HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
16 octombrie 2014(*)
„Ajutoare de stat – Energie electrică – Tarif preferențial – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața comună și prin care se dispune recuperarea acestuia – Avantaj – Obligația de motivare – Cuantumul ajutorului – Ajutor nou”
În cauza T‑177/10,
Alcoa Trasformazioni Srl, cu sediul în Portoscuso (Italia), reprezentată de M. Siragusa, de T. Müller‑Ibold, de F. Salerno, de G. Scassellati Sforzolini și de G. Rizza, avocați,
reclamantă,
susținută de
Republica Italiană, reprezentată de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Fiorentino, avvocato dello Stato,
intervenientă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de V. Di Bucci și de É. Gippini Fournier, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2010/460/CE a Comisiei din 19 noiembrie 2009 privind ajutoarele de stat C 38/A/04 (ex NN 58/04) și C 36/B/06 (ex NN 38/06) puse în aplicare de Italia în favoarea Alcoa Trasformazioni (JO 2010, L 227, p. 62),
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din domnul D. Gratsias, președinte, doamna M. Kancheva și domnul C. Wetter (raportor), judecători,
grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 decembrie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanta, Alcoa Trasformazioni Srl, este o societate de drept italian, proprietară a două uzine care produc aluminiu primar, amplasate la Portovesme, în Sardinia (Italia), și la Fusina, în Veneto (Italia). Aceste uzine au fost cesionate reclamantei de Alumix SpA în cadrul privatizării acesteia.
2 Prin comunicarea adresată celorlalte state membre și celorlalte părți interesate, în conformitate cu articolul [88] alineatul (2) [CE], privind un ajutor de stat acordat de guvernul italian în favoarea Alumix, notificată Republicii Italiene și publicată la 1 octombrie 1996 (JO C 288, p. 4, denumită în continuare „Decizia Alumix”), după ce a examinat diferitele măsuri în favoarea Alumix cu ocazia privatizării acesteia, printre care acordarea de către Ente nazionale per lʼenergia elettrica (ENEL), furnizorul istoric de energie electrică în Italia, a unui tarif preferențial pentru energia electrică uzinelor achiziționate de reclamantă, Comisia Comunităților Europene a considerat, în privința tarifului respectiv aplicabil până la 31 decembrie 2005, că nu constituia un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. În această privință, Comisia a considerat, între altele, că, „prin facturarea unui tarif pentru producția de aluminiu primar [uzinelor dobândite de reclamantă] care [ar] acoper[i] costurile [sale] variabile și care [ar] contribui[…] la costurile sale fixe, ENEL s[‑ar fi] comport[at] [ca un operator care acționează în condiții normale de piață], din moment ce aceste tarife permit[eau] furnizarea energiei electrice clienților săi industriali celor mai importanți în regiuni în care exist[a] o supracapacitate importantă în termeni de producție de energie electrică”.
3 Prin decizia nr. 204/99 din 29 decembrie 1999, Autorità per lʼenergia elettrica e il gas (autoritatea italiană pentru energie electrică și gaz, denumită în continuare „AEEG”) a transferat distribuitorilor locali de energie electrică gestionarea tarifului acesteia. Prin urmare, furnizarea de energie electrică reclamantei a fost facturată de ENEL, distribuitorul local de energie electrică al acesteia, la tariful standard, iar nu la tariful prevăzut la articolul 2 din Decretul ministerial din 19 decembrie 1995 (GURI nr. 39 din 16 februarie 1996, p. 8, denumit în continuare „Decretul din 1995”), care era aplicabil, după cum s‑a arătat la punctul precedent, până la 31 decembrie 2005. Pentru a compensa această diferență tarifară, ENEL a acordat reclamantei o rambursare, menționată pe factura de energie electrică, finanțată prin intermediul unei taxe parafiscale impuse tuturor consumatorilor de energie electrică din Italia.
4 Prin decizia nr. 148/04 din 9 august 2004, AEEG a însărcinat organismul public Cassa Conguaglio per il settore elettrico (Fondul de compensare în sectorul energiei electrice, denumit în continuare „Fondul de compensare”) să gestioneze tariful pentru energia electrică în locul distribuitorilor locali. Pe această bază, Fondul de compensare efectua el însuși rambursarea către reclamantă a sumei corespunzătoare diferenței dintre cuantumul tarifului facturat de ENEL și tariful prevăzut de Decretul din 1995, recurgând la aceeași taxă parafiscală.
5 Ulterior au fost adoptate, mai întâi, Decretul președintelui Consiliului de Miniștri din 6 februarie 2004 (GURI nr. 93 din 21 aprilie 2004, p. 5, denumit în continuare „Decretul din 2004”) și apoi Decretul‑lege nr. 35 din 14 martie 2005 (GURI nr. 111 din 14 mai 2005, p. 4), devenit lege, după modificare, prin Legea nr. 80 din 14 mai 2005 (supliment ordinar la GURI nr. 91 din 14 mai 2005, denumită în continuare „Legea din 2005”). Articolul 1 din Decretul din 2004 a vizat extinderea beneficiului tarifelor preferențiale pentru energia electrică îndeosebi în favoarea Portovesme Srl și a Eurallumina SpA. Deși s‑ar fi putut înțelege ca fiind deopotrivă destinat să prelungească, până în luna iunie 2007, tariful preferențial de care beneficia reclamanta, în realitate Decretul din 2004 nu s‑a aplicat în cazul său, ea continuând să fie supusă Decretului din 1995 până la intrarea în vigoare a articolului 11 alineatul 11 din Legea din 2005, care a prelungit până la 31 decembrie 2010 tariful preferențial aplicat celor două uzine ale reclamantei.
6 Acest tarif trebuia să facă obiectul unei revizuiri anuale de către AEEG, care, la 13 octombrie 2005, a adoptat Decizia nr. 217/05, în temeiul căreia, începând cu 1 ianuarie 2006, majorarea tarifului preferențial se făcea în funcție de majorările eventuale ale prețurilor înregistrate la bursele din Frankfurt am Main (Germania) și Amsterdam (Țările de Jos), în limita de 4 % pe an.
7 Nici Decretul din 2004, nici articolul 11 alineatul 11 din Legea din 2005 nu au fost notificate Comisiei.
8 Prin decizia notificată Republicii Italiene prin scrisoarea din 19 iulie 2006, Comisia a inițiat procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE privind ajutorul de stat C 36/06 (ex NN 38/06) – Tarif preferențial la energia electrică acordat unor industrii mari consumatoare de energie din Italia (rezumat în JO C 214, p. 5, denumită în continuare „Decizia din 19 iulie 2006”).
9 La 29 noiembrie 2006, reclamanta a sesizat Tribunalul cu o acțiune prin care a solicitat, cu titlu principal, anularea acestei decizii în măsura în care privea tariful de furnizare a energiei electrice acordat celor două uzine ale sale de producție a aluminiului primar sau, cu titlu subsidiar, anularea acestei decizii în măsura în care, în cuprinsul său, Comisia a calificat tariful respectiv drept ajutor nou ilegal.
10 Prin Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia (T‑332/06, nepublicată în Repertoriu), Tribunalul a respins acțiunea. Această hotărâre a fost confirmată în recurs prin Hotărârea Curții din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia (C‑194/09 P, Rep., p. I‑6311).
11 Procedura oficială de investigare s‑a finalizat prin adoptarea, la 19 noiembrie 2009, a Deciziei 2010/460/CE a Comisiei privind ajutoarele de stat C 38/A/04 (ex NN 58/04) și C 36/B/06 (ex NN 38/06) puse în aplicare de Italia în favoarea Alcoa Trasformazioni (JO 2010, L 227, p. 62, denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei articol 1 declară incompatibil cu piața comună ajutorul de stat pe care Republica Italiană l‑a acordat ilegal reclamantei începând cu 1 ianuarie 2006.
12 În decizia atacată, Comisia a considerat ca fiind lipsite de pertinență atât analiza pe care o reținuse în Decizia Alumix, cât și calculele furnizate de autoritățile italiene și de reclamantă pentru a demonstra că tariful preferențial acordat acesteia se conforma criteriilor adoptate în Decizia Alumix. Potrivit Comisiei, cuantumul ajutorului care trebuia să fie recuperat corespundea sumei tuturor plăților compensatorii plătite reclamantei prin Fondul de compensare.
13 În ceea ce privește uzina din Veneto, la articolul 2 din decizia atacată, Comisia a arătat că recuperarea ajutorului vizează perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2006 și 19 noiembrie 2009, data adoptării deciziei atacate. În ceea ce privește uzina din Sardinia, Comisia a impus doar o recuperare parțială, recuperarea ce urma a fi efectuată vizând perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2006 și 18 ianuarie 2007.
14 Din anexa 1 A la cererea introductivă rezultă că decizia atacată a fost notificată reclamantei la 12 februarie 2010.
Concluziile părților
15 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 aprilie 2010, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
16 Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 22 mai 2010, reclamanta a introdus o cerere de măsuri provizorii pentru a obține suspendarea executării deciziei atacate în măsura în care aceasta privește ajutorul C 36/B/2006 (ex NN 38/2006), cerere în cadrul căreia reclamanta a solicitat deopotrivă obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
17 Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 8 mai 2010, Republica Italiană a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor reclamantei.
18 Prin Ordonanța președintelui Tribunalului din 9 iulie 2010, Alcoa Trasformazioni/Comisia (T‑177/10 R, nepublicată în Repertoriu), a fost respinsă cererea de măsuri provizorii și s‑a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.
19 La 4 august 2010, Comisia a depus la grefa Tribunalului memoriul în apărare.
20 Prin Ordonanța din 13 septembrie 2010, președintele Camerei întâi a Tribunalului a admis cererea de intervenție a Republicii Italiene.
21 La 26 noiembrie 2010, Republica Italiană a depus la grefa Tribunalului memoriul în intervenție.
22 Replica, în versiunea regularizată, a fost depusă la grefa Tribunalului la 1 decembrie 2010.
23 La 1 februarie 2011, grefa Tribunalului a primit observațiile reclamantei privind memoriul în intervenție.
24 Duplica și observațiile Comisiei privind memoriul în intervenție au fost depuse la grefa Tribunalului la 1 martie 2011.
25 Prin Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia [C‑446/10 P(R), nepublicată în Repertoriu], a fost respins recursul formulat împotriva Ordonanței din 9 iulie 2010, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior.
26 Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză. Prin urmare, prezenta cauză a fost încredințată unui nou judecător raportor, care este membru al aceleiași camere.
27 Ca urmare a înlocuirii parțiale a judecătorilor Tribunalului, judecătorul raportor a fost repartizat Camerei a opta, căreia i‑a fost reatribuită, în consecință, prezenta cauză.
28 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea procedurii orale.
29 Pledoariile reclamantei și ale Comisiei și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 12 decembrie 2013. Deși nu a avertizat Tribunalul cu privire la acest aspect, Republica Italiană, corect citată în calitate de intervenientă, nu s‑a prezentat la această ședință.
30 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate în măsura în care privește ajutorul C 36/B/2006 (ex NN 38/2006);
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
31 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
32 Republica Italiană solicită Tribunalului admiterea acțiunii.
În drept
33 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă șase motive.
34 Acestea sunt întemeiate, în esență, primul, pe calificarea nelegală drept ajutor de stat în lipsa unui avantaj acordat reclamantei, al doilea, pe nelegalitatea rezultată din stabilirea incorectă a cuantumului ajutorului, în cazul în care Tribunalul ar reține calificarea de ajutor de stat, al treilea, tot în cazul în care această calificare se presupune a fi dovedită, pe caracterul eronat al calificării drept ajutor pentru funcționare, fiind vorba despre un ajutor regional compatibil cu piața comună, și, chiar dacă se admite că ar fi fost vorba despre un ajutor pentru funcționare, al eligibilității unui asemenea ajutor în temeiul Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale (JO 1998, C 74, p. 9), al patrulea, pe încălcarea principiului bunei administrări și a dispozițiilor tratatului referitoare la ajutoarele regionale compatibile cu piața comună, al cincilea, pe nerespectarea principiului protecției încrederii legitime și al șaselea, pe o încălcare a normelor fundamentale de procedură.
35 Tribunalul consideră oportun să examineze mai întâi al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură.
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură
36 În primul rând, este necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea celui de al șaselea motiv, contestată de Comisie.
37 Potrivit Comisiei, acest motiv este atât de puțin dezvoltat încât nu îndeplinește cerințele impuse la articolul 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Cu toate acestea, din examinarea cererii introductive și a replicii rezultă că, deși dezvoltările acestuia sunt foarte succinte, reclamanta prezintă un motiv care cuprinde două aspecte, care pot fi identificate în mod clar, unul referitor la efectele pretinsei nevalidități a Deciziei din 19 iulie 2006 asupra legalității deciziei atacate (punctul 271 din cererea introductivă), iar celălalt referitor la nemotivarea deciziei menționate (punctul 272 din cererea introductivă și punctele 73 și 74 din replică). Prin urmare, prezentul motiv trebuie considerat admisibil.
38 În consecință, în al doilea rând, trebuie examinate pe rând cele două aspecte ale celui de al șaselea motiv.
Cu privire la primul aspect al celui de al șaselea motiv, referitor la viciul de procedură constând în nevaliditatea Deciziei din 19 iulie 2006
39 Reclamanta a susținut că „[o] decizie finală în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE p[utea] fi adoptată în mod legal numai dacă decizia de deschidere a investigației oficiale contradictorii era validă” și că, „în cazul anulării deciziei de deschidere, această anulare ar produce efecte și asupra deciziei atacate, în privința căreia ar lipsi tocmai o condiție de formă fundamentală”.
40 Dar, invitată să se pronunțe asupra efectelor care trebuie deduse, în opinia sa, din Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, menținută prin Hotărârea din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, care recunoaște deplina legalitate a Deciziei din 19 iulie 2006, reclamanta a declarat în ședință că nu mai susține primul aspect al celui de al șaselea motiv, împrejurare de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.
Cu privire la al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, referitor la încălcarea obligației de motivare
41 Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, reclamanta invocă o încălcare a obligației de motivare. În această privință, reclamanta afirmă că „decizia [atacată] este viciată de grave și multiple cazuri de nemotivare cu privire la aspecte esențiale” (punctul 272 din cererea introductivă) și face trimitere la „dezvoltările primelor patru motive” (același punct din cererea introductivă).
42 Trebuie exclusă de la bun început cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie cu privire la al doilea aspect al acestui motiv, întemeiată pe faptul că argumentele reclamantei ar privi numai pertinența motivării, iar nu caracterul suficient sau insuficient al motivării. Mai întâi, chestiunea obligației de motivare este abordată la punctele 69-74, precum și 78 și 79 din cererea introductivă, referitoare la lipsa unei aprecieri economice care să permită demonstrarea existenței unui avantaj acordat reclamantei.
43 În continuare, în special, replica este mai precisă și evidențiază, în privința încălcării obligației de motivare, lipsa unei analize economice care să permită demonstrarea existenței unui avantaj acordat reclamantei, a unor prețuri ale pieței, a unei luări în considerare a dezvoltării regionale și a motivelor care au determinat excluderea Virtual Power Plant (denumit în continuare „programul VPP”). În sfârșit, având în vedere că un motiv întemeiat pe încălcarea obligației de motivare este de ordine publică (Hotărârea Curții din 1 iulie 1986, Usinor/Comisia, 185/85, Rec., p. 2079, punctul 19, și Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brinkʼs France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 67), acesta este admisibil chiar dacă este invocat pentru prima dată în replică [Hotărârea Curții din 20 februarie 1997, Comisia/Daffix, C‑166/95 P, Rec., p. I‑983, punctele 21 și 25, și Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2011, i‑content/OAPI (BETWIN), T‑258/09, Rep., p. II‑3797, punctul 47]. Concluzia este aceeași cu atât mai mult cu cât motivul invocat în cererea introductivă, care însă nu este însoțit de precizări suficiente, este dezvoltat în stadiul replicii.
44 Prin urmare, este necesar, pe de o parte, ca cererea introductivă să fie interpretată în lumina replicii și, pe de altă parte, să se considere că, în cadrul celui de al șaselea motiv, reclamanta nu impută Comisiei faptul că nu a luat în considerare elementele sus‑menționate, ci lipsa menționării acestora în decizia atacată. Așadar, admisibilitatea celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv este, ca atare, demonstrată.
45 Trebuie analizate mai întâi simpla trimitere la motivele de fond la care s‑a recurs în ceea ce privește al doilea-al patrulea motiv și, în continuare, criticile invocate de reclamantă în cererea introductivă (în cadrul primului motiv, la care face trimitere al șaselea motiv) și completate în replică.
46 În ceea ce privește prima situație, se va aminti că, potrivit jurisprudenței, motivul întemeiat pe încălcarea articolului 253 CE, aplicabil la acel moment, care vizează o nemotivare sau o motivare insuficientă, se încadrează în încălcarea normelor fundamentale de procedură în sensul articolului 230 CE (Hotărârea Comisia/Sytraval și Brinkʼs France, citată anterior, punctul 67, și Hotărârea Tribunalului din 13 ianuarie 2004, Thermenhotel Stoiser Franz și alții/Comisia, T‑158/99, Rec., p. II‑1, punctul 97). Situația este diferită în cazul criticilor care nu se referă propriu‑zis la o nemotivare sau la o motivare insuficientă, ci coincid, în realitate, cu critica temeiniciei deciziei atacate și, în consecință, a legalității pe fond a acestui act (Hotărârea Tribunalului Thermenhotel Stoiser Franz și alții/Comisia, citată anterior, punctul 97, și Hotărârea Tribunalului din 14 ianuarie 2009, Kronoply/Comisia, T‑162/06, Rep., p. II‑1, punctul 23). Acestea pot fi respinse numai în cadrul unui asemenea motiv (Hotărârea Tribunalului Thermenhotel Stoiser Franz și alții/Comisia, citată anterior, punctele 97 și 98, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Italia/Comisia, T‑257/10, nepublicată în Repertoriu, punctul 53).
47 În ceea ce privește a doua situație, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul.
48 Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă. În special, Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, ci este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (Hotărârea Curții din 14 februarie 1990, Delacre și alții/Comisia, C‑350/88, Rec., p. I‑395, punctul 16, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia, T‑198/01, Rec., p. II‑2717, punctele 59 și 60, și Hotărârea Tribunalului din 28 martie 2012, Ryanair/Comisia, T‑123/09, punctul 178).
49 În lumina considerațiilor de mai sus trebuie să se verifice dacă Comisia a motivat suficient decizia atacată în privința, în primul rând, a analizei economice care a determinat‑o să concluzioneze în sensul existenței unui avantaj acordat reclamantei, în al doilea rând, a ceea ce trebuia să fie prețul pieței, în al treilea rând, a faptului că aceasta a analizat dacă ajutorul putea fi admis în temeiul dezvoltării regionale și, în al patrulea rând, a motivelor care au determinat‑o să excludă programul VPP.
50 Astfel, în ceea ce privește, în primul rând, analiza economică care a determinat‑o să concluzioneze în sensul existenței unui avantaj acordat reclamantei, din examinarea deciziei atacate reiese că, mai întâi, Comisia a amintit contextul economic în care se înscrisese Decizia Alumix [considerentele (33)-(38) ale deciziei atacate], înainte de a sublinia evoluția importantă care a caracterizat ulterior piața italiană a energiei electrice [considerentele (39)-(43) ale deciziei atacate], pentru a consacra în final o întreagă rubrică (punctul 6.2.1 din decizia atacată, intitulat „Prezența unui avantaj”) analizei pieței în care acționa reclamanta [considerentele (145)-(158) ale deciziei atacate]. Amintind îndeosebi că Decizia Alumix, adoptată în contextul unui monopol, nu putea fi transpusă la o piață liberalizată a energiei electrice [considerentul (150) al deciziei atacate], Comisia a subliniat, în conformitate cu Hotărârea din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior (punctul 71), că trebuiau luate în considerare „condițiile care predomină pe piața reală” [considerentul (146) al deciziei atacate]. Comisia a detaliat deopotrivă particularitățile pieței din Sardinia [considerentele (155) și (226)-(231) ale deciziei atacate].
51 În ceea ce privește, în al doilea rând, prețul pieței, Comisia a arătat că prețul obținut de reclamantă era inferior celui de care ar fi beneficiat în condiții reale de piață ca urmare a intervenției statului italian, deoarece, dacă ar fi fost în măsură să îl obțină direct de la unul din furnizorii de energie electrică din regiunile în cauză, această intervenție nu ar mai fi fost necesară [considerentul (145) al deciziei atacate]. În considerentele (146)-(152) ale deciziei atacate, Comisia a prezentat motivele pentru care considera că trebuie să nu ia în considerare calculul prețului pieței efectuat de reclamantă, precizând, în plus, în considerentele (153) și (154) ale deciziei atacate, că acest calcul era eronat deoarece corespundea costurilor de producție marginale ale centralelor care satisfac sarcina de bază, cu alte cuvinte, cele mai economice. Or, Comisia a subliniat că asemenea costuri puteau fi obținute pe piață numai în afara orelor de vârf, în timp ce reclamanta consuma energie electrică nu doar în aceste ore, ci 24 de ore din 24. În sfârșit, Comisia a furnizat precizări cu privire la prețul pieței în Sardinia [considerentul (230) al deciziei atacate], arătând că tariful de care beneficia reclamanta nu îndeplinea criteriile reținute în Decizia Alumix, chiar dacă se presupune că acestea ar fi fost aplicabile în speță [considerentul (155) al deciziei atacate].
52 În ceea ce privește, în al treilea rând, caracterul eligibil al ajutorului în temeiul dezvoltării regionale, din interpretarea considerentelor (60)-(67) ale deciziei atacat rezultă că, în mod contrar celor susținute reclamantă, Comisia a examinat această posibilitate în lumina Liniilor directoare privind ajutoarele regionale [considerentul (60) al deciziei atacate], arătând că Veneto nu se înscria printre regiunile eligibile [considerentul (61) al deciziei atacate], împrejurare care excludea una dintre uzinele reclamantei. În ceea ce privește a doua uzină, amplasată în Sardinia, Comisia a arătat că această regiune era eligibilă până la 31 decembrie 2006 [considerentul (62) al deciziei atacate], însă nu mai avea acest caracter conform Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (JO 2006, C 54, p. 13, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 231), cu excepția situației, în cazul reclamantei, în care beneficia de perioada tranzitorie de doi ani „pentru eliminarea liniară a schemelor de ajutoare [pentru funcționare] existente” [considerentul (66) al deciziei atacate]. Așadar, Comisia a examinat dacă ajutorul era necesar [considerentul (63) al deciziei atacate] și proporțional cu handicapurile regionale [considerentul (64) al deciziei atacate], concluzionând în sens negativ [considerentul (65) al deciziei atacate]. Comisia a arătat de asemenea că, în termeni reali, ajutorul nu se reducea progresiv [considerentul (65) al deciziei atacate], estimând, în general, ca nefiind oportune „introducer[ea] de ajutoare [pentru funcționare] noi pentru câteva luni” și stabilirea „eliminării progresive, în special având în vedere îngrijorările exprimate și caracterul denaturant al ajutorului” [considerentul (66) al deciziei atacate]. În sfârșit, Comisia „și‑a exprimat rezervele” cu privire la posibilitatea de a autoriza tariful preferențial acordat reclamantei, „ca ajutor regional sau sub orice alt titlu” [considerentul (67) al deciziei atacate].
53 În plus, decizia atacată cuprinde un întreg fragment [punctul 6.5.1, intitulat „Compatibilitatea cu liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale (Sardinia)”] care rezumă în aproximativ 20 de considerente poziția Comisiei în legătură cu acest aspect [considerentele (220)-(240) ale deciziei atacate], în special privind chestiunea referitoare la „[c]ontribuția la dezvoltarea regională” (punctul 6.5.1.2 și considerentele (232)-(237) ale deciziei atacate].
54 În ceea ce privește, în al patrulea rând, programul VPP, decizia atacată îl menționează de asemenea în mai multe rânduri. Comisia îl amintește în cadrul cronologiei litigiului, arătând că a avut în vedere „eventualitatea adoptării” programului respectiv [considerentul (18) al deciziei atacate] și că a corespondat cu Republica Italiană în acest sens [considerentele (18)-(20) ale deciziei atacate]. De asemenea, au fost menționate reuniunile desfășurate cu acest stat membru (aceleași considerente ale deciziei atacate). Decizia atacată cuprinde îndeosebi un fragment consacrat acestei chestiuni [punctul 6.5.3, intitulat „Propunerea de creare a unei VPP (Sardinia)”], împărțit în două rubrici, consacrate „[d]escrier[ii] centralei VPP italiene” (punctul 6.5.3.1 din decizia atacată) și „[c]ompatibilit[ății] tarifului pe baza centralei VPP” (punctul 6.5.3.2 din decizia atacată). Acest fragment [considerentele (246)-(259) ale deciziei atacate] prezintă în mod detaliat programul VPP și motivele pentru care Comisia „a ajuns la concluzia că, în cazul de față, VPP nu oferă un temei suficient pentru a justifica compatibilitatea ajutorului, atât pe o perioadă tranzitorie ulterioară punerii sale în aplicare, cât și, a fortiori, pe perioada precedentă punerii în aplicare” [considerentul (253) al deciziei atacate].
55 Prin urmare, în ceea ce privește cele patru chestiuni evidențiate de reclamantă, decizia atacată, departe de a fi lacunară, prezintă o motivare detaliată și argumentată, permițând atât reclamantei să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, cât și instanței Uniunii Europene să își exercite controlul.
56 Rezultă că al doilea aspect al celui de al șaselea motiv trebuie respins, situație care determină, având în vedere desistarea aferentă primului aspect al acestuia, respingerea acestui motiv.
57 În continuare, trebuie examinat al cincilea motiv invocat de reclamantă, deoarece această examinare va determina Tribunalul să precizeze conținutul exact al Deciziei Alumix.
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe nerespectarea principiului protecției încrederii legitime
58 Reclamanta susține că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia nu a respectat principiul protecției încrederii legitime. Trebuie subliniat, ceea ce admite de altfel reclamanta, că unele argumente pe care le invocă în cadrul acestui motiv „au fost prezentate deja Tribunalului în cadrul acțiunii în anulare a Deciziei [din 19 iulie 2006]” (punctul 225 din cererea introductivă) și că „nu au fost admise” (același punct din cererea introductivă). Reclamanta solicită ca ele să fie reexaminate, în special ca urmare a conținutului mai larg al acestora și din cauză că decizia atacată nu are aceeași natură ca Decizia din 19 iulie 2006. Așadar, în funcție de răspunsul jurisdicțional furnizat de Tribunal și ulterior de Curte, însă fără a se limita la acesta, trebuie să se răspundă la cele cinci aspecte ale celui de al cincilea motiv, care privesc, primul, încrederea legitimă pe care o puteau avea Republica Italiană și reclamanta în caracterul existent, iar nu nou, al ajutorului în discuție, întrucât efectele sale asupra reclamantei sunt constante, decizia atacată constituind, din această cauză, o încălcare a articolului 88 CE (articolul 108 TFUE, invocat de reclamantă, fiind inaplicabil ratione temporis), al doilea, încrederea legitimă determinată de faptul că, potrivit reclamantei, întrucât Comisia a fost informată despre schimbarea intervenită în anul 1995, aceasta nu a reacționat la adoptarea noilor dispoziții de drept italian, lăsând reclamanta să presupună că ajutorul în discuție trebuia considerat existent, al treilea, caracterul nelimitat în timp al Deciziei Alumix, al patrulea, încrederea legitimă specifică rezultată din împrejurarea că tariful rezultat din Decretul din 1995 fusese considerat că nu constituie ajutor de stat și, al cincilea, întărirea încrederii legitime a reclamantei prin atitudinea Comisiei cu ocazia procedurii oficiale de investigare, exprimată în special într‑o scrisoare din 19 ianuarie 2007.
59 Înainte de a examina diferitele aspecte ale prezentului motiv, trebuie amintite conținutul principiului protecției încrederii legitime și condițiile care trebuie respectate pentru ca acesta să poată fi aplicat.
60 Principiu fundamental al dreptului Uniunii (Hotărârea Curții din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, Rec., p. I‑6983, punctul 52), principiul protecției încrederii legitime permite oricărui operator economic pe care o instituție l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate să se prevaleze de acestea [Hotărârea Curții din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens și Van Dijk Foods Products (Lopik)/CEE, 265/85, Rec., p. 1155, punctul 44, Hotărârea Curții din 24 martie 2011, ISD Polska și alții/Comisia, C‑369/09 P, Rep., p. I‑2011, punctul 123, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Producteurs de légumes de France/Comisia, T‑328/09, nepublicată în Repertoriu, punctul 18]. Cu toate acestea, atunci când un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri a Uniunii de natură să îi afecteze interesele, el nu poate invoca beneficiul acestui principiu atunci când această măsură este adoptată (Hotărârea Curții din 1 februarie 1978, Lührs, 78/77, Rec., p. 169, punctul 6, și Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, punctul 102). Dreptul de a se prevala de încrederea legitimă presupune îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația Uniunii trebuie să îi fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile (a se vedea Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, citată anterior, punctul 19 și jurisprudența citată).
61 În ceea ce privește mai exact aplicabilitatea acestui principiu în materia ajutoarelor de stat, trebuie să se precizeze că, având în vedere rolul fundamental avut de obligația de notificare pentru a permite exercitarea efectivă de către Comisie a controlului ajutoarelor de stat, care are un caracter imperativ, întreprinderile care beneficiază de un ajutor nu pot avea, în principiu, încredere legitimă în legalitatea ajutorului decât dacă acesta a fost acordat cu respectarea procedurii prevăzute de articolul 88 CE, iar un operator economic diligent trebuie să fie în mod normal în măsură să se asigure că procedura respectivă a fost respectată. În special, atunci când un ajutor este pus în aplicare fără să fi fost notificat în prealabil Comisiei, astfel încât acesta este ilegal în conformitate cu articolul 88 alineatul (3) CE, beneficiarul ajutorului nu poate avea, în acel moment, încredere legitimă în legalitatea acordării acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Producteurs de légumes de France/Comisia, citată anterior, punctele 20 și 21 și jurisprudența citată), cu excepția existenței unor împrejurări excepționale (Hotărârea Tribunalului din 30 noiembrie 2009, Franța și France Télécom/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, Rep., p. II‑4315, punctul 263).
62 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie examinate succesiv al treilea, al doilea, al patrulea, primul și al cincilea aspect ale prezentului motiv.
În ceea ce privește al treilea aspect al celui de al cincilea motiv, referitor la caracterul nelimitat în timp al Deciziei Alumix
63 Întrucât, în Decizia Alumix, Comisia s‑a pronunțat cu privire la conformitatea cu dreptul comunitar a ajutorului instituit prin Decretul din 1995, a cărui validitate înceta în mod expres la 31 decembrie 2005, decizia Comisiei nu putea avea un efect în timp mai mare decât măsura care făcea obiectul acesteia. Astfel cum Comisia a amintit în mod întemeiat în memoriul în apărare, Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior (punctele 105 și 106), evidențiază deja un asemenea raționament. Acesta a fost susținut de Curte, potrivit căreia constatările Comisiei din Decizia Alumix nu puteau determina reclamanta să creadă în mod legitim că concluziile din această decizie s‑ar extinde la tariful examinat în Decizia din 19 iulie 2006 (Hotărârea din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, punctul 134), iar Tribunalul a statuat în mod întemeiat că Decizia Alumix nu putea da naștere unei încrederi legitime a reclamantei în perenitatea concluziilor din această decizie (Hotărârea din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, punctul 135).
64 Prin urmare, pentru aceste motive, al treilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.
În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al cincilea motiv, referitor la încrederea legitimă determinată de lipsa de reacție a Comisiei după adoptarea noilor dispoziții de drept italian
65 Trebuie subliniat că, dacă, pe de o parte, Decizia Alumix se aplica numai pe durata ajutorului instituit prin Decretul din 1995, nu se poate interpreta, pe de altă parte, lipsa de reacție a Comisiei ca fiind susceptibilă să fi determinat reclamanta să aibă încredere legitimă.
66 În primul rând, trebuie astfel să se observe că raționamentul reclamantei se întemeiază pe o premisă eronată, deoarece aceasta afirmă că dispozițiile în litigiu erau cunoscute de Comisie, în timp ce în contextul de față trebuie să se stabilească dacă acestea fuseseră notificate instituției de către Republica Italiană. În ceea ce privește Decretul din 2004, din decizia atacată [considerentele (1)-(3)] reiese că statul membru a furnizat informații tocmai la inițiativa Comisiei, alertată prin diverse articole de presă. În ceea ce privește Legea din 2005, din înscrisurile din dosar reiese de asemenea, după cum s‑a confirmat în ședință, că articolul 11 alineatul 11 din această lege, spre deosebire de articolul 11 alineatul 12 din aceasta, nu a făcut obiectul unei notificări către Comisie, aspect cu privire la care Curtea s‑a pronunțat de altfel (Hotărârea din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, punctul 16). Prin urmare, trebuie aplicată jurisprudența amintită la punctul 61 de mai sus, potrivit căreia beneficiarul ajutorului nu poate avea încredere legitimă în legalitatea acordării acestuia atunci când ajutorul a fost pus în aplicare fără să fi fost notificat în prealabil Comisiei.
67 De asemenea, se susține în mod neîntemeiat că a existat o inacțiune a Comisiei, deoarece informațiile în discuție i‑au fost furnizate în cadrul procedurilor pe care aceasta le‑a activat. În aceste condiții, inerția Comisiei ulterioară notificării nu a putut determina încrederea legitimă, întrucât nu au fost dovedite nici inerția acesteia și nici notificarea.
68 În al doilea rând și în orice caz, este cert că în speță nu există asigurări precise, necondiționate și concordante.
69 Așadar, al doilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.
În ceea ce privește al patrulea aspect al celui de al cincilea motiv, referitor la încrederea legitimă rezultată din împrejurarea că tariful prevăzut de Decretul din 1995 fusese considerat că nu constituie un ajutor de stat
70 Din cele arătate în cadrul examinării celui de al treilea aspect al celui de al cincilea motiv rezultă că, fiind limitat în timp, întrucât a expirat la 31 decembrie 1995, Decretul din 1995, care făcea obiectul Deciziei Alumix, se putea considera că nu constituia un ajutor de stat numai în privința perioadei vizate. Astfel cum Curtea s‑a pronunțat cu privire la analiza efectuată de Tribunal asupra acestei chestiuni (Hotărârea din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, punctul 135), reclamanta nu putea avea încredere legitimă în perenitatea concluziilor din această decizie.
71 În consecință, al patrulea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.
În ceea ce privește primul aspect al celui de al cincilea motiv, referitor la încrederea legitimă nutrită din caracterul existent al ajutorului în discuție datorită efectelor constante ale acestuia asupra reclamantei
72 Rezultă din jurisprudența amintită la punctele 60 și 61 de mai sus că un operator economic poate invoca încălcarea principiului protecției încrederii legitime numai dacă a fost în mod rezonabil prudent, avizat și diligent. În aceste condiții, reclamanta trebuia, pe de o parte, să aibă în vedere că tariful preferențial de care beneficia în temeiul Decretului din 1995, prin definiție derogatoriu față de tariful normal, era prevăzut pentru o durată de zece ani și că nu avea nicio asigurare că acesta va fi reînnoit. Pe de altă parte, reclamanta nu putea să ignore mecanismul stabilirii tarifului preferențial de care beneficia inițial și, prin urmare, să nu observe că tariful cunoscuse evoluții diverse, în privința cărora Comisia nu fusese încă determinată să își exprime poziția. Mai mult, tocmai având în vedere aceste evoluții, este eronată invocarea unor efecte constante ale tarifului preferențial rezultat din Decretul din 1995, acesta cunoscând mai multe modificări, în special cea referitoare la actualizarea anuală, plafonată la 4 % din tarif, rezultată din Legea din 2005, așa cum a fost interpretată de AEEG [a se vedea punctul 6 de mai sus și considerentele (49) și (50) ale deciziei atacate].
73 Având în vedere toate aceste elemente, reclamanta, în calitate de operator economic în mod rezonabil prudent, avizat și diligent, nu putea să își întemeieze încrederea legitimă pe împrejurarea că tariful inițial va fi consacrat în mod durabil și că va fi considerat ajutor existent, cu atât mai mult cu cât acesta evoluase notabil după adoptarea Deciziei Alumix, iar reclamanta continua să beneficieze de un tarif preferențial.
74 Prin urmare, primul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.
În ceea ce privește al cincilea aspect al celui de al cincilea motiv, întemeiat pe consolidarea încrederii legitime a reclamantei prin atitudinea Comisiei cu ocazia procedurii oficiale de investigare, exprimată îndeosebi în scrisoarea din 19 ianuarie 2007
75 Împrejurarea că, prin scrisoarea din 19 ianuarie 2007, Comisia a inițiat discuții cu Republica Italiană (iar nu cu reclamanta) în legătură cu programul VPP [considerentele (18)-(20) ale deciziei atacate] nu numai că nu putea fi decât lipsită de efecte asupra caracterului de ajutor existent pe care reclamanta l‑ar dori să fie recunoscut în privința măsurilor puse în aplicare prin dispozițiile de drept italian în litigiu și, prin urmare, asupra încrederii legitime pe care considera, în mod eronat, că are dreptul să se întemeieze pe concluziile formulate de Comisie în Decizia Alumix, ci, mai ales, întrucât scrisoarea menționată reprezenta începerea discuțiilor cu privire la posibilitatea adoptării unor măsuri tranzitorii, nu putea, prin definiție, să conțină asigurări precise, necondiționate și concordante.
76 Rezultă că al cincilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins și, prin urmare, acesta din urmă trebuie respins în totalitate.
77 Celelalte patru motive ale acțiunii vor fi examinate în ordinea rezultată din înscrisurile reclamantei.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe calificarea nelegală drept ajutor de stat în lipsa unui avantaj acordat reclamantei
78 Primul motiv, prin intermediul căruia reclamanta invocă o încălcare a articolului 107 TFUE (în realitate, articolul 87 CE, aplicabil ratione temporis), cuprinde mai multe subdiviziuni, prima fiind consacrată intensității controlului jurisdicțional în materie de ajutoare de stat și obligației de motivare, care, în acest domeniu, revine Comisiei. Cu privire la această din urmă chestiune, în cadrul examinării celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv s‑a statuat că decizia atacată se conforma cerințelor rezultate din articolul 253 CE. În ceea ce privește considerațiile generale referitoare la controlul instanței Uniunii în materia ajutoarelor de stat, acestea nu sunt însoțite de nicio critică referitoare la nelegalitatea deciziei atacate și, prin urmare, trebuie respinse ca fiind inoperante.
79 Primul motiv se rezumă, în realitate, la trei argumente: Comisia ar fi trebuit să considere că criteriile formulate în Decizia Alumix erau aplicabile, ceea ce ar fi determinat‑o să ajungă la aceeași concluzie cu aceea din decizia respectivă, și anume inexistența unui ajutor de stat (punctele D și E din cadrul primului motiv); Comisia avea obligația să efectueze o analiză economică pentru a stabili existența eventuală a unui avantaj acordat reclamantei (punctul B din cadrul primului motiv) și, în orice caz, acesta ar fi presupus ca Comisia să adopte în cadrul raționamentului criteriul funcționării normale a pieței (punctul C din cadrul primului motiv).
80 Aceste trei chestiuni trebuie analizate succesiv.
81 În ceea ce privește critica faptului că Comisia a considerat inaplicabile în speță criteriile formulate în Decizia Alumix, trebuie să se precizeze că în acest caz este vorba nu despre domeniul de aplicare în timp al acestei din urmă decizii, la care s‑a răspuns în cadrul examinării celui de al cincilea motiv, ci de modificările de natură economică și juridică intervenite ulterior și care fac imposibilă reiterarea unei decizii asemănătoare. Or, după cum Comisia a arătat în mod întemeiat, „este dificil de imaginat o modificare mai substanțială decât trecerea de la un preț practicat de un furnizor la un tarif subvenționat de stat” (punctul 54 din memoriul în apărare).
82 În timp ce, în primul caz, tariful acordat reclamantei putea să fie echivalent cu rabatul acordat de un furnizor, chiar în situația unui monopol (în speță, ENEL), unuia dintre clienții săi cei mai importanți [a se vedea în această privință considerentele (36) și (37) ale deciziei atacate], măsurile care fac obiectul deciziei atacate conțin o reducere de preț stabilită de autoritățile italiene, finanțată printr‑o taxă parafiscală care permite rambursarea către reclamantă a diferenței dintre tariful facturat în mod normal întreprinderilor și tariful preferențial care îi fusese recunoscut. Or, întrucât rezultă din însăși natura tarifului preferențial pus în aplicare în acel moment că Fondul de compensare rambursa reclamantei, prin intermediul unor resurse publice, diferența dintre tariful pentru energia electrică facturat uzinelor de ENEL și tariful prevăzut de Decretul din 1995, această constatare unică este suficientă pentru a susține concluzia potrivit căreia uzinele reclamantei nu suportau toate obligațiile care ar fi trebuit să le greveze în mod normal bugetele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2009, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, punctul 68, și Hotărârea din 21 iulie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior, punctul 83).
83 Așadar, fără a săvârși o eroare de drept, Comisia a considerat că criteriile formulate în Decizia Alumix nu puteau fi aplicate în prezenta cauză.
84 În ceea ce privește a doua chestiune, trebuie subliniat că, astfel cum s‑a arătat în cadrul examinării celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, Comisia a furnizat numeroase informații de ordin economic privind atât evoluția pieței (încetarea monopolului), cât și caracteristicile proprii uzinelor reclamantei (analiza pieței energiei electrice în Sardinia, de exemplu). Așadar, Comisia s‑a conformat articolului 87 CE, care îi impune obligația de a dovedi că întreprinderii beneficiare a ajutorului i‑a fost acordat un avantaj economic (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, Rec., p. II‑435, punctele 251 și 257, și Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2010, Bundesverband deutscher Banken/Comisia, T‑163/05, Rep., p. II‑387, punctul 98). În schimb, Comisia nu trebuia să prezinte alte argumente, deoarece existența unui avantaj acordat reclamantei rezulta din simpla descriere a mecanismului pus în aplicare. Evaluările economice complexe cerute, de exemplu, pentru aplicarea criteriului investitorului privat în economia de piață nu puteau avea o anumită utilitate în prezența unui mecanism de compensare finanțat printr‑o taxă parafiscală având ca scop exonerarea unei societăți de plata unei părți a obligațiilor privind energia electrică necesare fabricării produselor pe care le comercializează pe teritoriul Uniunii. Așadar, Comisia nu avea obligația de a recurge la o analiză economică mai detaliată decât cea cuprinsă în decizia atacată.
85 În ceea ce privește al treilea argument al reclamantei, referitor la obligația Comisiei de a‑și fi formulat raționamentul în cadrul unei piețe normale, iar nu al unei piețe existente, va fi suficient să se amintească faptul că, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, un ajutor de stat trebuie apreciat în sine, iar nu în lumina obiectivelor referitoare, de exemplu, la remedierea caracterului concurențial imperfect al unei piețe (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia, C‑372/97, Rec., p. I‑3679, punctul 67 și jurisprudența citată).
86 Prin urmare, primul motiv trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nelegalitatea rezultată din lipsa stabilirii cuantumului ajutorului
87 În acest context, trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia, pe de o parte, declară ajutorul în discuție incompatibil cu piața comună și, pe de altă parte, dispune recuperarea sa parțială. Problema stabilirii cuantumului ajutorului se ridică doar în ceea ce privește acest din urmă aspect.
88 Potrivit unei jurisprudențe constante, nicio dispoziție de drept al Uniunii nu impune Comisiei să stabilească, atunci când dispune restituirea unui ajutor declarat incompatibil cu piața internă, cuantumul exact al ajutorului care trebuie restituit. Este suficient ca decizia Comisiei să cuprindă indicii care să îi permită destinatarului acesteia să stabilească el însuși, fără dificultăți excesive, acest cuantum (Hotărârea Curții din 12 octombrie 2000, Spania/Comisia, C‑480/98, Rec., p. I‑8717, punctul 25, Hotărârea Curții din 18 octombrie 2007, Comisia/Franța, C‑441/06, Rep., p. I‑8887, punctul 29, și Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2010, Mediaset/Comisia, T‑177/07, Rep., p. II‑2341, punctul 181).
89 Decizia atacată îndeplinește aceste cerințe, deoarece, după cum se arată de altfel în Ordonanța din 9 iulie 2010, Alcoa Trasformazioni/Comisia, citată anterior (punctul 11), fără a preciza cuantumul exact al ajutorului care trebuie recuperat, indică metoda potrivit căreia trebuie calculat cuantumul respectiv. Cuantumul este echivalent cu diferența dintre prețul contractual și prețul preferențial și corespunde plății compensatorii acordate reclamantei în perioada vizată [considerentul (285) al deciziei atacate]. Articolul 1 din decizia atacată face trimitere expresă la acest considerent. Articolul 2 din decizia menționată prevede că acest cuantum este purtător de dobânzi și stabilește modalitățile de calcul ale acestora. În sfârșit, din examinarea acestui articol rezultă că, în ceea ce privește uzina amplasată în Sardinia, Comisia a renunțat să recupereze ajutorul care vizează perioada cuprinsă între 19 ianuarie 2007 și 19 noiembrie 2009.
90 Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat, cu titlu principal, pe calificarea eronată drept ajutor pentru funcționare și, cu titlu subsidiar, pe caracterul eligibil al unui asemenea ajutor în temeiul Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale
91 De la început trebuie precizat caracterul limitat al celui de al treilea motiv invocat de reclamantă, întrucât acesta privește numai uzina amplasată în Sardinia, Veneto nefiind o regiune eligibilă pentru acordarea unor ajutoare de stat regionale în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE. Comisia precizează în decizia atacată [considerentul (240) al deciziei menționate] și în memoriul în apărare că Sardinia a încetat să fie o regiune eligibilă la sfârșitul anului 2006. De aici rezultă că cele două aspecte trebuie examinate numai în măsura în care al treilea motiv privește nelegalitatea ajutorului aferent perioadei anterioare acestei date în privința uzinei din Sardinia.
În ceea ce privește, cu titlu principal, calificarea eronată a ajutorului în discuție drept ajutor pentru funcționare
92 În cadrul contestării analizei Comisiei potrivit căreia ajutorul în discuție era incompatibil cu piața comună, reclamanta susține că nu era vorba despre un ajutor pentru funcționare, exclus ca atare, în principiu, din domeniul de aplicare al Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale (punctele 4.15-4.17 din liniile directoare menționate). Reclamanta invocă în special caracterul temporar al măsurii vizate și finalitatea în esență regională a acesteia. Totuși, această argumentație nu poate fi convingătoare. Astfel, pe de o parte, reclamanta a beneficiat de un tarif preferențial timp de 15 ani (de la intrarea în vigoare a Decretului din 1995 până la notificarea deciziei atacate, în special a articolului 4 din aceasta, în temeiul căruia Republica Italiană trebuia să anuleze toate plățile viitoare privind ajutorul în discuție). Pe de altă parte, tariful preferențial nu privea numai Sardinia, ci și Veneto. În orice caz, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, ajutoarele pentru funcționare sunt ajutoare care au drept scop să libereze o întreprindere de costurile pe care aceasta ar fi trebuit în mod normal să le suporte în cadrul administrării sale curente sau a activităților sale obișnuite (Hotărârea Curții din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia, C‑156/98, Rec., p. I‑6857, punctul 30, Hotărârea Curții din 21 iulie 2011, Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, C‑459/10 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 34, și Hotărârea Kronoply/Comisia, citată anterior, punctul 75). Prin urmare, ajutorul în discuție, care permitea reclamatei să scadă costurile aferente consumului său de energie electrică, care intră prin definiție în cadrul administrării curente, era un ajutor pentru funcționare. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, întrucât procesul de producție a aluminiului este în mod specific mare consumator de energie [considerentul (74) al deciziei atacate], achiziția de energie electrică avea o importanță esențială pentru funcționarea reclamantei.
93 Așadar, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.
În ceea ce privește, cu titlu subsidiar, caracterul eligibil al ajutorului în discuție în temeiul Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale
94 Chiar și în ceea ce privește ajutoarele pentru funcționare, era posibilă autorizarea în mod excepțional a ajutoarelor destinate regiunilor eligibile în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE, cu condiția ca acestea să fie justificate prin contribuția lor la dezvoltarea regională și prin natura lor și ca nivelul acestora să fie proporțional cu handicapurile pe care urmăresc să le remedieze. Aceste ajutoare trebuiau să fie limitate în timp și degresive. Reclamanta apreciază, cu titlu subsidiar, că, în ceea ce privește uzina sa din Sardinia, Comisia ar fi trebuit să admită caracterul eligibil al ajutorului pe acest temei. Această argumentație nu poate fi admisă.
95 Mai întâi, iar această chestiune era suficientă ea singură pentru ca Comisia să refuze să considere ajutorul eligibil în temeiul Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale, ajutorul în discuție nu avea un caracter degresiv [considerentele (65) și (239) ale deciziei atacate], în pofida faptului că majorarea tarifului era plafonată la 4 %. Astfel, trebuie subliniat că majorarea plafonată a valorii nominale a tarifului preferențial nu determină, ipso facto, reducerea sumei compensatorii plătite beneficiarului tarifului, deoarece costul real al energiei electrice pentru operator poate rămâne superior celui care îi este facturat în temeiul tarifului preferențial, chiar majorat cu 4 %. În consecință, astfel cum Comisia a arătat în mod întemeiat, fără a fi contrazisă, tariful preferențial era degresiv numai în cazul reducerii în termeni neți a prețurilor medii în cadrul Uniunii și progresiv în toate celelalte cazuri.
96 În continuare, Comisia a arătat cu totul convingător motivele pentru care ajutorul în discuție nu contribuia în mod durabil la dezvoltarea regională. Astfel, în considerentele (235) și (236) ale deciziei atacate, Comisia a amintit că însăși reclamanta recunoscuse lipsa viabilității sitului din Sardinia în lipsa beneficiului tarifului preferențial și a demonstrat că, chiar dacă s‑ar lua în considerare impactul viitor al realizării unor infrastructuri noi (un gazoduct și un cablu submarin) asupra prețului pieței, prețul obținut ar fi comparabil cu cel practicat în restul Italiei, însă nu ar putea atinge nicidecum prețul de 30 de euro/MWh, „necesar pentru a asigura rentabilitatea unei topitorii” [considerentul (235) al deciziei atacate]. Astfel, uzina reclamantei, departe de a deveni, grație ajutorului în discuție, motorul unei dezvoltări viitoare a insulei, depindea ea însăși, în totalitate, de tariful preferențial.
97 În sfârșit, întrucât Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale impun ca ajutorul, pentru a fi eligibil, să fie proporțional cu handicapurile pe care încearcă să le remedieze, Comisia a analizat dacă tariful preferențial corespundea diferenței care putea fi observată pentru alți clienți dintre Sardinia și peninsula italiană. Or, aceasta a amintit că rambursarea acordată reclamantei era mult mai ridicată decât orice diferență observată altundeva [considerentul (238) al deciziei atacate]. În aceste condiții, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că ajutorul în discuție era proporțional și, prin urmare, eligibil.
98 Întrucât aceste criterii nu au fost îndeplinite, Comisia a considerat în mod întemeiat că această împrejurare se opunea caracterului eligibil al tarifului preferențial în Sardinia în temeiul Liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale.
99 Rezultă că trebuie respins și al doilea aspect al celui de al treilea motiv și, prin urmare, al treilea motiv în totalitate.
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări și pe încălcarea articolului 107 alineatul (3) TFUE în raport cu programul VPP
100 Reclamanta consideră că, prin scrisoarea din 19 ianuarie 2007 și, în plus, prin atitudinea sa referitoare la aprecierea programului VPP, Comisia a încălcat în mod grav și vădit principiul bunei administrări și articolul 107 alineatul (3) TFUE [în realitate, având în vedere data adoptării deciziei atacate, articolul 87 alineatul (3) CE].
101 Mai întâi, trebuie amintit că, printre garanțiile conferite de ordinea juridică a Uniunii în cadrul procedurilor administrative, se înscrie în special principiul bunei administrări, care implică obligația de examinare cu atenție și cu imparțialitate a tuturor elementelor relevante ale cauzei (Hotărârea Curții din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14, și Hotărârea Tribunalului din 23 septembrie 2009, Estonia/Comisia, T‑263/07, Rep., p. II‑3463, punctul 99).
102 În continuare, trebuie subliniat că, în considerentul (281) al deciziei atacate, Comisia a recunoscut că durata îndelungată a discuțiilor inițiate în anul 2007 și referitoare la programul VPP, deși se explica într‑o largă măsură prin reacția tardivă a Republicii Italiene, „[a fost] contrară principiului [bunei administrări] și a influențat comportamentul beneficiarului pe perioada anchetei”.
103 Or, deși Tribunalul nu este nicidecum ținut de aprecierea pe care Comisia o poate avea cu privire la propriul comportament, acesta având obligația de a‑și exercita controlul asupra legalității deciziei atacate, este ținut în schimb, în cadrul acestui control, atât de petitum, cât și de obiectul exact al deciziei atacate.
104 Astfel, în măsura încălcarea principiului bunei administrări ar fi constituită din ezitările Comisiei și din lipsa de celeritate a acesteia în investigarea programului VPP în ceea ce privește uzina reclamantei situată în Sardinia, trebuie arătat că Comisia a considerat oportună „neimpunerea recuperării ajutorului acordat unității din Sardinia pentru perioada cuprinsă între data scrisorii, și anume 19 ianuarie 2007, și data […] decizi[ei atacate]” [considerentul (282) al deciziei atacate]. Articolul 2 alineatul (1) din decizia atacată reflectă această analiză. În consecință, fără a putea afecta legalitatea deciziei atacate în ceea ce privește chestiunea compatibilității ajutorului în discuție cu piața comună și fiind lipsit de efecte asupra cuantumului ajutorului a cărui recuperare a fost dispusă de Comisie pentru perioada ulterioară datei de 18 ianuarie 2007 în ceea ce privește uzina din Sardinia, motivul întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări trebuie respins ca fiind în parte inoperant.
105 Cu toate acestea, analiza motivului menționat denotă că reclamanta îl înscrie într‑o perspectivă mai largă, sub rubrica intitulată „Derularea procedurii administrative de către Comisie”, cu argumentul principal al tergiversărilor rezultate, în opinia acesteia, din alăturarea următoarelor elemente:
– conținutul Deciziei Alumix, în care Comisia a considerat că măsurile puse în aplicare prin Decretul din 1995 nu constituiau ajutor de stat;
– inerția Comisiei după ce a fost informată despre modificările ajutorului inițial;
– faptul că, în ceea ce privește Decretul din 2004, aceasta a inițiat o investigație în privința noilor beneficiari ai tarifului preferențial, însă nu și în privința sa;
– adoptarea Deciziei din 19 iulie 2006;
– adoptarea deciziei atacate, după renunțarea la ipoteza pe care o reprezenta programul VPP.
106 Aceste elemente diferite, indiferent dacă sunt avute în vedere în mod separat sau în ansamblu, nu pot constitui o încălcare a principiului bunei administrări. Astfel, în primul rând, s‑a amintit că Decizia Alumix nu putea permite reclamantei să aprecieze că domeniul său de aplicare ar depăși cei zece ani prevăzuți de Decretul din 1995 pentru acordarea tarifului preferențial de care a beneficiat. În al doilea rând, Comisiei nu i se poate imputa că nu a respectat principiul bunei administrări dacă această instituție, din cauza unui comportament imputabil exclusiv unui terț, nu a fost ea însăși în măsură să realizeze o bună administrare. Or, în speță este cert că, din cauză că Republica Italiană nu a notificat Decretul din 2004 și articolul 11 alineatul 11 din Legea din 2005, comportament care constituie o nelegalitate, Comisia nu a putut să își exprime poziția, așa cum ar fi trebuit să procedeze dacă procedura notificării ajutoarelor de stat ar fi fost respectată. Mai mult, după cum s‑a arătat la punctele 65-67 de mai sus, Comisia nu a dat dovadă de inerție după adoptarea unor noi dispoziții de către autoritățile italiene, ci le‑a solicitat informații pe care le considera necesare. În al treilea rând, Decizia din 19 iulie 2006 a fost considerată legală atât de Tribunal, cât și de Curte, inclusiv în măsura în care menținea divizarea componentei privind reclamanta de componenta referitoare la noii beneficiari ai unui tarif preferențial desemnați prin Decretul din 2004. În al patrulea rând, la punctul 104 de mai sus tocmai s‑a amintit că, în ceea ce privește întârzierea cauzată de inițierea discuțiilor referitoare la programul VPP, iar ulterior renunțarea la această ipoteză, chiar Comisia a crezut că trebuie să țină seama de aceasta, renunțând la recuperarea cuantumului ajutorului aferent, împrejurare care, neîndoielnic, nu poate constitui un act de administrare defectuoasă.
107 În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 87 alineatul (3) CE determinată de omiterea de către Comisie a evaluării efectelor programului VPP în Sardinia, trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia a considerat în mod întemeiat că acest program nu ar oferi o bază suficientă ca să justifice compatibilitatea ajutorului nici pe o perioadă tranzitorie ulterioară punerii sale în aplicare, nici, a fortiori, pe perioada precedentă acestei puneri în aplicare [considerentul (253) al deciziei atacate]. Astfel, întrucât la sfârșitul anului 2006 Sardinia a încetat să fie regiune eligibilă în temeiul acestei dispoziții, iar discuțiile dintre Comisie și Republica Italiană au fost inițiate la începutul anului 2007, articolul 87 alineatul (3) nu a putut fi încălcat ca urmare a renunțării de către Comisie a luării în considerare a programului respectiv, mai ales că principiul general prevăzut la articolul 87 alineatul (1) CE este cel al interzicerii ajutoarelor de stat și că derogările de la acest principiu sunt de strictă interpretare (Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Germania/Comisia, C‑277/00, Rec., p. I‑3925, punctul 20, Hotărârea Curții din 23 februarie 2006, Atzeni și alții, C‑346/03 și C‑529/03, Rec., p. I‑1875, punctul 79, și Hotărârea Tribunalului din 2 decembrie 2008, Nuova Agricast și Cofra/Comisia, T‑362/05 și T‑363/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 80).
108 Din toate cele de mai sus reiese că al patrulea motiv nu poate fi decât respins.
109 Prin urmare, întrucât nu a fost admis niciunul dintre cele șase motive, acțiunea trebuie respinsă în întregime.
Cu privire la cheltuielile de judecată
110 Întrucât Comisia a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, iar reclamanta a căzut în pretenții, se impune, în temeiul articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii. Conform articolului 87 alineatul (4) din regulamentul menționat, Republica Italiană, intervenientă în prezentul litigiu, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Alcoa Trasformazioni Srl suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană, inclusiv cele aferente procedurii privind măsurile provizorii.
3) Republica Italiană suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 octombrie 2014.
Semnături