Cauza T‑41/05

Alliance One International, Inc.

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața spaniolă a achiziției și a primei procesări a tutunului brut – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor și împărțirea pieței – Amenzi – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Limita maximă de 10 % din cifra de afaceri – Efect descurajator – Circumstanțe atenuante”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în proporție de 100 % de aceasta

(art. 81 CE)

2.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Cuantum maxim – Calcul – Cifră de afaceri care trebuie luată în considerare

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

3.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Respectarea de către Comisie a principiului egalității de tratament

(art. 81 CE)

4.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Autonomia filialei

(art. 81 CE)

5.      Acțiune în anulare – Motive – Nemotivare sau insuficiența motivării

(art. 230 CE și 253 CE)

6.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Circumstanțe atenuante

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 3 a treia liniuță]

7.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Caracter descurajator al amenzii

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]

1.      În domeniul concurenței, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, ținând seama în special de legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice.

Într‑adevăr, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere. Nu este, așadar, vorba despre o relație de instigare referitoare la încălcare între societatea‑mamă și filiala sa și, cu atât mai mult, nici despre o implicare a societății‑mamă în încălcarea respectivă, ci despre faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE, care permite Comisiei să adreseze o decizie de aplicare a amenzilor societății‑mamă.

Nu este posibilă simpla constatare de către Comisie a faptului că societatea‑mamă este în măsură să exercite o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, ci aceasta trebuie de asemenea să verifice dacă acea influență a fost exercitată efectiv.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție simplă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a acestei filiale. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață.

Prezumția întemeiată pe deținerea integralității capitalului se poate aplica nu numai în cazul în care există un raport direct între societatea‑mamă și filiala sa, ci și în cazurile în care acest raport este indirect, prin intermediul unei filiale interpuse.

(a se vedea punctele 92-96 și 98)

2.      Potrivit articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor care au săvârșit o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE care nu pot depăși 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent pentru fiecare dintre întreprinderile care au participat la încălcare. Aceeași indicație figura la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

Cifra de afaceri menționată de aceste dispoziții se raportează la cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză, și anume întreprinderea căreia i‑a fost imputată încălcarea și care, ca urmare a acestui fapt, a fost declarată răspunzătoare.

În ceea ce privește noțiunea „exercițiu financiar precedent” care figurează la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, aceasta trebuie interpretată în sensul că vizează exercițiul financiar care precedă adoptarea deciziei Comisiei, cu excepția situațiilor speciale în care cifra de afaceri din acest ultim exercițiu financiar nu oferă nicio indicație utilă cu privire la situația economică reală a întreprinderii în cauză și la nivelul adecvat al amenzii care trebuie să îi fie aplicată acesteia.

Astfel, în cazul în care Comisia decide în sensul existenței unei entități economice unice constituite din societatea‑mamă și din filiala sa și, în consecință, consideră această societate‑mamă răspunzătoare pentru încălcare, precum și pentru plata amenzii și o menționează printre destinatarii deciziei sale, pentru a calcula plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia se poate întemeia de asemenea pe cifra de afaceri consolidată realizată de societatea‑mamă în anul anterior celui în care a fost adoptată decizia sa.

(a se vedea punctele 99-101, 165 și 166)

3.      În cazul în care, într‑o cauză care are ca obiect o încălcare a normelor de concurență ce implică mai multe întreprinderi diferite, Comisia adoptă, în cadrul stabilit de jurisprudență, o anumită metodă pentru a determina dacă se impune să se rețină atât răspunderea filialelor care au săvârșit în mod efectiv această încălcare, cât și a societăților‑mamă ale acestora, cu excepția unor împrejurări speciale, Comisia trebuie să se întemeieze în acest scop pe aceleași criterii în cazul tuturor acestor întreprinderi. Comisia este astfel obligată să respecte principiul egalității de tratament, care impune ca situații comparabile să nu fie tratate într‑un mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

(a se vedea punctul 123)

4.      În domeniul concurenței, autonomia unei filiale în raport cu societatea‑mamă a acesteia nu trebuie apreciată exclusiv din perspectiva activității sale în domeniul produselor vizate de încălcare. Pentru a stabili dacă o filială își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor relevante referitoare la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc filiala cu societatea‑mamă, legături care pot varia în funcție de fiecare caz în parte și, în consecință, nu pot face obiectul unei enumerări exhaustive.

Astfel, faptul că societatea‑mamă nu a instituit niciodată un mecanism de control al activităților filialei sale în domeniul vizat de încălcare nu poate fi suficient pentru a dovedi că aceasta din urmă a acționat în mod autonom pe piață. Aceeași situație se regăsește și în ceea ce privește inexistența vreunui ordin sau a vreunei instrucțiuni a societății‑mamă către filială în ceea ce privește politica sa de achiziție sau reuniunile cu ceilalți membri ai înțelegerii.

(a se vedea punctele 158 și 160)

5.      În cadrul unei acțiuni în anulare, motivul întemeiat pe lipsa motivării sau pe o motivare insuficientă a unui act constituie un motiv de ordine publică care poate, chiar trebuie, să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii și care, în consecință, poate fi invocat de părți în orice stadiu al procedurii.

(a se vedea punctul 170)

6.      În cadrul unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii, încetarea încălcării de îndată ce intervine Comisia nu poate, în mod logic, să constituie o circumstanță atenuantă decât dacă există motive pentru a se presupune că întreprinderile în cauză au fost determinate să înceteze comportamentele lor anticoncurențiale prin intervențiile în discuție, cazul în care încălcarea încetase deja anterior datei primelor intervenții ale Comisiei nefiind acoperit de punctul 3 a treia liniuță din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO.

Deși Comisia consideră că încălcarea a încetat în aceeași zi în care aceasta efectuase primele sale verificări, în mod cu totul întemeiat Comisia nu a reținut o asemenea încetare drept circumstanță atenuantă. Astfel, reducerea amenzii pentru încetarea unei încălcări de îndată ce intervine Comisia nu poate fi automată, ci depinde de o evaluare a împrejurărilor cauzei de către aceasta din urmă, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere. În această privință, aplicarea punctului 3 a treia liniuță din Liniile directoare în favoarea unei întreprinderi va fi întru totul adecvată într‑o situație în care caracterul anticoncurențial al comportamentului în cauză nu este evident. În schimb, aplicarea acesteia ar fi mai puțin potrivită, în principiu, într‑o situație în care comportamentul respectiv este în mod clar anticoncurențial, presupunând că a fost dovedit.

(a se vedea punctele 192 și 194)

7.      În cadrul unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii, din moment ce o societate‑mamă și filiala sa formează împreună una și aceeași întreprindere în anul anterior celui în care a fost adoptată decizia Comisiei de aplicare a unei amenzi, Comisia poate aplica, în scop de descurajare, un coeficient multiplicator care să aibă la bază mărimea și resursele globale ale întreprinderii în cauză în acest an.

Astfel, luarea în considerare a dimensiunii și a resurselor globale ale întreprinderii în cauză pentru a asigura un efect descurajator al amenzii se explică prin impactul urmărit în ceea ce privește întreprinderea căreia îi este aplicată, întrucât sancțiunea nu trebuie să fie neglijabilă în special din perspectiva capacității financiare a acesteia. Pentru a putea evalua caracterul descurajator al unei amenzi în raport cu o întreprindere declarată răspunzătoare pentru o încălcare, nu se poate ține seama, prin urmare, de situația care exista la începutul încălcării. Luarea în considerare a unei astfel de situații ar risca fie să conducă la o amendă într‑un cuantum prea scăzut pentru a fi suficient de descurajatoare, în ipoteza în care cifra de afaceri a întreprinderii în cauză ar fi crescut între timp, fie să conducă la o amendă într‑un cuantum mai ridicat de care nu ar fi nevoie pentru a fi disuasivă, în ipoteza în care cifra de afaceri a întreprinderii în cauză s‑ar fi diminuat între timp.

(a se vedea punctele 210 și 211)