HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE

(Camera a doua)

18 iunie 2015

Cauza F‑50/14

Dana‑Maria Pondichie

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Agent contractual – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut – Reședința obișnuită – Absențe sporadice și temporare”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care doamna Pondichie solicită anularea deciziei Comisiei Europene din 3 octombrie 2013 prin care i se refuză indemnizația de expatriere în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă în acel moment (denumit în continuare „statutul”)

Decizia:      Anulează decizia Comisiei Europene din 3 octombrie 2013 prin care doamnei Pondichie i se refuză acordarea indemnizației de expatriere în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de doamna Pondichie.

Sumarul hotărârii

Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Obiect – Condiție de acordare – Inexistența unei reședințe obișnuite sau a unei activități profesionale principale în statul membru de repartizare în perioada de referință – Noțiunea de reședință obișnuită – Absență sporadică și de scurtă durată din statul menționat – Împrejurare care nu afectează caracterul obișnuit al reședinței – Perioadă de studii universitare urmată de o perioadă de stagiu sau de angajare – Prezumția contestabilă a voinței de deplasare a reședinței obișnuite

[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (a)]

Acordarea indemnizației de expatriere, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, are ca obiect compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor speciale care rezultă din intrarea în serviciul instituțiilor Uniunii pentru funcționarii și agenții care sunt, din această cauză, obligați să își schimbe reședința din țara de domiciliu în țara de repartizare.

Faptul că articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut se întemeiază, pentru determinarea cazurilor de expatriere, pe noțiunile de reședință obișnuită și de activitate profesională principală a persoanei interesate înainte de intrarea în funcție are ca scop stabilirea unor criterii simple și obiective. Rezultă, pe de o parte, că această dispoziție trebuie interpretată în sensul că reține drept criteriu de acordare a indemnizației de expatriere reședința obișnuită a persoanei interesate în perioada de referință și că, pe de altă parte, noțiunea de expatriere depinde de situația subiectivă a funcționarului, și anume de gradul său de integrare în noul mediu, care poate fi stabilit, de exemplu, prin reședința sa obișnuită sau prin exercitarea anterioară a unei activități profesionale principale.

Reședința obișnuită reprezintă locul în care funcționarul sau agentul vizat și‑a stabilit centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale, cu intenția de a‑i conferi un caracter stabil, având în vedere faptul că, pentru determinarea reședinței obișnuite, este important să se țină seama de toate elementele de fapt care o constituie și în special de reședința efectivă a persoanei interesate.

Funcționarul sau agentul vizat nu mai beneficiază de indemnizația de expatriere doar dacă pe toată perioada de referință a avut reședința obișnuită sau și‑a desfășurat activitatea profesională principală în țara în care se află locul său de repartizare, dat fiind că absențe sporadice și de scurtă durată din țara de repartizare nu pot fi considerate suficiente pentru ca reședința reclamantului din statul de repartizare să își piardă caracterul ei obișnuit.

Totuși, în cazul unei perioade de studii urmate de o perioadă de stagiu sau de angajare în același loc, prezența continuă a persoanei interesate în țara vizată poate crea prezumția, care poate fi, desigur, răsturnată, a unei eventuale intenții de a‑și deplasa centrul permanent sau obișnuit al intereselor și deci și reședința obișnuită în acea țară.

(a se vedea punctele 32-35 și 39)

Trimitere la:

Curte: Hotărârea Magdalena Fernández/Comisia, C‑452/93 P, EU:C:1994:332, punctul 21

Tribunalul de primă instanță: Hotărârea Magdalena Fernández/Comisia, T‑90/92, EU:T:1993:78, punctul 29, Hotărârea Reichert/Parlamentul, T‑18/98, EU:T:2000:113, punctul 25, Hotărârea Liaskou/Consiliul, T‑60/00, EU:T:2001:129, punctul 52, Hotărârea E/Comisia, T‑251/02, EU:T:2004:357, punctul 53, Hotărârea Salazar Brier/Comisia, T‑83/03, EU:T:2005:371, punctul 65, Hotărârea De Bustamante Tello/Consiliul, T‑368/03, EU:T:2005:372, punctul 52, Hotărârea F/Comisia, T‑324/04, EU:T:2007:140, punctul 86, și Hotărârea Asturias Cuerno/Comisia, T‑473/04, EU:T:2007:184, punctul 73

Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea Tzvetanova/Comisia, F‑33/09, EU:F:2010:18, punctul 57, Hotărârea Mioni/Comisia, F‑28/10, EU:F:2011:23, punctele 22 și 32, și Hotărârea Bourtembourg/Comisia, F‑6/12, EU:F:2012:175, punctele 28 și 29