HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
14 octombrie 2020(*)
„Trimitere preliminară – Principiile dreptului Uniunii – Principiul cooperării loiale – Principiile echivalenței și efectivității – Restituirea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii – Termen prevăzut pentru introducerea cererilor de restituire a unor astfel de taxe – Lipsa unui termen similar pentru restituirea unor sume încasate de acest stat membru cu încălcarea dreptului național”
În cauza C‑677/19,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Vâlcea (România), prin decizia din 25 aprilie 2019, primită de Curte la 11 septembrie 2019, în procedura
SC Valoris SRL
împotriva
Direcției Regionale a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea,
Administrației Fondului pentru Mediu,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii M. Safjan și N. Jääskinen (raportor), judecători,
avocat general: domnul G. Hogan,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul român, de E. Gane, R. I. Hațieganu și L. Lițu, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de C. Perrin și A. Armenia, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea unor principii ale dreptului Uniunii, și anume principiile cooperării loiale, echivalenței și efectivității.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC Valoris SRL (denumită în continuare „Valoris”), pe de o parte, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea (România) (denumită în continuare „Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea”) și Administrația Fondului pentru Mediu (România), pe de altă parte, în legătură cu restituirea unei sume plătite de această societate cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule, taxă declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii ulterior plății ei.
Cadrul juridic
OUG nr. 9/2013
3 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”) a fost în vigoare de la 15 martie 2013 până la 31 ianuarie 2017.
4 Articolul 4 din OUG nr. 9/2013 prevedea:
„Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule] intervine o singură dată, astfel:
(a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
[…]”
OUG nr. 52/2017
5 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017 din 4 august 2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 7 august 2017, denumită în continuare „OUG nr. 52/2017”) a intrat în vigoare la 7 august 2017.
6 Potrivit articolului 1 din OUG nr. 52/2017:
„(1) Contribuabilii care au achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, prevăzută la articolele 2141-214³ din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, taxa pe poluare pentru autovehicule, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare, și timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de [OUG] nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările și completările ulterioare, și care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență pot solicita restituirea acestora, precum și a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii și data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent. Nivelul dobânzii este cel prevăzut la articolul 174 alineatul (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.
(2) Dreptul contribuabililor prevăzuți la alineatul (1) de a cere restituirea se naște la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, indiferent de momentul la care s‑a perceput taxa, iar prin derogare de la prevederile articolului 219 din Legea nr. 207/2015 [privind Codul de procedură fiscală], cu modificările și completările ulterioare, cererile de restituire se depun, sub sancțiunea decăderii, până la data de 31 august 2018.
[…]”
Codul de procedură fiscală
7 Articolul 168 din Legea nr. 207/2015 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, denumită în continuare „Codul de procedură fiscală”) prevede:
„(1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.
[…]”
8 Articolul 219 din Codul de procedură fiscală prevede:
,,Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
9 La 25 august 2014, Valoris, societate de drept român, a achitat, în vederea primei înmatriculări în România a unui autovehicul second hand provenit din Țările de Jos, o taxă de 2 451 de lei românești (RON) (aproximativ 510 euro) cu titlu de „timbru de mediu pentru autovehicule”, în conformitate cu articolul 4 litera (a) din OUG nr. 9/2013.
10 La 7 august 2017 a intrat în vigoare OUG nr. 52/2017. Din preambulul ei reiese că acest act normativ a fost adoptat în urma pronunțării Hotărârii din 9 iunie 2016, Budișan (C‑586/14, EU:C:2016:421), a Hotărârii din 30 iunie 2016, Câmpean (C‑200/14, EU:C:2016:494), precum și a Hotărârii din 30 iunie 2016, Ciup (C‑288/14, nepublicată, EU:C:2016:495), în care Curtea a considerat contrare dispozițiilor dreptului Uniunii, în special articolului 110 TFUE, mai multe taxe pe poluare aplicabile autovehiculelor care au fost instituite de România, printre care figurează taxa percepută cu titlu de timbru de mediu menționată anterior.
11 OUG nr. 52/2017 a acordat contribuabililor, în temeiul articolului 1 alineatul (1) din aceasta, dreptul de a solicita restituirea sumelor pe care le‑au plătit drept contravaloare a oricăreia dintre cele patru taxe menționate în titlul acestui act normativ care au fost considerate contrare dreptului Uniunii (denumite în continuare, împreună, „taxele românești pe poluare”), pe lângă plata dobânzilor legale datorate pentru perioada cuprinsă între data încasării și data restituirii. Însă, potrivit alineatului (2) al aceluiași articol 1, prin derogare de la dispozițiile articolului 219 din Codul de procedură fiscală, astfel de cereri trebuiau adresate organului fiscal competent, sub sancțiunea decăderii, până la 31 august 2018.
12 La 6 decembrie 2018, Valoris a introdus o cerere de restituire a sumei pe care o plătise cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, care a respins această cerere, prin scrisoarea din 7 ianuarie 2019, pentru motivul că fusese depusă după expirarea termenului.
13 La 30 ianuarie 2019, Valoris a introdus o acțiune la instanța de trimitere, Tribunalul Vâlcea (România), pentru ca autoritățile române chemate în judecată să fie obligate să îi ramburseze taxa în litigiu, împreună cu dobânzile de întârziere la rata legală aferente acesteia, chiar dacă nu a respectat termenul de decădere prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017. În susținerea acțiunii formulate, Valoris a arătat, pe de o parte, că acest termen ad‑hoc încalcă dreptul Uniunii întrucât limitează posibilitatea contribuabililor de a obține restituirea unor taxe considerate contrare acestui drept și, pe de altă parte, că un termen cu o durată între trei și cinci ani pentru a putea recurge la o asemenea posibilitate a fost considerat un termen rezonabil în jurisprudența Curții.
14 În această privință, instanța de trimitere arată că termenul special de decădere prevăzut pentru restituirea taxelor vizate de OUG nr. 52/2017 a fost de aproximativ un an, și anume de la 7 august 2017, data intrării în vigoare a acestui act, până la 31 august 2018, data expirării termenului menționat, în timp ce termenul general de prescripție prevăzut pentru restituirea creanțelor fiscale este, potrivit articolului 219 din Codul de procedură fiscală, de cinci ani începând de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în a luat naștere dreptul la restituire.
15 În primul rând, această instanță ridică problema compatibilității cu principiul cooperării loiale care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții, și cu principiul echivalenței, astfel cum este definit de Curte, a termenului de decădere prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 pentru restituirea unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, în condițiile în care nu există un termen similar pentru restituirea unor sume percepute cu încălcarea dreptului național.
16 În al doilea rând, instanța de trimitere evocă principiul efectivității, astfel cum este definit de Curte, subliniind că termenul de un an prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 este mai scurt decât termenele în care pot fi formulate acțiuni, sub sancțiunea decăderii, pe care Curtea le‑a considerat ca având o durată rezonabilă și le‑a declarat compatibile cu principiul menționat.
17 În aceste condiții, Tribunalul Vâlcea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Principiile cooperării loiale, echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea cuprinsă în articolul 1 alineatul (2) din [OUG] nr. 52/2017, care a fixat un termen de decădere de aproximativ un an pentru formularea cererilor de restituire a unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, în condițiile în care legislația națională nu prevede un termen similar pentru exercitarea dreptului la restituirea sumelor încasate cu încălcarea normelor interne?”
Cu privire la întrebarea preliminară
18 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă:
– pe de o parte, principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat și
– pe de altă parte, principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru pentru cereri de restituire similare care se întemeiază pe o încălcare a dreptului intern.
19 Trebuie arătat că, deși litigiul principal privește în mod specific restituirea unei sume achitate cu titlu de „timbru de mediu pentru autovehicule”, care a fost instituit în România prin OUG nr. 9/2013, întrebarea adresată de instanța de trimitere menționează totuși, într‑o manieră mai generală, restituirea „unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii”. Această generalizare este justificată de împrejurarea că termenul stabilit de dispoziția vizată în întrebare este aplicabil și restituirii celorlalte trei taxe românești pe poluarea autovehiculelor care intră sub incidența OUG nr. 52/2017, care au o natură similară timbrului de mediu și care au fost de asemenea declarate de Curte contrare dreptului Uniunii. Astfel, după cum s‑a arătat la punctele 10 și 11 din prezenta hotărâre, OUG nr. 52/2017 a fost adoptată tocmai pentru a pune capăt încălcării dreptului Uniunii care rezultă din instituirea fiecăreia dintre aceste taxe.
20 În susținerea cererii sale de decizie preliminară, instanța de trimitere subliniază faptul că, în dreptul român, termenul „general” de prescripție prevăzut la articolul 219 din Codul de procedură fiscală este „considerabil mai generos” decât termenul „ad‑hoc” de decădere prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017. Prin urmare, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei din urmă reglementări naționale cu principiile cooperării loiale, echivalenței și efectivității, astfel cum sunt definite de Curte.
21 În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, statele membre sunt ținute să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului Uniunii și să prevadă modalități procedurale aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justițiabililor care să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctele 170 și 171, precum și Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 30). Mai precis, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de restituire a unor taxe naționale percepute fără a fi datorate, este de competența fiecărui stat membru să stabilească modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, cu condiția însă ca modalitățile respective să respecte atât principiul echivalenței, cât și principiul efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C‑231/96, EU:C:1998:401, punctul 19, și Hotărârea din 11 aprilie 2019, PORR Építési Kft., C‑691/17, EU:C:2019:327, punctul 39), mai ales în ceea ce privește stabilirea unor termene de decădere sau de prescripție aplicabile unor astfel de acțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 37, și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C‑360/18, EU:C:2019:1124, punctul 46).
22 Curtea a precizat că respectarea acestor cerințe trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă normele în cauză în ansamblul procedurii, de desfășurarea respectivei proceduri și de particularitățile acestor norme în fața diferitor instanțe naționale (a se vedea printre altele Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 24, Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 31, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Vueling Airlines, C‑86/19, EU:C:2020:538, punctul 40).
23 În plus, Curtea a statuat în mod repetat că din principiul cooperării loiale reiese că un stat membru nu poate adopta dispoziții care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat contrar dreptului Uniunii printr‑o hotărâre a Curții sau a cărui incompatibilitate cu acest drept rezultă dintr‑o astfel de hotărâre unor condiții care privesc în mod specific acest impozit și care sunt mai puțin favorabile decât cele care s‑ar fi aplicat, în lipsa lor, unei asemenea rambursări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 februarie 1999, Dilexport, C‑343/96, EU:C:1999:59, punctul 39, Hotărârea din 30 iunie 2016, Câmpean, C‑200/14, EU:C:2016:494, punctul 40, precum și Hotărârea din 30 iunie 2016, Ciup, C‑288/14, nepublicată, EU:C:2016:495, punctul 27).
Cu privire la principiul efectivității
24 Potrivit unei jurisprudențe constante, în absența unor norme armonizate care să reglementeze rambursarea taxelor impuse cu încălcarea dreptului Uniunii, statele membre își mențin posibilitatea de a aplica modalitățile procedurale prevăzute de ordinea lor juridică internă, în special în materie de termene de prescripție sau de decădere, cu condiția însă ca, în conformitate cu principiul efectivității, aceste modalități să nu fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii. În această din urmă privință este necesar să se ia în considerare nu numai criteriile generale de apreciere amintite la punctul 22 din prezenta hotărâre, ci și principiul protecției dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii, după caz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C‑360/18, EU:C:2019:1124, punctele 46, 47 și 51, precum și jurisprudența citată).
25 În ceea ce privește în mod specific termenele de prescripție sau de decădere, Curtea a statuat că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a unei acțiuni îndeplinește în principiu cerința efectivității, în măsura în care aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, care protejează în același timp persoana interesată și administrația vizată, chiar dacă expirarea unor asemenea termene este susceptibilă, prin natura sa, să împiedice persoanele vizate să își valorifice drepturile în tot sau în parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 42, Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 43, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C‑360/18, EU:C:2019:1124, punctul 52).
26 În prezenta cauză, instanța de trimitere arată că termenul de aproximativ un an care decurge din articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 este „mai scurt decât celelalte termene [considerate] compatibile” cu principiul efectivității pe care le‑a identificat în jurisprudența Curții. Decizia de trimitere vizează în special Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis (C‑231/96, EU:C:1998:401, punctul 35), și Hotărârea din 17 noiembrie 1998, Aprile (C‑228/96, EU:C:1998:544, punctul 19 și jurisprudența citată), în care termene naționale cu o durată de trei ani care încep să curgă de la data plății contestate au fost considerate rezonabile.
27 Cu toate acestea, Curtea a considerat deja că, în funcție de cazurile analizate, un termen cu o durată de un an impus pentru introducerea unor cereri sau a unor acțiuni întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii nu este în sine nerezonabil, cu condiția însă ca momentul de la care începe să curgă acest termen să nu fie stabilit astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către persoana în cauză a drepturilor conferite de dreptul Uniunii. Astfel, printre altele, a fost considerat conform cu principiul efectivității un termen de un an pentru introducerea unei acțiuni având ca obiect repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a transpunerii tardive a unei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Visciano, C‑69/08, EU:C:2009:468, punctele 45-50).
28 În speță este necesar să se considere că principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce urmărește remedierea încălcării dreptului menționat.
Cu privire la principiul echivalenței
29 În conformitate cu o jurisprudență constantă, respectarea principiului echivalenței presupune ca statele membre să nu prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor similare, din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului intern. Revine exclusiv instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale destinate să asigure în dreptul intern protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, sarcina de a verifica dacă aceste modalități sunt conforme cu principiul echivalenței. Curtea poate însă, în vederea aprecierii pe care instanța națională va trebui să o efectueze, să îi furnizeze acesteia anumite elemente legate de interpretarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2016, Câmpean, C‑200/14, EU:C:2016:494, punctele 45 și 46, Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber, C‑483/16, EU:C:2018:367, punctele 35, 41 și 42, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctele 76 și 77).
30 În prezenta cauză, instanța de trimitere efectuează ea însăși comparația dintre, pe de o parte, termenul de decădere de aproximativ un an, pe care această instanță îl califică drept „termen special”, prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 pentru cererile de restituire a sumelor plătite fără a fi datorate cu titlu de taxe românești pentru poluare considerate incompatibile cu dreptul Uniunii și, pe de altă parte, termenul de prescripție de cinci ani, pe care îl califică drept „termen general” și „considerabil mai generos”, prevăzut la articolul 219 din Codul de procedură fiscală pentru restituirea creanțelor fiscale.
31 Guvernul român, deși contestă temeinicia acestei comparații, menționează că adoptarea respectivului „termen special” avea ca scop tocmai să evite ca bugetul României să fie grevat de plata unor dobânzi într‑un cuantum global care ar fi riscat să fie prea ridicat în ipoteza în care cererile de restituire a taxelor ce intră în domeniul de aplicare al OUG nr. 52/2017 ar fi fost supuse termenului general de cinci ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, iar nu unui termen special de un an precum cel instituit prin acest act normativ.
32 În plus, articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 prevede în mod expres că termenul de decădere instituit se aplică cererilor de restituire care intră sub incidența acestui act normativ „prin derogare de la prevederile articolului 219 [din Codul de procedură fiscală]”, care privește cererile de „restituire a creanțelor fiscale” de orice natură. Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, chiar dacă dreptul român nu prevede un termen de decădere, ci un termen de prescripție, care poate fi întrerupt sau suspendat în anumite condiții, pentru restituirea sumelor percepute cu încălcarea dreptului național, obiectul unei cereri formulate în temeiul articolului 1 din OUG nr. 52/2017 constă în solicitarea restituirii unei taxe, ceea ce pare să constituie și obiectivul articolului 219 din Codul de procedură fiscală. Rezultă, așadar, că cererile formulate în temeiul celei dintâi dintre aceste dispoziții și cererile formulate în temeiul celei de a doua au un obiect și o cauză asemănătoare. Totuși, numai instanța de trimitere este în măsură să verifice acest aspect.
33 Prin urmare, sub rezerva ca similitudinea cererilor în cauză să fie dovedită, trebuie să se examineze dacă aspectele procedurale ale acțiunilor întemeiate pe OUG nr. 52/2017, precum cea din litigiul principal, care urmărește să remedieze o nerespectare a normelor dreptului Uniunii, sunt mai puțin favorabile decât cele ale acțiunilor întemeiate în exclusivitate pe încălcarea normelor dreptului național.
34 În această privință este suficient să se constate că, astfel cum au arătat în esență atât instanța de trimitere în decizia sa, cât și Comisia în observațiile sale scrise, cererile având ca obiect restituirea taxelor menționate de OUG nr. 52/2017, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, sunt supuse unui termen procedural de aproximativ un an, care este considerabil mai scurt și, prin urmare, mai puțin avantajos decât termenul de cinci ani aplicabil cererilor având ca obiect restituirea unor creanțe fiscale întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.
35 Această constatare nu poate fi repusă în discuție în mod valid de argumentele guvernului român potrivit cărora, pe de o parte, OUG nr. 52/2017 a acordat un nou termen contribuabililor pentru care, conform legislației anterioare, termenul de prescripție de cinci ani aplicabil dreptului lor la restituirea unor taxe expirase sau era pe punctul să expire și, pe de altă parte, sistemul instituit prin această ordonanță pentru taxele românești pe poluare se poate aplica și restituirii acestora, în măsura în care ele ar contraveni dreptului național.
36 Astfel, cu toate că adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31 august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil unora dintre contribuabilii care au plătit aceste taxe, este cert că această adoptare a avut de asemenea ca efect dezavantajos reducerea termenului de restituire aplicabil altor contribuabili, care au pierdut beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzute la articolul 219 din Codul de procedură fiscală, dispoziție care a rămas, în schimb, pe deplin aplicabilă în ceea ce privește creanțele fiscale achitate, dar nedatorate din perspectiva dreptului național. Or, principiul echivalenței nu permite compensarea unui dezavantaj suferit de un grup de contribuabili cu un avantaj acordat unui alt grup care se află într‑o situație similară.
37 În aceste împrejurări, este necesar să se considere că principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de rambursare a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.
38 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată după cum urmează:
– principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat;
– principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.
Cu privire la cheltuielile de judecată
39 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
Principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat.
Principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.
Bay Larsen | Safjan | Jääskinen |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 14 octombrie 2020.
Grefier | | Președintele Camerei a șasea |
A. Calot Escobar | | L. Bay Larsen |