reședință” desemnează locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit.

În vederea stabilirii centrului obișnuit al intereselor unei persoane, instanța de trimitere trebuie să ia în considerare toate criteriile pertinente, în special cele menționate la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004, precum și, în temeiul alineatului (2) al acestui articol, intenția persoanei în cauză cu privire la locul reședinței sale efective. Această intenție trebuie apreciată având în vedere faptele și circumstanțele obiective din cauza principală, o simplă declarație de voință de a avea reședința într‑un anumit loc nefiind, în sine, suficientă în scopul aplicării alineatului (2) menționat.

Lista elementelor de luat în considerare la stabilirea locului de reședință al unei persoane, în prezent codificată la articolul 11 din Regulamentul nr. 987/2009, nu este exhaustivă și nu prevede o ierarhie între diferitele elemente enunțate la alineatul (1) al acestui articol.

(a se vedea punctele 43, 46 și 54)

3.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 44 și 45)

4.        Articolul 1 literele (j) și (k) din Regulamentul nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială trebuie interpretat în sensul că, potrivit articolului 19 alineatul (1) sau articolului 20 alineatele (1) și (2) din acest regulament, în cazul în care un resortisant al Uniunii care avea reședința într‑un prim stat membru se îmbolnăvește grav și subit în timpul vacanței într‑un al doilea stat membru și este obligat să rămână timp de unsprezece ani în acest din urmă stat din cauza acestei afecțiuni și datorită disponibilității îngrijirilor medicale specializate în apropierea locuinței, el trebuie considerat ca aflându‑se în situație de „ședere” în acest al doilea stat membru în măsura în care centrul obișnuit al intereselor sale se află în primul stat membru. Revine instanței naționale sarcina de a stabili centrul obișnuit al intereselor acestui resortisant efectuând o evaluare a tuturor faptelor pertinente și ținând seama de intenția sa, astfel cum reiese din aceste fapte, simpla împrejurare că respectivul resortisant a rămas în al doilea stat membru o perioadă îndelungată nefiind suficientă, în sine și ca atare, pentru a considera că are reședința în acest stat.

(a se vedea punctul 59 și dispozitivul)