CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MELCHIOR WATHELET
prezentate la 12 februarie 2014(1)
Cauza C‑408/12 P
YKK Corporation,
YKK Holding Europe BV,
YKK Stocko Fasteners GmbH
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs – Înțelegeri – Piețe ale fermoarelor și ale altor închizători, precum și ale mașinilor de aplicare – Răspunderi succesive – Plafon legal al amenzii – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 23 alineatul (2) – Noțiunea «întreprindere» – Răspundere personală – Principiul proporționalității – Multiplicator de descurajare”
1. În prezentul recurs, YKK Corp., YKK Holding Europe BV (denumită în continuare „YKK Holding”) și YKK Stocko Fasteners GmbH (denumită în continuare „YKK Stocko”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 27 iunie 2012(2). Acesta le‑a respins acțiunea având ca obiect, cu titlu principal, anularea Deciziei C(2007) 4257 final a Comisiei(3), în măsura în care le privea, precum și, cu titlu subsidiar, anularea sau reducerea cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată prin această decizie.
2. Recursul ridică chestiuni importante de dreptul concurenței al Uniunii Europene care nu au fost încă soluționate de Curte, și anume, pe de o parte, stabilirea plafonului legal al amenzii, în sensul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003(4), în cazul unor răspunderi succesive în cadrul aceleiași înțelegeri, mai exact atunci când o entitate care participă la încălcare trece sub controlul unei alte întreprinderi pe parcursul înțelegerii, și, pe de altă parte, aplicarea unui multiplicator de descurajare la calculul amenzii într‑un asemenea context.
I – Istoricul cauzei
3. Istoricul cauzei și decizia în litigiu sunt prezentate la punctele 1-20 din hotărârea atacată după cum urmează:
„1 Prima reclamantă, YKK Corp., este o întreprindere japoneză. Aceasta este unul dintre liderii mondiali ai pieței fermoarelor, însă operează și în sectorul «altor închizători».
2 A doua reclamantă, [YKK Holding], este o întreprindere cu sediul în Țările de Jos. Aceasta are 24 de filiale, [inclusiv] [YKK Stocko]. YKK Holding este o filială deținută integral de YKK Corp. Filialele sale produc nasturi și închizători. Ea nu produce, nu vinde și nu distribuie niciunul dintre aceste produse. YKK Holding este un holding cu caracter pur financiar.
3 A treia reclamantă, [YKK Stocko], fostă Stocko Fasteners GmbH, și Stocko Verschlußtechnik GmbH & Co. KG, este o societate germană cu sediul la Wuppertal. Aceasta a fost constituită în 1901 și înregistrată sub numele de YKK Stocko Fasteners în septembrie 1995, atunci când YKK Holding a achiziționat 76 % din părțile sale sociale, înainte de a o achiziționa în totalitate în martie 1997.
[…]
10 La 16 septembrie 2004, Comisia a adresat o comunicare privind obiecțiunile (denumită în continuare «comunicarea privind obiecțiunile») referitoare la «alte închizători», la mașinile de aplicare și la fermoare societăților Prym Fashion, William Prym, Éclair Prym, Fiocchi Prym, Fiocchi Snaps France, [YKK Stocko], YKK Holding, YKK Corp., Coats, A. Raymond, Berning & Söhne, Berning France, Scovill Fasteners Europe (fostă Unifast), Scovill Fasteners, precum și [Fachverband Verbindungs‑und Befestigungstechnik (denumită în continuare «VBT»)].
[…]
12 La 12 noiembrie 2004, grupul Prym, invocând Comunicarea [Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri(5)], a formulat, în numele tuturor filialelor sale, o cerere de imunitate sau, cu titlu subsidiar, de reducere a cuantumului amenzilor referitoare la «alte închizători».
[…]
14 La 18 februarie 2005, grupul YKK, invocând Comunicarea din 2002 privind cooperarea, a formulat o cerere de reducere a cuantumului amenzilor referitoare la «alte închizători».
[…]
16 Elementele de probă furnizate de grupurile Prym și YKK în susținerea cererilor de a beneficia de Comunicarea din 2002 privind cooperarea au permis Comisiei să adreseze societăților în cauză, la 7 martie 2006, o comunicare privind obiecțiunile suplimentară (denumită în continuare «comunicarea privind obiecțiunile suplimentară»).
17 Comunicarea privind obiecțiunile suplimentară menționată, referitoare la «alte închizători», la mașinile de aplicare și la fermoare, a fost adresată societăților A. Raymond, Berning & Söhne și Berning France, Coats și Coats Deutschland și Éclair Prym, Prym Fashion, Fiocchi Prym, Scovill Fasteners Europe, Scovill Fasteners, William Prym, YKK Corp., YKK Holding și YKK Stocko […], precum și VBT. […]
18 Comunicarea privind obiecțiunile suplimentară avea ca obiect aceleași produse prevăzute în comunicarea privind obiecțiunile și, acolo unde era necesar, rectifica, preciza, sintetiza și extindea obiecțiunile formulate în aceasta. […]
19 O audiere a avut loc la 11 iulie 2006.
20 După consultarea comitetului consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante și având în vedere raportul final al consilierului‑auditor, Comisia a adoptat la 19 septembrie 2007 decizia [în litigiu] […]”
4. Prin decizia în litigiu, Comisia a constatat că recurentele participaseră la trei încălcări ale normelor de concurență, și anume:
– o cooperare în perioada mai 1991-martie 2001 pe piața închizătorilor din metal și plastic („alte închizători”) și a mașinilor de aplicare în cadrul așa‑numitelor cercuri „de la Basel‑Wuppertal și de la Amsterdam” (denumită în continuare „cooperarea BWA”). În cadrul acestei cooperări, participanții s‑au pus de acord, în cursul unor reuniuni, cu privire la creșteri coordonate ale prețurilor și au făcut schimb de informații confidențiale privind prețurile și punerea în aplicare a majorărilor de prețuri la nivelul Germaniei și la nivel european;
– o cooperare între anii 1999 și 2003 pe piața „altor închizători”, la care au participat grupurile Prym și YKK (denumită în continuare „cooperarea bilaterală dintre Prym și YKK”). Această încălcare a constat în acorduri și în practici concertate, la nivel european și mondial, privind repartizarea de clienți și stabilirea prețurilor, în special a prețurilor minime, medii și indicative, și monitorizarea majorărilor de prețuri prin schimburi regulate de liste de prețuri și contacte bilaterale frecvente, și, în sfârșit,
– o cooperare în perioada aprilie 1998-noiembrie 1999 pe piața fermoarelor, la care au participat grupurile YKK, Coats și Prym (denumită în continuare „cooperarea tripartită”). În acest cadru, cele trei grupuri au făcut schimb de informații privind prețurile și au convenit asupra unei metodologii de stabilire a unor prețuri minime pentru anumite produse pe piața europeană.
5. În consecință, Comisia a aplicat întreprinderilor în discuție amenzi pentru încălcarea articolului 81 CE (în prezent articolul 101 TFUE(6)), al căror cuantum a fost calculat pe baza metodologiei prezentate în liniile directoare(7), precum și în Comunicarea Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri(8) și în Comunicarea din 2002 privind cooperarea.
6. În ceea ce privește cooperarea BWA, prin decizia în litigiu s‑au aplicat următoarele amenzi:
– A. Raymond Sarl: 8 325 000 de euro;
– Berning & Söhne GmbH & Co. KG: 1 123 000 de euro;
– Scovill Fasteners Europe SA și Scovill Fasteners Inc., răspunzătoare în solidar: 6 002 000 de euro;
– William Prym GmbH & Co. KG și Prym Inovan GmbH & Co. KG, răspunzătoare în solidar: 24 913 000 de euro;
– YKK Stocko: 68 250 000 de euro (din care YKK Corp. și YKK Holding sunt răspunzătoare în solidar pentru suma de 49 000 000 de euro), și
– VBT: 1 000 de euro.
7. În această privință, trebuie reținut că, potrivit deciziei în litigiu, a treia recurentă, YKK Stocko, a participat la încălcare pe întreaga durată de 9 ani și 9 luni a acesteia, în timp ce YKK Corp. și YKK Holding, prima și a două recurentă, au început să participe la aceasta (direct sau indirect) numai după achiziționarea în 1997 a YKK Stocko de către YKK Holding și, prin urmare, au participat la încălcare timp de 4 ani [considerentele (466)-(468) ale deciziei în litigiu]. Acesta este motivul pentru care, pe de o parte, YKK Corp. și YKK Holding nu au fost considerate răspunzătoare pentru plata întregii amenzi aplicate YKK Stocko, iar pe de altă parte, aceasta din urmă a fost considerată singura răspunzătoare pentru plata sumei de 19 250 000 de euro rămase din amenda care i‑a fost aplicată.
8. În ceea ce privește cooperarea bilaterală dintre Prym și YKK, YKK Corp., YKK Holding și YKK Stocko au fost obligate în solidar la plata unei amenzi de 19 500 000 de euro. În schimb, Comisia a considerat în decizia în litigiu că grupul Prym îndeplinea condițiile pentru a beneficia de o imunitate totală în privința amenzii.
9. În sfârșit, în ceea ce privește încălcările săvârșite în cadrul cooperării tripartite, au fost aplicate următoarele amenzi:
– YKK Corp. și YKK Holding, răspunzătoare în solidar: 62 500 000 de euro;
– Coats Holdings Ltd. și Coats Deutschland GmbH, răspunzătoare în solidar: 12 155 000 de euro și
– William Prym GmbH & Co. KG și Prym Inovan GmbH & Co. KG, răspunzătoare în solidar: 6 727 500 de euro (din care Éclair Prym Group SA este considerată răspunzătoare în solidar pentru suma de 5 850 000 de euro).
II – Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată
10. În susținerea acțiunii lor în fața Tribunalului în vederea anulării deciziei în litigiu, recurentele au invocat opt motive, a căror ordine de examinare a fost modificată de Tribunal și pe care acesta le‑a repartizat în trei categorii:
– prima categorie cuprindea cinci motive referitoare la cooperarea tripartită, întemeiate în esență, în primul rând, pe lipsa probelor privind existența încălcării (primul motiv), în al doilea rând, pe aprecierea eronată a naturii și a punerii în aplicare a încălcării, pe de o parte, și a impactului concret al acestei încălcări, pe de altă parte (al doilea, al treilea și al patrulea motiv), și, în al treilea rând, pe punerea în aplicare eronată a comunicărilor din 1996 și din 2002 privind cooperarea (al cincilea motiv);
– a doua categorie era compusă din două motive referitoare la cooperarea BWA, în cadrul cărora, fără a contesta existența încălcării, recurentele au invocat, pe de o parte, aplicarea eronată a limitării amenzii, în măsura în care Comisia nu ar fi aplicat plafonul de 10 % filialei YKK Stocko pentru perioada anterioară anului 1997, data achiziționării YKK Stocko de către YKK Holding (al șaselea motiv), și, pe de altă parte, aplicarea eronată a multiplicatorului la calculul amenzii aplicate YKK Stocko pentru aceeași perioadă anterioară achiziționării sale (al șaptelea motiv) și, în sfârșit,
– recurentele au invocat un al optulea motiv, comun încălcărilor legate de cooperarea tripartită și de cooperarea BWA, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității privind aplicarea multiplicatorului de descurajare de 1,25 la calcularea amenzii.
11. În hotărârea atacată, Tribunalul a respins toate motivele invocate de recurente, a respins acțiunea formulată de acestea și le‑a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
III – Cu privire la recurs
12. Recurentele și Comisia au participat la procedura scrisă în fața Curții, precum și la ședința care a avut loc la 16 octombrie 2013.
13. În susținerea recursului, recurentele invocă patru motive, care privesc numai calculul amenzilor ce le‑au fost aplicate ca urmare a cooperării tripartite și a cooperării BWA.
14. Mai întâi, acestea susțin că hotărârea atacată nu prezintă în mod adecvat motivele pentru care Tribunalul a respins motivul întemeiat pe caracterul disproporționat al cuantumului de plecare al amenzii, în măsura în care cooperarea tripartită nu ar fi avut niciun impact asupra pieței. În această privință, Tribunalul ar fi încălcat articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și principiul proporționalității (primul motiv). În continuare, recurentele susțin că Tribunalul a încălcat obligația de motivare și principiul lex mitior în ceea ce privește aplicabilitatea comunicărilor din 1996 și din 2002 privind cooperarea (al doilea motiv). Pe de altă parte, acestea susțin că, întemeindu‑se pe o interpretare eronată a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Tribunalul nu a respectat principiile proporționalității și egalității de tratament și nici principiul răspunderii personale atunci când a refuzat să aplice plafonul de 10 % numai la cifra de afaceri a YKK Stocko pentru perioada care a precedat achiziționarea sa de către YKK Holding (al treilea motiv). În sfârșit, recurentele reproșează Tribunalului că a încălcat de asemenea obligația de motivare, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și principiile proporționalității și răspunderii personale, în ceea ce privește aplicarea unui multiplicator de descurajare pentru perioada încălcării care a precedat achiziționarea YKK Stocko (al patrulea motiv).
A – Cu privire la primul motiv, privind cooperarea tripartită, întemeiat pe nemotivarea hotărârii atacate în privința stabilirii cuantumului de plecare al amenzii în raport cu impactul încălcării asupra pieței și în privința nerespectării principiului proporționalității
1. Primul aspect al primului motiv
15. Prin intermediul acestui aspect, recurentele reproșează Tribunalului că nu a prezentat în mod adecvat motivele pentru care a respins motivul întemeiat pe caracterul disproporționat al cuantumului de plecare al amenzii de 50 de milioane de euro, având în vedere pretinsa lipsă a impactului asupra pieței al încălcării în cauză. Acest viciu de motivare ar împiedica recurentele să cunoască dacă Tribunalul a respins acest motiv întrucât Comisia, pe de o parte, ar fi luat în considerare în mod suficient impactul încălcării asupra pieței sau, pe de altă parte, nu l‑ar fi luat în considerare, întrucât nu avea această obligație.
16. Recurentele mai arată că raționamentul Tribunalului ar fi confuz, amestecând calificarea de încălcare „foarte gravă” și calculul cuantumului de plecare al amenzii.
17. Nu împărtășim teza acestora.
18. În prealabil, trebuie subliniat că recurentele au abandonat în mod expres argumentul „potrivit căruia cooperarea tripartită nu putea fi calificată, prin însăși natura sa, drept «foarte gravă», având în vedere neluarea în considerare de către Comisie a impactului” (punctul 13 din recurs). Întrucât calificarea încălcării nu mai este în discuție, prezentul recurs privește, așadar, numai stabilirea cuantumului de plecare al amenzii la 50 de milioane de euro, pe care Tribunalul l‑ar fi confirmat fără a oferi o explicație suficientă cu privire la o luare în considerare adecvată de către Comisie a impactului încălcării în discuție asupra pieței sau cu privire la problema dacă Comisia ar avea sau nu ar avea obligația de a lua în considerare impactul respectiv.
19. În această privință, considerăm că Tribunalul a explicat perfect motivul pentru care, în opinia sa, Comisia a putut să califice încălcarea în cauză drept „foarte gravă” și să stabilească cuantumul de plecare al amenzii la 50 de milioane de euro fără să țină seama de impactul acestei încălcări asupra pieței întrucât nu avea această obligație.
20. Tribunalul amintește mai întâi că, „în conformitate cu punctul 1 A primul paragraf din liniile directoare, la evaluarea gravității încălcării trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante” (punctul 125 din hotărârea atacată), dar că cele trei aspecte ale acestei evaluări „nu au aceeași importanță în cadrul examinării globale” (punctul 126 din hotărârea atacată). Astfel, încălcările cele mai grave, precum „acorduri sau practici concertate care urmăresc în special, precum în speță, stabilirea prețurilor, pot determina, pentru simplul motiv al naturii proprii, calificarea lor ca fiind «foarte grave», fără a fi necesar ca aceste comportamente să fie caracterizate printr‑un impact sau o întindere geografică deosebită” (același punct 126 din hotărârea atacată).
21. În ceea ce privește luarea în considerare a impactului efectiv asupra pieței, Tribunalul își continuă raționamentul precizând, la punctul 140 din hotărârea atacată, că impactul trebuie luat în considerare numai „atunci când acesta poate fi măsurat”, arătând, la punctul 141 din hotărârea menționată, că Comisia nu a „urmărit să demonstreze efectele exacte ale încălcării”. Astfel, Comisia a arătat în mod clar că, având în vedere probele cuprinse în dosarul său referitoare la cooperarea tripartită pe piața fermoarelor, nu deținea suficiente elemente de probă cu privire la punerea în aplicare finală a acordului de armonizare a prețurilor(9) (care era una dintre componentele acordului și care cuprindea de asemenea schimburi de informații sensibile și discuții privind majorările de prețuri(10)). Totuși, această situație nu a împiedicat Comisia, după cum arată Tribunalul la punctul 142 din hotărârea atacată, să concluzioneze că acordul în ansamblul său a avut probabil un efect asupra pieței, chiar dacă acesta a fost mai limitat sau de o mai scurtă durată decât cea prevăzută de participanți(11).
22. Considerăm că, fără nicio contradicție, Comisia a putut să constate că acordul în ansamblul său fusese pus în aplicare și putea să fi avut un efect asupra pieței și să adauge totodată că acest impact nu putea însă fi măsurat, întrucât era imposibil să se stabilească cu o certitudine suficientă parametrii concurențiali aplicabili în lipsa încălcărilor, ceea ce Tribunalul explică în mod clar la punctele 141 și 142 din hotărârea atacată.
23. În plus, amintim că această motivare a Tribunalului este în acord deplin cu jurisprudența Curții. Astfel, acesta nu a făcut decât să amintească „principiul potrivit căruia impactul real al încălcării asupra pieței nu este un criteriu decisiv pentru stabilirea cuantumului amenzilor”(12).
24. Curtea a statuat de asemenea, în Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia(13), că „efectul unei practici anticoncurențiale nu este, în sine, un criteriu hotărâtor în aprecierea cuantumului adecvat al amenzii. Mai precis, unele elemente în legătură cu aspectul intenționat pot avea mai multă importanță decât cele privitoare la efectele respective, mai ales atunci când este vorba despre încălcări grave prin esența lor, precum o repartizare a piețelor”.
25. De altfel, Tribunalul a statuat, în Hotărârea Sachsa Verpackung/Comisia(14), că „argumentul reclamantei potrivit căruia, în esență, Tribunalul ar trebui să reducă cuantumul amenzii aplicate de Comisie atunci când impactul încălcării asupra pieței nu poate fi măsurat nu poate fi […] admis”.
26. Recurentele mai arată că Tribunalul nu ar fi luat în considerare ca motiv distinct argumentația lor privind proporționalitatea cuantumului de plecare.
27. În această privință, este suficient să se arate că argumentul privind proporționalitatea există, în orice caz în cadrul primului aspect, numai în legătură cu lipsa unui impact asupra pieței sau cu obligația de a ține seama de această eventuală lipsă.
28. În concluzie, primul aspect al primului motiv, întemeiat pe o motivare insuficientă a hotărârii atacate, ar trebui respins.
2. Al doilea aspect al primului motiv
29. Prin intermediul acestui aspect, recurentele susțin că, în cazul în care ar rezulta din hotărârea atacată că Comisia a luat suficient în considerare impactul încălcării asupra pieței, Tribunalul, pronunțându‑se astfel, a interpretat în mod eronat decizia în litigiu și a încălcat dreptul Uniunii, în special articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și jurisprudența Curții care impune Comisiei, atunci când aceasta consideră oportun să țină seama de impactul încălcării asupra pieței pentru a majora cuantumul de plecare al amenzii dincolo de cuantumul minim previzibil de 20 de milioane de euro prevăzut de liniile directoare, să furnizeze indicii concrete, credibile și suficiente care să permită să se aprecieze influența efectivă pe care încălcarea a putut‑o avea asupra concurenței pe piața respectivă.
30. Acest argument se întemeiază în mod clar pe o interpretare eronată a hotărârii atacate și a deciziei în litigiu.
31. Astfel, după cum am arătat deja, la evaluarea criteriului gravității încălcării trebuie să se țină seama de impactul său real asupra pieței numai atunci când acesta poate fi măsurat.
32. În speță, Comisia a explicat – la fel ca în Decizia C(2004) 2826(15) [care a determinat pronunțarea a trei hotărâri, și anume Hotărârile KME Germany și alții/Comisia (C‑272/09 P), Chalkor/Comisia și KME Germany și alții/Comisia (C‑389/10 P)(16)] – că nu putea să măsoare cu precizie impactul real al cooperării tripartite [a se vedea considerentele (507) și (509) ale deciziei în litigiu].
33. Prin urmare, la fel ca recurentele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, citată anterior, recurentele au interpretat în mod eronat hotărârea atacată atunci când au dedus „că impactul real al încălcării asupra pieței trebuia să fie luat în considerare în scopul calculării cuantumului de plecare al amenzii care le‑a fost aplicată”(17).
34. În consecință, considerăm că, în același mod ca în acea cauză, Comisia era îndreptățită să concluzioneze în decizia în litigiu că încălcarea a avut probabil un anumit impact (care nu putea fi măsurat) asupra pieței(18), ceea ce nu trebuie, evident, confundat cu constatarea unui impact real măsurabil, care nu este solicitată(19). După cum am explicat mai sus în cadrul primului aspect și astfel cum Curtea a arătat deja în cauza menționată(20), nu este contradictoriu să se afirme, pe de o parte, că impactul real nu este un criteriu decisiv în aprecierea gravității și să se considere, pe de altă parte, că încălcarea a avut probabil un anumit impact.
35. Rezultă că Tribunalul nu a interpretat în mod eronat decizia în litigiu și că această parte a celui de al doilea aspect al primului motiv (și anume punctele 17-22 din recurs) se bazează pe o premisă eronată.
36. Pe de altă parte, împărtășim opinia Comisiei că acest raționament nu este invalidat de Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, citată anterior (în special punctele 81 și 82 din aceasta), invocată de recurente (a se vedea punctele 23-30 din recurs).
37. Explicația este simplă. În Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia(21), Tribunalul a constatat că Comisia nu a susținut că impactul real nu este măsurabil(22) și, în consecință, Tribunalul a statuat că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de motivare în lumina faptului că aceasta a urmărit să ia în considerare și să măsoare un impact real(23) (chiar dacă, în definitiv, Tribunalul nu a redus cuantumul amenzii)(24).
38. Prin urmare, este clar că Hotărârea Curții Prym și Prym Consumer/Comisia, citată anterior, nu poate fi transpusă la prezenta cauză.
39. În orice caz, Hotărârea Curții Prym și Prym Consumer/Comisia, citată anterior (în special punctele 81 și 82 din aceasta, citate de recurente), nu poate fi interpretată în sensul că constatarea și demonstrarea (prin alte mijloace decât prin prezumții) a unui impact măsurabil concret constituie singurele motive legitime pentru majorarea cuantumului de plecare dincolo de cuantumul minim de 20 de milioane de euro.
40. Potrivit punctului 1 A al patrulea și al șaselea paragraf din liniile directoare, „[d]e asemenea, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator” și, „[î]n cazul în care o încălcare implică mai multe întreprinderi (de exemplu, carteluri), ar putea fi necesar ca în anumite cazuri să se aplice ponderări la cuantumurile determinate în cadrul fiecăreia dintre cele trei categorii pentru a se ține seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului infracțional al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip”.
41. În plus, trebuie arătat că în hotărârile privind Decizia „Tuburi sanitare din cupru”, citate anterior, Tribunalul și Curtea au acceptat un cuantum de plecare superior cuantumului „minim” de 20 de milioane de euro (în speță 35 de milioane de euro), deși un impact real (care poate fi măsurat) nu a fost luat în considerare.
42. În orice caz, poate fi amintit că „nu revine Curții obligația, atunci când se pronunță asupra unor chestiuni de drept în cadrul unui recurs, să substituie, pentru motive de echitate, aprecierea sa celei a Tribunalului, statuând, în exercitarea competenței sale de fond, cu privire la cuantumul amenzilor aplicate întreprinderilor din cauza încălcării de către acestea a dreptului [Uniunii]”(25).
43. Rezultă din toate cele de mai sus că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat, fără să fi ținut seama de un impact real al încălcării în cauză asupra pieței, că o sumă de 50 de milioane de euro constituia, în speță, un cuantum de plecare adecvat pentru amendă. Prin urmare, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins.
3. Al treilea aspect al primului motiv
44. Prin intermediul acestui aspect, recurentele susțin mai întâi că, în ipoteza (în opinia noastră, corectă în raport cu cea în discuție în cadrul celui de al doilea aspect menționat mai sus) în care ar reieși din hotărârea atacată că Comisia nu a luat în considerare impactul încălcării asupra pieței deoarece nu avea această obligație, Tribunalul a aplicat în mod incorect dreptul Uniunii, în temeiul căruia sancțiunile prevăzute de dreptul național și de dreptul Uniunii trebuie nu numai să fie eficiente și să aibă un efect de descurajare, ci și să fie proporționale cu încălcarea. În această privință, recurentele susțin, astfel cum au procedat și în cererea lor introductivă la Tribunal, că este disproporționat să se treacă de la cuantumul minim previzibil de 20 de milioane (astfel cum a fost stabilit pentru încălcările „foarte grave” în liniile directoare) la 50 de milioane de euro (respectiv o majorare de 250 %) fără a se ține seama de lipsa unui impact asupra pieței al acordului privind cooperarea tripartită. Dacă situația ar fi diferită, hotărârea atacată ar acorda prea multă importanță dimensiunii întreprinderii ca element de stabilire a amenzii și ar contrazice astfel liniile directoare și jurisprudența Curții.
45. Potrivit Comisiei, recurentele încearcă să dea impresia că cuantumul de 20 de milioane de euro este cuantumul de bază al calculului și că Comisia ar trebui să justifice în mod expres orice „majorare” care depășește acest cuantum, în prezenta cauză, de 250 % sau de 312,5 % în funcție numai de dimensiunea întreprinderii(26).
46. Astfel cum a arătat în mod justificat Comisia, acest argument se întemeiază pe o confuzie între „cuantumul de plecare” – stabilit în funcție de un anumit număr de elemente specifice cauzei și legate de încălcare, printre care dimensiunea pieței relevante – și încadrarea unui participant la înțelegere într‑un grup determinat („gruparea”) sau aplicarea unui „multiplicator de descurajare” în momentul calculării amenzii care urmează să fie impusă unei anumite întreprinderi, stadiu al calculului în care intervine luarea în considerare a dimensiunii întreprinderii.
47. În prezenta cauză, valoarea pieței fermoarelor depășea 400 de milioane de euro [considerentul (12) al deciziei în litigiu] și încălcarea a fost calificată drept „foarte gravă” ținând seama de toate faptele specifice și de împrejurările proprii speței. Având în vedere toate aceste elemente, cuantumul de plecare al amenzii aplicate primului grup de întreprinderi a fost stabilit la 50 de milioane de euro(27).
48. Dat fiind că recurentele erau participantul la înțelegere cel mai important în termeni de cote de piață a fermoarelor, au fost plasate în primul grup [considerentul (530) al deciziei în litigiu]. Până în acest stadiu al calculului, dimensiunea globală a întreprinderii nu este luată în considerare. Ulterior, la acest cuantum a fost aplicat un multiplicator de descurajare de 1,25, având în vedere dimensiunea globală considerabilă a grupului YKK [considerentele (537)-(539) ale deciziei în litigiu].
49. În orice caz, trebuie amintit că îi revine Tribunalului obligația de a examina aprecierea caracterului adecvat al acestor cuantumuri și că, în principiu, „nu revine Curții obligația, atunci când se pronunță asupra unor chestiuni de drept în cadrul unui recurs, să substituie, pentru motive de echitate, aprecierea sa celei a Tribunalului, statuând, în exercitarea competenței sale de fond, cu privire la cuantumul amenzilor aplicate întreprinderilor din cauza încălcării de către acestea a dreptului [Uniunii]”(28).
50. În continuare, recurentele reproșează Tribunalului că nu a avut în vedere posibilitatea de a lua în considerare neaplicarea acordului lor ca circumstanță atenuantă.
51. În această privință, este suficient să se arate, astfel cum a procedat deja Tribunalul în mod întemeiat în jurisprudența sa, că, „pentru evaluarea circumstanțelor atenuante, printre care se numără cea referitoare la neaplicarea acordurilor, nu trebuie luate în considerare efectele care rezultă din ansamblul încălcării, de care trebuie să se țină seama pentru a aprecia impactul real al unei încălcări asupra pieței în vederea evaluării gravității acesteia (punctul 1 A primul paragraf din liniile directoare), ci comportamentul individual al fiecărei întreprinderi, în scopul examinării gravității relative a participării fiecărei întreprinderi la încălcare” (sublinierea noastră)(29).
52. În Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, citată anterior, Curtea a confirmat abordarea Tribunalului, întrucât a statuat că, „[î]n ceea ce privește primul argument, acesta vizează punctul 127 din hotărârea atacată, în cuprinsul căruia Tribunalul s‑a referit la jurisprudența sa potrivit căreia, pentru a beneficia de circumstanța atenuantă prevăzută la punctul 3 a doua liniuță din liniile directoare, persoanele care săvârșesc o încălcare trebuie să demonstreze că au adoptat un comportament concurențial sau, cel puțin, că au încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât au perturbat funcționarea acesteia, și că nu au aderat la acord în aparență, incitând astfel alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea în cauză”(30). Prin urmare, la punctul 96 din hotărârea menționată, Curtea a statuat că „Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a interpretat în mod restrictiv condițiile impuse pentru a beneficia de circumstanța atenuantă prevăzută la punctul 3 a doua liniuță din liniile directoare. Or, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 128 din hotărârea atacată, recurentele nu au susținut că îndeplineau aceste condiții. În consecință, primul argument nu este fondat”.
53. Întrucât recurentele nu au demonstrat – nici măcar nu au invocat – niciuna dintre cerințele menționate mai sus pentru a stabili existența unor circumstanțe atenuante, argumentul lor trebuie respins.
54. În ceea ce privește comparația cu cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea Degussa/Comisia (așa‑numita înțelegere „a metioninei”) și Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia (așa‑numita înțelegere „a acelor”)(31), considerăm (asemenea Comisiei) că prezenta cauză se deosebește de acestea prin faptul că nu este vorba aici despre o neaplicare integrală a cooperării tripartite pe piața fermoarelor pe o durată determinată (și, de altfel, relativ lungă), ci pur și simplu despre lipsa de probe privind punerea în aplicare finală doar a unuia dintre elementele sale (acordul de armonizare a prețurilor). În plus, această împrejurare specifică a fost în mod corect luată în considerare în aprecierea globală a gravității.
55. În ceea ce privește Deciziile C(2006) 1766 și C(2006) 5700 final(32), recurentele nu pot contesta că dimensiunea piețelor relevante era comparabilă în mod global [340 de milioane de euro pentru piața peroxidului de hidrogen și 550 de milioane de euro pentru piața combinată a cauciucului butadienic și a cauciucului stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie (BR/ESBR)] cu cea pieței fermoarelor. În plus, gradul de punere în aplicare de către participanți și aprecierea unui impact probabil, dar care nu putea fi măsurat în aceste decizii în materie de înțelegeri nu erau fundamental diferite de cele care caracterizează prezenta cauză(33).
56. Rezultă că al treilea aspect al primului motiv și, prin urmare, primul motiv în totalitate trebuie respinse.
B – Cu privire la al doilea motiv, referitor la cooperarea tripartită, îndreptat împotriva motivării hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul ar fi refuzat să aplice Comunicarea din 2002 privind cooperarea (primul aspect) și ar fi interpretat în mod eronat principiul lex mitior (al doilea aspect)
57. Asemenea Comisiei, apreciem – chiar presupunând, aspect contestat de Comisie, că Comunicarea din 2002 privind cooperarea poate fi considerată în acest context ca fiind o „lex mitior” în raport cu cea din 1996 – că Tribunalul a respins fără nicio ambiguitate – chiar dacă în mod implicit (la punctul 184 și următoarele din hotărârea atacată) – argumentul întemeiat pe principiul lex mitior deoarece critica respectivă era lipsită de obiect, întrucât Comisia acordase recurentelor o imunitate parțială de fapt considerând cooperarea lor, care nu putea fi luată în considerare în temeiul Comunicării din 1996 privind cooperarea, drept circumstanță atenuantă. Tribunalul observă că această împrejurare a permis o reducere a amenzii cu 9 375 000 de euro (punctul 187 din hotărârea atacată).
58. În plus, Tribunalul a explicat în mod adecvat în ce măsură recurentele nu au respectat cerințele Comunicării din 1996 privind cooperarea (punctele 170-180 din hotărârea atacată).
59. Comisia are dreptate atunci când susține că singura problemă care este pertinentă aici (pentru interpretarea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv) este aceea dacă Tribunalul ar fi trebuit să explice în mod expres de ce recurentele nu erau îndreptățite să obțină, pe lângă imunitatea parțială (de fapt), un avantaj suplimentar întemeiat pe Comunicarea din 2002 privind cooperarea, și anume o reducere suplimentară a cuantumului amenzii pentru faptul de a fi furnizat în legătură cu perioada 28 aprilie 1998-2 iunie 1999 informații sau probe care aduc o valoare adăugată semnificativă (punctul 21 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea).
60. Cu privire la acest punct, recurentele consideră că, abținându‑se să aplice Comunicarea din 2002 privind cooperarea, în locul Comunicării din 1996 privind cooperarea, Tribunalul a interpretat în mod eronat dreptul Uniunii, în special principiul lex mitior, astfel cum este consacrat la articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum și la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în temeiul căruia legea mai favorabilă trebuie să fie aplicată retroactiv. Întrucât Comunicarea din 1996 privind cooperarea, contrar Comunicării din 2002 privind cooperarea, condiționa beneficiul unei reduceri a amenzii de necontestarea faptelor, faptul că beneficiul le‑a fost refuzat în temeiul unui element care nu mai era aplicabil ar încălca, prin urmare, principiul lex mitior (punctele 62-65 din recurs). Recurentele concluzionează că elementele de probă prezentate de ele au adus o plusvaloare semnificativă anchetei, întrucât au permis Comisiei să dovedească faptul că durata încălcării prezumate fusese mai lungă. În consecință, recurentele ar fi trebuit să beneficieze din acest motiv de o reducere suplimentară a cuantumului amenzii (pe lângă imunitatea parțială care le fusese acordată pentru faptul de a fi dovedit prelungirea duratei înțelegerii), și anume un „dublu avantaj” pentru aceleași informații și probe, care constă, în primul rând, într‑o reducere și, în al doilea rând, într‑o imunitate parțială.
61. Mai întâi, trebuie să se arate că nu Comunicarea privind cooperarea (indiferent că este vorba de cea din 1996 sau de cea din 2002) constituie temeiul juridic al amenzilor aplicate în temeiul normelor de concurență ale Uniunii, ci articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, acesta din urmă nu a suferit nicio modificare în timp și este de altfel identic în esență cu articolul 15 din Regulamentul nr. 17(34). Așadar, cadrul juridic al amenzilor nu a fost modificat pe fond.
62. Acestea fiind spuse, subliniem, în primul rând, că Prym și Coats au introdus prima lor cerere de clemență anterior datei de 14 februarie 2002 și că, în temeiul punctului 28 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea(35), Comunicarea din 1996 privind cooperarea a fost și a rămas aplicabilă ratione temporis întregii înțelegeri pe piața fermoarelor.
63. În al doilea rând, amintim că Curtea(36) a statuat că „[…] cooperarea unei întreprinderi cu Comisia [fie în temeiul Comunicării privind cooperarea din 1996 sau din 2002, fie în calitate de circumstanță atenuantă] poate justifica o reducere a amenzii în temeiul comunicării privind cooperarea doar dacă permite în mod efectiv Comisiei să își îndeplinească atribuțiile de constatare a existenței unei încălcări și de dispunere a încetării acesteia”.
64. În acest context, trebuie amintit că „Comisia dispune de o putere de apreciere largă în ce privește metoda de calcul al amenzilor și, în această privință, poate să țină cont de elemente multiple, între care figurează cooperarea întreprinderilor vizate în cursul investigației realizate de către serviciile acestei instituții. În acest cadru, Comisia trebuie să efectueze aprecieri de fapt complexe, precum cele care privesc cooperarea respectivă a întreprinderilor menționate”(37).
65. În al treilea rând, reiese din dosar că recurentele nu mai susțin, întrucât nu contestă punctele 170-181 din hotărârea atacată, că ar fi existat din partea Comisiei o aplicare eronată a Comunicării din 1996 privind cooperarea.
66. În al patrulea rând, trebuie să se sublinieze că cerințele calitative ale Comunicărilor din 1996 și din 2002 privind cooperarea sunt comparabile în mod global (Comunicarea din 2002 nu este în niciun caz mai puțin riguroasă decât cea din 1996(38)), astfel încât nerespectarea condițiilor impuse de Comunicarea din 1996 privind cooperarea – în special împrejurarea că recurentele au contestat faptele – antrenează ipso facto nerespectarea cerințelor similare cuprinse în comunicarea menționată din 2002.
67. Astfel cum Comisia precizează în scris, independent de imunitatea parțială care nu mai este contestată, nu s‑a stabilit în niciun fel că, după cum susțin recurentele (a se vedea punctul 56 din recurs), Comunicarea din 2002 privind cooperarea le‑ar fi mai favorabilă decât cea din 1996.
68. Recurentele încearcă să argumenteze, în esență, că atunci când o întreprindere furnizează elemente de probă cu privire la o anumită perioadă a încălcării și permite astfel Comisiei să prelungească durata înțelegerii, întreprinderea respectivă trebuie să beneficieze nu numai de imunitatea parțială pentru această perioadă, ci și de un avantaj suplimentar, și anume o reducere procentuală pentru încălcarea pe care a săvârșit‑o.
69. Pe lângă faptul că apreciem că orice recompensă dublă pare exclusă, nu considerăm, mai întâi, că o astfel de teză este compatibilă cu finalitatea generală a reducerilor acordate în temeiul cooperării. Astfel, o întreprindere nu ar trebui recompensată pentru că a ajutat Comisia să stabilească existența încălcării dacă nu a adus nici cea mai mică valoare adăugată investigației Comisiei referitoare la perioada pentru care este angajată răspunderea sa (și anume perioada ulterioară celei pentru care a obținut imunitatea parțială).
70. În realitate, recurentele solicită aplicarea unui principiu non bis in idem inversat, și anume o reducere a amenzii pentru faptul de a fi adus o valoare adăugată investigației Comisiei și imunitate pentru faptele pe care le‑ar fi dezvăluit!
71. Considerăm că aceleași informații nu pot fi recompensate atât în temeiul comunicării privind cooperarea (pentru a obține o reducere procentuală), cât și în afara cadrului acesteia (pentru a obține imunitatea parțială în calitate de circumstanță atenuantă în temeiul cooperării în afara clemenței)(39).
72. Pe de altă parte, nu considerăm că, în această privință, recurentele pot invoca în mod util precedentele.
73. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea FRA.BO/Comisia(40) (așa‑numita înțelegere „a fitingurilor”), imunitatea parțială nu a fost combinată cu o reducere în temeiul clemenței pentru aceeași cooperare, întrucât FRA.BO SpA a obținut o reducere în temeiul clemenței (pentru perioada anterioară anului 2001) pentru o cooperare care privea două perioade diferite și o imunitate parțială în temeiul cooperării în afara clemenței (pentru o altă perioadă, cuprinsă între anul 2001 și anul 2004).
74. Contrar celor susținute de recurente, Tribunalul a afirmat în mod clar că nu putea exista o recompensă cumulativă(41). În orice caz, se poate arăta că, spre deosebire de FRA.BO SpA, recurentele au contestat, în speță, faptele privind cooperarea tripartită pe piața fermoarelor ulterioară datei de 2 iunie 1999, precum și calificarea juridică a acestora drept încălcare.
75. În sfârșit, nu considerăm că informațiile furnizate Comisiei de recurente au adus investigației acesteia o valoare adăugată semnificativă în sensul punctului 21 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea.
76. În ceea ce privește perioada anterioară datei de 2 iunie 1999, trebuie să se constate că această cooperare a fost recompensată prin imunitatea parțială (de fapt) și că nimic nu justifică acordarea unei duble recompense. În ceea ce privește faptele ulterioare acestei date, recurentele le‑au contestat.
77. Prin urmare, considerăm că Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că cooperarea recurentelor, pentru perioada anterioară datei de 2 iunie 1999, nu a ajutat Comisia să stabilească faptele și încălcarea pentru perioada ulterioară datei respective. Această apreciere este valabilă, fie din perspectiva Comunicării din 1996 privind cooperarea, fie pe baza criteriilor enunțate în Comunicarea din 2002 privind cooperarea.
78. Rezultă că al doilea motiv trebuie respins.
C – Cu privire la al treilea motiv, privind cooperarea BWA și referitor la aplicarea incorectă a plafonului de 10 % din cifra de afaceri pentru perioada care a precedat achiziționarea YKK Stocko de către YKK Holding
79. Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentele susțin că, respingând motivul pe care l‑au întemeiat pe aplicarea incorectă a plafonului de 10 % pentru perioada care a precedat achiziționarea YKK Stocko de către YKK Holding – perioadă pentru care YKK Stocko este considerată ca fiind exclusiv răspunzătoare –, Tribunalul a încălcat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și principiile proporționalității, egalității de tratament și individualizării pedepselor.
80. În fapt, partea din amendă referitoare la perioada inițială a încălcării se ridică la 19,25 milioane de euro, ceea ce reprezintă 55 % din cifra de afaceri totală a YKK Stocko în 2006 (care era de 34,91 milioane de euro), și anume considerabil mai mult decât plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003.
81. Comisia răspunde că acest argument se bazează pe o înțelegere eronată din punct de vedere juridic a finalității plafonului de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care ar presupune că, atunci când structura unei întreprinderi evoluează (ca urmare a achiziționării unei filiale de către o societate‑mamă, de exemplu), ar trebui calculată o amendă distinctă pentru fiecare dintre perioadele succesive ale acestei evoluții (înainte și după achiziție, de exemplu).
82. Comisia susține că, dimpotrivă, trebuie impusă o amendă unică, întrucât limita prevăzută la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu ar fi un element al amenzii legat de comportamentul coluziv din perioada încălcării, ci un maxim legal având legătură cu capacitatea financiară de plată a amenzii și care urmărește în principal să protejeze întreprinderea împotriva impunerii unei amenzi excesive, ținând seama de dimensiunea sa. Ceea ce ar conta este, prin urmare, puterea economică a întreprinderii (a cărei cifră de afaceri globală oferă un indiciu), astfel cum există aceasta la momentul adoptării deciziei de aplicare a amenzii. Aceste considerații ar fi singurele susceptibile să explice motivul pentru care dispoziția în cauză face în mod expres trimitere la acest moment pentru calcularea plafonului de 10 %. În consecință, faptul că întreprinderea a avut o capacitate financiară mai redusă la un moment dat în trecut, de exemplu înaintea achiziționării sale de o altă societate, precum în speță, ar fi lipsit de relevanță.
83. Comisia mai arată că, chiar dacă societatea‑mamă decide să nu acorde niciun sprijin financiar filialei în ceea ce privește partea din amendă pentru care aceasta are răspunderea exclusivă, fapt care ar putea amenința viabilitatea filialei, nu ar fi vorba în acest caz decât despre realizarea unui risc de investiție al societății‑mamă, legat de o persoană juridică (filiala) care, înainte de (dar și după) achiziție, a adoptat un comportament anticoncurențial pasibil de amenzi. Prin dobândirea controlului asupra filialei, societatea‑mamă își asumă acest risc, pe care îl poate însă limita prevăzând o despăgubire în contractul de vânzare încheiat cu titularul inițial.
84. În rezumat, pentru Comisie, numai întreprinderea răspunzătoare în cursul ultimelor faze ale încălcării și la momentul adoptării deciziei finale este entitatea de referință adecvată pentru aprecierea problemelor privind răspunderea și efectul disuasiv, în măsura în care Comisia stabilește că această întreprindere (și anume entitatea care cuprinde noile societăți‑mamă) a participat ea însăși la încălcare. Pentru aceleași motive, Comisia susține că recurentele nu pot pretinde în mod util că amenda a fost aplicată cu încălcarea principiului proporționalității și al egalității de tratament.
85. Astfel cum am arătat în introducerea prezentelor concluzii, acest motiv ridică o importantă chestiune de drept al concurenței care nu a fost încă soluționată de Curte, și anume stabilirea plafonului legal al amenzii în sensul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în caz de răspunderi succesive în cadrul aceleiași înțelegeri, mai exact atunci când o entitate care participă la încălcare trece sub controlul altei întreprinderi în timpul înțelegerii.
86. Dispoziția menționată a Regulamentului nr. 1/2003 prevede că „[p]entru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent” (sublinierea noastră).
87. Prin urmare, Curtea este chemată să interpreteze pentru prima dată noțiunea „întreprindere care participă la încălcare” în temeiul articolului 23 alineatul (2) din regulamentul în discuție – în special în lumina principiului răspunderii personale (și anume că sancțiunile trebuie să fie specifice atât autorului încălcării, cât și încălcării) – într‑o situație în care în sarcina întreprinderii în cauză s‑a stabilit pentru o perioadă determinată răspunderea exclusivă pentru plata unei părți a amenzii și ulterior a fost achiziționată de o altă întreprindere.
88. Trebuie să se observe aici că această chestiune a fost de asemenea ridicată recent în fața Curții în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gascogne Sack Deutschland/Comisia, citată anterior. Această problemă a fost de altfel tratată în profunzime de avocatul general Sharpston în Concluziile prezentate în cauza menționată. În așteptarea hotărârii Marii Camere (care a fost pronunțată la 26 noiembrie 2013), concluziile avocatului general Sharpston s‑au aflat în mod foarte firesc în centrul dezbaterii în ședința care a avut loc în prezenta cauză la 16 octombrie 2013(42).
89. Din nefericire, Marea Cameră nu a soluționat problema, respingând argumentele referitoare la aceasta ca inadmisibile. Este cu atât mai regretabil cu cât Curtea nu a avut niciodată ocazia să interpreteze articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în împrejurări precum cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gascogne Sack Deutschland/Comisia, citată anterior (sau cele din prezenta cauză), iar practica Comisiei (precum și jurisprudența Tribunalului aferentă acesteia) nu sunt uniforme, cu consecințele privind securitatea juridică pe care le intuim.
90. Vom relua raționamentul avocatului general Sharpston în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gascogne Sack Deutschland/Comisia, citată anterior.
91. În primul rând, astfel cum arată la punctul 83 din concluzii, „articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, «[p]entru fiecare întreprindere […] care participă la încălcare […], amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent». Tribunalul nu a menționat el însuși acest lucru în mod expres, însă a admis în mod implicit aprecierea Comisiei din decizia în litigiu, conform căreia [Gascogne Sack Deutschland (GSD)] răspundea în mod exclusiv pentru încălcarea din perioada anterioară achiziționării sale de către Groupe Gascogne […]. Întrucât GSD a fost întreprinderea care a participat la încălcare în perioada cuprinsă între 9 februarie 1988 și 1 ianuarie 1994, se pare că doar aceasta este «întreprinderea» care intră sub incidența articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește încălcarea săvârșită în perioada respectivă”. În plus, la punctul 84 din concluzii, avocatul general menționează: „[î]n ceea ce privește perioada ulterioară, cuprinsă între 1 ianuarie 1994 și 26 iunie 2002, «întreprinderea» care a participat la încălcare a fost atât Groupe Gascogne (în temeiul prezumției de influență decisivă), cât și GSD (în mod concret). În consecință, cele două societăți răspund în solidar pentru această perioadă”.
92. În al doilea rând, la punctul 85 din concluziile menționate, avocatul general observă că, „în cazul în care autorul se schimbă în cursul încălcării deoarece filiala este achiziționată integral de o societate‑mamă, noțiunea «întreprindere» de la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 este destul de generală pentru a include o «geometrie variabilă»”.
93. În al treilea rând, potrivit punctului 86 din acele concluzii, „deși sancțiunea se aplică pentru acțiunile anterioare ale filialei, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 impune ca, atunci când se stabilește plafonul de 10 %, momentul de referință să fie stabilit la data deciziei Comisiei. În această privință, situația unei filiale nu este diferită de cea a oricărei alte întreprinderi, în măsura în care plafonul de 10 % este stabilit prin raportare la cifra de afaceri aferentă anului care precedă decizia Comisiei. În consecință, este important să se facă distincție între cifra de afaceri a filialei și cea a societății sale mamă, iar plafonul de 10 % aplicat filialei respective în legătură cu o amendă impusă pentru o perioadă anterioară achiziționării sale de către societatea‑mamă trebuie să fie stabilit ținându‑se seama numai de cifra de afaceri a filialei”.
94. În al patrulea rând, după cum precizează avocatul general Sharpston la punctul 87 din concluziile sale, „[…] o astfel de interpretare este compatibilă în mai mare măsură cu obiectivele articolului 23 alineatul (2) decât abordarea Comisiei [în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gascogne Sack Deutschland/Comisia, citată anterior, precum și în cea în discuție în prezenta cauză]. Scopul plafonului de 10 % este să protejeze o întreprindere împotriva amenzilor excesive care ar putea să o distrugă din punct de vedere comercial(43). În cazul în care o filială este sancționată pentru o încălcare în legătură cu care răspunde exclusiv, sub rezerva respectării unei limite superioare calculate pe baza cifrei de afaceri globale a întregului grup, este foarte probabil ca această situație să dea naștere unei valori mai ridicate (întrucât 10 % din cifra de afaceri globală a unui grup va fi în mod normal mai mare decât 10 % din cifra de afaceri a unei singure filiale). Așadar, această metodă de calcul va determina impunerea unei amenzi mai mari decât în cazul în care plafonul de 10 % ar fi fost stabilit prin raportare numai la cifra de afaceri a acestei filiale”.
95. Avocatul general Sharpston mai arată, la punctul 89 din concluzii, că „pare rezonabil să presupunem că, în circumstanțe precum cele din prezenta cauză, Comisia împarte răspunderea în răspunderea aferentă perioadei anterioare și răspunderea aferentă perioadei ulterioare achiziționării de către societatea‑mamă, pentru a reflecta principiul răspunderii personale(44). Faptul că respectivul comportament anticoncurențial al filialei din prima perioadă a fost săvârșit înainte ca aceasta și societatea‑mamă să constituie aceeași întreprindere este motivul pentru care societatea‑mamă nu este ținută să răspundă în solidar pentru perioada respectivă de încălcare. Cu toate acestea, prin analogie, ni se pare foarte dificil de justificat luarea în considerare a cifrei de afaceri globale a grupului pentru a stabili plafonul de 10 % pentru o amendă pe care trebuie să o plătească numai filiala, amendă care a fost aplicată în legătură cu o încălcare pe care societatea‑mamă nu a săvârșit‑o ea însăși și care nu îi este atribuită pentru perioada în cauză”.
96. Împărtășim concluziile doamnei Sharpston în această privință pentru motivele expuse în continuare.
1. Noțiunea „întreprindere” în sensul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003
97. Mai întâi, noțiunea „întreprindere” în sensul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie să coincidă cu cea de întreprindere răspunzătoare în temeiul articolului 81 CE.
98. Arătăm că Comisia a considerat că YKK Stocko avea răspunderea exclusivă pentru plata unei părți a amenzii, și anume 19 250 000 de euro. Astfel, prin articolul 1 alineatul (1) și prin articolul (2) alineatul (1) din decizia în litigiu, a fost impusă YKK Stocko o amendă de 68 250 000 de euro, YKK Corp. și YKK Holding răspunzând în solidar pentru plata a 49 000 000 de euro din aceasta. Suma de 19 250 000 de euro corespunde, așadar, cu aproximativ 55 % din cifra de afaceri a YKK Stocko în 2006(45).
99. Decizia în litigiu arată în mod clar că Comisia a considerat că YKK Stocko are răspunderea exclusivă pentru plata acestei părți a amenzii, întrucât YKK Stocko era considerată de asemenea exclusiv răspunzătoare pentru o parte din perioada în care au fost constatate încălcările săvârșite în cadrul cooperării BWA.
100. Considerentul (429) al deciziei în litigiu arată că YKK Corp., YKK Holding și YKK Stocko „trebuie să răspundă în solidar pentru încălcările săvârșite în cadrul cooperării [BWA] descrise la punctul 4.2 din prezenta decizie din momentul în care [YKK Stocko] a devenit o filială deținută integral de [YKK Holding] și, prin urmare, de YKK Corp., și anume în perioada cuprinsă între luna martie 1997 și 15 martie 2001. [YKK Stocko] trebuie să răspundă pentru toată durata participării sale la cooperarea [BWA], respectiv de la 24 mai 1991 până la 15 martie 2001” (sublinierea noastră).
101. În continuare, la nota de subsol 586 din decizia în litigiu, privind stabilirea amenzii, sub titlul „majorare pentru durată”, Comisia constată că „cuantumul de plecare majorat cu 40 % privește perioada pentru care [YKK Stocko], [YKK Holding] și [YKK Corp.] răspund în solidar [și anume 4 ani]. Restul majorării procentuale se referă la perioada pentru care [YKK Stocko] are răspunderea exclusivă”(46) (și anume restul de 55 %, respectiv 5 ani și 9 luni).
102. Comisia a repartizat deci corect răspunderea fiecărei întreprinderi, dat fiind că anterior lunii martie 1997 (data achiziționării YKK Stocko de către YKK Holding), YKK Stocko și grupul YKK erau două societăți distincte, care reprezentau, așadar, două „entități economice” sau întreprinderi în sensul articolului 81 CE și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003(47).
103. Întrucât pentru primii 5 ani și jumătate ai cooperării BWA (și pentru plata unei părți din amendă) Comisia a considerat că YKK Stocko are răspunderea exclusivă, rezultă în mod necesar că aceasta era „o singură unitate economică” (o entitate economică autonomă) în perioada respectivă.
104. Pe această bază, în loc să calculeze plafonul de 10 % din cifra de afaceri a celei mai mari dintre cele două întreprinderi (cea rezultată în 1997 din achiziționarea YKK Stocko de către grupul YKK), Comisia ar fi trebuit în mod logic să aplice două plafoane de 10 % distincte.
105. Astfel, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede ca „[p]entru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra [sa] de afaceri totală din exercițiul financiar precedent” (sublinierea noastră).
106. Curtea a precizat(48) că „[l]imita [de 10 % din cifra de afaceri prevăzută la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003] urmărește [tocmai] să evite ca amenzile [aplicate de Comisie] să fie disproporționate în raport cu importanța întreprinderii” și că „[c]uantumul [amenzii poate] fi ridicat la 10 % din cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar precedent de către fiecare dintre întreprinderile care au participat la încălcare” (sublinierea noastră).
107. Astfel, în interpretarea articolului în discuție, trebuie să se țină seama de legătura fundamentală dintre răspundere și amendă. Considerăm că această dispoziție impune, pe de o parte, ca numai cifra de afaceri a întreprinderii răspunzătoare să poată fi luată în considerare în vederea calculării plafonului de 10 % și, pe de altă parte, ca într‑o cauză în care diferite întreprinderi au participat succesiv la o înțelegere, plafonul de 10 % să fie calculat pe baza cifrelor de afaceri realizate de fiecare dintre acestea.
108. Pe de altă parte, arătăm că practica decizională a Comisiei în această privință nu este constantă.
109. Într‑adevăr, în alte decizii, Comisia a aplicat deja plafoane de 10 % diferite în funcție de perioada încălcării în cauză.
110. Astfel, în Decizia 2005/349/CE(49) (denumită în continuare „Decizia «peroxizi organici»”), Comisia a calculat 10 % din cifra de afaceri a filialelor pentru perioada în care acestea au fost considerate ca fiind exclusiv răspunzătoare, în timp ce pentru perioada răspunderii în solidar a societății‑mamă și a filialelor, aceasta s‑a bazat pe cifra de afaceri a grupului.
111. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gascogne Sack Deutschland/Comisia, citată anterior, avocatul general Sharpston a apreciat de altfel că „abordarea din Decizia peroxizi organici este compatibilă în mai mare măsură cu textul și cu obiectivele articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 decât abordarea care a fost adoptată în prezenta cauză”.
112. În anul 2011, Comisia a urmat aceeași abordare în Decizia „oțel pentru precomprimare”(50).
113. În această decizie, Comisia a recunoscut implicit temeinicia motivului invocat de reclamante în speță (și anume motivul întemeiat pe aplicarea incorectă a plafonului de 10 %) și a modificat decizia sa inițială, reducând amenzile aplicate mai multor entități a căror răspundere exclusivă fusese constatată în perioada anterioară achiziționării lor de către grup. Comisia a efectuat această reducere „pentru a se asigura că nivelul amenzilor nu era disproporționat în raport cu dimensiunea și cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză. […] Comisia a redus amenzile relevante la zece la sută din cifra de afaceri a persoanelor juridice în cauză” (sublinierea noastră)(51).
114. Practica variabilă a Comisiei demonstrează cel puțin că aceasta nu are niciun motiv de principiu pentru a decide astfel cum a făcut în prezentul dosar. În plus, argumentele pe care le oferă pentru a aplica unul în loc de două plafoane distincte de 10 % nu sunt deloc convingătoare.
115. În ședință, Comisia a arătat că, în cauzele „peroxizi organici” și „oțel pentru precomprimare”, societatea‑mamă răspundea în solidar numai pentru 7 din cei 27 de ani și, respectiv, pentru 3 din cei 17 ani cât a durat încălcarea, sugerând că cifrele corespunzătoare în prezenta cauză, și anume 4 ani din 9 ani și 9 luni, impuneau o altă abordare.
116. Pe lângă dificultatea de a stabili sau de a trasa o astfel de delimitare în cifre, nu identificăm niciun motiv de principiu (și nicio motivare în prezentul dosar) pentru a exclude aplicarea a două plafoane de 10 % distincte, impusă, în opinia noastră, de o interpretare corectă a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.
117. Considerăm că nici celelalte argumente invocate de Comisie (și anume complexitatea calculelor sau riscurile de abuz) nu pot rezista analizei precedente. De ce în prezentul dosar calculele ar fi mai complexe decât în deciziile „peroxizi organici” și „oțel pentru precomprimare”(52)? În ceea ce privește riscul ca societatea‑mamă sau cea care face achiziția să reducă în mod artificial cifra de afaceri a filialei care poartă răspunderea, Comisia nu a menționat acest lucru în decizia în litigiu și nici nu a adus în dosarul în cauză măcar un minim început de probă.
118. Rezultă din cele ce precedă că Tribunalul a încălcat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 întrucât numai filiala (YKK Stocko) ar fi trebuit considerată ca fiind „întreprinderea care participă la încălcare” în privința primei perioade și, prin urmare, cifra de afaceri a acesteia, iar nu cea a grupului, trebuia luată în considerare pentru calculul plafonului de 10 %.
2. Principiul răspunderii personale și al individualizării sancțiunilor
119. Considerăm, în continuare, că abordarea adoptată de Comisie și de Tribunal în prezenta cauză contravine principiului răspunderii personale și al individualizării sancțiunilor.
120. Este clar că Comisia nu poate obliga o întreprindere să plătească o amendă decât dacă este în măsură să determine că această întreprindere a săvârșit o încălcare în sensul articolului 81 CE sau a participat la o încălcare. Legătura logică și juridică între încălcare și răspundere, pe de o parte, și sancțiune, pe de altă parte, implică în mod necesar că o amendă trebuie să fie stabilită prin raportare la întreprinderea răspunzătoare (și anume întreprinderea care a participat la încălcare).
121. Potrivit acestui principiu de bază, care face obiectul unei jurisprudențe constante și care, în orice caz, se aplică oricărei proceduri administrative care poate avea ca rezultat sancțiuni în temeiul normelor de concurență ale Uniunii, o întreprindere poate fi sancționată numai pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual(53).
122. Sancțiunile trebuie să fie individualizate, în sensul că acestea trebuie să se raporteze la comportamentele și la caracteristicile proprii întreprinderilor în cauză(54).
123. În plus, revine, în principiu, persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea în cauză la momentul comiterii încălcării răspunderea pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, exploatarea întreprinderii nu mai este plasată sub răspunderea sa(55).
124. În special, Curtea a avut deja ocazia să statueze că o societate achizitoare nu poate fi trasă la răspundere pentru încălcări săvârșite independent de două dintre filialele sale înainte de achiziționarea acestora, aceste filiale trebuind să răspundă ele însele pentru comportamentul lor ilicit anterior achiziționării lor de către societatea achizitoare, fără ca aceasta să poată fi considerată răspunzătoare(56).
125. Curtea a confirmat în mai multe rânduri că, „[î]n cazul în care o […] entitate economică încalcă normele privind concurența, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale”(57).
126. Prin urmare, rezultă din cuprinsul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (în temeiul căruia Comisia poate să aplice amenzi numai întreprinderilor pe care le consideră răspunzătoare) și al principiului fundamental al individualizării pedepselor și a sancțiunilor că impunerea unei amenzi este condiționată de recunoașterea răspunderii întreprinderii (indiferent dacă această răspundere este directă sau imputată) și că nivelul amenzii prin care se urmărește sancționarea participării întreprinderii la încălcare trebuie stabilit în funcție de această răspundere. În opinia noastră, acest principiu se aplică la calcularea plafonului de 10 % din cifra de afaceri, pe care amenda nu îl poate depăși.
127. Cu alte cuvinte, atunci când, precum în speță, încălcarea este atribuită, pentru o anumită perioadă, unei filiale, iar nu societății‑mamă, numai cifra de afaceri a filialei răspunzătoare este relevantă în vederea calculării plafonului de 10 %.
128. În Hotărârea Hoek Loos/Comisia(58), Tribunalul a statuat că, „în vederea aplicării plafonului de 10 %, Comisia trebuie să țină seama de cifra de afaceri a întreprinderii respective, și anume întreprinderea căreia i s‑a imputat încălcarea și care, din acest motiv, a fost declarată răspunzătoare și i s‑a notificat decizia de aplicare a amenzii” (sublinierea noastră).
129. Ținând seama de faptul că obiectivul plafonului de 10 % este să garanteze că amenda nu depășește capacitatea de plată a întreprinderii vinovate de o încălcare a dreptului concurenței, luarea în considerare a cifrei de afaceri totale a grupului la calcularea acestui plafon în cazul și pentru perioada în care încălcarea a fost săvârșită numai de o filială înainte de integrarea sa în grup are drept consecință fie privarea filialei de protecția urmărită prin instituirea acestui plafon, fie aplicarea unei sancțiuni noii societăți‑mamă (care nu este însă răspunzătoare pentru încălcare) dacă filiala nu este în măsură să plătească amenda, exact ca și cum grupul ar fi fost considerat răspunzător în solidar pentru întreaga încălcare(59).
130. În ședință, Comisia a arătat că ar fi calculat plafonul de 10 % numai pe baza cifrei de afaceri a întreprinderii YKK Stocko dacă celelalte întreprinderi ale grupului nu ar fi participat deloc la încălcare după integrarea YKK Stocko în grup. Nu înțelegem în ce măsură faptul că celelalte întreprinderi din grup au participat sau nu au participat la încălcare după integrarea YKK Stocko poate să modifice calculul amenzii pentru perioada în care YKK Stocko era independentă și, din acest motiv, avea răspunderea exclusivă pentru încălcarea săvârșită în acea perioadă.
131. Tot în ședință, Comisia a invocat Hotărârea Tribunalului Tokai Carbon și alții/Comisia(60) pentru a dezaproba abordarea pe care o adoptase în Deciziile „peroxizi organici” sau „oțel pentru precomprimare” și pentru a susține abordarea pe care a utilizat‑o în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gascogne Sack Deutschland/Comisia, citată anterior, sau în prezenta cauză.
132. Or, astfel cum a explicat avocatul general Sharpston în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gascogne Sack Deutschland/Comisia, citată anterior (la punctul 77 din concluzii), cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, privea o situație net diferită, chiar inversă. Deși societatea‑mamă și filiala sa făceau parte din aceeași întreprindere în perioada în care a fost săvârșită încălcarea în discuție în acea cauză, relația dintre acestea se schimbase în anul care a fost luat în considerare pentru calculul plafonului de 10 %. La acel moment, societatea‑mamă nu mai răspundea pentru fosta sa filială, deoarece deveniseră societăți‑surori. Cele două societăți au fost considerate răspunzătoare în solidar în ceea ce privește perioada aferentă încălcării, dar decizia a fost adresată separat fostei filiale și fostei societăți‑mamă, iar plafonul de 10 % a fost aplicat fiecărei destinatare(61).
133. În consecință, această hotărâre a Tribunalului nu a respectat principiul răspunderii personale și al individualizării sancțiunilor în aplicarea plafonului de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.
3. Principiile egalității de tratament și proporționalității
134. În sfârșit, considerăm că principiile egalității de tratament și proporționalității nu sunt respectate de abordarea Comisiei, confirmată de Tribunal.
135. Potrivit jurisprudenței Curții, principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate într‑un mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv(62).
136. Or, hotărârea atacată tratează diferit situații egale, întrucât două întreprinderi, care ar fi recunoscute ca având fiecare răspunderea exclusivă pentru aceeași încălcare, ar fi tratate în mod diferit numai pentru motivul că una dintre ele ar fi fost achiziționată ulterior de un grup de întreprinderi.
137. În plus, ratio legis a dispoziției în cauză (și anume interzicerea unor amenzi excesive în raport cu dimensiunea și cu cifra de afaceri a întreprinderii în cauză), precum și principiul fundamental al proporționalității care îl susține nu permit să se justifice obiectiv diferența de tratament a unor situații egale.
138. În Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, Curtea a statuat că plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 este „o limită, aplicată uniform tuturor întreprinderilor și articulată în funcție de dimensiunea fiecăreia dintre ele, prin care se urmărește evitarea unor amenzi de un nivel excesiv și disproporționat. Această limită superioară are, așadar, un obiectiv distinct și autonom în raport cu cel referitor la criteriile privind gravitatea și durata încălcării”(63).
139. De asemenea, în Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, Tribunalul a statuat la punctul 389 că „plafonul urmărește, în special, să protejeze întreprinderile împotriva unui nivel excesiv al amenzilor care ar putea distruge substanța lor economică”. Cu alte cuvinte, plafonul de 10 % urmărește să garanteze că nivelul pedepsei nu compromite viabilitatea întreprinderii răspunzătoare.
140. În sfârșit, apreciem, precum recurentele, că hotărârile invocate de Tribunal pentru a respinge motivul acestora (și anume Hotărârea HFB și alții/Comisia(64), precum și Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior) nu sunt relevante și că Tribunalul a apreciat în mod eronat relevanța Hotărârii Curții Cascades/Comisia, citată anterior.
141. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea HFB și alții/Comisia, citată anterior, Comisia a considerat ca fiind răspunzătoare în solidar mai multe persoane juridice care aparțineau unei entități economice calificate drept întreprindere. În acest mod, nefiind sesizat cu o cauză în care una dintre aceste întreprinderi era singura răspunzătoare pentru o încălcare pentru perioada anterioară integrării sale într‑un grup, Tribunalul nu a examinat, așadar, în Hotărârea HFB și alții/Comisia, citată anterior, dacă trebuiau luate în considerare două plafoane de 10 %.
142. Mai mult, departe de a susține raționamentul Comisiei, trimiterea la punctul 390 din Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior (a se vedea punctul 193 din hotărârea atacată) confirmă, dimpotrivă, argumentul recurentelor. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, toți destinatarii deciziei Comisiei au fost considerați răspunzători în solidar pe toată durata încălcării. În acest context, Tribunalul a declarat că „obiectivul urmărit prin introducerea plafonului de 10 % poate fi realizat numai dacă acest plafon este aplicat, într‑o primă etapă, fiecărui destinatar independent de decizia de aplicare a amenzii” și că „[n]umai dacă se dovedește ulterior că mai mulți destinatari constituie «întreprinderea» în sensul de entitate economică răspunzătoare pentru încălcarea sancționată […] plafonul poate fi calculat pe baza cifrei de afaceri globale a acestei întreprinderi” (sublinierea noastră). Astfel, Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, confirmă că, în cazul în care o întreprindere este singura răspunzătoare pentru o încălcare pentru perioada anterioară achiziționării sale de către un grup mai mare, plafonul de 10 % trebuie calculat pe baza cifrei de afaceri a întreprinderii în cauză, iar nu a grupului căreia aceasta îi aparținea la data adoptării deciziei (celelalte persoane juridice care aparțin grupului nefiind în niciun fel răspunzătoare pentru încălcare).
143. În plus, considerăm, precum recurentele, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a afirmat fără mai multe explicații, la punctul 194 din hotărârea atacată, că acestea nu puteau invoca Hotărârea Cascades/Comisia, citată anterior(65), „în măsura în care YKK Holding și YKK Corp. nu sunt considerate răspunzătoare pentru plata în totalitate a amenzii YKK Stocko”. Dimpotrivă, astfel cum am arătat deja la punctul 124 din prezentele concluzii, Hotărârea Cascades/Comisia este relevantă întrucât precizează că o filială trebuie să răspundă pentru încălcările săvârșite înainte de achiziționarea sa, noua societate‑mamă neputând fi ținută răspunzătoare. În consecință, numai filiala este obligată să plătească amenda care i‑a fost aplicată în calitate de entitate economică distinctă.
144. Rezultă din toate cele de mai sus că al treilea motiv este fondat în măsura în care Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și a încălcat principiile generale ale răspunderii personale, individualizării sancțiunilor, proporționalității și egalității de tratament. Prin urmare, amenda aplicată YKK Stocko pentru cooperarea BWA trebuie plafonată la 3,491 milioane de euro, care reprezintă 10 % din cifra de afaceri pe care aceasta a realizat‑o în cursul exercițiului financiar al anului care a precedat adoptarea deciziei în litigiu.
145. Pe de altă parte, recurentele au solicitat să poată beneficia – în privința cuantumului revizuit de 10 % din cifra lor de afaceri – de reducerea de 20 % în temeiul clemenței care fusese acordată de Comisie grupului YKK și care fusese solicitată în numele tuturor recurentelor [a se vedea considerentele (657)-(664) ale deciziei în litigiu]. Considerăm că împrejurarea că plafonul de 10 % ar fi trebuit să fie calculat în mod diferit nu schimbă cu nimic aplicarea unei reduceri în temeiul clemenței și că, prin urmare, impune admiterea cererii recurentelor, pe care de altfel Comisia nu a contestat‑o – nici chiar cu titlu subsidiar – în înscrisurile sale sau în ședință, nici în fața Tribunalului, nici în fața Curții. Este cu atât mai logic cu cât, în temeiul liniilor directoare din 1998, practica Comisiei(66) consta în a aplica reducerea în temeiul clemenței (a șasea etapă), după verificarea faptului că nu a fost depășit plafonul de 10 % (care corespunde celei de a cincea etape a procesului). Prin urmare, această reducere de 20 % în temeiul clemenței trebuie aplicată la cuantumul revizuit. În consecință, cuantumul amenzii aplicate YKK Stocko este de 2 792 800 de euro.
D – Cu privire la al patrulea motiv, privind cooperarea BWA și referitor la aplicarea unui multiplicator de descurajare pentru perioada anterioară achiziționării YKK Stocko
146. În cadrul celui de al patrulea motiv, recurentele observă, pe de o parte, că Tribunalul nu a prezentat în mod corespunzător motivele pentru care a respins motivul acestora întemeiat pe aplicarea incorectă a coeficientului multiplicator pentru perioada care a precedat achiziționarea YKK Stocko. Recurentele apreciază, pe de o parte, că Tribunalul a încălcat, în orice caz, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, principiul proporționalității, principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, precum și principiul egalității de tratament considerând că o sporire a efectului disuasiv era justificată pentru perioada anterioară achiziționării YKK Stocko de către YKK Holding (perioadă în cursul căreia YKK Stocko este considerată ca fiind exclusiv răspunzătoare).
147. Comisia contestă această argumentație. În ceea ce privește pretinsul viciu de motivare, aceasta subliniază în particular că din cuprinsul punctului 114 din recurs reiese că recurentele au înțeles perfect raționamentul Tribunalului, exprimat în special la punctul 204 din hotărârea atacată, potrivit căruia elementul care poate fi luat în considerare în vederea efectului disuasiv este capacitatea economică a întreprinderii în cauză, astfel cum există aceasta la adoptarea unei decizii de aplicare a unei amenzi. În ceea ce privește argumentele pe fond, Comisia explică faptul că multiplicatorul de descurajare nu fusese impus pentru o anumită durată, de exemplu pentru perioada în care YKK Stocko a fost considerată ca fiind singura răspunzătoare, ci s‑a aplicat la cuantumul de plecare comun întregului grup YKK (inclusiv YKK Stocko) care fusese stabilit pentru întreaga încălcare. Comisia mai arată că efectul disuasiv care trebuie asigurat privește impactul asupra entității economice unice (întreprinderea), astfel cum există aceasta la adoptarea deciziei de aplicare a amenzilor. Or, la data adoptării deciziei (și, în fapt, cu 4 ani înainte de încheierea încălcării), întreprinderea răspunzătoare se extinsese întrucât integrase nu numai YKK Stocko, ci și cele două societăți‑mamă ale sale. După achiziționarea sa de către YKK Holding și YKK Corp., YKK Stocko nu mai putea fi considerată izolat în vederea aprecierii impactului amenzii, nici măcar pentru părțile din amendă pe care avea obligația exclusivă să plătească.
148. În opinia noastră, aceleași considerații precum cele prezentate în concluziile noastre cu privire la al treilea motiv ar trebui, mutatis mutandis, să se aplice aici.
149. Astfel cum arată în mod întemeiat recurentele, din jurisprudența Uniunii se desprind două motive pentru care poate fi aplicat un coeficient multiplicator de descurajare, și anume, în primul rând, necesitatea de a asigura amenzii un efect semnificativ, inclusiv pentru întreprinderile care dispun de resurse financiare substanțiale la data adoptării deciziei, și, în al doilea rând, faptul că întreprinderile mari au putut dispune, în perioada încălcării(67), de resurse mai mari decât cele ale concurenților lor și, prin urmare, s‑au aflat într‑o situație mai bună decât aceștia pentru a cunoaște dreptul și a acționa în limitele pe care le impune.
150. Aceasta implică faptul că Comisia nu poate lua în considerare decât resursele și mijloacele financiare ale întreprinderii pe care o consideră răspunzătoare pentru o încălcare(68).
151. În decizia în litigiu, Comisia a aplicat un multiplicator de 1,25 pe baza, pe de o parte, a cunoștințelor și a infrastructurilor juridico‑economice superioare pe care întreprinderile vizate le‑ar fi deținut în raport cu concurenții lor și, pe de altă parte, a „resurselor financiare substanțiale” de care ar fi dispus acestea.
152. În această privință, considerentul (538) al deciziei în litigiu se referă, în primul rând, la „dimensiunea” grupului YKK și, în al doilea rând, la „resursele globale” ale acestuia, o expresie pe care Tribunalul însuși a utilizat‑o în Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior(69) – hotărâre citată de altfel de Comisie în considerentul (537) al deciziei atacate pentru a justifica aplicarea multiplicatorului nu numai la partea din amendă impusă în solidar recurentelor, ci și la amenda impusă YKK Stocko pentru perioada încălcării în care aceasta a fost considerată singura răspunzătoare, respectiv înainte de luna martie 1997.
153. Considerăm că, dacă, pentru aceste motive, aplicarea multiplicatorului de 1,25 se putea justifica pentru perioada ulterioară lunii martie 1997 (YKK Stocko făcând astfel parte din grupul YKK), un asemenea multiplicator nu se justifică pentru perioada care a precedat achiziționarea YKK Stocko.
154. Rezultă astfel din dosar că, până la achiziționarea sa, YKK Stocko era o întreprindere mică ce dispunea de resurse limitate și care nu avea un serviciu juridic. Este evident că anterior lunii martie 1997, YKK Stocko nu dispunea de resurse financiare substanțiale.
155. Atât în ceea ce privește principiul egalității de tratament, având în vedere diferența considerabilă de resurse de care dispuneau, pe de o parte, YKK Stocko în perioada încălcării pentru care a fost declarată exclusiv răspunzătoare și, pe de altă parte, întregul grup YKK (care cuprindea YKK Stocko) în perioada încălcării pentru care au fost declarate răspunzătoare în solidar, respectiv după achiziționarea YKK Stocko, cât și în ceea ce privește principiul individualizării pedepselor, care impunea ca acestea să fie adaptate comportamentelor și caracteristicilor întreprinderilor în cauză(70), Tribunalul ar fi trebuit să sancționeze aplicarea de către Comisie a aceluiași multiplicator la cele două perioade ale încălcării în cauză.
156. Este interesant să se realizeze o paralelă între prezenta cauză și decizia adoptată de Comisie în privința înțelegerii cunoscute sub numele „a acidului monocloracetic”(71). Prin această decizie, Comisia a aplicat o amendă numai Arkema SA (denumită în continuare „Arkema”) (fostă Atofina SA, denumită în continuare „Atofina”), o filială a grupului ELF/Total, pentru încălcări repetate.
157. În calculul acestei amenzi, Comisia a avut grijă să ia în considerare – în vederea ajustării cuantumului de plecare al amenzii pentru descurajare – un multiplicator care nu reflecta decât capacitatea economică a Arkema [evaluată independent de societatea‑mamă a acesteia, și anume Elf Aquitaine SA (denumită în continuare „Elf”)], în pofida faptului că Arkema și Elf formau aceeași unitate economică la momentul adoptării deciziei în cauză.
158. Comisia arată la nota de subsol 222 din această decizie că „[f]actorul multiplicator de 2,5 aplicat Elf nu este inclus în calcul. În locul acestuia, un factor multiplicator [de] 1,5, care ar fi fost aplicat dacă Atofina ar fi fost singurul destinatar al deciziei (dată fiind cifra sa de afaceri mondială de 17,8 miliarde de euro), va fi utilizat în vederea calculării în cazul încălcărilor repetate. În consecință, o amendă separată va fi aplicată numai Atofina pentru această sumă”.
159. Cu alte cuvinte, în calculul amenzii impuse exclusiv filialei, Comisia a aplicat un multiplicator de 1,5 – diferit de cel de 2,5 aplicat în calculul amenzii impuse în solidar societății‑mamă (Elf) și filialei (Arkema) – pentru a ține seama de capacitatea economică mai redusă a filialei, luată în considerare independent de societatea sa mamă.
160. Comisia nu a invocat aici niciun motiv care ar explica de ce abordarea menționată nu a fost reținută în calculul amenzii pentru care YKK Stocko era singura răspunzătoare.
161. Repartizând răspunderea recurentelor în cadrul cooperării BWA, prin decizia în litigiu s‑a recunoscut în mod explicit că, anterior lunii martie 1997, YKK Stocko era o întreprindere distinctă de grupul YKK. În plus, decizia în litigiu constată existența unor încălcări de o durată diferită, săvârșite de YKK Stocko, pe de o parte, și, respectiv, de YKK Stocko împreună cu grupul YKK, pe de altă parte(72). Cu toate acestea, în vederea calculării amenzii, în special a stabilirii unui multiplicator de descurajare, Comisia a ținut seama numai de resursele globale ale grupului YKK, inclusiv pentru perioada încălcării în care întreprinderea declarată răspunzătoare nu dispunea de aceste resurse.
162. Or, întreprinderea ale cărei dimensiune și resurse globale trebuie luate în considerare în vederea stabilirii unui eventual multiplicator de descurajare este întreprinderea răspunzătoare în sensul articolului 81 CE.
163. În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că Comisia putea să aplice un multiplicator de 1,25 la calculul amenzii impuse exclusiv YKK Stocko.
164. Astfel cum reiese din considerațiile de mai sus, în opinia noastră, în prezenta cauză, niciun multiplicator nu se justifică în ceea ce privește YKK Stocko. Prin urmare, cuantumul amenzii pentru perioada care a precedat achiziționarea YKK Stocko de către grupul YKK trebuie stabilit la 2 792 800 de euro.
IV – Cu privire la cheltuielile de judecată
165. Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. În temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
166. În speță, trebuie să se arate mai întâi că, deși, în opinia noastră, două dintre cele patru motive ale recursului invocate de recurente trebuie admise, iar hotărârea atacată ar trebui anulată pentru acest motiv, în schimb, această soluție nu se aplică în cazul celorlalte două motive, a căror respingere o propunem.
167. În continuare, în ceea ce privește acțiunea în primă instanță, trebuie să se arate că, reducând amenda, Curtea va admite de asemenea două din cele opt motive invocate de recurente(73). În schimb, reiese din hotărârea atacată, care nu ar trebui infirmată de Curte cu privire la aceste aspecte, că recurentele au căzut în pretenții în ceea ce privește celelalte motive pe care le‑au invocat în primă instanță.
168. În aceste condiții și întrucât părțile au căzut parțial în pretenții cu privire la capetele de cerere, atât în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs, este necesar să se decidă că fiecare dintre ele va suporta propriile cheltuieli de judecată.
V – Concluzie
169. Prin urmare, propunem Curții:
– respingerea primului și a celui de al doilea motiv ca fiind nefondate;
– anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 27 iunie 2012, YKK și alții/Comisia (T‑448/07), în măsura în care, în ceea ce privește calculul amenzii aplicate YKK Stocko Fasteners GmbH, acesta a săvârșit erori de drept în aplicarea plafonului de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [81 CE] și [82 CE], precum și a multiplicatorului de descurajare;
– stabilirea la 2 792 800 de euro, în loc de 19 250 000 de euro, a amenzii aplicate YKK Stocko Fasteners GmbH pentru perioada încălcării în privința căreia are răspunderea exclusivă;
– obligarea Comisiei Europene la suportarea propriilor cheltuieli de judecată aferente atât procedurii în primă instanță, cât și procedurii de recurs și, în sfârșit,
– obligarea YKK Corp., YKK Holding Europe BV și YKK Stocko Fasteners GmbH la suportarea propriilor cheltuieli de judecată aferente atât procedurii în primă instanță, cât și procedurii de recurs.