HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
4 februarie 2016(*)
„Program de sprijin pentru sectorul audiovizual european (MEDIA 2007) – Măsuri de susținere a distribuției transnaționale de filme europene – Cerere de propuneri în cadrul sistemului „selectiv” 2013 – Act al EACEA prin care reclamanta este informată despre respingerea candidaturii privind filmul „Only God Forgives” – Act al EACEA care confirmă refuzul, dar care conține motive noi – Competență – Repartizarea sarcinilor între Comisie și EACEA – Competență nediscreționară – Acțiune în anulare – Act atacabil – Admisibilitate – Obligația de motivare – Ghidul permanent 2012-2013 – Acord de distribuire materială sau fizică – Lipsa unei comunicări prealabile către EACEA – Ineligibilitatea candidaturii”
În cauza T‑676/13,
Italian International Film Srl, cu sediul în Roma (Italia), reprezentată de A. Fratini, de B. Bettelli și de M. Bottino, avocați,
reclamantă,
împotriva
Agenției Executive pentru Educație, Audiovizual și Cultură (EACEA), reprezentată de H. Monet și de D. Homann, în calitate de agenți, asistați de D. Fosselard și de A. Duron, avocați,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a deciziei de respingere a candidaturii reclamantei la acordarea unei subvenții pentru filmul „Only God Forgives”, în urma cererii de propuneri EACEA/21/12 MEDIA 2007 – Sprijin pentru sistemul „selectiv” de distribuție transnațională a filmelor europene 2013 (JO C 300, p. 5), publicată în cadrul Deciziei nr. 1718/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 noiembrie 2006 privind punerea în aplicare a unui program de sprijin pentru sectorul audiovizual european (MEDIA 2007) (JO L 327, p. 12), întocmit pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2013,
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din domnul D. Gratsias, președinte, doamna M. Kancheva și domnul C. Wetter (raportor), judecători,
grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 septembrie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 La 5 octombrie 2012, a fost publicată cererea de propuneri EACEA/21/12 MEDIA 2007 – Sprijin pentru sistemul „selectiv” de distribuție transnațională a filmelor europene 2013 (JO C 300, p. 5), în cadrul sistemului „selectiv” care vizează alegerea unui număr de proiecte pentru a le subvenționa, în vederea stimulării și a susținerii distribuției transnaționale mai vaste a filmelor europene recente nenaționale.
2 Această publicare avea loc în cadrul Deciziei nr. 1718/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 noiembrie 2006 privind punerea în aplicare a unui program de sprijin pentru sectorul audiovizual european (MEDIA 2007) (JO L 327, p. 12), întocmit pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2013, al cărui conținut a fost precizat de ghidul permanent al programului MEDIA 2007, împreună cu cererea de propuneri menționată (denumit în continuare „ghidul”).
3 Punctul 5 din ghid, intitulat „Criterii de eligibilitate”, cuprinde un punct 5.1, denumit „Societăți eligibile”, care este redactat astfel:
„[…]
Un distribuitor cinematografic/în săli trebuie să îndeplinească condițiile următoare:
1. să fie titularul drepturilor de distribuție în săli a filmului pe teritoriul respectiv;
2. să asigure distribuția în săli a filmului în teritoriu (stabilirea datei de difuzare, planificarea și punerea în aplicare a distribuției și campania promoțională) și
3. să plătească sumele care corespund costurilor asociate distribuției (a se vedea punctul 5.5 «Propuneri eligibile»).
Recurgerea limitată la subcontractare este autorizată, cu condiția ca:
– să fie adusă la cunoștința Agenției;
– să fie coroborată de facturi achitate;
– să fie conformă cu norma privind subcontractarea prevăzută la punctul 10.
În cazul în care activitățile de distribuție sunt împărțite între mai multe societăți, contractele/acordurile între aceste societăți trebuie să fie comunicate Agenției. În principiu, Agenția consideră eligibilă societatea care efectuează în fapt distribuția filmului în teritoriu. Decizia Agenției nu poate fi atacată.
Este autorizată recurgerea la «distribuitori fizici» pentru anumite servicii, cum ar fi rezervarea sălilor, circularea copiilor și colectarea veniturilor. Acești distribuitori fizici nu sunt eligibili pentru un sprijin financiar.
[…]”
4 Punctul 5.5 din ghid, intitulat „Propuneri eligibile”, are următorul cuprins:
„[…]
Formularul de cerere trebuie însoțit de o scrisoare oficială din partea entității solicitante și de orice alte documente la care se face referire în formularul de cerere.
[…]
Agenția își rezervă dreptul să ceară informații suplimentare de la solicitant.
[…]”
5 Potrivit punctului 13 din ghid, intitulat „Proceduri de depunere a propunerilor”:
„[…]
13.2 Formularul de candidatură
[…]
În plus, candidatura trebuie trimisă integral prin poștă electronică și trebuie să conțină:
– o versiune imprimată a formularului electronic;
– toate documentele enumerate în lista recapitulativă.
[…]
13.3 Depunerea candidaturii pentru o subvenție
[…]
După trimiterea cererii nu poate fi efectuată nicio modificare a dosarului. Cu toate acestea, dacă este necesară clarificarea anumitor puncte, Agenția poate să contacteze candidatul în acest scop.
[…]
Toți candidații care nu au fost selectați sunt informați în scris.
Candidatul trebuie să depună toate acordurile de distribuție relevante în ceea ce privește candidatura sa, inclusiv a acordurilor depuse deja cu ocazia cererii de sprijin financiar în cadrul unei cereri de propuneri anterioare privind programul MEDIA. Candidaturile incomplete sunt considerate neeligibile.
[…]”
6 Reclamanta, Italian International Film Srl, și‑a depus la 22 martie 2013 candidatura în scopul obținerii unei subvenții pentru distribuția în Italia a filmului „Only God Forgives” („Doar Dumnezeu iartă”, denumit în continuare „filmul”).
7 La 4 iunie 2013, un agent al Agenției Executive pentru Educație, Audiovizual și Cultură (EACEA) responsabil pentru soluționarea cererilor de subvenție a arătat reclamantei că dorea obținerea mai multor documente complementare. La 6 iunie 2013, acesta a depus anumite documente, care au fost anexate de EACEA cererii sale, pentru a se face evaluarea acesteia din urmă.
8 Comitetul responsabil pentru evaluarea cererilor de subvenție (denumit în continuare „comitetul de evaluare”) a arătat, în ședințele din 20 și din 21 iunie 2013, că filmul nu era distribuit în Italia de reclamantă, ci de societatea 01 Distribution, astfel încât cererea reclamantei nu putea fi selectată. Prin urmare, comitetul de evaluare al Comisiei Europene a transmis o propunere de decizie de respingere.
9 În ședința din 26 iulie 2013, comitetul MEDIA 2007 înființat pe lângă Direcția Generală (DG) „Educație și cultură” a Comisiei a emis un aviz care relua propunerea comitetului de evaluare, cu excepția a două modificări care nu o vizează pe reclamantă.
10 Prin decizia de punere în aplicare C(2013) 5212 final din 2 august 2013 privind o decizie individuală de atribuire a unor subvenții în cadrul programului MEDIA 2007 – Sprijin selectiv pentru distribuție (denumită în continuare „Decizia din 2 august 2013”), Comisia a urmat avizul comitetului MEDIA 2007 [considerentul (3) al deciziei menționate], reclamanta nefăcând parte dintre candidații subvenționați pentru distribuția filmului, menționați în anexa la decizia respectivă.
11 La 7 august 2013, EACEA a notificat reclamantei conținutul Deciziei din 2 august 2013 sub sigla EACEA, prin intermediul unui formular standard, indicând că „[s]olicitantul nu va asigura el însuși distribuția filmului în sală”.
12 Prin scrisoarea din 4 septembrie 2013, reclamanta a contestat acest motiv de respingere și a prezentat EACEA un set de observații. În special, reclamanta a indicat că era, în realitate, distribuitorul filmului în sală și că aceasta rezulta din documentele transmise în anexa scrisorii menționate. Reclamanta a arătat pentru ce motive comerciale logoul 01 Distribution apărea în principal și a declarat că regretă că aceasta ar fi putut determina Comisia să considere că nu era distribuitorul filmului. În consecință, ea a solicitat reexaminarea Deciziei din 2 august 2013, al cărei conținut fusese notificat la 7 august 2013.
13 Prin scrisoarea din 8 octombrie 2013, EACEA a răspuns la observațiile reclamantei, respingând motivul conform căruia, în temeiul punctului 5.1 din ghid, subcontractarea activităților de facturare și de colectare a veniturilor la un distribuitor fizic putea fi autorizată, această autorizare fiind totuși condiționată de comunicarea către EACEA a acordurilor încheiate în acest sens. Aceasta din urmă sublinia că, deși a contactat reclamanta la 4 iunie 2013 pentru a obține explicații suplimentare (a se vedea punctul 7 de mai sus), ea omisese să îi aducă la cunoștință acordul semnat la 26 aprilie 2013 cu 01 Distribution pentru distribuția filmului, ceea ce era indispensabil pentru a permite o justă apreciere de către comitetul de evaluare a posibilității reclamantei de a fi subvenționată. În concluzie, EACEA a indicat „că regretă că trebuie să confirme ineligibilitatea proiectului de mai sus, conform recomandării inițiale a comitetului de evaluare”.
14 EACEA informa de asemenea reclamanta despre căile de atac și termenele de care dispunea pentru a ataca „această decizie” (denumită în continuare „scrisoarea din 8 octombrie 2013”).
Procedura și concluziile părților
15 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 decembrie 2013, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
16 Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 14 martie 2014, EACEA a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991.
17 În observațiile scrise depuse la grefa Tribunalului la 24 aprilie 2014, reclamanta a contestat cauzele de inadmisibilitate formulate de EACEA.
18 Prin Ordonanța din 15 septembrie 2014, conform articolului 114 alineatul (4) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, Tribunalul a unit cu fondul excepția de inadmisibilitate invocată de EACEA.
19 La 27 octombrie 2014, EACEA a depus memoriul în apărare. Un memoriu în replică a fost depus la 12 decembrie 2014 și un memoriu în duplică a fost depus la 26 ianuarie 2015.
20 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea „Deciziei […] din 8 octombrie 2013”;
– obligarea EACEA la adoptarea „măsurilor subsecvente”;
– obligarea EACEA la plata cheltuielilor de judecată.
21 EACEA solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca fiind vădit inadmisibilă sau, cel puțin, ca fiind nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la obiectul acțiunii
22 Trebuie arătat că acțiunea este îndreptată împotriva deciziei despre care reclamanta afirmă că este cuprinsă în scrisoarea din 8 octombrie 2013, iar nu împotriva Deciziei din 2 august 2013. Aceasta reiese din formularea explicită din cererea introductivă. În plus, deși este adevărat că, la 4 septembrie 2013, reclamanta a solicitat reanalizarea acestei din urmă decizii, numai sensul și motivul acesteia fuseseră aduse la cunoștința sa prin formularul standard notificat la 7 august 2013, iar nu Decizia din 2 august 2013 în sine, care nu era menționată în formularul respectiv și nu a fost identificată, în ceea ce o privește, decât în excepția de inadmisibilitate invocată de EACEA.
Cu privire la admisibilitate
23 EACEA invocă trei cauze de inadmisibilitate, întemeiate, prima, pe decăderea din dreptul la acțiune, presupunând că nu o consideră îndreptată împotriva Deciziei din 2 august 2013, a doua, pe faptul că scrisoarea din 8 octombrie 2013 nu este un act cauzator de prejudiciu, numai Decizia din 2 august 2013, notificată la 7 august 2013, prezentând acest caracter, și a treia, pe natura pur confirmativă a scrisorii din 8 octombrie 2013 privind Decizia din 2 august 2013.
24 Reclamanta contestă aceste cauze de inadmisibilitate și consideră că acțiunea sa este admisibilă.
Cu privire la decăderea din dreptul la acțiune
25 Rezultă din cuprinsul punctului 22 de mai sus că acțiunea este îndreptată împotriva deciziei despre care reclamanta afirmă că este cuprinsă în scrisoarea din 8 octombrie 2013, iar nu împotriva vreunei alte decizii. În consecință, cauza de inadmisibilitate întemeiată pe decăderea din dreptul la acțiune, în măsura în care ar fi îndreptată împotriva Deciziei din 2 august 2013, despre care este important să subliniem că nu fusese identificată nici în ceea ce privește data sa, nici în ceea ce privește instrumentum, în opinia reclamantei care a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, nu poate fi înlăturată.
Cu privire la caracterul decizional al scrisorii din 8 octombrie 2013
26 Trebuie amintit că nu este suficient ca o scrisoare să fi fost trimisă de o instituție, de un organ, de un oficiu sau de o agenție a Uniunii Europene destinatarului său, ca răspuns la o cerere formulată de acesta din urmă, pentru ca aceasta să poată fi calificată drept decizie în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, deschizând astfel calea unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 27 ianuarie 1993, Miethke/Parlamentul, C‑25/92, Rec., EU:C:1993:32, punctul 10, Hotărârea din 22 mai 1996, AITEC/Comisia, T‑277/94, Rec., EU:T:1996:66, punctul 50, și Ordonanța din 5 noiembrie 2003, Kronoply/Comisia, T‑130/02, Rec., EU:T:2003:293, punctul 42).
27 Astfel, acțiunea în anulare poate fi formulată în raport cu toate dispozițiile adoptate de instituțiile Uniunii, indiferent de natura sau de forma lor, precum și, dacă este cazul, în condițiile și potrivit modalităților deosebite autorizate de articolul 263 al cincilea paragraf TFUE, față de dispozițiile adoptate de organele, de oficiile și de agențiile Uniunii, cu condiția ca, atunci când acțiunea este formulată de o persoană fizică sau juridică, aceste dispoziții să vizeze să producă efecte de drept obligatorii de natură să afecteze interesele sale, modificând în mod distinct situația sa juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, Rec., EU:C:1981:264, punctele 9 și 10, Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, Rep., EU:C:2011:656, punctul 37 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 13 martie 2015, European Coalition to End Animal Experiments/ECHA, T‑673/13, Rep., EU:T:2015:167, punctul 22).
28 EACEA este o agenție a Uniunii cu personalitate juridică (Hotărârea din 21 octombrie 2010, Agapiou Joséphidès/Comisia și EACEA, T‑439/08, EU:T:2010:442, punctul 35), care a fost creată prin Decizia 2005/56/CE a Comisiei din 14 ianuarie 2005 de instituire a Agenției Executive pentru Educație, Audiovizual și Cultură pentru gestionarea acțiunii comunitare în domeniul educației, audiovizualului și culturii, în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 58/2003 al Consiliului (JO L 24, p. 35), abrogată și înlocuită prin Decizia 2009/336/CE a Comisiei din 20 aprilie 2009 de instituire a Agenției Executive pentru Educație, Audiovizual și Cultură pentru gestionarea acțiunii comunitare în domeniul educației, audiovizualului și culturii, în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 58/2003 al Consiliului (JO L 101, p. 26). Decizia 2009/336, astfel cum a fost modificată prin Decizia de punere în aplicare 2012/797/UE a Comisiei din 18 decembrie 2012 (JO L 349, p. 68) și în prezent ea însăși abrogată, însă aplicabilă în prezentul litigiu, nu cuprinde nicio dispoziție adoptată în temeiul articolului 263 al cincilea paragraf TFUE.
29 Prin urmare, numai dacă ar trebui să se demonstreze că scrisoarea din 8 octombrie 2013 a produs în raport cu reclamanta efecte juridice obligatorii de natură să îi afecteze interesele, modificând în mod distinct situația sa juridică, ar putea aceasta să formuleze o acțiune în anulare împotriva scrisorii menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea IBM/Comisia, punctul 27 de mai sus, EU:C:1981:264, punctul 9, Hotărârea din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, T‑351/02, Rec, EU:T:2006:104, punctul 35, și Ordonanța din 19 noiembrie 2013, 1. garantovaná/Comisia, T‑42/13, EU:T:2013:621, punctul 20).
30 Pentru a stabili dacă un act produce asemenea efecte, este necesar să se analizeze conținutul acestuia (a se vedea Hotărârea IBM/Comisia, punctul 27 de mai sus, EU:C:1981:264, punctul 9, Ordonanța din 29 aprilie 2004, SGL Carbon/Comisia, T‑308/02, Rec., EU:T:2004:119, punctul 39, și Hotărârea din 9 octombrie 2012, Région Poitou‑Charentes/Comisia, T‑31/12, EU:T:2012:528, punctul 32).
31 Pe de o parte, aceasta are drept consecință că faptul că EACEA a utilizat, în scrisoarea din 8 octombrie 2013, termenul „decizie” nu constituie decât o indicație, printre altele, care poate fi luată în considerare de instanța Uniunii pentru a defini conținutul actului în cauză, însă nu poate, prin el însuși, să îi permită calificarea acestui act drept decizie în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Pe de altă parte, EACEA nu poate invoca în mod util, în cadrul unei cauze de inadmisibilitate, presupusa sa necompetență pentru a adopta o asemenea decizie, întrucât, dacă analiza situației de fapt din speță conduce la concluzia că scrisoarea din 8 octombrie 2013 are caracter decizional, problema competenței autorului scrisorii menționate va trebui examinată ca legalitate externă a deciziei pe care o conține, ceea ce ține de fond, iar nu de admisibilitate.
32 În speță, trebuie arătat că, prin scrisoarea din 8 octombrie 2013, EACEA a depășit ceea ce poate fi considerată o simplă explicație a Deciziei din 2 august 2013, al cărei conținut și motiv fuseseră notificate de aceasta. EACEA nu s‑a limitat să pună în evidență decizia menționată, ci a luat ea însăși poziție în sensul respingerii cererii de subvenție formulate de reclamantă.
33 Deși este adevărat că scrisoarea din 8 octombrie 2013 conține o interpretare a punctului 5.1 din ghid, interpretarea respectivă nu vizează să indice reclamantei motivele adoptării Deciziei din 2 august 2013, care nu este, de altfel, citată ca atare în scrisoare (a se vedea punctul 22 de mai sus), ci susține refuzul formulat de EACEA însăși, „conform recomandării inițiale a comitetului de evaluare”.
34 Rezultă, așadar, din examinarea acestei scrisori că EACEA a înțeles să îi confere efecte juridice obligatorii, menținând refuzul formulat în prealabil față de cererea de subvenție a reclamantei, ceea ce era de natură să afecteze interesele acesteia din urmă, lipsind‑o astfel de posibilitatea de a primi subvenția pentru distribuția filmului pe teritoriul italian. În ceea ce privește jurisprudența amintită la punctele 26-30 de mai sus, trebuie, așadar, să se concluzioneze că scrisoarea din 8 octombrie 2013 constituie în realitate o decizie în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE (denumită în continuare „Decizia din 8 octombrie 2013”) și, prin urmare, să respingă a doua cauză de inadmisibilitate invocată de EACEA.
Cu privire la caracterul confirmativ al Deciziei din 8 octombrie 2013
35 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, o decizie este pur confirmativă a unei decizii anterioare în cazul în care nu conține niciun element nou în raport cu un act anterior și nu a fost precedată de o reexaminare a situației destinatarului acestui act anterior (Hotărârea din 14 aprilie 1970, Nebe/Comisia, 24/69, Rec., EU:C:1970:22, punctul 8, Hotărârea din 10 decembrie 1980, Grasselli/Comisia, 23/80, Rec., EU:C:1980:284, punctul 18, și Hotărârea din 11 iunie 2002, AICS/Parlamentul, T‑365/00, Rec., EU:T:2002:151, punctul 30).
36 Or, trebuie să se constate că EACEA a efectuat, înainte de a adopta Decizia din 8 octombrie 2013, o analiză a documentelor incluse de reclamantă în scrisoarea sa din 4 septembrie 2013, înainte de a indica faptul că acestea, conform punctului 5.1 din ghid, ar fi trebuit să îi fie transmise în momentul în care fusese contactată de reclamantă, la 4 iunie 2013, „pentru explicații mai ample privind capacitatea operațională a societății care urma să difuzeze filmul”, întrucât o astfel de comunicare ar fi fost de natură să permită comitetului de evaluare să efectueze o „evaluare exactă a proiectului”. Trebuie, așadar, să se deducă din acestea că, în timp ce Decizia din 2 august 2013, al cărei conținut a fost notificat la 7 august 2013 prin intermediul formularului standard, era întemeiată pe motivul că reclamanta nu va fi asigurat ea însăși distribuția filmului în sală. Decizia din 8 octombrie 2013 este bazată pe motivul potrivit căruia reclamanta nu adusese la cunoștința EACEA elementele necesare evaluării exacte a proiectului. În această privință, EACEA a precizat că o acțiune limitată la subcontractare, ca de exemplu în privința emiterii și a distribuirii de bilete și a facturării, putea fi autorizată, cu condiția ca aceasta să fie adusă la cunoștința sa. Decizia din 8 octombrie 2013, care cuprindea un motiv diferit de cel din Decizia din 2 august 2013, care demonstra luarea în considerare a elementelor noi menționate de reclamantă în scrisoarea din 4 septembrie 2013, nu are, așadar, caracter confirmativ.
37 Prin urmare, trebuie să se respingă cea de a treia cauză de inadmisibilitate invocată de EACEA și să se statueze că acțiunea este admisibilă.
Cu privire la fond
38 Reclamanta invocă în susținerea acțiunii sale două motive întemeiate, primul, pe încălcarea obligației de motivare, iar al doilea, pe o eroare vădită de apreciere, afectând legalitatea Deciziei din 8 octombrie 2013.
39 EACEA susține că niciunul dintre aceste motive nu este întemeiat.
Cu privire la competența EACEA de a adopta Decizia din 8 octombrie 2013
40 Înainte de a efectua, dacă este cazul, examinarea celor două motive ale acțiunii, este important să se examineze, din oficiu, dacă EACEA avea competența să adopte Decizia din 8 octombrie 2013 (a se vedea, în ceea ce privește caracterul de ordine publică al motivului întemeiat pe necompetența autorului unei decizii supuse controlului de legalitate al instanței Uniunii, Hotărârea din 10 mai 1960, Germania/Înalta Autoritate, 19/58, Rec., EU:C:1960:19, p. 488, Hotărârea din 28 ianuarie 2003, Laboratoires Servier/Comisia, T‑147/00, Rec., EU:T:2003:17, punctul 45, și Hotărârea din 13 decembrie 2013, Ungaria/Comisia, T‑240/10, Rep., EU:T:2013:645, punctul 70), precizându‑se că părțile au avut ocazia să dezbată în contradictoriu această problemă, întrucât EACEA a susținut ea însăși, în excepția de inadmisibilitate, că nu ar avea competența să adopte o decizie precum Decizia din 8 octombrie 2013 și că mai multe întrebări au fost adresate EACEA în ședință, în special pentru a se stabili dacă aceasta era competentă pentru a efectua o analiză a unor decizii precum Decizia din 2 august 2013 și că existau cazuri de competență nediscreționară în materia respingerii unor cereri de subvenție. Reclamanta a fost invitată, în cadrul ședinței, să își exprime opinia cu privire la aceste întrebări și la răspunsurile pe care le formulase EACEA. În consecință, atât în cursul fazei scrise a procedurii, cât și în faza orală a acesteia, principiul contradictorialității a fost respectat în ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa competenței autorului actului atacat, conform jurisprudenței, în legătură cu un motiv de drept invocat din oficiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții, C‑89/08 P, Rep., EU:C:2009:742, punctele 57 și 60).
41 Mai întâi, trebuie amintit că, potrivit considerentului (7) al Deciziei 2009/336, astfel cum a fost modificată, „[d]elegarea către o agenție executivă a sarcinilor legate de punerea în aplicare a […] unor programe se poate realiza stabilind o separare clară între, pe de o parte, etapele de programare a proiectului și adoptarea deciziilor de finanțare […] și, pe de altă parte, punerea în aplicare a proiectelor, care poate fi încredințată unei agenții executive”. Pe de altă parte, considerentul (8) al deciziei amintite menționează că „[î]nființarea unei agenții executive nu afectează delegarea din partea Consiliului către Comisie a gestionării anumitor faze ale acțiunilor din cadrul diferitelor programe”.
42 Articolul 4 alineatul (1) din Decizia 2009/336, astfel cum a fost modificată, prevede că EACEA „răspunde de gestionarea anumitor componente ale următoarelor programe comunitare: […]
28. programul de sprijin pentru sectorul audiovizual european (MEDIA 2007) (2007-2013), aprobat prin Decizia nr. 1718/2006 […]”.
43 Articolul 4 alineatul (2) din aceeași decizie, astfel cum a fost modificată, prevede că, în ceea ce privește gestionarea componentelor programelor comunitare menționate la alineatul (1), EACEA „răspunde de următoarele sarcini:
(a) gestionarea, pe toată durata lor, a proiectelor încredințate acesteia, în contextul punerii în aplicare a programelor comunitare […];
(b) adoptarea instrumentelor de execuție bugetară a veniturilor și cheltuielilor și desfășurarea, pe baza competențelor care le sunt delegate de Comisie, a tuturor sau a anumitor activități necesare gestionării programelor comunitare, în special a celor legate de acordarea subvențiilor și a contractelor”.
44 În continuare, Decizia C(2009) 3355 final a Comisiei din 6 mai 2009 privind delegarea de competențe către Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură în vederea executării unor atribuții legate de punerea în aplicare a unor programe comunitare în domeniile educației, audiovizualului și culturii, care presupun, printre altele, executarea unor credite înscrise în bugetul comunitar, astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2010) 7095 final, a pus în aplicare Decizia 2009/336. Programul MEDIA 2007 este astfel menționat la punctul 28 din referirile Deciziei C(2009) 3355 final. Articolul 5 din decizia menționată, intitulat „Sarcini legate de execuția bugetară”, precizează, la alineatul (1) litera (a), că EACEA „acordă subvenții și gestionează subvențiile și deciziile aferente” și că, „[î]n acest scop, [EACEA] este abilitată de Comisie să efectueze anumite operațiuni sau toate operațiunile necesare inițierii și încheierii procedurilor de subvenții, ale căror detalii figurează în anexa III”.
45 Anexa I alineatul (26) a treia liniuță din Decizia C(2009) 3355 final, astfel cum a fost modificată, amintește că EACEA participă la punerea în aplicare a majorității componentelor programului MEDIA 2007, inclusiv în ceea ce privește distribuția.
46 Anexa III din aceeași decizie stabilește atribuțiile delegate EACEA, printre care figurează, conform termenilor punctului A 5, „selecția de proiecte sau, în cazul în care [temeiul legal al programelor prevede că] este sarcina Comisiei să selecționeze proiectele, pregătirea unei propuneri de selecție care trebuie adoptată de Comisie în conformitate cu procedurile de comitologie”, conform termenilor punctului A 6, „notificarea [față de beneficiari] a deciziilor individuale [privind acordarea] unor subvenții” și, în sensul punctului A 7, „[soluționarea] cererilor [care vizează reexaminarea deciziilor privind acordarea unor subvenții]”.
47 În sfârșit, Decizia nr. 1718/2006 (a se vedea punctul 2 de mai sus) prevede, la articolul 10 alineatul (2) litera (e), că orice propunere pentru alocarea de fonduri comunitare de peste 300 000 de euro pentru distribuție se încadrează la procedura prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din aceeași decizie, în timp ce articolul 10 alineatul (3) din decizia menționată prevede că „[m]ăsurile necesare pentru punerea în aplicare a [deciziei menționate] în ceea ce privește orice alte aspecte se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 11 alineatul (3)” din Decizia nr. 1718/2006, ceea ce include, în special, propunerile privind alocarea de fonduri comunitare cu o valoarea mai mică de 300 000 de euro pentru distribuție. Articolul 11 din Decizia 1718/2006 precizează, la alineatul (1), că Comisia este asistată de un comitet și face trimitere, la alineatul (2), la articolele 4 și 7 din Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor privind exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (JO L 184, p. 23, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 159) și, la alineatul (4), la articolele 3 și 7 din Decizia 1999/468. Articolul 3 din această din urmă decizie definea procedura consultativă, în timp ce articolul 4 descria procedura de gestiune. Cu toate acestea, Decizia 1999/468 a fost abrogată prin articolul 12 primul paragraf din Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO L 55, p. 13), al cărui articol 13 precizează că referințele la articolul 3 din Decizia 1999/468 trebuie în prezent să fie interpretate ca vizând procedura consultativă reglementată de articolul 4 din Regulamentul nr. 182/2011, în timp ce referințele făcute la articolul 4 din Decizia 1999/468 trebuie interpretate ca vizând procedura de examinare prevăzută la articolul 5 din Regulamentul nr. 182/2011, cu excepția alinatului (4) al doilea și al treilea paragraf.
48 În această privință, trebuie adăugat că punctul 4 penultimul paragraf din ghid indică faptul că valoarea maximă a subvenției este de 150 000 de euro pe distribuitor și pe film și că punctul 4 ultima paragraf din ghid precizează că EACEA își rezervă dreptul să nu distribuie toate fondurile disponibile. Acest prag și această rezervă au fost menționate și în cererea de propuneri EACEA/21/12 la punctul 5 al treilea și al patrulea paragraf.
49 Din ansamblul dispozițiilor menționate rezultă că competența EACEA în materie de subvenții acordate în cadrul cererii de propuneri EACEA/21/12, adoptată în cadrul punerii în aplicare a programului MEDIA 2007, se limita, în primul rând, la verificarea dosarului fiecărui solicitant pentru a pregăti „o propunere de selecție care trebuie adoptată de Comisie în conformitate cu procedurile de comitologie” în temeiul punctului A 5, în a doua opțiune a alterativei pe care o prevede, din anexa III la Decizia C(2009) 3355 final, astfel cum a fost modificată, în al doilea rând, la „notificarea [față de beneficiari] a deciziilor individuale [privind acordarea] unor subvenții”, în temeiul punctului A6 din anexa menționată, și, în al treilea rând, conform punctului A 7 din aceeași anexă, la „[administrarea] cererilor [care vizează reexaminarea deciziilor privind acordarea unor subvenții]”.
50 În speță, EACEA a analizat dosarul reclamantei în funcție de elementele pe care i le‑a furnizat și i‑a solicitat printr‑un mesaj electronic, la 4 iunie 2013, elemente suplimentare. Ca răspuns la acest mesaj electronic, reclamanta a confirmat, printr‑un mesaj electronic din aceeași zi, că este „distribuitorul italian al filmului”, fără să depună totuși acte justificative în acest sens, și a adresat EACEA, la 6 iunie 2013, informații suplimentare privind experiența pe care o dobândise în calitate de distribuitor, mai ales în cursul celor cinci ani precedenți. După ce a analizat în ansamblu dosarul, EACEA a făcut Comisiei o propunere în sensul refuzului de a acorda subvenția, aceasta adoptând Decizia din 2 august 2013, cu respectarea procedurii consultative prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 182/2011, în ceea ce privește o propunere legată de alocarea de fonduri ale Uniunii cu o valoare mai mică de 300 000 de euro, în domeniul distribuției, conform dispozițiilor coroborate ale articolului 10 alineatele (2) și (3) ale Deciziei nr. 1718/2006. Considerentul (3) al Deciziei din 2 august 2013 reia motivele formulate de comitetul MEDIA 2007 în avizul său din 26 iulie 2013, care, la rândul său, preluase, în ceea ce o privește pe reclamantă, propunerea comitetului de evaluare (a se vedea punctele 8-10 de mai sus), și anume că filmul era distribuit în Italia de societatea 01 Distribution, iar nu de reclamantă, astfel încât candidatura sa nu putea fi reținută. La 7 august 2013, EACEA a preluat acest motiv, marcând în formularul standard de notificare caseta corespunzătoare descrierii următoare: „[s]olicitantul nu va asigura el însuși distribuția filmului în sală”. La 4 septembrie 2013, reclamanta a adresat EACEA o scrisoare care trebuie în mod clar calificată drept cerere care vizează reexaminarea unei decizii privind acordarea unei subvenții, în sensul punctului A 7 din anexa III la Decizia C(2009) 3355 final, astfel cum a fost modificată.
51 În consecință, în împrejurări precum cele din speță, EACEA a ales, pentru a administra această cerere, să se limiteze la clarificarea Deciziei din 2 august 2013 sau să sesizeze Comisia pentru modificarea acesteia, fie în sensul acordării unei subvenții, fie în sensul unui refuz, însă pentru alte motive decât cele reținute inițial. Astfel, EACEA nu putea avea, în niciun caz, competența de a modifica o decizie pe care nu avea competența să o adopte.
52 Deși este adevărat că punctul 5.1 din ghid prevede că, în cazul în care activitățile de distribuție sunt împărțite între mai multe societăți, contractele/acordurile între aceste societăți trebuie să fie comunicate EACEA, care consideră ca fiind în mod normal eligibilă societatea care efectua în fapt distribuția filmului în teritoriu și adoptă în acest sens o „decizie […] definitivă”, acest mod de redactare trebuie interpretat în sensul că se referă la faptul că EACEA trebuie să adopte definitiv, atunci când soluționează cererile, o poziție pentru a prezenta Comisiei o propunere de selecție, fără a afecta posibilitatea solicitantului de a contesta ulterior, în cadrul unei acțiuni administrative, decizia acestei instituții. Orice altă interpretare ar fi conformă modului expres de redactare a punctului A 7 din anexa III la Decizia C(2009) 3355 final, astfel cum a fost modificată, care consacra dreptul la formularea acțiunii menționate.
53 În consecință, formulând ea însăși un refuz bazat pe un motiv care nu a fost reținut de Comisie, EACEA a viciat Decizia din 8 octombrie 2013 prin lipsa competenței.
54 Cu toate acestea, rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată în cauze în care situațiile de fapt erau comparabile cu cea din speță, că, în cazul competenței nediscreționare, viciul lipsei de competență nu poate determina anularea deciziei atacate, întrucât anularea menționată efectuată pentru motivul lipsei de competență a autorului deciziei atacate nu ar putea conduce, odată îndreptat acest viciu la data la care a intervenit, decât la adoptarea unei decizii identice pe fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 1983, Geist/Comisia, 117/81, Rec., EU:C:1983:191, punctele 6 și 7, Hotărârea din 9 octombrie 1992, De Persio/Comisia, T‑50/91, Rec., EU:T:1992:104, punctele 10, 22 și 24, și Hotărârea din 19 ianuarie 2010, De Fays/Comisia, T‑355/08 P, RepFP, EU:T:2010:16, punctele 57 și 58).
55 Trebuie, așadar, să se stabilească dacă, în speță, Comisia a avut o competență nediscreționară, astfel încât, înlocuind un motiv de respingere al cererii reclamantei cu cel reținut de Comisie în Decizia din 2 august 2013, EACEA a adoptat o decizie identică pe fond cu cea pe care ar fi trebuit să o adopte Comisia, bazată pe aceleași elemente precum cele comunicate în scrisoarea din 4 septembrie 2013.
56 După cum rezultă din cuprinsul punctului 5.1 din ghid, citat la punctul 3 de mai sus, acordarea unei subvenții pentru distribuție presupune ca solicitantul să efectueze el însuși distribuția în săli a filmului pe teritoriul vizat. Cu toate acestea, dispoziția respectivă prevede posibilitatea distribuitorului de a recurge într‑o măsură restrânsă la acorduri de subcontractare, cu condiția ca acest lucru „să fie adus la cunoștința [EACEA]”. Punctul 5.1 reiterează în continuare această obligație de comunicare, de această dată în cazul împărțirii activităților, prevăzând că, „[î]n cazul în care activitățile de distribuție sunt împărțite între mai multe societăți, contractele/acordurile între aceste societăți trebuie să fie comunicate [EACEA]”. La același punct se precizează că este autorizată recurgerea la distribuitori fizici pentru anumite servicii, cum ar fi rezervarea sălilor și colectarea veniturilor.
57 Reclamanta susține că, în realitate, este distribuitorul filmului și că acordul pe care l‑a încheiat cu societatea 01 Distribution privind rezervarea sălilor de cinema, circularea copiilor filmului, colectarea veniturilor, cât și comunicarea filmului sub logoul principal 01 Distribution nu fusese comunicată EACEA, întrucât acest acord trebuia să fie calificat cel mai probabil drept delegarea către un terț a activității numite „distribuție materială” și ar avea în orice caz o altă natură decât cea de subcontractare.
58 EACEA contestă această interpretare.
59 Trebuie menționat că punctul 5.1 din ghid include, în realitate, după cum rezultă de la punctul 56 de mai sus, o repartizare a acordurilor de distribuție în trei categorii, care corespund acordurilor de subcontractare, acordurilor de împărțire a activității de distribuție între mai mulți operatori, precum și, respectiv, acordurilor care vizează utilizarea unor „distribuitori fizici” pentru servicii specifice, care nu sunt eligibile pentru subvenții. Cu toate acestea, faptul că acești distribuitori fizici nu sunt eligibili pentru subvenții nu înseamnă că acordurile care vizează recurgerea la aceștia pentru anumite servicii nu trebuie comunicate EACEA. Pe de altă parte, numai pentru a verifica existența materială a unui asemenea acord de distribuție fizică și faptul că nu depășește acest domeniu precis, orice solicitant are obligația să informeze, în măsura în care este posibil, EACEA asupra elementelor necesare examinării cererii de subvenție, inclusiv a elementelor care ar putea, din cauza unei interpretări eronate, să se opună unei soluționări favorabile a cererii de subvenție.
60 Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât faptul ca un distribuitor să recurgă printr‑un contract la societăți terțe pentru a asigura o parte dintre sarcinile de distribuție constituie o excepție în raport cu principiul potrivit căruia acesta trebuie să asigure el însuși distribuirea filmului, ceea presupune că este de strictă interpretare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, Baltic Agro, C‑3/13, Rep., EU:C:2014:2227, punctul 24 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 22 mai 2012, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, T‑300/10, Rep., EU:T:2012:247, punctul 90 și jurisprudența citată). În definitiv, atunci când punctul 13.3 din ghid menționează obligația de a „depune toate acordurile de distribuție relevante”, acesta amintește importanța informării corespunzătoare a EACEA.
61 Trebuie adăugat că reclamanta a avut în speță posibilitatea suplimentară de a‑și completa dosarul, întrucât a fost contactată de EACEA pentru a depune un anumit număr de documente. Acest lucru ar fi trebuit să îi atragă atenția asupra posibilului caracter lacunar al dosarului și să o determine să fie cât mai exhaustivă posibil.
62 Altfel spus, chiar dacă contractul dintre reclamantă și societatea 01 Distribution ar fi numai un contract de distribuție fizică în sensul punctului 5.1 din ghid, ceea ce nu se poate stabili pe baza dosarului, reclamanta avea obligația să informeze EACEA despre acest lucru din momentul depunerii cererii sale de subvenție, pentru ca EACEA, precum și Comisia să fie în măsură să se pronunțe în cunoștință de cauză asupra motivelor prezenței logoului aparținând 01 Distribution în rezumatul de prezentare și în afișele filmului. Or, EACEA a fost informată cu privire la existența unui acord semnat la 26 aprilie 2013 între reclamantă și societatea 01 Distribution numai printr‑o anexă la scrisoarea reclamantei din 4 septembrie 2013, și anume la mai mult de o lună după decizia din 2 august 2013.
63 Interpretarea în sensul informării cât mai complete și adaptate posibil a EACEA este, în definitiv, singura compatibilă cu principiul bunei administrări și în special al bunei gestiuni financiare și al controlului utilizării mijloacelor bugetare ale Uniunii în scopurile prevăzute (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2010, CEVA/Comisia, T‑428/07 și T‑455/07, Rep., EU:T:2010:240, punctul 126 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 aprilie 2013, Aecops/Comisia, T‑53/11, EU:T:2013:205, punctul 45 și jurisprudența citată). În sfârșit, o informație incompletă sau eronată furnizată de solicitant nu poate determina EACEA să recomande Comisiei finanțarea distribuției unui film, în condițiile în care există o îndoială cu privire la aspectul dacă distribuitorul îndeplinește condițiile prevăzute de reglementarea aplicabilă. Acest lucru este de altfel explicat la punctul 13.3 din ghid, potrivit căruia candidaturile incomplete vor fi considerate neeligibile. Astfel, respingând cererea de subvenție din cauza necomunicării acordului încheiat de reclamantă cu 01 Distribution, motiv a cărui bază factuală nu este contestată de reclamantă, EACEA a acționat într‑o situație în care Comisia, instituție competentă pentru a adopta o asemenea decizie, a procedat astfel în baza unei competențe nediscreționare.
64 În consecință, pe baza jurisprudenței citate la punctul 54, viciul lipsei de competență nu poate determina anularea deciziei atacate, întrucât anularea menționată efectuată pentru motivul lipsei de competență a autorului deciziei atacate nu ar putea conduce, odată îndreptat acest viciu la data la care a intervenit, decât la adoptarea unei decizii identice pe fond.
Cu privire la motivele acțiunii
65 Din jurisprudența citată la punctul 54 rezultă că, în cazul în care s‑a stabilit că administrația a acționat având competență nediscreționară, ansamblul motivelor îndreptate împotriva deciziei sale nu pot fi respinse ca inoperante. Această situație se regăsește, printre altele, în ceea ce privește motivele întemeiate pe lipsa motivării sau pe o motivare insuficientă (Hotărârea din 29 septembrie 1976, Morello/Comisia, 9/76, Rec., EU:C:1976:129, punctul 11, și Hotărârea Geist/Comisia, punctul 54 de mai sus, EU:C:1983:191, punctele 6 și 7), precum și, prin definiție, pe o eroare de fapt, pe o eroare de drept sau pe o eroare vădită de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea Morello/Comisia, citată anterior, EU:C:1976:129, punctul 11), întrucât administrația avea obligația să ajungă la concluzia pe care a adoptat‑o.
66 Cu titlu suplimentar, este important de precizat că motivarea contradictorie invocată de reclamantă își are originea chiar în prezența unui motiv de respingere diferit de cel care figura în Decizia din 2 august 2013 și care a fost reținut de EACEA (a se vedea punctul 36 de mai sus), fapt din care Tribunalul a dedus că Decizia din 8 octombrie 2013 nu are caracterul unui act confirmativ. După cum s‑a statuat la punctul 63 de mai sus, reclamanta nu poate să conteste în mod util o asemenea motivare, întrucât aceasta corespunde cu cea pe care Comisia ar fi fost obligată să o formuleze dacă ar fi fost sesizată.
67 În sfârșit, în ceea ce privește capetele de cerere prin care se solicită ca Tribunalul să oblige EACEA să adopte „măsurile subsecvente”, este important de amintit că, în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 263 TFUE, Tribunalul nu are competența să adreseze somații instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 1998, European Night Services și alții/Comisia, T‑374/94, T‑375/94, T‑384/94 și T‑388/94, Rec., EU:T:1998:198, punctul 53, și Ordonanța din 27 ianuarie 2014, Stolz/Parlamentul și Comisia, T‑582/13, EU:T:2014:69, punctul 10).
68 Din toate cele de mai sus rezultă că acțiunea este nefondată și trebuie respinsă în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
69 Potrivit articolului 135 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru, în special în cazul în care a provocat celeilalte părți cheltuieli pe care Tribunalul le apreciază ca fiind nejustificate sau șicanatoare.
70 În speță, pe de o parte, rezultă din înscrisurile din dosar că notificarea din 7 august 2013, efectuată în mod just sub sigla EACEA, nu îi preciza reclamantei nici faptul că autorul deciziei prin care se refuză acordarea subvenției care o viza era Comisia, nici data deciziei menționate, și anume 2 august 2013. Reclamanta a luat cunoștință despre aceste elemente doar prin formularea prezentei acțiuni. În plus, prin adoptarea, la 8 octombrie 2013, a unei decizii în numele său, pentru un motiv diferit de cel reținut de Comisie, negând totodată ulterior caracterul decizional al actului său și nesesizând Comisia pentru ca aceasta să își rectifice decizia, EACEA a creat o situație de incertitudine reclamantei, pe care aceasta nu a putut‑o clarifica decât prin formularea acestei acțiuni în fața Tribunalului.
71 Pe de altă parte, situația respectivă a fost întreținută de comportamentul reclamantei, care, nefurnizând de la data cererii sale de subvenție elementele pe care ghidul le impunea să le comunice și permițând EACEA să facă o propunere Comisiei, care a fost adecvată și, în orice caz, fondată pe toate elementele dosarului, a lipsit ea însăși această agenție și această instituție de posibilitatea de a stabili dacă acordul încheiat cu 01 Distribution era un simplu acord de distribuție materială și, prin urmare, dacă reclamanta era singurul distribuitor al filmului.
72 În aceste condiții, Tribunalul consideră că se realizează o justă apreciere a circumstanțelor speței prin obligarea fiecărei părți la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Italian International Film Srl și Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură (EACEA) suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 4 februarie 2016.
Semnături