HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)

8 octombrie 2008(*)

„Concurenţă − Înţelegeri − Piaţa produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice − Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor – Gravitatea şi durata încălcării − Circumstanţe atenuante – Cooperare în cursul procedurii administrative – Principiul proporţionalităţii − Principiul egalităţii de tratament”

În cauza T‑73/04,

Le Carbone‑Lorraine, cu sediul în Courbevoie (Franţa), reprezentată iniţial de A. Winckler şi I. Simic şi ulterior de A. Winckler şi H. Kanellopoulos, avocaţi,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Comunităţilor Europene, reprezentată de domnii F. Castillo de la Torre şi É. Gippini Fournier, în calitate de agenţi,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2004/420/CE a Comisiei din 3 decembrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] şi a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza C.38.359 – Produse pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice) şi, în subsidiar, anularea sau reducerea amenzii aplicate reclamantei prin această decizie,

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a cincea),

compus din domnii M. Vilaras (raportor), preşedinte, M. Prek şi V. Ciucă, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 28 februarie 2008,

pronunţă prezenta

Hotărâre

 Situaţia de fapt

1        Le Carbone‑Lorraine (denumită în continuare „LCL” sau „reclamanta”) este o întreprindere franceză care fabrică produse pe bază de carbon şi de grafit destinate utilizării în domeniile electric şi mecanic.

2        La 18 septembrie 2001, reprezentanţii Morgan Crucible Company plc (denumită în continuare „Morgan”) au întâlnit agenţi ai Comisiei pentru a le propune cooperarea în vederea stabilirii existenţei unui cartel pe piaţa europeană a produselor pe bază de carbon pentru aplicaţii electrice şi mecanice şi pentru a solicita să beneficieze de măsurile de clemenţă prevăzute în Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înţelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

3        La 2 august 2002, în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] şi [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediţie specială, 08/vol. 1, p. 3), Comisia a adresat întreprinderilor C. Conradty Nürnberg GmbH (denumită în continuare „Conradty”), SGL Carbone AG (denumită în continuare „SGL”), Schunk GmbH şi filialei acesteia Schunk Kohlenstoff Technik GmbH (denumite în continuare, împreună, „Schunk”), Eurocarbo SpA, Luckerath BV, Gerken Europe SA, precum şi reclamantei cereri de informaţii cu privire la comportamentul lor pe piaţa în cauză. Scrisoarea adresată întreprinderii Schunk privea şi activitatea întreprinderii Hoffmann & Co. Elektrokohle AG (denumită în continuare „Hoffmann”), preluată de Schunk la 28 octombrie 1999.

4        Prin faxul adresat Comisiei la 16 august 2002, reclamanta a solicitat aplicarea Comunicării privind cooperarea.

5        La 22 august şi 23 septembrie 2002, reclamanta a transmis Comisiei elementele de probă privind înţelegerea.

6        La 30 septembrie 2002, Comisia a primit răspunsul reclamantei la cererea de informaţii întemeiată pe articolul 11 din Regulamentul nr. 17.

7        La 23 mai 2003, pe baza informaţiilor care îi fuseseră comunicate, Comisia a trimis reclamantei şi celorlalte întreprinderi vizate, şi anume Morgan, Conradty, SGL, Schunk şi Hoffmann, o comunicare privind obiecţiunile. În răspunsul său, reclamanta a indicat că nu contesta, în esenţă, faptele prezentate în comunicarea privind obiecţiunile.

8        În urma audierii întreprinderilor vizate, cu excepţia Morgan şi a Conradty, Comisia a adoptat Decizia 2004/420/CE din 3 decembrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] şi a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza C.38.359 – Produse pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice) (denumită în continuare „decizia”), care a fost notificată reclamantei prin scrisoarea din 11 decembrie 2003. Un rezumat al deciziei a fost publicat în Jurnalul Oficial din 28 aprilie 2004 (JO L 125, p. 45).

9        În cuprinsul deciziei, Comisia a indicat că întreprinderile destinatare ale acesteia au participat la o încălcare unică şi continuă a articolului 81 alineatul (1) CE şi, începând cu 1 ianuarie 1994, a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE), care consta în stabilirea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare şi a altor condiţii de tranzacţionare aplicabile clienţilor, în împărţirea pieţelor, în special prin atribuirea clienţilor, şi în derularea unor acţiuni coordonate (restricţii cantitative, creşteri de preţuri şi boicoturi) împotriva concurenţilor care nu erau membri ai cartelului [considerentul (2) al deciziei].

10      Decizia cuprinde următoarele dispoziţii:

„Articolul 1

Următoarele întreprinderi au încălcat dispoziţiile articolului 81 alineatul (1) [CE] şi, începând cu 1 ianuarie 1994, pe cele ale articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, la un ansamblu de acorduri şi de practici concertate în sectorul produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice:

–        [Conradty], din octombrie 1988 până în decembrie 1999;

–        [Hoffmann], din septembrie 1994 până în octombrie 1999;

–        [LCL], din octombrie 1988 până în iunie 1999;

–        [Morgan], din octombrie 1988 până în decembrie 1999;

–        [Schunk], din octombrie 1988 până în decembrie 1999;

–        [SGL], din octombrie 1988 până în decembrie 1999.

Articolul 2

Pentru încălcările prevăzute la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

–        [Conradty]: 1 060 000 de euro;

–        [Hoffmann]: 2 820 000 de euro;

–        [LCL]: 43 050 000 de euro;

–        [Morgan]: 0 euro;

–        [Schunk]: 30 870 000 de euro;

–        [SGL]: 23 640 000 de euro.

Amenzile se achită în termen de trei luni de la comunicarea prezentei decizii [...]

La expirarea acestui termen, se calculează în mod automat dobânzi la nivelul aplicat de Banca Centrală Europeană pentru principalele operaţiuni de refinanţare în prima zi a lunii în care a fost adoptată prezenta decizie, majorat cu 3,5 puncte procentuale.”

11      În ceea ce priveşte calcularea cuantumului amenzilor, Comisia a calificat încălcarea ca fiind foarte gravă, având în vedere natura sa, impactul acesteia asupra pieţei SEE pentru produsele vizate, chiar dacă acesta nu putea fi măsurat cu precizie, şi mărimea pieţei geografice relevante [considerentul (288) al deciziei].

12      Pentru a ţine seama de importanţa specifică a comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi implicate în cartel şi, prin urmare, de impactul său real asupra concurenţei, Comisia a grupat întreprinderile vizate în trei categorii, în funcţie de importanţa lor relativă pe piaţa în cauză, determinată prin cota lor de piaţă [considerentele (289)-(297) ale deciziei].

13      În consecinţă, reclamanta şi Morgan, considerate a fi primii doi operatori ca mărime cu cote de piaţă de peste 20 %, au fost clasate în prima categorie. Schunk şi SGL, care sunt operatori medii cu cote de piaţă cuprinse între 10 % şi 20 %, au fost clasate în a doua categorie. Hoffmann şi Conradty, considerate operatori mici prin prisma cotelor de piaţă de sub 10 %, au fost grupate în a treia categorie [considerentele (37) şi (297) ale deciziei].

14      Pe baza consideraţiilor de mai sus, Comisia a reţinut un cuantum de pornire, stabilit în funcţie de gravitatea încălcării, de 35 de milioane de euro pentru reclamantă şi pentru Morgan, de 21 de milioane de euro pentru Schunk şi pentru SGL şi de 6 milioane de euro pentru Hoffmann şi pentru Conradty [considerentul (298) al deciziei].

15      În ceea ce priveşte durata încălcării, Comisia a apreciat că toate întreprinderile vizate săvârşiseră o încălcare de lungă durată. Având în vedere durata de 11 ani şi 2 luni a încălcării, Comisia a majorat cuantumul de pornire stabilit pentru SGL, Morgan, Schunk şi Conradty cu 110 %. În privinţa reclamantei, Comisia a reţinut o durată a încălcării de 10 ani şi 8 luni şi a majorat cuantumul de pornire cu 105 %. Pentru Hoffmann, cuantumul de pornire a fost majorat cu 50 % având în vedere o durată a încălcării de 5 ani şi o lună [considerentele (299) şi (300) ale deciziei].

16      Cuantumul de bază al amenzii, calculat în funcţie de gravitatea şi de durata încălcării, a fost, aşadar, stabilit la 73,5 milioane de euro în privinţa Morgan, la 71,75 milioane de euro pentru reclamantă, la 44,1 milioane de euro pentru Schunk şi pentru SGL, la 12,6 milioane de euro în privinţa Conradty şi la 9 milioane de euro pentru Hoffmann [considerentul (301) al deciziei].

17      Comisia nu a reţinut nicio circumstanţă agravantă sau atenuantă împotriva sau în favoarea întreprinderilor vizate [considerentul (316) al deciziei].

18      În ceea ce priveşte aplicarea Comunicării privind cooperarea, Morgan a beneficiat de o imunitate la amendă, întrucât a fost prima întreprindere care a semnalat Comisiei existenţa cartelului [considerentele (319)-(321) ale deciziei].

19      Conform punctului D din comunicarea menţionată, Comisia a acordat întreprinderii LCL o reducere de 40 % a cuantumului amenzii care i‑ar fi fost aplicată în lipsa cooperării, de 30 % întreprinderilor Schunk şi Hoffmann şi de 20 % întreprinderii SGL, care a fost ultima întreprindere ce a cooperat [considerentele (322)-(338) ale deciziei].

20      În decizie, în cadrul titlului „Capacitate de plată şi alţi factori”, după ce a respins argumentarea prezentată de SGL şi de reclamantă prin care se urmărea dovedirea incapacităţii de plată a amenzii, Comisia a amintit că, recent, aplicase deja primei dintre cele două întreprinderi două amenzi importante pentru participarea acesteia la alte activităţi coluzive.

21      Comisia a precizat că aplicase întreprinderii SGL, prin Decizia 2002/271/CE din 18 iulie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului [81] CE şi a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza COMP/E 1/36.490 − Electrozi de grafit) (JO 2002, L 100, p. 1), în cauza cunoscută sub numele „Electrozi de grafit”, şi prin Decizia 2002/460/CE din 17 decembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului [81] CE şi a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza C.37.667 − Grafituri speciale) (JO 2006, L 180, p. 20), în cauza cunoscută sub numele „Grafituri speciale”, o amendă de 80,2 milioane de euro pentru participarea la cartelul electrozilor de grafit şi două amenzi în cuantum total de 27,75 milioane de euro pentru participarea la înţelegerea privind grafitul izostatic şi la înţelegerea privind grafitul extrudat [considerentul (358) al deciziei].

22      Ținând seama de dificultăţile financiare grave ale întreprinderii SGL şi de recentele sancțiuni aplicate acesteia, precum şi de faptul că diversele activităţi coluzive care i se reproşează se desfăşuraseră simultan, Comisia a considerat că, în aceste împrejurări particulare, nu era necesar, pentru a garanta o descurajare efectivă, să fie aplicată întreprinderii SGL toată amenda şi a redus, aşadar, cu 33 % cuantumul acesteia, până la 23,64 milioane de euro [considerentul (360) al deciziei].

23      Considerând că situaţia reclamantei era foarte diferită de cea a întreprinderii SGL, Comisia nu a acordat acesteia nicio reducere a cuantumului amenzii în temeiul „altor factori”. [considerentele (361) şi (362) ale deciziei].

 Procedura şi concluziile părţilor

24      Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 20 februarie 2004, reclamanta a introdus prezenta acţiune.

25      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat, în calitate de preşedinte, în Camera a cincea, căreia, în consecinţă, i‑a fost repartizată prezenta cauză.

26      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a cincea) a decis deschiderea procedurii orale. Pledoariile părţilor şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în şedinţa din 28 februarie 2008.

27      În cursul acestei şedinţe, după ce reclamanta a adus precizări privind sensul unora dintre argumentele sale, Comisia a renunţat la cererea sa reconvenţională având ca obiect majorarea cuantumului amenzii, aspect consemnat în procesul‑verbal de şedinţă.

28      La cererea Tribunalului, Comisia a prezentat în cadrul dezbaterilor scrisoarea din 30 octombrie 2001, care i‑a fost adresată de Morgan în legătură cu cererea privind aplicarea, în favoarea sa, a Comunicării privind cooperarea. Această scrisoare, care făcea parte din dosarul administrativ al Comisiei, a fost comunicată reclamantei, care a depus observaţii, primite la grefa Tribunalului la 26 martie 2008. Procedura orală a fost încheiată la 1 aprilie 2008, părţile fiind informate cu privire la acest lucru prin scrisoarea grefei Tribunalului din aceeaşi zi.

29      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei, în măsura în care o priveşte;

–        în subsidiar, anularea sau reducerea cuantumului amenzii aplicate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

30      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acţiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

31      Deşi acţiunea introdusă de reclamante are un obiect dublu, şi anume, în principal, o cerere de anulare a deciziei şi, în subsidiar, o cerere de anulare sau de reducere a cuantumului amenzii, diferitele motive invocate de reclamantă în înscrisurile prezentate nu fac această distincţie.

32      Fiind invitată de Tribunal, în cursul şedinţei, să îşi prezinte observaţiile cu privire la sensul exact al anumitor argumente, reclamanta a declarat că argumentarea privind rolul pasiv pe care l‑a avut în săvârşirea încălcării pe piaţa blocurilor de carbon şi de grafit urmărea numai revendicarea circumstanţei atenuante corespunzătoare şi, în consecinţă, reducerea cuantumului amenzii. De asemenea, reclamanta a precizat că nu contestă prezenţa sa la reuniunile comitetului tehnic având ca obiect produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice şi, prin urmare, nici participarea sa la încălcarea din acest domeniu. Tribunalul a consemnat aceste declaraţii în procesul‑verbal de şedinţă.

33      Trebuie să se constate în acest stadiu că, deşi reclamanta a solicitat în mod expres Tribunalului anularea în întregime a deciziei, în măsura în care o priveşte, toate motivele invocate de aceasta urmăresc numai contestarea acelei părţi a deciziei consacrate amenzilor şi, mai precis, articolul 2 din aceasta din urmă, prin care Comisia a fixat la 43 050 000 de euro cuantumul amenzii aplicate reclamantei. În lipsa vreunui motiv care să susţină concluziile privind anularea în întregime a deciziei, aceste concluzii trebuie respinse şi este necesar să se examineze numai temeinicia cererii de anulare sau de reducere a cuantumului amenzii formulate de reclamantă.

 Cu privire la pretinsa eroare de drept săvârşită de Comisie prin faptul că nu a delimitat pieţele produselor în cauză sau, cel puţin, categoriile de produse în cauză

34      Reclamanta susţine că, în speță, delimitarea pieţelor produselor în cauză sau, cel puţin, a categoriilor de produse în cauză ar fi fost indispensabilă pentru a efectua o calificare exactă a încălcării şi a efectelor reale ale acesteia, în vederea determinării cuantumului amenzii. Pe de altă parte, lipsa unei definiri serioase a pieţelor în cauză ar fi determinat Comisia să iniţieze în mod „ilogic” proceduri administrative şi să stabilească la un nivel în mod evident excesiv cuantumul amenzii.

 Cu privire la calificarea încălcării

35      Reclamanta susţine că, potrivit jurisprudenţei, Comisia avea obligaţia de a efectua analiza pieţelor produselor în cauză sau, cel puţin, a categoriilor de produse în cauză şi face trimitere, în această privinţă, la Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM şi alţii/Comisia (T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 206).

36      În această hotărâre, Tribunalul a amintit că, în cadrul aplicării articolului 81 CE, definirea pieţei în cauză este necesară, dacă este cazul, pentru a determina dacă un acord poate aduce atingere comerţului dintre statele membre şi dacă are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune (Hotărârea Tribunalului din 21 februarie 1995, SPO şi alţii/Comisia, T‑29/92, Rec., p. II‑289, punctul 74, şi Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR şi alţii/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 şi T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 1093). În consecinţă, Comisia are obligaţia de a efectua o delimitare a pieţei în cauză într‑o decizie adoptată în temeiul articolului 81 CE numai în situația în care, fără o asemenea delimitare, nu se poate determina dacă acordul, decizia de asociere a întreprinderilor sau practica concertată în cauză poate aduce atingere comerţului dintre statele membre şi dacă are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune (Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 230; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 1998, European Night Services şi alţii/Comisia, T‑374/94, T‑375/94, T‑384/94 şi T‑388/94, Rec., p. II‑3141, punctele 93‑95 şi 103).

37      Or, reclamanta pretinde, în speţă, că definirea pieţelor produselor în cauză sau, cel puţin, a categoriilor de produse în cauză era necesară pentru calificarea exactă a încălcării şi a efectelor reale ale acesteia, în vederea determinării cuantumului amenzii, chestiune distinctă de cea a incriminării, iar nu pentru calificarea practicilor incriminate în raport cu articolul 81 CE.

38      Referirea la Hotărârea CMA CGM şi alţii/Comisia, punctul 35 de mai sus, este, prin urmare, lipsită de orice relevanță, dat fiind că, pe de o parte, Comisia a definit în mod detaliat sectorul produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice, indicând în mod clar diferitele tipuri de produse vizate [considerentele (4)-(13) ale deciziei] şi întinderea geografică a pieţei produselor respective [considerentele (48)‑(50) ale deciziei] şi că, pe de altă parte, înţelegerile orizontale care prevăd stabiliri ale preţurilor şi care se întind pe întreg teritoriul SEE, precum cele vizate prin decizie, constituie încălcări vădite ale dreptului comunitar al concurenţei.

39      Se constată, în realitate, că argumentarea prezentată de reclamantă se referă la aprecierea Comisiei privind gravitatea încălcării şi stabilirea corelativă a cuantumului de pornire al amenzii.

40      Reclamanta consideră, în esenţă, că gravitatea încălcării ar fi trebuit să fie analizată de Comisie separat pentru fiecare categorie de produse vizate prin înţelegere. În acest context, reclamanta subliniază existenţa unui impact extrem de limitat al înţelegerii asupra ansamblului produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice, precum şi neimplicarea sa sau o implicare redusă pe piaţa europeană a blocurilor de carbon şi de grafit şi în sectorul produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice, ceea ce ar fi trebuit să determine Comisia să stabilească cuantumuri de pornire diferenţiate.

41      Trebuie să se arate, în acest stadiu, că aceleaşi argumente sunt invocate de reclamantă în cadrul motivelor întemeiate pe caracterul disproporţionat al cuantumului de pornire al amenzii şi pe aprecierea greşită de către Comisie a circumstanţelor atenuante şi vor fi, de asemenea, examinate ulterior.

42      Luat în considerare separat, motivul întemeiat pe eroarea de drept săvârşită de Comisie prin faptul că nu a delimitat pieţele produselor în cauză sau, cel puţin, categoriile de produse în cauză nu poate fi reţinut de Tribunal.

43      Mai întâi, este important să se sublinieze că Comisia a considerat că întreprinderile destinatare ale deciziei participaseră la o „încălcare complexă unică” şi continuă a articolului 81 alineatul (1) CE şi a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE, care s‑a extins la întreg teritoriul SEE, şi că reclamanta a indicat în mod expres, în cadrul replicii, că nu contesta existenţa unei încălcări unice în speţă.

44      În continuare, din decizie reiese că amenzile au fost aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 şi că – deşi decizia nu se referă în mod explicit la Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 şi al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediţie specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”) – Comisia a determinat cuantumul amenzilor aplicând metoda definită în liniile directoare.

45      Potrivit acestei metode, Comisia ia ca punct de pornire pentru calcularea cuantumului amenzilor pe care urmează să le aplice întreprinderilor în cauză un cuantum stabilit în funcţie de gravitatea încălcării. Evaluarea gravităţii încălcării trebuie să ia în considerare natura sa, impactul său real asupra pieţei, atunci când acesta poate fi măsurat, şi mărimea pieţei geografice relevante (punctul 1 litera A primul paragraf din liniile directoare). În acest cadru, încălcările sunt împărţite în trei categorii: încălcări „minore”, pentru care cuantumul amenzilor ce se pot aplica este cuprins între 1 000 şi 1 milion de euro, încălcări „grave”, pentru care cuantumul amenzilor ce se pot aplica este cuprins între 1 milion şi 20 de milioane de euro, şi încălcări „foarte grave”, pentru care cuantumul amenzilor ce se pot aplica este de peste 20 de milioane de euro (punctul 1 litera A al doilea paragraf prima, a doua şi a treia liniuţă). În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii, scara propusă pentru amenzi va permite aplicarea unor tratamente diferenţiate întreprinderilor, în funcţie de natura încălcării comise (punctul 1 litera A al treilea paragraf). De asemenea, este necesar să se ţină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, şi să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator (punctul 1 litera A al patrulea paragraf).

46      Se constată astfel că trebuie să se ţină seama de impactul real al „încălcării” asupra pieţei, atunci când acesta poate fi măsurat, şi că liniile directoare nu prevăd, contrar celor afirmate de reclamantă, nicio obligaţie a Comisiei de a analiza impactul unei înţelegeri separat pentru fiecare categorie de produse în cauză.

47      Poziţia reclamantei este de asemenea contrazisă de Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 1994, Tetra Pak/Comisia (T‑83/91, Rec., p. II‑755), menţionată de cele două părţi, prin care s‑a respins acţiunea unei întreprinderi sancţionate de Comisie cu plata unei amenzi unice pentru mai multe încălcări ale articolului 82 CE. La punctul 236 din această hotărâre, Tribunalul arată următoarele:

„Comisia nu are obligaţia de a repartiza cuantumul amenzii între diferitele elemente ale abuzului, astfel cum susţine reclamanta. În special, o astfel de repartizare se dovedeşte imposibilă în cazul în care, precum în speţă, toate încălcările constatate se înscriu într‑o strategie globală coerentă şi trebuie, prin urmare, să fie luate în considerare în mod global atât în vederea aplicării articolului [82 CE], cât şi a stabilirii amenzii. Este suficient ca, în decizie, Comisia să precizeze criteriile destinate stabilirii nivelului general al amenzii aplicate unei întreprinderi. Aceasta nu este obligată să individualizeze modul în care a ţinut seama de fiecare element care a fost menţionat printre aceste criterii şi care contribuie la determinarea nivelului general al amenzii.”

48      În plus, în Hotărârea Cimenteries CBR şi alţii/Comisia, punctul 36 de mai sus (punctul 4761), Tribunalul a considerat că, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, Comisia putea aplica o amendă unică unei întreprinderi care a săvârşit diferite încălcări, fără a avea obligaţia de a repartiza cuantumul amenzii pentru fiecare încălcare. Cu atât mai mult acest lucru este valabil în cazul în care diferitele încălcări în cauză se înscriu într‑o strategie globală coerentă.

49      Din aceste hotărâri rezultă că reclamanta nu are motive să susţină că, în speţă, Comisia avea obligaţia de a efectua o analiză separată a fiecărui element al încălcării unice reţinute, mai ales din cauza existenţei unei strategii globale urmate de toţi membrii înţelegerii, deşi Comisia nu are obligaţia de a examina gravitatea fiecărei încălcări atunci când aplică o amendă unică unei întreprinderi care a săvârşit mai multe încălcări.

50      Contrar celor afirmate de reclamantă, această concluzie nu este de natură să permită o „pedepsire colectivă arbitrară” a întreprinderilor implicate într‑o înţelegere.

51      Astfel, în decizie [considerentele (289)-(298)], la stabilirea cuantumului de pornire, Comisia a aplicat un „tratament diferenţiat” distingând, conform punctului 1 litera A al şaselea paragraf din liniile directoare, mai multe categorii de întreprinderi în funcţie de cota lor de piaţă. În cadrul unui asemenea tratament, o prezenţă limitată pe o piaţă poate conduce eventual la un cuantum de pornire mai redus, chiar dacă, în speţă şi ţinând seama de cifra sa de afaceri pe piaţa produselor vizate, reclamanta a fost inclusă în prima categorie.

52      Mai mult, gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre întreprinderile în cauză, evocată de reclamantă în cadrul susţinerilor sale privind neimplicarea sau implicarea redusă în practicile ilicite având ca obiect anumite produse, trebuia să fie şi a fost examinată de Comisie cu ocazia aprecierii circumstanţelor atenuante.

53      Temeinicia aprecierilor Comisiei în această privinţă va fi, aşadar, examinată ulterior, împreună cu motivele reclamantei care au legătură directă cu aceste aspecte.

 Cu privire la procedura derulată de Comisie

54      Potrivit reclamantei, declanşarea de către Comisie a unei singure proceduri pentru practici care acoperă mai multe categorii de produse complet diferite este în mod evident ilogică şi contrară principiului bunei administrări. Comisia ar fi trebuit:

–        fie să adopte o singură decizie privind toate înţelegerile în sectorul produselor pe bază de carbon şi de grafit, astfel cum ar fi procedat autorităţile americane de concurenţă, ceea ce ar fi determinat Comisia să aplice reclamantei o amendă în cuantum de maximum 61,37 milioane de euro;

–        fie să adopte mai multe decizii privind fiecare categorie de produse în cauză, conform practicii sale decizionale ilustrate în cauzele Electrozi de grafit şi Grafituri speciale, ceea ce ar fi determinat Comisia să stabilească un cuantum de pornire la un nivel considerabil mai mic de 35 de milioane de euro.

55      În primul rând, trebuie să se observe că reclamanta nu susţine că înţelegerile vizate în deciziile Comisiei privind cauzele Electrozi de grafit şi Grafituri speciale şi cele care au determinat adoptarea deciziei constituie în realitate una şi aceeaşi încălcare, ci arată numai că autorităţile americane de concurenţă ar fi urmat o abordare globală a sectorului produselor pe bază de carbon şi de grafit, care a condus la adoptarea unei singure decizii.

56      Prin urmare, reclamanta nu susţine și nici a fortiori nu stabileşte că, în mod nelegal, Comisia a declanşat trei proceduri distincte, a constatat patru încălcări şi a aplicat patru amenzi diferite reclamantei, în ceea ce privește pieţele electrozilor de grafit, grafiturilor speciale şi produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice. Este important să se sublinieze că exista posibilitatea pentru Comisie de a aplica reclamantei patru amenzi diferite, fiecare respectând limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, cu condiţia să fi săvârşit patru încălcări distincte ale articolului 81 alineatul (1) CE, considerând că, în cauza Grafituri speciale, Comisia a declanşat o singură procedură care a condus la adoptarea unei decizii unice în care se constata existenţa a două încălcări distincte, una dintre acestea privind piaţa grafitului special izostatic şi cealaltă piaţa grafitului special extrudat, şi la aplicarea a două amenzi distincte reclamantei.

57      Pe de altă parte, este evident că practica urmată de autorităţile americane de concurenţă nu este obligatorie pentru Comisie, care este responsabilă de punerea în aplicare şi de conducerea politicii comunitare de concurenţă.

58      În această privinţă, trebuie constatat că exercitarea competenţelor de către autorităţile din state terţe responsabile cu protecţia liberei concurenţe, în cadrul competenţei lor teritoriale, este supusă unor exigenţe care sunt specifice statelor respective. Astfel, elementele care constituie baza sistemelor juridice ale altor state în domeniul concurenţei nu numai că includ scopuri şi obiective specifice, ci conduc şi la adoptarea de norme materiale specifice şi determină consecinţe juridice foarte variate în domeniul administrativ, penal sau civil atunci când autorităţile statelor respective au stabilit existenţa unor încălcări ale normelor aplicabile în materie de concurenţă (Hotărârea Curţii din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia, C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctul 29).

59      În schimb, situaţia juridică este cu totul alta când o întreprindere este vizată, în materie de concurenţă, exclusiv de aplicarea dreptului comunitar şi a normelor de drept ale unuia sau mai multor state membre, şi anume când o înţelegere se limitează, precum în speţă, exclusiv la domeniul de aplicare teritorial al ordinii juridice a Comunităţii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 30).

60      Rezultă din aceasta că, atunci când sancţionează comportamentul ilicit al unei întreprinderi, chiar dacă acesta îşi are originea într‑o înţelegere cu caracter internaţional, Comisia urmăreşte menţinerea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune, ceea ce reprezintă, în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE, un obiectiv fundamental al Comunităţii. Astfel, ca urmare a specificităţii intereselor juridice protejate la nivel comunitar, aprecierile efectuate de către Comisie, în temeiul competenţelor sale în materie, se pot deosebi considerabil de cele efectuate de către autorităţile unor state terţe (Hotărârea SGL Carbon/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 31).

61      În aceste condiţii, concluziile reclamantei în ceea ce priveşte amenda maximă de 61,37 milioane de euro care i‑ar fi putut fi aplicată şi o pretinsă încălcare de către Comisie a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, pe care reclamanta le deduce din situaţia ipotetică a unei decizii a Comisiei care se întemeiază pe o analiză globală a produselor pe bază de carbon şi de grafit, sunt lipsite de orice relevanță.

62      În al doilea rând, trebuie să se arate, contrar afirmaţiilor reclamantei, că din cauzele Electrozi de grafit şi Grafituri speciale nu rezultă că fiecare piaţă de produse pe bază de carbon şi de grafit a făcut obiectul unei proceduri administrative distincte din partea autorităţilor comunitare de concurenţă.

63      În cauza Grafituri speciale, Comisia a declanşat o singură procedură care a condus la adoptarea unei decizii unice în care se constata existenţa a două încălcări distincte, una dintre acestea privind piaţa grafitului special izostatic şi cealaltă piaţa grafitului special extrudat, şi prin care se aplică două amenzi distincte reclamantei.

64      În orice caz, este important să se sublinieze că, în speţă, Comisia a considerat că întreprinderile destinatare ale deciziei săvârşiseră o încălcare unică a articolului 81 CE. Aceasta îşi justifică poziţia în considerentul (230) al deciziei, care are următorul cuprins:

„În pofida argumentului prezentat de [LCL] potrivit căruia blocurile de carbon şi de grafit nu pot înlocui produsele finite pe bază de carbon şi de grafit, Comisia consideră că întregul grup de produse avut în vedere de prezenta procedură făcea obiectul unei încălcări complexe unice. Comisia remarcă în această privinţă că substituibilitatea produselor nu este decât unul dintre elementele pe care le ia în considerare. Alţi factori pot juca un rol important, în special funcţionarea înţelegerii înseși. În prezenta procedură, aceiaşi membri ai cartelului şi‑au coordonat comportamentul comercial în cadrul aceloraşi reuniuni pentru un grup întreg de produse legate (deşi nesubstituibile), pe care toţi sau aproape toţi le‑au fabricat sau vândut. În plus, obiectivul principal al înţelegerii care consta în a nu vinde blocuri terţilor sau în a le vinde la preţuri foarte ridicate era întărirea acordului principal al înţelegerii privind produsele fabricate din aceste blocuri şi de a‑l apăra împotriva unei eventuale concurenţe. Acordul privind blocurile era, aşadar, accesoriu acordului principal privind produsele finite. Având în vedere aceste circumstanţe factuale, Comisia a decis să considere activităţile cartelului o încălcare complexă unică. Niciunul dintre destinatarii prezentei decizii nu a afirmat că existau mai multe încălcări.”

65      Motivele pentru care, în speţă, Comisia a iniţiat o procedură, a constatat existenţa unei singure încălcări şi a aplicat reclamantei o amendă în decizie sunt obiective. În plus, trebuie amintit că reclamanta nu contestă existenţa unei încălcări unice.

66      În aceste condiţii, alegerea Comisiei de a adopta o decizie pentru a sancţiona o încălcare unică şi continuă nu poate fi calificată drept „ilogică” sau contrară principiului bunei administrări.

67      Din toate consideraţiile de mai sus rezultă că trebuie respins motivul întemeiat pe eroarea de drept săvârşită de Comisie prin faptul că nu a delimitat pieţele produselor în cauză sau, cel puţin, categoriile de produse în cauză.

 Cu privire la pretinsa apreciere greşită a gravităţii încălcării şi la caracterul pretins disproporţionat al cuantumului de pornire al amenzii

68      Potrivit unei jurisprudenţe constante, gravitatea unei încălcări se stabileşte ţinând seama de numeroase elemente, cu privire la care Comisia dispune de o marjă de apreciere (Hotărârea Curţii din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 43; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curţii din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P şi C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 240‑242).

69      După cum a fost expus mai sus, în speţă, Comisia a determinat cuantumul amenzilor aplicând metoda definită în liniile directoare.

70      Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei, deşi liniile directoare nu pot fi calificate ca normă de drept pe care administraţia ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuşi o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată şi de la care administraţia nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalităţii de tratament (a se vedea Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 209 şi jurisprudenţa citată).

71      Adoptând asemenea norme de conduită şi anunţând prin intermediul publicării acestora că le va aplica în viitor situaţiilor vizate de acestea, Comisia îşi limitează propria putere de apreciere şi nu se poate abate de la aceste norme fără să rişte să fie sancţionată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecţia încrederii legitime (a se vedea Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 211 şi jurisprudenţa citată).

72      În plus, trebuie amintit că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, liniile directoare determină, în mod general şi abstract, metodologia pe care Comisia şi‑o impune în scopul stabilirii cuantumurilor amenzilor aplicate în temeiul articolul 15 din Regulamentul nr. 17. Aceste linii directoare, pentru redactarea cărora Comisia a recurs, printre altele, la criterii degajate de jurisprudenţa Curţii, asigurã, prin urmare, securitatea juridicã a întreprinderilor (a se vedea în acest sens Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 213).

73      Trebuie să se arate că liniile directoare prevăd, în primul rând, aprecierea gravităţii încălcării ca atare, pe baza căreia poate fi stabilit un „cuantum de pornire general”. În al doilea rând, gravitatea este analizată în raport cu caracteristicile întreprinderii respective, în special talia acesteia şi poziţia de piaţa relevantă, ceea ce poate conduce la ponderarea cuantumului de pornire, la clasarea întreprinderilor în categorii şi la stabilirea unui „cuantum de pornire specific”.

 Cu privire la pretinsul caracter excesiv al cuantumului de pornire al amenzii, în raport cu impactul limitat al practicilor incriminate

74      În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii încălcării ca atare, liniile directoare prevăd, la punctul 1 litera A primul şi al doilea paragraf, următoarele:

„La evaluarea gravităţii încălcării, trebuie să se ţină seama de natura sa, de impactul real asupra pieţei, atunci când acesta poate fi măsurat, şi de mărimea pieţei geografice relevante.

Încălcările sunt aşadar împărţite în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave şi încălcări foarte grave.”

75      În decizie, Comisia a evidenţiat următoarele trei elemente:

–        încălcarea în cauză constase în special în stabilirea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare şi a altor condiţii de tranzacţionare aplicabile clienţilor, în împărţirea pieţelor, în special prin atribuirea clienţilor, şi în derularea unor acţiuni coordonate împotriva concurenţilor care nu erau membri ai cartelului, astfel de practici constituind, prin chiar natura lor, categoria cea mai gravă de încălcări ale articolului 81 alineatul (1) CE şi ale articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE [considerentul (278) al deciziei];

–        acordurile coluzive fuseseră puse în aplicare şi avuseseră un impact asupra pieţei SEE pentru produsele vizate, chiar dacă acest impact nu putea fi măsurat cu precizie [considerentul (286) al deciziei];

–        cartelul acoperea întreaga piaţă comună şi, după crearea acestuia, întregul SEE [considerentul (287) al deciziei].

76      Concluzia Comisiei, prezentată în considerentul (288) al deciziei, are următorul cuprins:

„Având în vedere toţi aceşti factori, Comisia consideră că întreprinderile vizate de prezenta decizie au săvârşit o încălcare foarte gravă. În opinia Comisiei, natura încălcării şi amploarea geografică a acesteia sunt de aşa natură, încât încălcarea trebuie calificată ca fiind foarte gravă, indiferent dacă impactul acesteia asupra pieţei poate sau nu poate să fie măsurat. Este clar, în orice caz, că aranjamentele anticoncurenţiale ale cartelului au fost aplicate şi au avut un impact asupra pieţei, chiar dacă acest impact nu poate fi măsurat cu precizie.”

77      Reclamanta reproşează Comisiei că nu a examinat impactul real al încălcării asupra pieţelor relevante şi că s‑a limitat la a afirma, numai pe baza susţinerii privind punerea în aplicare a înţelegerii, că aceasta din urmă a avut un impact asupra pieței, fără a examina amploarea acestuia, încălcând astfel liniile directoare şi practica sa decizională anterioară. Reclamanta adaugă că, ţinând seama de impactul în mod obiectiv limitat al practicilor incriminate asupra pieţelor relevante, Comisia putea, cel mult, să califice aceste practici drept „grave” şi să stabilească cuantumul de pornire la un nivel mai mic de 20 de milioane de euro.

78      În primul rând, trebuie să se arate că, potrivit celor susținute de reprezentanţii Comisiei în cadrul ședinței, calificarea încălcării ca „foarte gravă” rezulta din simpla luare în considerare a naturii încălcării şi a mărimii geografice a acesteia şi că, deşi existenţa unui impact concret al înţelegerii asupra pieței a fost constatată în decizie, acest element nu fusese luat în considerare pentru calificarea încălcării şi, prin urmare, în determinarea cuantumului de pornire al amenzii.

79      Această poziţie este însă contrazisă de o simplă interpretare literală a considerentelor (278)-(288) ale deciziei. În considerentul (281) al deciziei, Comisia constată existenţa unor efecte anticoncurenţiale concrete rezultate, în speţă, din punerea în aplicare a acordurilor coluzive, chiar dacă nu este posibilă cuantificarea cu precizie a acestora, constatare ce urmează descrierii naturii încălcării şi care precede determinarea mărimii geografice a acesteia. Cuprinsul considerentului (288) al deciziei şi în special utilizarea expresiei „[a]vând în vedere toţi aceşti factori” permit să se concluzioneze că impactul concret al înţelegerii asupra pieţei a fost luat într‑adevăr în considerare de către Comisie pentru a califica încălcarea ca fiind „foarte gravă”, chiar dacă a adăugat că această calificare era justificată independent de posibilitatea de a măsura impactul respectiv.

80      În al doilea rând, trebuie să se constate că, în mod contrar celor afirmate de reclamantă, Comisia nu avea obligaţia de a efectua o examinare completă a practicilor ilicite pe fiecare piaţă relevantă, în condițiile în care Comisia a considerat că ansamblul acordurilor şi/sau al practicilor concertate vizate în decizie constituie o încălcare complexă unică, ceea ce reclamanta nu contestă, şi că trebuie să se ţină seama numai de efectele rezultate din încălcare în ansamblul său (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 152, şi Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 342).

81      În al treilea rând, din considerentele (244)-(248) şi (280)-(286) ale deciziei rezultă că existenţa unui impact real al înţelegerii asupra sectorului în cauză a fost dedusă efectiv de Comisie din punerea în aplicare a înţelegerii.

82      Comisia indică, în această privinţă, că „[t]oţi membrii cartelului au aplicat creşterile generale de preţuri (exprimate în procente) convenite, difuzând noi liste de preţuri […], societăţile de transport public au atribuit contractele de achiziţii societăţii a cărei ofertă fusese manevrată astfel încât să fie uşor inferioară ofertelor altor membri ai înţelegerii, clienţii privaţi nu au avut altă soluţie decât să se aprovizioneze de la un furnizor deja desemnat şi la un preţ prestabilit, fără să poată opera concurenţa, iar tăietorii s‑au găsit în imposibilitatea de a cumpăra blocuri sau le‑au putut cumpăra numai la preţuri crescute în mod artificial, ceea ce i‑a pus în imposibilitatea de a concura eficient pe piaţa produselor finite”. Având în vedere durata încălcării şi faptul că întreprinderile în cauză controlau împreună peste 90 % din piaţa SEE, nu există niciun dubiu, în opinia Comisiei, că înţelegerea a avut efecte anticoncurenţiale reale pe această piaţă [considerentele (245) şi (281) ale deciziei].

83      Trebuie amintit că, pentru aprecierea impactului real al unei încălcări asupra pieţei, Comisia are obligaţia să se raporteze la concurenţa care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 16 decembrie 1975, Suiker Unie şi alţii/Comisia, 40/73‑48/73, 50/73, 54/73‑56/73, 111/73, 113/73 şi 114/7373, Rec., p. 1663, punctele 619 şi 620, Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mayr‑Melnhof/Comisia, T‑347/94, Rec., p. II‑1751, punctul 235, Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctul 645, şi Hotărârea din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland şi Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597, denumită în continuare „Hotărârea ADM I”, punctul 150).

84      În ceea ce priveşte o înţelegere cu privire la preţuri, este legitim să se deducă de către Comisie că încălcarea a avut efecte din faptul că membrii înţelegerii au luat măsuri pentru aplicarea preţurilor convenite, de exemplu, anunţându‑le clienţilor, dând angajaţilor instrucţiuni să le folosească drept bază de negociere şi supraveghind aplicarea acestora de către concurenţii lor şi de către propriile servicii de vânzări. Astfel, pentru a concluziona că există un impact asupra pieţei, este suficient ca preţurile convenite să fi servit ca bază pentru stabilirea preţurilor contractelor individuale, limitând astfel marja de negociere a clienţilor (Hotărârea Tribunalului Hercules Chemicals/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctele 340 şi 341, Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94‑T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 şi T 335/94, Rec., p. II‑931, punctele 743-745, şi Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich şi alţii/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 şi T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 285).

85      În schimb, nu s‑ar putea impune Comisiei, dacă s‑a stabilit punerea în aplicare a unei înţelegeri, să demonstreze în mod sistematic că acordurile au permis în mod efectiv întreprinderilor implicate să atingă un nivel al preţului tranzacţiei mai mare decât cel care ar fi prevalat în lipsa înţelegerii. În această privinţă, nu poate fi reţinută teza potrivit căreia numai faptul că nivelul preţurilor tranzacţiei ar fi fost diferit în lipsa coluziunii poate fi luat în considerare pentru a determina gravitatea încălcării (Hotărârea Curţii din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctele 53 şi 62). Pe de altă parte, ar fi disproporţionat să se impună o astfel de demonstraţie care ar consuma resurse considerabile dat fiind că aceasta necesită folosirea unor calcule ipotetice, bazate pe modele economice a căror exactitate nu poate fi verificată decât cu dificultate de către instanţă şi al căror caracter sigur nu este dovedit în niciun fel (Concluziile avocatului general M. Mischo prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Curţii din 16 noiembrie 2000, Mo och Domsjö/Comisia, C‑283/98 P, Rec., p. I‑9855, I‑9858, punctul 109).

86      Astfel, pentru a aprecia gravitatea încălcării, este decisiv să se ştie că membrii înţelegerii au făcut tot ce se putea pentru a da un efect concret intenţiilor lor. Ceea ce s‑a întâmplat ulterior, cu privire la preţurile de piaţă efectiv obţinute, putea fi influenţat şi de alţi factori, ce nu se aflau sub controlul membrilor înţelegerii. Membrii înţelegerii nu pot invoca în propriul beneficiu factori externi care s‑au opus eforturilor lor, făcând din aceştia elemente care să justifice reducerea amenzii (Concluziile avocatului general M. Mischo prezentate în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Mo och Domsjö/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctele 102‑107).

87      Prin urmare, Comisia putea în mod legitim să se bazeze pe punerea în aplicare a înţelegerii pentru a deduce existenţa unui impact asupra pieţei, după ce a demonstrat în mod relevant că înţelegerea a durat mai mult de 11 ani şi că membrii acestei înţelegeri controlau peste 90 % din piaţa SEE, fără a fi necesar să se măsoare cu precizie importanţa acestui impact.

88      În ceea ce priveşte temeinicia constatărilor din care Comisia a dedus această concluzie, trebuie arătat că reclamanta nu dovedeşte şi nici măcar nu pretinde că nu a existat o punere în aplicare a înţelegerii.

89      Desigur, reclamanta a invocat un rol „marginal” în punerea în aplicare a practicilor ilicite în domeniul produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice şi faptul că nu a vândut blocuri de carbon şi de grafit unor terţi. De asemenea, în cadrul unui motiv referitor la aprecierea greşită de către Comisie a circumstanţelor atenuante, reclamanta a subliniat faptul că nu a aplicat efectiv anumite acorduri coluzive. Cu toate acestea, argumentele întemeiate de reclamantă pe propriul comportament nu pot fi reţinute. Astfel, comportamentul efectiv pe care o întreprindere pretinde că l-a adoptat este lipsit de relevanţă pentru evaluarea impactului unei înţelegeri asupra pieţei, urmând să fie luate în considerare numai efectele rezultate din încălcare în ansamblul său (Hotărârile Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 80 de mai sus, punctul 152, şi Hercules Chemicals/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctul 342).

90      Din înscrisurile prezentate de reclamantă rezultă că aceasta nu face, în esență, decât să invoce faptul că înţelegerea a avut un impact limitat pentru anumite produse în cauză şi că nu a fost pusă în aplicare decât parţial, afirmaţie care, presupunând că este exactă, nu este de natură să demonstreze că Comisia a evaluat în mod eronat gravitatea încălcării prin luarea în considerare a faptului că practicile ilicite în cauză au avut un efect anticoncurenţial real asupra pieţei SEE a produselor în cauză (Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 148).

91      În sfârşit, trebuie arătat că, chiar dacă se presupune că impactul concret al înţelegerii nu a fost dovedit în mod corespunzător de către Comisie, calificarea prezentei încălcări ca fiind „foarte gravă” nu ar fi mai puţin corectă. Astfel, cele trei aspecte ale evaluării gravităţii încălcării nu au aceeaşi pondere în cadrul examinării globale. Natura încălcării joacă un rol primordial, în special în caracterizarea încălcărilor ca fiind „foarte grave”. În această privinţă, din descrierea încălcărilor foarte grave în liniile directoare rezultă că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special, precum în speţă, stabilirea preţurilor pot duce, pentru simplul motiv al naturii proprii, la calificarea lor ca fiind „foarte grave”, fără să fie necesar ca aceste comportamente să fie caracterizate printr‑un impact sau o întindere geografică deosebită. Această concluzie este susţinută de faptul că, deşi descrierea încălcărilor grave menţionează în mod expres impactul asupra pieţei şi efectele asupra unor zone întinse din piaţa comună, în schimb, cea a încălcărilor foarte grave nu menţionează nicio cerinţă nici cu privire la un impact concret asupra pieţei, nici cu privire la producerea unor efecte într‑o zonă geografică determinată (Hotărârile Tribunalului din 27 iulie 2005, Brasserie nationale şi alţii/Comisia, T‑49/02-T‑51/02, Rec., p. II‑3033, punctul 178, şi Groupe Danone/Comisia, punctul 90 de mai sus, punctul 150).

92      Referitor la susţinerea privind o practică anterioară a Comisiei contrară abordării urmate în decizie, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii (Hotărârea Curţii din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 201 şi 205, şi Hotărârea Curţii din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rec., p. I‑4405, punctul 60), o practică decizională a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic pentru amenzile în materie de concurenţă şi deciziile referitoare la alte cauze nu au decât un caracter indicativ în ceea ce priveşte existenţa unei eventuale discriminări, ţinând seama de faptul că este puţin verosimil ca împrejurările proprii acestora, precum pieţele, produsele, întreprinderile şi perioadele avute în vedere, să fie identice. Trebuie să se constate că, în speţă, reclamanta nu a făcut proba unei asemenea discriminări.

93      În fine, reclamanta pretinde că, presupunând, quod non, că practicile incriminate pot fi calificate ca fiind „foarte grave”, Comisia ar fi trebuit să fixeze cuantumul de pornire al amenzii la nivelul cel mai scăzut de pe scara amenzilor aplicabile încălcărilor „foarte grave”, tocmai pentru a ţine seama de impactul limitat al acestor practici pe pieţele în cauză.

94      Prin această argumentare, reclamanta pare să susţină că, chiar dacă s-ar admite că încălcarea a fost calificată în mod corect ca fiind „foarte gravă”, Comisia a încălcat principiul proporţionalităţii fixând la 35 de milioane de euro cuantumul de pornire al amenzii, care nu ar trebui să depăşească 20 de milioane de euro, având în vedere impactul limitat al încălcării, din cauza neparticipării reclamantei la încălcarea săvârşită pe piaţa blocurilor şi a plăcilor de carbon şi de grafit, participarea marginală la încălcările săvârşite în sectorul produselor pentru aplicaţii mecanice şi impactul extrem de limitat al practicilor incriminate asupra pieţelor produselor pentru aplicaţii electrice.

95      Cu toate acestea, trebuie amintit că, astfel cum s-a arătat la punctul 89 de mai sus, comportamentul efectiv pe care o întreprindere pretinde că l-a adoptat este lipsit de relevanţă pentru evaluarea impactului unei înţelegeri asupra pieței.

96      Pe de altă parte, astfel cum rezultă din considerentele (120) şi (124) ale deciziei, Comisia nu a concluzionat că înţelegerea avusese un impact important pentru toate produsele şi clienţii vizaţi şi a admis chiar, dimpotrivă, că acest impact ar fi putut fi mai limitat pentru anumite produse, astfel cum indică reclamanta, care îşi întemeiază susţinerile pe constatările Comisiei. De altfel, reclamanta nu pretinde şi, a fortiori, nici nu dovedeşte că Comisia a descris în mod greşit efectele înţelegerii, exagerându‑le.

97      Trebuie de asemenea amintit că reclamanta a participat la un ansamblu de acorduri şi/sau de practici concertate privind produse pe bază de carbon şi de grafit care sunt destinate aplicaţiilor electrice şi mecanice, precum şi blocuri de carbon şi de grafit din care sunt fabricate aceste produse, acest întreg grup de produse legate între ele făcând obiectul unei încălcări complexe unice. Or, pentru evaluarea impactului asupra pieței, trebuie să se ţină seama numai de efectele rezultate din încălcare în ansamblul său (a se vedea în acest sens Hotărârile Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 80 de mai sus, punctul 152, şi Hercules Chemicals/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctul 342), iar reclamanta nu menţionează un impact limitat al înţelegerii pentru produsele semifinite, pentru produsele pentru aplicaţii mecanice şi nici chiar, în cele din urmă, pentru produsele pentru aplicaţii electrice destinate „micilor” clienţi.

98      În aceste condiţii, trebuie respins motivul întemeiat pe caracterul disproporţionat al cuantumului de pornire al amenzii, în raport cu pretinsul impact limitat al practicilor ilicite incriminate.

 Cu privire la pretinsul caracter excesiv al cuantumului de pornire al amenzii, în raport cu implicarea redusă a reclamantei în înţelegere

99      Reclamanta arată că, la determinarea gravităţii încălcării şi, prin urmare, a cuantumului de pornire al amenzii, Comisia trebuie să ia în considerare gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre întreprinderile incriminate. Făcând trimitere la Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Ventouris/Comisia (T‑59/99, Rec., p. II‑5257, punctele 200 şi 219), reclamanta solicită Tribunalului să reducă în mod substanţial cuantumul amenzii, pentru a ţine seama de faptul că nu a participat la practicile puse în aplicare pe piaţa blocurilor de carbon şi de grafit şi de rolul minor pe care l‑a jucat în practicile puse în aplicare în sectorul produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice. Aplicând reclamantei un cuantum de pornire de 35 de milioane de euro, identic cu cel reţinut pentru Morgan, şi de numai 21 de milioane de euro întreprinderilor Schunk şi SGL, în condiţiile în care aceste trei întreprinderi au participat la toate practicile vizate prin decizie, Comisia ar fi încălcat principiul egalităţii de tratament.

100    Astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, argumentaţia reclamantei rezultă dintr‑o confuzie între aprecierea gravităţii încălcării, care serveşte la determinarea nivelului de pornire al amenzii, şi cea a gravităţii relative a participării la încălcare a fiecăreia dintre întreprinderile vizate, acest din urmă aspect trebuind să fie examinat în cadrul eventualei aplicări a unor circumstanţe agravante sau atenuante.

101    Astfel cum s-a arătat deja, în cadrul aprecierii gravităţii încălcării şi conform liniilor directoare, Comisia a ţinut seama de natura acestei încălcări, de impactul real al acesteia asupra pieței în cauză şi de întinderea geografică a acesteia din urmă.

102    În cazul în care Comisia se întemeiază pe impactul încălcării pentru a evalua gravitatea acesteia, conform punctului 1 litera A primul şi al doilea paragraf din liniile directoare, efectele care trebuie luate în considerare în acest sens sunt cele care rezultă din ansamblul încălcării la care au participat toate întreprinderile (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 80 de mai sus, punctul 152), astfel încât luarea în considerare a comportamentului individual sau a datelor proprii fiecărei întreprinderi nu este relevantă în această privinţă.

103    Trimiterea la Hotărârea Ventouris/Comisia, punctul 99 de mai sus (punctele 200 şi 219) este de asemenea lipsită de orice relevanță, în măsura în care nu priveşte situaţia unei încălcări unice, precum în speţă, ci situația în care Comisia sancţionează două încălcări distincte. În această hotărâre, Tribunalul constată că Comisia a sancţionat în acelaşi mod întreprinderile care au luat parte la cele două încălcări şi pe cele care nu au participat decât la una dintre acestea, încălcând principiul proporţionalităţii. Reclamanta, care nu participase decât la una dintre cele două încălcări, însă fusese sancţionată ca şi cum ar fi participat la ambele încălcări, a beneficiat de o reducere a cuantumului amenzii de către Tribunal.

104    În cazul de faţă, reclamanta nu contestă existenţa unei încălcări unice şi nici participarea sa la aceasta. Reclamanta susţine numai că gravitatea relativă a participării sale este mai puţin importantă decât cea a altor întreprinderi implicate, precum Morgan, Schunk şi SGL. Argumentaţia prezentată de reclamantă în susţinerea acestei afirmaţii va fi, aşadar, examinată în cadrul motivelor întemeiate pe aprecierea greşită de către Comisie a circumstanţelor atenuante.

 Cu privire la pretinsul caracter excesiv al cuantumului de pornire al amenzii în raport cu cifrele de afaceri ale reclamantei

105    Având în vedere diferenţele mari de talie între întreprinderile în cauză şi pentru a ţine seama de ponderea specifică a fiecăreia dintre ele şi, prin urmare, de efectul real al comportamentului lor ilicit asupra concurenţei, Comisia a aplicat în decizie, conform punctului 1 litera A al patrulea şi al şaselea paragraf din liniile directoare, un tratament diferenţiat pentru întreprinderile care participaseră la încălcare. În acest scop, Comisia a repartizat întreprinderile în cauză în trei categorii, în funcţie de cifra de afaceri realizată de fiecare întreprindere pentru produsele vizate de prezenta procedură la nivelul SEE, incluzând în aceasta valoarea utilizării captive a fiecărei întreprinderi. Cifra care rezultă este cota de piaţă ce reprezintă ponderea relativă a fiecărei întreprinderi în încălcare şi capacitatea economică efectivă a acesteia de a cauza un prejudiciu important concurenţei [considerentele (289)‑(291) ale deciziei].

106    Comparaţia s‑a întemeiat pe datele referitoare la cifra de afaceri (exprimată în milioane de euro) imputabilă produselor în cauză aferente ultimului an al încălcării, respectiv 1998, astfel cum rezultau acestea din tabelul 1 care figurează în considerentul (37) al deciziei şi care este intitulat „Estimarea cifrei de afaceri (inclusiv valoarea aferentă utilizării captive) şi a cotelor de piaţă în SEE, în 1998, pentru grupul de produse care face obiectul procedurii”:

Furnizori	Cifra de afaceri (inclusiv valoarea utilizării captive)	Cota de piaţă în SEE (%)
Conradty	9	3
Hoffmann	17	6
[LCL]	84	29
Morgan	68	23
Schunk	52	18
SGL	41	14
Diverși	20	7
Total	291	100

107    În consecinţă, reclamanta şi Morgan, considerate a fi primii doi operatori ca mărime cu cote de piaţă de peste 20 %, au fost clasate în prima categorie. Schunk şi SGL, care sunt operatori medii cu cote de piaţă cuprinse între 10 % şi 20 %, au fost plasate în a doua categorie. Hoffmann şi Conradty, considerate operatori mici prin prisma cotelor de piaţă de sub 10 %, au fost grupate în a treia categorie [considerentele (37) şi (297) ale deciziei].

108    Pe baza consideraţiilor de mai sus, Comisia a reţinut un cuantum de pornire, stabilit în funcţie de gravitatea încălcării, de 35 de milioane de euro pentru reclamantă şi pentru Morgan, de 21 de milioane de euro pentru Schunk şi pentru SGL şi de 6 milioane de euro pentru Hoffmann şi pentru Conradty [considerentul (298) al deciziei].

109    Potrivit celor susținute de reclamantă în cadrul motivului său, Comisia era obligată să țină seama de cifra de afaceri rezultată din vânzările produselor în cauză în SEE, iar cuantumul de pornire de 35 de milioane de euro reţinut de Comisie este disproporţionat în raport cu cifra de afaceri realizată pe fiecare dintre pieţele relevante (cuantumul respectiv reprezentând 41,7 % din cifra de afaceri de 84 de milioane de euro menţionată în decizie, 46,3 % din cifra de afaceri pentru produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi 421 % din cifra de afaceri pentru produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice), concluzie care s‑ar impune având în vedere practica decizională anterioară a Comisiei şi jurisprudenţa. Potrivit acesteia din urmă, cuantumul amenzii ar trebui să fie „în mod rezonabil legat” de cifra de afaceri realizată pe piaţa relevantă.

110    În primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii (Hotărârile JCB Service/Comisia, punctul 92 de mai sus, punctele 201 şi 205, şi Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, punctul 92 de mai sus, punctul 60), o practică decizională a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic pentru amenzile în materie de concurenţă şi deciziile referitoare la alte cauze nu au decât un caracter indicativ în ceea ce priveşte existenţa unei eventuale discriminări, ţinând seama de faptul că este puţin verosimil ca împrejurările proprii acestora, precum pieţele, produsele, întreprinderile şi perioadele avute în vedere, să fie identice.

111    Trebuie să se constate că reclamanta nu face proba unei asemenea discriminări. Aceasta arată, în mod general, că din analiza practicii decizionale recente a Comisiei reiese că cuantumul de pornire cel mai ridicat reţinut în general în cauzele care privesc încălcări „foarte grave” şi puse în aplicare la nivel mondial sau pe întreg teritoriul SEE reprezintă în general între 10 % şi 20 % din cifra de afaceri realizată de întreprinderea vizată pe pieţele relevante. Reclamanta subliniază că, în cauza Grafituri speciale, Comisia i‑ar fi aplicat un cuantum de pornire de 7,5 milioane de euro, reprezentând aproximativ 14,5 % din cifra de afaceri mondială realizată din vânzarea produselor în cauză.

112    Această afirmaţie este contrazisă de Comisie, care furnizează exemple de decizii în care a reţinut cuantumuri de pornire ce depăşeau 20 % din cifra de afaceri realizată de întreprinderile vizate pe piaţa relevantă. Comisia citează astfel cazul întreprinderii Asea Brown Boveri Ltd căreia, în cadrul Deciziei 1999/60/CE din 21 octombrie 1998 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (IV/35.691/E-4 − Conducte precalorifuge) (JO 1999, L 24, p. 1), rectificată înainte de publicare, i s‑a aplicat un cuantum de pornire al amenzii de 50 de milioane de euro reprezentând 23 % din cifra de afaceri realizată cu produsele în cauză. Comisia aminteşte şi Decizia 2003/437/CE din 11 decembrie 2001 privind o procedură declanşată în temeiul articolului 81 [CE] şi al articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza COMP/E-1/37.027 – Fosfat de zinc) (JO 2003, L 153, p. 1), în care cuantumul de pornire de 3 milioane de euro reprezenta aproape 100 % din cifra de afaceri a fiecăruia dintre cei patru membri principali ai înţelegerii pe piaţa relevantă.

113    În plus, trebuie amintit că Comisia dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului amenzilor pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurenţă (Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia, T‑229/94, Rec., p. II‑1689, punctul 127). Faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru diferite tipuri de încălcări nu o poate priva de posibilitatea de a ridica, în orice moment, acest nivel pentru a asigura punerea în aplicare a politicii comunitare privind concurenţa (Hotărârea Curţii din 7 iunie 1983, Musique diffusion française şi alţii/Comisia, 100/80‑103/80, Rec., p. 1825, punctul 109) şi pentru a întări caracterul descurajator al amenzilor (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctul 179).

114    În al doilea rând, trebuie să se arate că, în mod contrar celor susţinute de reclamantă, Comisia nu este obligată ca, în cadrul determinării cuantumului amenzilor în funcţie de gravitatea şi de durata încălcării în discuţie, să efectueze calculul amenzii pornind de la cuantumurile întemeiate pe cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză şi mai exact pe cifra totalã de afaceri (a se vedea în acest sens Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 255).

115    Gravitatea încălcărilor trebuie să fie determinată în funcţie de numeroase elemente, cum ar fi împrejurările particulare ale cauzei, contextul acesteia şi efectul descurajator al amenzilor, fără a fi fost stabilită o listă obligatorie sau exhaustivă de criterii care trebuie luate în considerare (a se vedea Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 241 şi jurisprudenţa citată).

116    Sub rezerva respectării limitei superioare prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 şi care se referă la cifra totală de afaceri (Hotărârea Musique diffusion française şi alţii/Comisia, punctul 113 de mai sus, punctul 119), Comisiei îi este permis să ţină seama de cifra de afaceri a întreprinderii în cauză pentru a aprecia gravitatea încălcării cu ocazia stabilirii cuantumului amenzii, însă nu trebuie să se atribuie o importanţă disproporţionată acestei cifre de afaceri în raport cu alte elemente de apreciere (a se vedea Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 257 şi jurisprudenţa citată).

117    În speţă, Comisia a aplicat metoda de calcul definită în liniile directoare, care prevede luarea în considerare a unui mare număr de elemente cu ocazia aprecierii gravităţii încălcării pentru a stabili cuantumul amenzii, printre care se numără natura specifică a încălcării, impactul concret al acesteia, mărimea geografică a pieţei afectate şi necesarul efect descurajator al amenzii. Deşi liniile directoare nu prevăd calcularea cuantumului amenzii în funcţie de cifra totală de afaceri sau în funcţie de cifra de afaceri relevantă, acestea nu se opun luării în considerare a unor asemenea cifre în cadrul stabilirii cuantumului amenzii în vederea respectării principiilor generale ale dreptului comunitar şi atunci când circumstanţele o impun (Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctele 258 şi 260).

118    Rezultă de aici că, deşi nu se poate nega, după cum susţine reclamanta, că cifra de afaceri pentru produsele în cauză poate constitui o bază adecvată pentru a evalua, astfel cum a făcut‑o Comisia în decizie, atingerile aduse concurenţei pe piaţa produselor respective în cadrul SEE, precum şi importanţa relativă a participanţilor la înţelegere în raport cu produsele în cauză, nu este mai puţin adevărat că acest element nu constituie, în niciun caz, singurul criteriu potrivit căruia Comisia trebuie să aprecieze gravitatea încălcării.

119    În consecinţă, contrar celor susţinute de reclamantă, limitarea aprecierii caracterului proporţional al cuantumului de pornire al amenzii reţinut de Comisie la corelarea dintre cuantumul respectiv şi cifra de afaceri pentru produsele în discuţie ar însemna să se atribuie o importanţă excesivă acestui element. Natura specifică a încălcării, impactul concret al acesteia, mărimea geografică a pieţei afectate şi necesarul efect descurajator al amenzii sunt tot atâtea elemente, luate în considerare în speţă de Comisie, care pot justifica cuantumul sus‑menţionat. În această privinţă, Comisia a reţinut în mod întemeiat calificarea încălcării ca fiind „foarte gravă”, în măsura în care reclamanta a participat la o înţelegere orizontală având ca obiect, în esenţă, stabilirea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare şi a altor condiţii de tranzacţionare aplicabile clienţilor, împărţirea pieţelor, în special prin atribuirea clienţilor, şi derularea unor acţiuni coordonate împotriva concurenţilor care nu erau membri ai cartelului şi care a avut impact concret asupra pieţei produselor în cauză în SEE.

120    În al treilea rând, în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la caracterul disproporţionat al cuantumului de pornire al amenzii în raport cu cifra de afaceri realizată pe „fiecare piaţă relevantă”, aceasta face abstracţie de calificarea drept încălcare unică pe care reclamanta a admis‑o în mod expres în înscrisurile sale. Astfel, legătura stabilită de reclamantă între cuantumul de pornire şi cifrele de afaceri realizate pentru produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice, pe de o parte, şi mecanice, pe de altă parte, este lipsită de relevanță, putând fi luat în considerare numai raportul dintre cuantumul respectiv şi cifra de afaceri realizată pe piaţa relevantă, estimată în decizie la 84 de milioane de euro.

121    Or, faptul că cuantumul de pornire al amenzii este aproape echivalent cu jumătate din cifra de afaceri menţionată nu este, în sine, concludent. Astfel, acest cuantum de 35 de milioane de euro nu reprezintă decât un cuantum intermediar care, în cadrul aplicării metodei definite de liniile directoare, face în continuare obiectul unor adaptări în funcţie de durata încălcării şi de circumstanţele agravante sau atenuante constatate (Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Commission, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 95).

122    În ceea ce priveşte mai precis încălcările care trebuie calificate ca fiind „foarte grave”, liniile directoare se limitează la a indica faptul că amenzile posibile sunt în cuantum de „peste 20 de milioane de [euro]”. Singurele plafoane menţionate în liniile directoare care sunt aplicabile în ceea ce priveşte asemenea încălcări sunt limita generală de 10 % din cifra totală de afaceri stabilită la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 [a se vedea preambulul şi punctul 5 litera (a) din liniile directoare] – a cărui încălcare nu este invocată în speţă – şi plafoanele referitoare la cuantumul adiţional care poate fi reţinut în temeiul duratei încălcării (a se vedea punctul 1 litera B primul paragraf a doua şi a treia liniuţă din liniile directoare). Nimic din cadrul liniilor directoare nu se opune, în ceea ce priveşte o încălcare „foarte gravă”, unei creşteri a nivelului în valoare absolută identice cu cea aplicată de Comisie în speţă.

123    Potrivit jurisprudenţei, articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu interzice Comisiei să se raporteze, pentru efectuarea calculului, la un cuantum intermediar care depăşeşte limita generală de 10 % din cifra totală de afaceri. Acesta nu se opune nici posibilităţii ca operaţiunile de calcul intermediare care iau în considerare gravitatea şi durata încălcării să fie efectuate pornind de la un cuantum superior limitei menţionate (Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 278).

124    În sfârşit, reclamanta nu se poate prevala în mod util de Hotărârea Musique diffusion française şi alţii/Comisia, punctul 113 de mai sus, şi de Hotărârea Tribunalului din 14 iulie 1994, Parker Pen/Comisia (T‑77/92, Rec., p. II‑549), în măsura în care aceste decizii privesc stabilirea cuantumului final al amenzii, iar nu pe cea a cuantumului de pornire a amenzii în raport cu gravitatea încălcării, şi în măsura în care, în speţă, Comisia nu şi‑a întemeiat calculul cuantumului respectiv pe cifra totală de afaceri a reclamantei (a se vedea în acest sens Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 121 de mai sus, punctele 98 şi 99, şi Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T‑31/99, Rec., p. II‑1881, punctul 156).

125    Din consideraţiile de mai sus rezultă că motivul întemeiat pe caracterul excesiv al cuantumului de pornire al amenzii în raport cu cifrele de afaceri ale reclamantei trebuie respins.

 Cu privire la luarea în considerare a efectului descurajator al amenzii

126    În primul rând, reclamanta reproşează Comisiei, pentru prima dată în cuprinsul replicii, că a încălcat articolul 253 CE în ceea ce priveşte luarea în considerare a necesarului efect descurajator al amenzii.

127    Din jurisprudenţă rezultă că un motiv întemeiat pe lipsa motivării sau pe o motivare insuficientă constituie un motiv de ordine publică ce trebuie invocat din oficiu de instanţa comunitară (Hotărârea Curţii din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval şi Brink’s Franţa, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 67), şi care, în consecinţă, poate fi invocat de părţi în orice stadiu al procedurii (Hotărârea Curţii din 20 februarie 1997, Comisia/Daffix, C‑166/95 P, Rec., p. I‑983, punctul 25, şi Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless şi Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 şi T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 125).

128    Jurisprudenţa este constantă în sensul că motivarea unei decizii individuale trebuie să menţioneze în mod clar şi neechivoc raţionamentul instituţiei care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoştinţă de temeiurile măsurii luate, iar instanţei competente, să îşi exercite controlul. Cerinţa motivării trebuie apreciată în funcţie de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt şi de drept relevante, în măsura în care problema dacă aceasta respectă condiţiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci şi în funcţie de contextul în care acest act a fost adoptat (a se vedea Hotărârea Comisia/Sytraval şi Brink’s Franţa, punctul 127 de mai sus, punctul 63 şi jurisprudenţa citată).

129    În ceea ce priveşte stabilirea amenzilor pentru încălcarea dreptului concurenţei, Comisia îşi îndeplineşte obligaţia de motivare dacă, în cadrul deciziei, indică elementele în funcţie de care a apreciat gravitatea şi durata încălcării săvârşite, fără a avea obligaţia de a include în aceasta o expunere mai detaliată sau datele cifrice privind modul de calcul al amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Cascades/Comisia, punctul 85 de mai sus, punctele 38‑47; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line şi alţii/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 1532). Indicarea datelor cifrice referitoare la modul de calcul al amenzii, oricât de utile ar fi asemenea date, nu este indispensabilă pentru a respecta obligaţia de motivare (Hotărârea Curţii din 2 octombrie 2003, Salzgitter/Comisia, C‑182/99 P, Rec., p. I‑10761, punctul 75).

130    În ceea ce priveşte motivarea cuantumurilor de pornire în termeni absoluţi, este necesar să se amintească faptul că amenzile constituie un instrument al politicii de concurenţă a Comisiei, care trebuie să poată dispune de o marjă de apreciere la stabilirea cuantumului acestora pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurenţă (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Martinelli/Comisia, T‑150/89, Rec., p. II‑1165, punctul 59). De asemenea, trebuie să se evite posibilitatea ca amenzile să fie uşor prevăzute de operatorii economici. Prin urmare, nu se poate solicita Comisiei să furnizeze în această privinţă alte motive decât cele referitoare la gravitatea încălcării.

131    În ceea ce priveşte, în speţă, susţinerea având ca obiect lipsa motivării deciziei cu privire la luarea în considerare, cu ocazia determinării cuantumului de pornire, a efectului descurajator şi a lipsei individualizării acestui element, trebuie să se arate, în primul rând, că descurajarea constituie o finalitate a amenzii, cerinţa de a o asigura constituie o cerinţă generală care trebuie să ghideze Comisia pe parcursul calculării amenzii şi nu impune în mod necesar ca acest calcul să se caracterizeze printr‑o etapă specifică destinată unei evaluări globale a tuturor circumstanţelor relevante în vederea realizării acestei finalităţi (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 226).

132    Pentru a lua în considerare obiectivul de descurajare, Comisia nu a definit în liniile directoare o metodologie sau criterii individualizate a căror expunere specifică ar fi susceptibilă să aibă forţă obligatorie. Punctul 1 litera A al patrulea paragraf din liniile directoare, în contextul indicaţiilor cu privire la evaluarea gravităţii unei încălcări, menţionează numai necesitatea de a stabili cuantumul amenzii la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator.

133    În al doilea rând, trebuie să se arate că, în mod contrar celor afirmate de reclamantă, Comisia a subliniat în mod expres necesitatea de a stabili amenzile la un nivel descurajator în cadrul expunerii abordării generale urmate pentru stabilirea amenzilor, că a aplicat participanţilor la înţelegere un tratament diferenţiat în funcţie de cota lor de piaţă şi că a stabilit cuantumul de pornire al amenzii pentru LCL la 35 de milioane de euro [considerentele (271) şi (289) ale deciziei].

134    Din decizie rezultă cu claritate că, pentru a stabili cuantumul de pornire al amenzii în funcţie de gravitatea încălcării, Comisia a calificat, pe de o parte, încălcarea ca atare ţinând seama de elemente obiective, şi anume natura încălcării, impactul său real asupra pieţei şi întinderea geografică a acestei pieţe, şi, pe de altă parte, a luat în considerare elemente subiective, şi anume ponderea specifică a fiecăreia dintre întreprinderile implicate în înţelegere şi, prin urmare, efectul real al comportamentului lor ilicit asupra concurenţei. Tocmai în cadrul acestei a doua părţi a analizei sale Comisia a urmărit, printre altele, obiectivul de a asigura un nivel descurajator al amenzii, în raport cu ponderea relativă a fiecărei întreprinderi în încălcare şi capacitatea economică efectivă a acesteia de a cauza un prejudiciu important concurenţei pe piaţa în cauză. La finalul evaluării gravităţii încălcării, Comisia a stabilit direct un cuantum de pornire, ţinând seama de toate elementele sus‑menţionate.

135    Se constată astfel că, în decizie, Comisia a indicat, conform jurisprudenţei citate la punctul 129 de mai sus, elementele în funcţie de care a apreciat gravitatea încălcării săvârşite şi că, prin urmare, nu îi poate fi imputată o încălcare a articolului 253 CE.

136    În al doilea rând, reclamanta susţine că, majorând cuantumul de pornire în temeiul efectului descurajator, Comisia a încălcat principiul non bis in idem. Potrivit reclamantei, Comisia a justificat în mod greşit în decizie şi în memoriul în apărare două majorări succesive ale cuantumului amenzii pentru acelaşi motiv, şi anume cunoaşterea şi acceptarea caracterului nelegal al practicilor incriminate. Reclamanta pretinde că, procedând în acest mod, Comisia o condamnă de două ori în acelaşi temei şi încalcă astfel principiul sus‑menţionat.

137    Trebuie amintit că din dispoziţiile articolului 44 alineatul (1) litera (c) coroborate cu dispoziţiile articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului reiese că cererea introductivă de instanţă trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul litigiului şi expunerea sumară a motivelor invocate şi că invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisă, cu excepţia cazului în care aceste motive se bazează pe elemente de drept şi de fapt care au apărut în cursul procedurii. Cu toate acestea, un motiv care constituie dezvoltarea unui motiv enunţat anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă de instanţă şi care prezintă o legătură strânsă cu acesta trebuie declarat admisibil (Hotărârea Tribunalului din 20 septembrie 1990, Hanning/Parlamentul European, T‑37/89, Rec., p. II‑463, punctul 38, şi Hotărârea Tribunalului din 17 iulie 1998, Thai Bicycle/Consiliul, T‑118/96, Rec., p. II‑2991, punctul 142).

138    Este cert că motivul întemeiat pe încălcarea principiului non bis in idem a fost invocat pentru prima dată de reclamantă în cuprinsul replicii ca răspuns la un pretins nou motiv invocat în apărare de Comisie, potrivit căruia Comisia poate stabili cuantumul amenzii ţinând seama de efectul descurajator al acesteia, mai ales atunci când este vorba despre o încălcare clasică a dreptului concurenţei.

139    Această observaţie simplă formulată de Comisie în memoriul în apărare nu poate fi considerată un element de drept sau de fapt care a apărut în cursul procedurii, dat fiind că, în decizie, Comisia a indicat cu claritate necesitatea de a se asigura că amenda este stabilită la un nivel care îi asigură un efect suficient de descurajator. În plus, susţinerea specifică privind încălcarea principiului non bis in idem în raport cu aplicarea efectului descurajator nu constituie dezvoltarea unui motiv enunţat anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă de instanţă.

140    În aceste condiţii, motivul întemeiat pe încălcarea principiului non bis in idem trebuie respins ca inadmisibil.

141    În al treilea rând, reclamanta susţine că recurgerea la efectul descurajator era, în orice caz, inutilă, şi, în consecinţă, neîntemeiată. Reclamanta susţine că şi‑a schimbat în mod radical şi concret gestiunea politicii comerciale încă de la deschiderea procedurii în Statele Unite în aprilie 1999 şi cu mult înainte de prima intervenţie a Comisiei, ceea ce demonstrează că a fost deja descurajată să săvârşească vreo nouă încălcare a normelor de concurenţă. Prin urmare, potrivit reclamantei, se impune anularea majorării amenzii aplicate în temeiul efectului descurajator şi reducerea în mod substanţial a cuantumului de pornire al amenzii.

142    Trebuie să se constate că motivul sus‑menţionat trebuie de asemenea respins ca inadmisibil în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, pentru aceleaşi motive ca cele menţionate la punctul 139 de mai sus.

143    În orice caz, din jurisprudenţă reiese că, deşi este, desigur, important ca o întreprindere să ia măsuri pentru a împiedica săvârşirea în viitor de către membrii personalului său a unor noi încălcări ale dreptului comunitar al concurenţei, faptul că sunt luate asemenea măsuri nu schimbă cu nimic realitatea încălcării constatate. Aşadar, Comisia nu are obligaţia de a reţine un astfel de element ca circumstanţă atenuantă, cu atât mai mult cu cât încălcarea în cauză constituie, precum în speţă, o încălcare vădită a articolului 81 CE (Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 373). Deşi reclamanta invocă această circumstanţă în cadrul luării în considerare a efectului descurajator al amenzii, iar nu în mod formal în calitate de circumstanţă atenuantă, în speţă trebuie să se aplice aceeaşi soluţie.

144    În această privinţă, trebuie menţionat că est imposibil să se determine gradul de eficacitate al măsurilor interne luate de o întreprindere pentru a preveni repetarea încălcărilor dreptului concurenţei. În cazul de faţă, şi astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, schimbarea radicală şi concretă a gestiunii politicii comerciale a reclamantei, care ar fi intervenit încă de la anunţarea în aprilie 1999 a deschiderii unei proceduri în Statele Unite şi s‑ar fi tradus prin punerea în aplicare a unui program strict de respectare a normelor de concurenţă, nu a determinat reclamanta să denunţe cartelul vizat prin decizie, reclamanta acceptând să coopereze numai după ce a fost informată cu privire la ancheta Comisiei.

145    În consecinţă, nu pot fi admise motivul întemeiat pe aprecierea greşită a efectului descurajator şi cererea corelativă de reducere a cuantumului amenzii.

 Cu privire la încălcarea principiului protecţiei încrederii legitime

146    Trebuie amintit că dreptul de a se prevala de principiul protecţiei încrederii legitime se aplică oricărui particular aflat într-o situaţie din care reiese că administraţia comunitară l-a determinat să nutrească speranţe întemeiate (Hotărârea Curţii din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens şi Van Dijk Food Products/Comisia, 265/85, Rec., p. 1155, punctul 44, şi Hotărârea Curţii din 26 iunie 1990, Sofrimport/Comisia, C‑152/88, Rec., p. I‑2477, punctul 26), cu precizarea că nimeni nu poate invoca încălcarea acestui principiu în lipsa unor asigurări precise, necondiționate și concordante, provenite de la surse autorizate și fiabile, pe care i le-ar fi furnizat administrația (Hotărârea Tribunalului du 29 aprilie 2004, Tokai Carbon şi alţii/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 şi T‑252/01, Rec., p. II‑1181, denumită în continuare „Hotărârea Tokai I”, punctul 152 şi jurisprudenţa citată).

147    În speţă, reclamanta se limitează la a afirma că serviciile competente ale Comisiei i‑au furnizat „indicaţii” pe baza cărora putea să „spere” în mod legitim că, având în vedere contribuţia sa la stabilirea încălcării, cuantumul de pornire nu ar depăşi 20 de milioane de euro. Este suficient să se constate că această descriere a relaţiei sale cu administraţia, efectuată chiar de reclamantă, nu reprezintă furnizarea unor asigurări precise din partea serviciilor Comisiei. Referirea la o conversaţie telefonică în cursul căreia un agent al Comisiei ar fi indicat reclamantei că amenda ar fi în mod necesar mai mare de 15 milioane de euro, „în ipoteza în care Comisia ar aplica un cuantum de pornire de 20 de milioane de euro” este, în această privinţă, lipsită de orice relevanță pentru dovedirea unor asigurări precise, fiind vorba despre emiterea de către Comisie a unei simple ipoteze.

148    Rezultă de aici că trebuie respins motivul întemeiat pe încălcarea principiului încrederii legitime.

149    Din toate consideraţiile de mai sus rezultă că trebuie înlăturate motivele întemeiate pe aprecierea greşită a gravităţii încălcării şi pe caracterul disproporţionat al cuantumului de pornire al amenzii.

 Cu privire la durata încălcării

150    În conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, durata încălcării constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a determina cuantumul amenzii ce urmează să fie aplicată întreprinderilor vinovate de încălcări ale normelor de concurenţă.

151    În ceea ce priveşte factorul referitor la durata încălcării, liniile directoare disting între încălcările de scurtă durată (în general mai mici de un an), pentru care cuantumul de pornire reţinut în temeiul gravităţii nu ar trebui majorat, încălcările de durată medie (în general de la un an la cinci ani), pentru care acest cuantum poate fi majorat cu 50 %, şi încălcările de lungă durată (în general peste cinci ani), pentru care cuantumul poate fi majorat pentru fiecare an cu 10 % (punctul 1 litera B primul paragraf prima, a doua şi a treia liniuţă).

152    În considerentul (300) al deciziei, Comisia a indicat că toate întreprinderile săvârşiseră o încălcare de lungă durată şi că, în consecinţă, cuantumurile de pornire ale amenzilor trebuiau majorate cu 10 % pentru fiecare an complet al încălcării şi cu 5 % pentru toată perioada suplimentară egală sau mai mare de 6 luni, însă mai mică de un an, ceea ce a condus la majorarea cu 105 % a cuantumului de pornire al amenzii pentru reclamantă, având în vedere participarea acesteia la încălcare pe o perioadă de 10 ani şi 8 luni.

153    În primul rând, trebuie să se arate că reclamanta nu contestă în mod expres perioadă de săvârşire a încălcării reţinută de Comisie. Aceasta indică însă, la punctul 140 din cererea introductivă, că, „deşi a pus capăt încălcării cu cel puţin 6 luni înaintea celorlalţi participanţi”, Comisia a majorat cuantumul de pornire al amenzii cu 105 % pentru o încălcare de 10 ani şi 8 luni. Susţinerea respectivă este reluată în cadrul discuţiei privind circumstanţele atenuante şi luarea în considerare a faptului că reclamanta ar fi încetat încălcarea chiar înainte să intervină Comisia şi „cel mai târziu în iunie 1999” (punctul 165 din cererea introductivă). Se constată astfel că reclamanta şi Comisia sunt de acord cu privire la perioada de săvârşire a încălcării, care a început în octombrie 1988 şi s‑a sfârşit în iunie 1999, potrivit considerentului (299) al deciziei.

154    În al doilea rând, trebuie să se arate că reclamanta pretinde că, majorând cuantumul de pornire cu 105 %, Comisia a încălcat principiile securităţii juridice şi proporţionalităţii şi invocă în susţinerea acestei afirmaţii numai practica decizională a Comisiei în materie, din care ar reieşi o majorare maximă de 100 %, chiar pentru încălcări cu o durată mai mare de 20 de ani.

155    Cu toate acestea, este suficient să se constate că reclamanta însăși a furnizat un exemplu de decizie a Comisiei care cuprinde o majorare cu 125 % pentru o încălcare de 12 ani şi 10 luni, şi anume Decizia 2003/674/CE a Comisiei din 2 iulie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] şi a articolului 53 din Acordul privind SEE (cauza C.37.519 – Metionină) (JO 2003, L 255, p. 1). Această decizie a fost atacată cu o acţiune la Tribunal (Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897), care a validat durata încălcării reţinută de Comisie, însă nu a trebuit să se pronunţe asupra cuantumului majorării aplicate în temeiul acesteia.

156    În plus, în memoriul în apărare, Comisia a furnizat alte exemple de decizii în care a aplicat majorări mai mari de 100 %, care nu au fost contestate de reclamantă în cuprinsul replicii.

157    Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudenţe constante (Hotărârea Curţii din 14 februarie 1990, Delacre şi alţii/Comisia, C‑350/88, Rec., p. I‑395, punctul 33 şi jurisprudenţa citată), operatorii economici nu pot în mod justificat să aibă încredere legitimă în menţinerea unei situaţii existente care poate fi modificată în cadrul puterii de apreciere a instituţiilor comunitare.

158    Or, în domeniul normelor comunitare de concurenţă, rezultă în mod clar din jurisprudenţă (Hotărârea Musique diffusion française şi alţii/Comisia, punctul 113 de mai sus, punctul 109, şi Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑2705, punctul 237) că aplicarea eficace a acestora impune posibilitatea adaptării de către Comisie în orice moment a nivelului amenzilor la nevoile politicii de concurenţă. În consecinţă, faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate priva de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate în Regulamentul nr. 17.

159    În sfârşit, este important să se sublinieze că majorarea cuantumului de pornire cu 105 % nu poate fi considerată în mod vădit disproporţionată în raport cu durata lungă a încălcării recunoscută de reclamantă.

160    Din consideraţiile de mai sus rezultă că trebuie respins motivul întemeiat pe încălcarea principiilor securităţii juridice şi proporţionalităţii prin majorarea cu 105 % a cuantumului de pornire în temeiul duratei încălcării.

 Cu privire la circumstanţele atenuante

161    Astfel cum reiese din jurisprudenţă, în cazul în care o încălcare a fost săvârşită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea (Hotărârile Suiker Unie şi alţii/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 623, şi Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 80 de mai sus, punctul 150), pentru a determina dacă, în ceea ce le priveşte, există circumstanţe atenuante sau agravante.

162    Punctul 3 din liniile directoare prevede ajustarea cuantumului de bază al amenzii în funcţie de anumite circumstanţe atenuante.

 Cu privire la neluarea în considerare a pretinsului rol pasiv al reclamantei

163    „Rolul exclusiv pasiv sau imitativ” al unei întreprinderi în comiterea încălcării constituie, dacă este dovedit, o circumstanţă atenuantă, conform punctului 3 prima liniuţă din liniile directoare, având în vedere că acest rol pasiv implică adoptarea de către întreprinderea în cauză a unei „atitudini rezervate”, cu alte cuvinte, lipsa participării active la elaborarea acordului sau a acordurilor anticoncurenţiale (Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 121 de mai sus, punctul 167).

164    Din jurisprudenţă reiese că, dintre elementele de natură să evidenţieze rolul pasiv al unei întreprinderi în cadrul unei înţelegeri, pot fi luate în considerare caracterul mult mai sporadic al participărilor acesteia la reuniuni în raport cu membrii obişnuiţi ai înţelegerii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, BPB de Eendracht/Comisia, T‑311/94, Rec., p. II‑1129, punctul 343), precum şi intrarea tardivă a întreprinderii pe piaţa care a făcut obiectul încălcării, independent de durata participării la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 10 decembrie 1985, Stichting Sigarettenindustrie şi alţii/Comisia, 240/82‑242/82, 261/82, 262/82, 268/82 şi 269/82, Rec., p. 3831, punctul 100), sau, de asemenea, existenţa unor declaraţii exprese în acest sens din partea reprezentanţilor întreprinderilor terţe care au participat la încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Weig/Comisia, T‑317/94, Rec., p. II‑1235, punctul 264).

165    În primul rând, reclamanta afirmă că nu a fost niciodată prezentă pe piaţa blocurilor de carbon şi de grafit şi, prin urmare, nu a putut să săvârşească vreo încălcare pe această piaţă. În orice caz, chiar presupunând că a participat la încălcarea săvârşită pe piaţa produselor semifinite, rolul său în săvârşirea încălcării nu ar putea fi calificat decât ca pasiv, astfel cum ar recunoaşte Comisia în considerentul (232) al deciziei.

166    Întrebată de Tribunal, în cadrul şedinţei, în legătură cu sensul exact al acestei argumentări, formulată în cadrul unui motiv privind luarea în considerare a circumstanţelor atenuante şi a cărei singură concluzie este o cerere de reducere substanţială a amenzii, reclamanta a precizat că nu avea ca obiect contestarea încălcării reţinute de Comisie, ci numai solicitarea recunoașterii unui rol pasiv.

167    În ceea ce priveşte comportamentul anticoncurenţial referitor la excluderea tăietorilor, în considerentul (154) al deciziei, Comisia explică faptul că, pe lângă vânzarea de produse finite din carbon, precum periile din carbon, membrii cartelului vindeau de asemenea blocuri de carbon presat, care nu fuseseră încă tăiate sau prelucrate pentru fabricarea de perii sau de alte produse. O serie de tăietori care nu erau membri ai înţelegerii achiziţionau aceste blocuri de carbon, le tăiau şi le transformau în produse finite pe care le vindeau clienţilor. Deşi sunt clienţi ai membrilor cartelului, tăietorii reprezintă de asemenea pentru aceştia o sursă de concurenţă pentru produsele finite.

168    Din considerentele (154)-(166) ale deciziei reiese că politica dusă de cartel urmărea limitarea concurenţei pe care tăietorii o puteau face pentru produsele finite fabricate din aceste blocuri, prin refuzul de a‑i aproviziona sau, atunci când îi aprovizionau, prin stabilirea unor preţuri ridicate pentru blocurile de carbon.

169    În considerentele (159) şi (232) ale deciziei, Comisia critică în mod clar reclamanta pentru că a luat parte la această politică a cartelului. Considerentul (232) al deciziei are următorul cuprins:

„În orice caz, Comisia nu acceptă afirmaţia făcută de [LCL] potrivit căreia [acesta] nu a participat la activitatea cartelului care consta în excluderea «tăietorilor», întrucât a utilizat pe plan intern toate blocurile pe care le‑a produs. Astfel cum se indică [la punctul] 7.8, în realitate, [LCL] a luat parte la acea practică a cartelului care consta fie în a nu vinde blocuri «tăietorilor», fie în a le vinde numai la preţuri foarte ridicate. În special, în cadrul reuniunii din 14 octombrie 1993 a cartelului, la întrebarea «Ar trebui să vindem blocuri şi să renunţăm la marja noastră sau nu?», [LCL] ar fi declarat că «încearcă să vândă cât mai puţine blocuri posibil şi consideră că este preferabil să nu vândă decât propriilor societăţi». Chiar dacă [LCL] [însuşi] nu participase la boicotarea efectivă a «tăietorilor», este evident că a urmat politica generală a cartelului care consta în oprirea aprovizionării «tăietorilor» sau în aprovizionarea acestora numai la preţuri foarte ridicate şi, precum ceilalţi membri ai cartelului, a profitat în urma scăderii concurenţei din partea tăietorilor. Aceste elemente de fapt sunt suficiente pentru a stabili răspunderea [LCL].”

170    Se constată astfel că, în mod contrar celor afirmate de reclamantă, considerentul (232) al deciziei nu conţine nicio recunoaştere a rolului pasiv al reclamantei, cu alte cuvinte a lipsei unei participări active la elaborarea acordului anticoncurenţial referitor la excluderea tăietorilor, ci, dimpotrivă, evidenţiază opţiunea explicită a acesteia în favoarea încetării furnizării de blocuri tăietorilor şi chiar preconizarea unei asemenea soluţii pentru membrii înţelegerii.

171    În al doilea rând, reclamanta arată că nu a jucat decât un rol minor în practicile puse în aplicare în sectorul produselor pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice, fapt recunoscut de Comisie. În plus, chiar potrivit constatărilor Comisiei, reclamanta ar fi încetat să ia parte la reuniunile comitetului tehnic în aprilie 1999, şi anume cu 8 luni înainte de dizolvarea cartelului, fapt care ar fi fost considerat o problemă majoră, cel puţin de către Schunk.

172    În esenţă, aceasta arată că nu a participat la numeroase reuniuni organizate între Morgan, Schunk şi SGL cu ocazia reuniunilor comitetului tehnic şi în cursul cărora a fost adoptată majoritatea deciziilor importante (printre care stabilirea preţurilor şi împărţirea clienţilor) şi se întemeiază pe mărturia unuia dintre prepuşii săi, șeful producţiei internaţionale pentru produsele pentru aplicaţii mecanice, care a subliniat în declaraţia sa că, în afară de trei reuniuni organizate în cadrul European Carbon and Graphite Association (ECGA, Asociaţia Europeană a Carbonului şi Grafitului) [la 2 aprilie 1998 la Bandol (Franţa), la 12 octombrie 1998 la Berlin (Germania) şi la 8 aprilie 1999 la Stratford‑upon‑Avon (Regatul Unit)], [LCL] nu a participat la nicio reuniune bilaterală sau multilaterală pentru produsele mecanice.

173    Întrebată de Tribunal, în cadrul şedinţei, în legătură cu sensul exact al acestei argumentări, reclamanta a precizat că mărturia prepusului său se referea numai la participarea celui în cauză şi că nu contesta participarea sa la reuniunile comitetului tehnic privind produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice.

174    Din decizie rezultă că funcţionarea înţelegerii se baza în principal pe trei tipuri de reuniuni, şi anume reuniunile la vârf, reuniunile comitetului tehnic şi reuniunile locale, primele două având loc de două ori pe an. Reuniunile cartelului la nivel european aveau deseori loc cu ocazia reuniunilor asociaţiei profesionale europene din sectorul respectiv, şi anume, la început, Association of European Graphite Electrode Producers (AEGEP, Asociaţia Producătorilor Europeni de Electrozi de Grafit) şi ulterior ECGA.

175    Deciziile privind nivelurile preţurilor şi creşterile se luau, în principiu, anual, cu ocazia reuniunilor de toamnă ale comitetului tehnic. În urma unei discuţii, comitetul tehnic cădea de acord asupra creşterilor de preţuri pentru anul următor. În cazul în are membrii cartelului nu reuşeau să se înţeleagă cu privire la o creştere pentru o anumită ţară, adoptarea deciziei era în general lăsată în seama reuniunii locale a cartelului privind ţara respectivă. Creşterile de preţuri convenite în cadrul reuniunilor comitetului tehnic sau a reuniunilor locale erau ulterior ratificate în cadrul reuniunilor la vârf [considerentele (98) şi (99) ale deciziei].

176    Comisia indică faptul că atât reuniunile la vârf, cât şi cele ale comitetului tehnic aveau ca obiect produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice, denumire care cuprinde în decizie [considerentul (4)] produsele finite şi semifinite, cu precizarea că, întrucât numărul de produse şi complexitatea acordurilor creşteau, reuniunile comitetului tehnic au fost deseori împărţite în două sesiuni distincte, una fiind consacrată produselor pentru aplicaţii electrice şi cealaltă produselor pentru aplicaţii mecanice [considerentele (75) şi (76) ale deciziei].

177    Reclamanta nu contestă constatările Comisiei privind modul de funcţionare a înţelegerii. Având în vedere funcţionarea înţelegerii descrisă astfel, participarea necontestată a reclamantei la reuniunile la vârf şi la cele ale comitetului tehnic, admisă deja în răspunsul la comunicarea privind obiecţiunile, şi faptul că un reprezentant al reclamantei era raportorul oficial pentru reuniunile la vârf pentru produse mecanice, reclamanta nu poate pretinde în mod valabil să beneficieze de circumstanţa atenuantă care constă în caracterul exclusiv pasiv al rolului întreprinderii.

178    În plus, trebuie să se arate că reclamanta încearcă să îi fie recunoscut dreptul de a beneficia de circumstanţa menţionată, scoţând în evidenţă comportamentul pe care l‑a adoptat în privinţa anumitor acorduri coluzive sau practici ilicite cuprinse în încălcare, calificată în mod întemeiat de către Comisie ca fiind complexă şi unică.

179    Trebuie să se constate că susţinerea reclamantei este contrazisă chiar de textul punctului 3 prima liniuţă din liniile directoare consacrat circumstanţei atenuante respective. O simplă interpretare literală a punctului 3 prima liniuţă din liniile directoare, care cuprinde adjectivul „exclusiv” şi expresia „comiterea încălcării”, la singular, permit să se deducă faptul că nu este suficient ca, în anumite perioade ale înţelegerii sau în privinţa anumitor acorduri ale înţelegerii, întreprinderea să fi avut o „atitudine rezervată” (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 254).

180    Pe de altă parte, abordarea constând în a separa aprecierea atitudinii unei întreprinderi în funcţie de obiectul acordurilor sau al practicilor concertate în cauză pare cel puţin teoretică în cazul în care acestea din urmă se înscriu într‑o strategie generală care determină liniile de activitate ale membrilor înţelegerii pe piaţă şi limitează libertatea comercială a acestora, urmărind un obiectiv anticoncurenţial identic şi un scop economic unic, şi anume denaturarea evoluţiei normale a preţurilor şi restrângerea concurenţei pe piaţa în cauză.

181    În această privinţă, este important să se sublinieze că ceea ce a justificat calificarea ca încălcare unică şi continuă reţinută de Comisie în decizie este constatarea existenţei acestui obiectiv anticoncurenţial unic şi identic, comun întreprinderilor în cauză. Comisia a luat în considerare şi un element concret, şi anume funcţionarea înţelegerii. În considerentul (230) al deciziei, Comisia a indicat astfel că „[î]n prezenta procedură, aceiaşi membri ai cartelului [îşi] coordona[seră] comportamentul comercial în cadrul aceloraşi reuniuni pentru un grup întreg de produse legate (deşi nesubstituibile), pe care toţi sau aproape toţi le fabrica[seră] sau vându[seră].”.

182    Trebuie să se arate că din Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 121 de mai sus, invocată de reclamantă în susţinerea concluziilor sale, rezultă că modul de funcţionare al înţelegerii privind lizina era diferit de cel al cartelului care a determinat adoptarea deciziei. Motivarea hotărârii sus‑menţionate evidenţiază în mod clar existenţa unor reuniuni coluzive specifice privind volumele de vânzări, diferite de reuniunile privind stabilirea preţurilor. În plus, Tribunalul a luat în mod expres în considerare dimensiunea mică a societăţii Cheil Jedang în cadrul analizei sale care a condus la recunoaşterea unui rol pasiv al acesteia în înţelegerea privind volumele de vânzări. Prin urmare, trimiterea la hotărârea citată anterior apare ca fiind lipsită de orice relevanță în raport cu împrejurările din prezentul litigiu.

183    În aceste condiţii, deşi Comisia admite, desigur, că reclamanta, având în vedere cifra de afaceri relativ scăzută a acesteia în ceea ce priveşte produsele mecanice, a jucat un rol mai puţin important decât Morgan, Schunk şi SGL în activităţile cartelului care aveau ca obiect aceste produse [considerentul (192) al deciziei], nu poate fi recunoscut un „rol exclusiv pasiv sau imitativ în comiterea încălcării” în favoarea unei întreprinderi care, precum reclamanta, nu contestă că a participat la o încălcare unică ce a durat mai mult de 10 ani, care deţinea cea mai mare cotă de piaţă şi care îşi întemeiază revendicarea pe luarea în considerare a unor elemente relativ secundare ale încălcării respective. Astfel, Comisia subliniază în mod întemeiat că:

–        valoarea pe piaţă a produselor pentru aplicaţii mecanice (potrivit reclamantei, numai 70 de milioane de euro în 1998) este scăzută în raport cu valoarea totală a pieţei în cauză (care era de 291 de milioane de euro în acelaşi an) şi în mod clar inferioară celei a produselor pentru aplicaţii electrice; din acest motiv

–        obiectivul înţelegerii, care consta în a nu vinde blocuri terţilor sau în a le vinde la preţuri foarte ridicate, era întărirea acordului principal al înţelegerii privind produsele fabricate din aceste blocuri şi de a‑l apăra împotriva unei eventuale concurenţe; acordul privind blocurile era, aşadar, accesoriu acordului principal privind produsele finite [considerentul (230) al deciziei].

184    În sfârşit, deşi faptul că reclamanta a pus capăt participării sale la înţelegere numai cu câteva luni înaintea celorlalţi membri ai înţelegerii nu justifică reducerea cuantumului amenzii în temeiul circumstanţei atenuante care constă în „rolul exclusiv pasiv sau imitativ în comiterea încălcării”, trebuie să se arate că acesta a fost efectiv luat în considerare de Comisie prin aplicarea unei majorări pentru această perioadă mai mici cu 5 % decât cea aplicată celorlalţi membri vizaţi ai cartelului.

185    Din consideraţiile de mai sus rezultă că motivul întemeiat pe neluarea în considerare a pretinsului rol pasiv al reclamantei nu este fondat şi trebuie respins.

 Cu privire la neluarea în considerare a faptului că anumite acorduri şi/sau practici ilicite nu au fost aplicate efectiv

186    În prealabil, trebuie să se arate că Comisia subliniază că reclamanta nu a susţinut, ca circumstanţă atenuantă, în răspunsul la comunicarea privind obiecţiunile, că nu ar fi aplicat acordurile în discuţie. Comisia consideră că nerecunoașterea unei circumstanțe atenuante pe care reclamanta nu a invocat‑o niciodată nu poate să constituie în niciun caz un motiv de anulare a unei decizii.

187    Această poziţie a Comisiei nu poate fi reţinută.

188    Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 2842/98 al Comisiei din 22 decembrie 1998 privind audierea părţilor în anumite proceduri în conformitate cu articolele [81 CE] şi [82 CE] (JO L 354, p. 18), aplicabil la momentul faptelor, prevede numai că părţile care doresc să îşi facă cunoscute punctele de vedere cu privire la obiecţiunile formulate împotriva lor vor proceda la aceasta în scris şi pot expune în observaţiile scrise toate motivele şi faptele care le sunt utile în apărare. Pentru a dovedi faptele invocate, acestea pot anexa documente dacă este nevoie şi pot de asemenea să propună audierea de către Comisie a unor persoane care pot confirma aceste fapte. Nu se cere, aşadar, în niciun fel întreprinderilor destinatare ale unei comunicări privind obiecţiunile să ceară în mod formal recunoaşterea unor circumstanţe atenuante.

189    În plus, trebuie amintit că comunicarea privind obiecţiunile este un act pregătitor în raport cu decizia care constituie elementul final al procedurii şi în care Comisia se pronunţă asupra răspunderilor întreprinderilor şi, dacă este cazul, cu privire la sancţiunile care trebuie să le fie aplicate.

190    Pentru a determina cuantumul amenzii, Comisia trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei şi în special de gravitatea şi de durata încălcării, care sunt cele două criterii menţionate explicit la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Astfel cum s‑a arătat, în cazul în care o încălcare a fost săvârşită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea (Hotărârile Suiker Unie şi alţii/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 623, şi Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 80 de mai sus, punctul 150), pentru a determina dacă, în ceea ce le priveşte, există circumstanţe agravante sau atenuante.

191    Punctele 2 şi 3 din liniile directoare prevăd ajustarea cuantumului de bază al amenzii în funcţie de anumite circumstanţe agravante şi atenuante, specifice fiecărei întreprinderi vizate. În special, punctul 3 din liniile directoare stabileşte, sub titlul de circumstanţe atenuante, o listă neexhaustivă de circumstanţe care pot conduce la o reducere a cuantumului de bază al amenzii. Se menţionează astfel rolul pasiv al unei întreprinderi, neaplicarea efectivă a acordurilor, încetarea încălcării de îndată ce intervine Comisia, existenţa unei îndoieli justificate a întreprinderii cu privire la caracterul ilicit al comportamentului restrictiv, faptul că încălcarea a fost comisă din neglijenţă, precum şi cooperarea efectivă a întreprinderii în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea.

192    Or, potrivit unei jurisprudenţe constante, Comisia nu se poate abate de la normele pe care chiar ea şi le‑a impus (a se vedea Hotărârea Hercules Chemicals/Comisia, punctul 80 de mai sus, punctul 53 şi jurisprudenţa citată). În special, atunci când Comisia adoptă linii directoare care au rolul de a preciza, în conformitate cu tratatul, criteriile pe care înţelege să le aplice în cadrul exercitării puterii sale de apreciere, rezultă o autolimitare a acestei puteri în sensul că îi revine obligaţia de a se conforma normelor indicative pe care şi le‑a impus ea însăși (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1996, AIUFFASS şi AKT/Comisia, T‑380/94, Rec., p. II‑2169, punctul 57, Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Vlaams Gewest/Comisia, T‑214/95, Rec., p. II‑717, punctul 89, şi Hotărârea Tribunalului ADM I, punctul 83 de mai sus, punctul 267).

193    În vederea calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat în decizie metoda expusă în liniile directoare şi a examinat gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre întreprinderile vizate. Considerentul (272) al deciziei este, în această privinţă, foarte explicit, întrucât în acesta se precizează că „pentru fiecare întreprindere, Comisia va determina […] dacă există circumstanţe agravante şi/sau atenuante” şi că „[c]uantumul de bază al amenzii va fi majorat sau redus în consecinţă”. În considerentul (316) al deciziei, Comisia indică faptul că „se concluzionează că nu există circumstanţe agravante sau atenuante în prezenta cauză”, ceea ce înseamnă că, în baza rezultatelor anchetei şi a răspunsului la comunicarea privind obiecţiunile, aceasta apreciază că reclamanta nu poate beneficia de nicio circumstanţă atenuantă, precum, de exemplu, neaplicarea efectivă a acordurilor sau a practicilor ilicite menţionată la punctul 3 a doua liniuţă din liniile directoare, în temeiul cărora Comisia a calculat cuantumul amenzii.

194    Prin urmare, sunt admisibile contestarea de către reclamantă, la Tribunal, a concluziei Comisiei din considerentul (316) al deciziei şi solicitarea de a beneficia de o circumstanţă atenuantă şi de reducerea cuantumului amenzii corelative, dat fiind că, potrivit articolului 17 din Regulamentul nr. 17, Tribunalul are competenţă de fond în sensul articolului 229 CE în ceea ce priveşte acţiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabileşte o amendă şi, în consecinţă, poate anula, reduce sau majora amenda aplicată.

195    Trebuie de asemenea să se observe că, în răspunsul la comunicarea privind obiecţiunile, reclamanta a evocat în mod clar faptul că nu vindea blocuri şi plăci de grafit terţilor şi că avusese un rol minor în înţelegerea privind produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii mecanice. La punctul 78 din acest răspuns, reclamanta precizează chiar că a furnizat declaraţia unuia dintre responsabilii săi (invocată din nou în cuprinsul replicii), din care rezultă că nu aplica baremul fixat în fiecare an în cadrul reuniunilor comitetului tehnic privind produsele pentru aplicaţii mecanice şi că ceilalţi operatori i‑au reproşat în mod regulat nerespectarea acordurilor. Deşi la punctul 78 din răspunsul său reclamanta nu a pretins în mod expres să beneficieze de o circumstanţă atenuantă, trebuie să se constate că problema neaplicării efective a acordurilor în cauză în sensul punctului 3 a doua liniuţă era pusă în mod clar de reclamantă.

196    Trebuie, aşadar, să se verifice dacă Comisia a considerat în mod întemeiat că reclamanta nu putea beneficia de o circumstanţă atenuantă în temeiul neaplicării efective a acordurilor, potrivit punctului 3 a doua liniuţă din liniile directoare. În acest scop, trebuie să se verifice dacă circumstanţele invocate de reclamantă sunt de natură să dovedească faptul că, în perioada în care a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurenţial pe piaţă sau, cel puţin, dacă a încălcat în mod clar şi în mare măsură obligaţiile privind punerea în aplicare a înţelegerii, astfel încât a perturbat însăşi funcţionarea acesteia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, Daiichi Pharmaceutical/Comisia, T‑26/02, Rec., p. II‑713, punctul 113).

197    Reclamanta îşi fondează susţinerile pe patru împrejurări precise care arată că aceasta nu pretinde că s‑a sustras de la orice aplicare efectivă a acordurilor ilicite, ci invocă numai o aplicare parţială a acestora.

198    În primul rând, reclamanta invocă nerespectarea preţurilor convenite pentru produsele destinate unor aplicaţii mecanice şi menţionează în acest sens existenţa unor plângeri ale concurenţilor săi. Aceasta face referire la o notă ce i‑a fost adresată de Schunk la 18 septembrie 1989 şi la o declaraţie din 18 septembrie 2002 a unuia dintre prepuşii săi, M. G.

199    În decizie [considerentele (307) şi (308)], Comisia arată că, în ceea ce o privește pe reclamantă, pare să nu existe nicio plângere serioasă în ceea ce priveşte reclamanta, din partea celorlalte părţi la înţelegere, în care să i se reproşeze că a practicat preţuri prea mici, până în primul semestru al anului 1999, moment în care se pregătea să iasă din cartel. Aceasta adaugă că trişatul ocazional este o practică obişnuită în cazul înţelegerilor, dacă întreprinderile cred că pot recurge la asemenea practici fără a fi descoperite, şi că faptul că se trişează nu denotă că acordurile încheiate în cadrul înţelegerii nu sunt puse în aplicare.

200    Considerentul (106) al deciziei face referire la nota sus‑menţionată prin care Schunk se plângea că reclamanta vindea inele de carbon unui anumit client francez la preţuri mai mici cu 15-20 % decât nivelul francez normal şi invita reclamanta la o reuniune pentru a analiza această problemă şi a explica metoda potrivit căreia fuseseră stabilite aceste preţuri.

201    Trebuie să se observe că acest document menţionează singura plângere a unui singur membru al înţelegerii, care se referă numai la comercializarea produselor pentru aplicaţii mecanice şi, mai precis, a unui anumit produs, în condiţiile în care există o mare varietate [considerentul (9) al deciziei], destinatar fiind „un anumit client francez”.

202    În declaraţia din 18 septembrie 2002, M. G. indică faptul că a participat la trei reuniuni, la 2 aprilie 1998 la Bandol, la 12 octombrie 1998 la Berlin şi la 8 aprilie 1999 la Stratford‑upon‑Avon. Acesta a precizat următoarele:

„În cadrul celor trei reuniuni [la care] am participat, ceilalţi concurenţi au reproşat [întreprinderii LCL] că nu respecta acordurile. Noi răspundeam că eram un actor minor pe piaţa europeană.”

203    Reclamanta pretinde că, în această declaraţie, M. G. a furnizat şi un exemplu de plângere provenită de la M. T. (Morganite Industries Inc., filială americană a Morgan), care „reproşa [întreprinderii LCL] că practica preţuri prea mici (în afara baremului)”. Această menţiune nu figurează în declaraţia dată de M. G., prezentată în cadrul dezbaterilor de reclamantă, ca anexă la cererea introductivă.

204    Se constată că mărturia în cauză nu priveşte decât trei reuniuni coluzive care au avut loc între 2 aprilie 1998 și 8 aprilie 1999, cu alte cuvinte o perioadă de un an, în condiţiile în care durata totală a încălcării a fost de 10 ani şi 8 luni, iar reuniunile la vârf şi ale comitetului tehnic aveau loc, fiecare, de două ori pe an, fără a include în acestea reuniunile locale.

205    În plus, având în vedere existenţa unui raport de subordonare între autorul declaraţiei în cauză, date după trimiterea de către Comisie a cererii de informaţii menţionate la articolul 11 din Regulamentul nr. 17, şi reclamantă, care a furnizat mărturia în anexă la cererea introductivă, această mărturie nu ar putea fi admisă decât dacă ar fi confirmată de înscrisuri obiective aflate la dosar.

206    Reclamanta susţine că declaraţia dată de M. G. este confirmată de nota adresată de Schunk reclamantei la 18 septembrie 1989. Or, după cum arată în mod întemeiat Comisia, întrucât această declaraţie priveşte desfăşurarea unor reuniuni care au avut loc între 2 aprilie 1998 şi 8 aprilie 1999, nu poate fi confirmată de o plângere care priveşte evenimente ce datează din 1989, cu alte cuvinte evenimente care au avut loc cu 10 ani înainte.

207    Reclamanta menţionează de asemenea o declaraţie a celorlalţi membri ai înţelegerii, transcrisă într‑un proces‑verbal al unei reuniuni a ECGA din 19 aprilie 1996, în următorii termeni:

„Deutsche Carbone [filiala germană a LCL] şi‑a început activitatea în sectorul produselor mecanice fără vreo referire la nivelurile preţurilor existente. I s‑a solicitat lui P. [LCL] să îi supravegheze activitatea şi să se asigure că nivelurile preţurilor stabilite sunt respectate.”

208    Acest document vizează, aşadar, începutul activităţii unei filiale a reclamantei şi nu reprezintă un indiciu al atitudinii pe care reclamanta a adoptat‑o în mod efectiv ulterior acestei reuniuni. De altfel, reclamanta nu furnizează niciun document din care să rezulte un comportament cu adevărat independent şi concurenţial al filialei sale germane după procesul‑verbal menţionat şi o nemulţumire persistentă a celorlalţi membri ai înţelegerii în această privinţă.

209    În sfârşit, declaraţia dată de M. G. nu este confirmată nici de declaraţia dată de un alt prepus al reclamantei, şi anume M. N. Acesta din urmă precizează că a participat la reuniunile comitetului tehnic privind produsele pentru aplicaţii electrice şi mecanice organizate în cadrul ECGA în perioada 1997‑aprilie 1999. Or, M. N. nu menţionează nicio plângere a vreunui membru al înţelegerii referitoare la comportamentul reclamantei, deşi declaraţia sa priveşte tot perioada 2 aprilie 1998‑8 aprilie 1999 avută în vedere în declaraţia dată de M. G.

210    În al doilea rând, reclamanta susţine că nu a pus pe deplin în aplicare politica generală a cartelului pe teritoriul francez, de care era, în principiu, responsabilă, în domeniul produselor destinate aplicaţiilor electrice. Reclamanta se întemeiază pe considerentul (127) al deciziei, potrivit căruia „[c]onsiderând că baremul de preţ pentru OEM în vigoare în Țările de Jos reprezintă nivelul 100 al indicelui, baremul real în Franţa, unde nivelul preţurilor era cel mai dezavantajos pentru cartel, nu era decât de 61, iar preţul plătit în realitate era de 40”.

211    Cu toate acestea, trebuie să se constate că această afirmaţie a reclamantei este rezultatul unei lecturi parţiale şi trunchiate a deciziei.

212    Este important să se sublinieze că cererea de produse pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice şi mecanice se repartizează între clienţi mari, destul de puţini, şi clienţi mici, mult mai numeroşi. Pentru aplicaţiile electrice, clienţii cei mai mari sunt cei care produc echipamente pentru automobile şi producătorii de bunuri de consum, care formează sectorul denumit „OEM”. Aceşti clienţi, care sunt foarte puţini la număr şi, mai ales, sunt întreprinderi foarte mari, cumpără în cantităţi foarte mari un număr limitat de tipuri de produse pe bază de carbon şi de grafit şi au, prin urmare, o putere mare de negociere [considerentele (39), (40) şi (124) ale deciziei].

213    Cartelul a încercat să contracareze riscul ca aceşti clienţi să poată profita de diferenţele de preţuri între ţări. O primă strategie a constat în încercarea de a armoniza preţurile la scară europeană şi se baza pe o propunere a reclamantei intitulată „Proiect de tarifare unică europeană pentru periile destinate constructorilor de maşini electrice industriale”. S‑a dovedit că această strategie a preţurilor armonizate la scară europeană pentru clienţii din sectorul OEM este dificil de pus în practică, astfel cum reiese dintr‑o reuniune specială a comitetului tehnic privind preţurile OEM, care a avut loc la 22 februarie 1994 [considerentele (126) şi (127) ale deciziei].

214    Tocmai această reuniune oferă informaţii cu privire la persistenţa unor diferenţe considerabile între prețurile baremului şi, mai mult, între preţurile aplicate în realitate în sectorul OEM de la o ţară la alta, dând exemplu situația din Franța care este descrisă în considerentul (127) al deciziei. Era vorba, aşadar, despre o diferenţă destul de generalizată, existentă şi în alte ţări în afară de Franţa, şi care nu are originea în intenţia reclamantei de a se sustrage de la aplicarea acordurilor coluzive. Dimpotrivă, reclamanta este chiar la originea unei strategii anticoncurenţiale a preţurilor armonizate la scară europeană pentru clienţii din sectorul OEM. De asemenea, Comisia constată că, după reuniunea din 22 februarie 1994, membrii înţelegerii au convenit să „reducă diferenţa”.

215    Este important să se sublinieze că reclamanta nu contestă în niciun fel constatările Comisiei din considerentul (127) al deciziei, ci prezintă numai Tribunalului o interpretare subiectivă care o avantajează.

216    În al treilea rând, reclamanta pretinde că, în considerentul (232) al deciziei, Comisia a admis că „[reclamanta însăşi] nu participase la boicotarea efectivă a «tăietorilor»”.

217    Dintr‑o lectură completă a considerentului în cauză rezultă că susţinerea reclamantei este întemeiată, din nou, pe o denaturare a termenilor deciziei.

218    Considerentul (232) al deciziei are următorul cuprins:

„În orice caz, Comisia nu acceptă afirmaţia făcută de [LCL] potrivit căreia [acesta] nu a participat la activitatea cartelului care consta în excluderea «tăietorilor», întrucât a utilizat pe plan intern toate blocurile pe care le‑a produs. Astfel cum se indică [la punctul] 7.8, în realitate, [LCL] a luat parte la acea practică a cartelului care consta fie în a nu vinde blocuri «tăietorilor», fie în a le vinde numai la preţuri foarte ridicate. În special, în cadrul reuniunii din 14 octombrie 1993 a cartelului, la întrebarea «Ar trebui să vindem blocuri şi să renunţăm la marja noastră sau nu?», [LCL] ar fi declarat că «încearcă să vândă cât mai puţine blocuri posibil şi consideră că este preferabil să nu vândă decât propriilor societăţi». Chiar dacă Carbone Lorraine însuşi nu participase la boicotarea efectivă a «tăietorilor», este evident că a urmat politica generală a cartelului care consta în oprirea aprovizionării «tăietorilor» sau în aprovizionarea acestora numai la preţuri foarte ridicate şi, precum ceilalţi membri ai cartelului, a profitat în urma scăderii concurenţei din partea tăietorilor. Aceste elemente de fapt sunt suficiente pentru a stabili răspunderea [LCL].”

219    Se constată astfel că reclamanta a omis primele două cuvinte ale frazei pe care o citează şi care arată că analiza subsecventă a Comisiei se întemeiază pe o ipoteză. Întrucât argumentaţia reclamantei se întemeiază numai pe o interpretare eronată a considerentului (232) al deciziei, aceasta nu poate decât să fie respinsă.

220    În al patrulea rând, reclamanta afirmă că notele luate de Morgan în cadrul unei reuniuni a comitetului tehnic din 4 octombrie 1999 demonstrează că aceasta s‑a desolidarizat în întregime de cartel, cel puţin în ultimul an al acestuia.

221    Cuprinsul acestei note este redat în considerentul (186) al deciziei, însă reclamanta face următoarea referire incompletă la aceasta:

„G. [Schunk] a recomandat ca P. [reclamanta] să fie exclusă, întrucât nu se poate comunica cu aceasta. Controlarea concurenţei de către celelalte trei părţi este totuşi posibilă. În plus, G. a afirmat că P. practica preţuri care sfidau concurenţa. S. [Morgan], B. [SGL] şi H. [filială naţională a Morgan] nu au constatat încă faptul că P. practica într‑adevăr preţuri mai mici. G. are intenţia de a ataca, adresându‑le un mesaj clar.”

222    Trebuie să se constate că acest document este lipsit de orice forţă probantă. Afirmaţia întreprinderii Schunk potrivit căreia reclamanta nu mai respecta acordurile privind preţurile nu este confirmată de ceilalţi membri ai înţelegerii prezenţi la reuniune. În plus, documentul în cauză nu conţine nicio precizare temporală, cu excepţia datei reuniunii, şi anume 4 octombrie 1999, care este ulterioară datei la care a încetat încălcarea conform perioadei de săvârşire a încălcării reţinute de Comisie în privinţa reclamantei, şi anume iunie 1999.

223    Circumstanţele invocate de reclamantă în cadrul prezentului motiv, chiar considerate împreună, nu permit să se concluzioneze că, în perioada în care a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurenţial pe piaţă sau, cel puţin, că a încălcat în mod clar şi în mare măsură obligaţiile privind punerea în aplicare a înţelegerii, astfel încât a perturbat însăşi funcţionarea acesteia.

224    Din consideraţiile de mai sus rezultă că motivul întemeiat pe neluarea în considerare a faptului că anumite acorduri ilicite nu au fost aplicate efectiv nu este fondat şi trebuie respins.

 Cu privire la neluarea în considerare a încetării încălcării înainte de iniţierea investigaţiei

225    Reclamanta afirmă că a pus capăt practicilor incriminate cel mai târziu în iunie 1999, şi anume cu mai mult de trei ani înainte de prima intervenţie a Comisiei, şi că din acea perioadă a instituit un program de conformitate cu normele de concurenţă, aplicat în mod sistematic în cadrul grupului de mai mult de patru ani.

226    În primul rând, trebuie amintit că liniile directoare prevăd, la punctul 3, reducerea cuantumului de bază al amenzii în cazul în care există circumstanţe atenuante speciale precum, de exemplu, încetarea încălcărilor de îndată ce intervine Comisia. Potrivit reclamantei, această circumstanţă ar trebui să se aplice, a fortiori, în cazul în care încetarea comportamentului ilicit are loc înainte de intervenţiile respective, precum în speţă.

227    Acest raţionament nu poate fi reţinut de Tribunal. Astfel, nu se poate, în mod logic, să fie vorba despre o circumstanţă atenuantă, în sensul acestui text, decât dacă întreprinderile în cauză au fost determinate să înceteze comportamentele anticoncurenţiale prin intervenţiile respective. Finalitatea acestei dispoziţii este de a încuraja întreprinderile să înceteze comportamentele anticoncurenţiale imediat ce Comisia iniţiază o investigaţie în această privinţă, astfel încât o reducere a amenzii în acest temei nu poate fi aplicată în cazul în care încălcarea a încetat deja anterior datei primelor intervenţii ale Comisiei. Astfel, aplicarea unei reduceri în asemenea împrejurări s‑ar adăuga luării în considerare a duratei încălcărilor pentru calculul amenzilor (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon şi alţii/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 şi T‑91/03, nepublicată în Recueil, Rec., 2005, p. II-10*, denumită în continuare „Hotărârea Tokai II”, punctul 291; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului Tokai I, punctul 146 de mai sus, punctul 341).

228    În plus, trebuie amintit că reducerea amenzii pentru încetarea unei încălcări de îndată ce intervine Comisia nu poate fi automată, ci depinde de o evaluare a împrejurărilor cauzei de către Comisie, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere. În această privinţă, aplicarea acestei dispoziţii din liniile directoare în favoarea unei întreprinderi va fi întru totul adecvată într‑o situaţie în care caracterul anticoncurenţial al comportamentului în cauză nu este evident. În schimb, aplicarea acesteia ar fi mai puţin potrivită, în principiu, într‑o situaţie în care comportamentul respectiv este în mod clar anticoncurenţial, presupunând că a fost dovedit (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctul 281, confirmat în recurs prin Hotărârea Curţii din 25 ianuarie 2007, Salzgitter Mannesmann/Comisia, C‑411/04 P, Rec., p. I‑959, şi Hotărârea Tribunalului Tokai II, punctul 227 de mai sus, punctele 292 şi 294).

229    În speţă, nu se poate considera că reclamanta a putut avea o îndoială rezonabilă în legătură cu caracterul anticoncurenţial al comportamentului său, fiind vorba despre participarea la o înţelegere orizontală privind preţurile – încălcare evidentă a articolului 81 CE – ai cărei membri, prin intermediul a numeroase precauţii, au încercat să o păstreze secretă timp de mai mult de 10 ani.

230    În sfârşit, trebuie să se observe că, în speţă, precum în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Tokai I, punctul 146 de mai sus (punctul 341), reclamanta a pus capăt practicilor anticoncurenţiale în cauză în urma intervenţiei autorităţilor americane de concurenţă, iar nu a Comisiei, fapt subliniat în mod expres de Comisie în considerentul (311) al deciziei, pe baza propriilor declaraţii ale reclamantei. O simplă interpretare literală a punctului 3 a treia liniuţă din liniile directoare permite, aşadar, respingerea solicitării reclamantei.

231    În al doilea rând, în ceea ce priveşte punerea în aplicare a unui program de conformitate cu normele de concurenţă, s‑a arătat deja că, deşi este, desigur, important ca o întreprindere să ia măsuri pentru a împiedica săvârşirea în viitor de către membrii personalului său a unor noi încălcări ale dreptului comunitar al concurenţei, faptul că sunt luate asemenea măsuri nu schimbă cu nimic realitatea încălcării constatate. Aşadar, Comisia nu are obligaţia de a reţine un astfel de element ca circumstanţã atenuantã (Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 373), cu atât mai mult cu cât încălcarea în cauză constituie, precum în speţă, o încălcare vădită a articolului 81 CE. Împrejurarea, subliniată de reclamantă, că acest program a fost pus în aplicare înainte de intervenţia Comisiei este lipsită de relevanță, în condițiile în care, măsurile în cauză au fost adoptate după intervenţia autorităţilor americane de concurenţă.

232    Din consideraţiile de mai sus rezultă că motivul întemeiat pe neluarea în considerare de către Comisie a circumstanţei atenuante privind încetarea încălcării înainte de iniţierea investigaţiei şi punerea în aplicare a unui program de conformitate cu normele de concurenţă nu este întemeiat şi trebuie respins.

 Cu privire la neluarea în considerare a colaborării efective a reclamantei în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea

233    Printre circumstanţele atenuante menţionate la punctul 3 din liniile directoare figurează, la a şasea liniuţă, „cooperare[a] efectivă a întreprinderii în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a Comunicării [privind cooperarea]”.

234    În decizie se precizează că, în susţinerea cererii de a beneficia de circumstanţa atenuantă în cauză, reclamanta a subliniat faptul că a furnizat Comisiei anumite informaţii referitoare la rolul avut de Gerken şi la activităţile cartelului în perioada anterioară lunii octombrie 1988 [considerentul (314) al deciziei].

235    Comisia a respins cererea reclamantei indicând că nu a declanşat nicio procedură împotriva întreprinderii Gerken, că nu a inclus în domeniul de aplicare al prezentei proceduri perioada anterioară lunii octombrie 1988 şi că informaţiile care nu o ajută „nici la stabilirea existenţei unei încălcări, nici la determinarea cuantumului amenzilor care urmează a fi aplicate întreprinderilor (cu condiţia ca acest tip de cooperare să poată fi luat în considerare) nu pot fi calificate ca fiind cooperare efectivă în afara sferei de aplicare a Comunicării privind [cooperarea]” [considerentul (315) al deciziei].

236    În înscrisurile sale, reclamanta susţine că informaţiile pe care le‑a furnizat în cursul procedurii administrative nu numai că au facilitat în mod clar misiunea Comisiei, ci au şi permis acesteia ca, pe de o parte, să nu acorde imunitate la amendă întreprinderii Morgan în temeiul Comunicării privind cooperarea şi, pe de altă parte, să dovedească participarea întreprinderii Gerken la activităţile cartelului, neprezentând importanţă faptul că aceste informaţii nu au fost utilizate de Comisie în sensul indicat.

237    Deşi din formularea utilizată reies două propuneri distincte, afirmaţia reclamantei potrivit căreia a furnizat, în cursul procedurii administrative, informaţii care au facilitat în mod clar misiunea Comisiei nu este susţinută de niciun exemplu, cu excepţia elementelor referitoare la comportamentele întreprinderilor Morgan şi Gerken. Se constată astfel că cererea de a beneficia de circumstanţa atenuantă referitoare la cooperarea efectivă a reclamantei în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea se întemeiază numai pe informaţiile menţionate.

238    În acest stadiu, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, o reducere a amenzii în temeiul unei cooperări în cadrul procedurii administrative nu este justificată decât dacă comportamentul întreprinderii în cauză a permis Comisiei să constate, cu mai puţină dificultate, existenţa unei încălcări şi, dacă este cazul, să îi pună capăt (Hotărârea din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia, punctul 113 de mai sus, punctul 36; a se vedea Hotărârea BPB de Eendracht/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctul 325 şi jurisprudenţa citată).

239    În plus, în cadrul interpretării jurisprudenţei sus‑menţionate într‑un sens conform spiritului acesteia, Tribunalul a considerat că furnizarea de informaţii care au permis Comisiei să evalueze mai riguros gradul de cooperare în cadrul procedurilor al uneia dintre întreprinderile implicate într‑un cartel în vederea determinării cuantumului amenzii acesteia şi care au facilitat, aşadar, misiunea Comisiei în cadrul investigaţiei constituia o „cooperare efectivă a întreprinderii în afara sferei de aplicare a Comunicării [privind cooperarea]” în sensul punctului 3 a şasea liniuţă din liniile directoare (Hotărârea ADM I, punctul 83 de mai sus, punctele 305 şi 306).

240    În cazul de faţă, este suficient să se constate că, astfel cum rezultă în mod clar din decizie [considerentele (265), (266) şi (319)-(321) și articolul 1 din decizie], Comisia nu a reţinut niciunul dintre elementele furnizate de reclamantă în legătură cu comportamentele avute de Gerken şi de Morgan, nici pentru a constata sau sancţiona o încălcare a dreptului comunitar al concurenţei, nici pentru a evalua mai riguros gradul de cooperare al întreprinderii în vederea determinării cuantumului amenzii acesteia. Prin urmare, Comisia nu avea obligaţia de a recompensa printr‑o reducere a amenzii cooperarea invocată de reclamantă în acest context, dat fiind că aceasta nu i‑a facilitat în mod efectiv misiunea de a constata existenţa unei încălcări şi de a‑i pune capăt sau de a determina cuantumul amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Tokai II, punctul 227 de mai sus, punctul 368, confirmată în recurs prin Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 87).

241    Dimpotrivă, Hotărârea ADM I, punctul 83 de mai sus, la care reclamanta se referă pentru a‑şi justifica susţinerea, confirmă temeinicia poziţiei Comisiei.

242    Astfel, Tribunalul a decis să acorde reclamantei o reducere suplimentară de 10 %, în temeiul cooperării efective a întreprinderii în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea, după ce a arătat că aceasta informase efectiv Comisia cu privire la distrugerea documentelor de către o altă întreprindere implicată în cartel şi că acest fapt fusese constatat în unul dintre considerentele deciziei Comisiei şi utilizat de aceasta pentru a deduce că cooperarea întreprinderii respective nu fusese totală, în sensul punctului B din Comunicarea privind cooperarea şi, prin urmare, nu justifica o reducere a amenzii în acest temei (Hotărârea ADM I, punctul 83 de mai sus, punctele 304-312).

243    În schimb, Tribunalul a constatat că informaţiile furnizate de reclamantă în această cauză cu privire la presupusa preexistenţă a unei concertări între producătorii de lizină în anii '70 şi '80 nu permiseseră Comisiei să constate existenţa vreunei încălcări, „în condiţiile în care” decizia acesteia nu viza înţelegerea decât în măsura în care începuse în luna iulie 1990 între producătorii menţionaţi (Hotărârea ADM I, punctul 83 de mai sus, punctul 301).

244    Cu titlu suplimentar, trebuie să se constate că informaţiile furnizate de reclamantă sunt, în orice caz, lipsite de relevanţă.

245    În ceea ce priveşte situaţia întreprinderii Gerken, reclamanta pretinde că a furnizat informaţii care au permis Comisiei să stabilească participarea acestei întreprinderi la înţelegerea în cauză.

246    În decizie, Comisia a răspuns obiecţiilor formulate de Hoffmann şi de reclamantă cu privire la faptul că nu a fost trimisă întreprinderii Gerken o comunicare privind obiecţiunile. Considerentul (266) al deciziei are următorul cuprins:

„În opinia Comisiei, rolul avut de Gerken era evident diferit de cel avut de Hoffmann în perioada pentru care Hoffmann este considerată responsabilă. În special, potrivit informațiilor Comisiei, Gerken nu a participat niciodată la vreuna dintre reuniunile cartelului la nivel european, indiferent că acestea erau reuniuni ale comitetului tehnic sau reuniuni la vârf. Prin urmare, nu se poate considera că Gerken a fost membră a cartelului precum Hoffmann. Este posibil ca Gerken, ca şi alte întreprinderi relativ mici, să fi participat la una sau la alta dintre reuniunile locale organizate de cartel. Cu toate acestea, probele de care dispune Comisia cu privire o asemenea participare sunt foarte limitate şi sporadice, spre deosebire de numeroasele elemente de probă de care Comisia dispune cu privire la participarea continuă a întreprinderii Hoffmann în perioada pentru care este considerată responsabilă. În sfârşit, trebuie menţionat că, în calitate de «tăietor», Greken era dependentă de furnizarea continuă de blocuri la preţuri rezonabile. Singura perioadă în care Gerken pare să fi fost cel mai mult dispusă să urmeze cartelul în materie de preţuri facturate clienţilor este chiar perioada care a urmat achiziţiei de către SGL a activităţii privind grafiturile speciale a întreprinderii americane care furniza blocuri întreprinderii Gerken. Cu toate acestea, câţiva ani mai târziu, se pare că Gerken s‑a redresat, devenind unul dintre puţinii concurenţi rămaşi ai cartelului în cadrul SEE. Potrivit notelor luate de Morgan în cadrul unei reuniuni a comitetului tehnic din 11 decembrie 1997, Gerken îi vizita pe toţi marii utilizatori finali în Țările de Jos şi în Belgia şi propunea preţuri mai mici cu 20-25 %: «Impresia generală este că „G” (Gerken) reprezintă în acest moment un pericol chiar mai mare decât acum doi ani. Absolut niciun control».”

247    În temeiul informaţiilor furnizate Comisiei în scopul de a dovedi participarea întreprinderii Gerken la înţelegere, reclamanta se limitează la a prezenta declaraţia unuia dintre prepuşii săi, datată 18 februarie 2003, care face referire la discuţii între reclamantă şi Gerken, pentru perioada 1997-1999, cu privire la nivelurile preţurilor respective în cadrul cererilor de ofertă, printre altele, pentru perii de retur curent utilizate în domeniul feroviar, precum şi pentru perii pentru motoare electrice utilizate de reţelele urbane. Această declaraţie este completată de tabele recapitulative, întocmite de reclamantă, privind cereri de ofertă lansate de societăţi franceze de transport public, cu indicarea în special a pieţelor obţinute de întreprinderile incriminate sau a cifrei de afaceri, pe tip de produs, realizate de fiecare dintre concurenţi.

248    Trebuie să se constate că numai această declaraţie, completată cu tabele dintre care unele conţin date lipsite de relevanţă, nu era de natură să permită Comisiei să constate existenţa unei încălcări săvârşite de Gerken, în sensul unei participări la înţelegerea în cauză. Elementele furnizate de reclamantă pot să constituie, cel mult, indiciile unei participări a întreprinderii Gerken la aspecte ale încălcării privind exclusiv Franţa şi anumite produse specifice, dat fiind că, tot în cursul anului 1997, Gerken avea un comportament comercial agresiv în Țările de Jos şi în Belgia [considerentul (266) al deciziei]. Acestea nu demonstrează că Gerken a participat la o încălcare unică şi continuă, care acoperea SEE şi un grup vast de produse pe bază de carbon şi de grafit destinate unor aplicaţii electrice şi mecanice, precum şi blocurile de carbon şi de grafit din care se fabrică aceste produse, definită în decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Sigma Tecnologie/Comisia, T‑28/99, Rec., p. II‑1845, punctele 40‑52).

249    Pe de altă parte, afirmaţiile reclamantei cuprinse în memoriile depuse în cadrul prezentei proceduri, cu privire la pretinsa participare a întreprinderii Gerken la reuniuni locale ale înţelegerii şi la pretinsa contradicţie din practica decizională a Comisiei având în vedere tratamentul care i‑a fost rezervat în decizie în raport cu Gerken, sunt lipsite de relevanţă pentru aprecierea informaţiilor furnizate Comisiei şi care au rolul de a demonstra participarea întreprinderii Gerken la înţelegere.

250    În ceea ce priveşte Morgan, reclamanta pretinde că cele trei informaţii pe care le‑a comunicat în cursul procedurii administrative demonstrează că Morgan nu a îndeplinit niciuna dintre condiţiile prevăzute la punctul B din Comunicarea privind cooperarea pentru a putea beneficia de imunitate la amendă, în sensul că aceasta nu a transmis Comisiei toate informaţiile utile privind implicarea sa în practicile ilicite şi a furnizat chiar informaţii incorecte cu privire la data la care a încetat participarea sa la practicile respective.

251    În primul rând, reclamanta se referă la faptul că, în răspunsul la comunicarea privind obiecţiunile (punctul 145), a indicat Comisiei că, în luna martie 2003, a contactat divizia antitrust a Ministerului Justiţiei american, pentru a o informa cu privire la activităţile unei filiale a întreprinderii Morgan, care i se păreau în mod vădit ilicite în raport cu normele de concurenţă.

252    În al doilea rând, aceasta invocă faptul că, în răspunsul la comunicarea privind obiecţiunile (punctul 137), a indicat Comisiei că Morgan nu o informase că, încă din luna aprilie 1999 şi prin intermediul filialei sale americane Morganite Industries, făcea deja obiectul unei proceduri în Statele Unite pentru o înţelegere ilicită cu privire la preţurile produselor pe bază de grafit.

253    În ceea ce priveşte aceste două informaţii, din cuprinsul răspunsului la comunicarea privind obiecţiunile rezultă că acestea nu privesc în niciun fel cartelul care a făcut obiectul deciziei, întrucât au legătură cu Coreea de Sud, prima dintre acestea, şi cu piaţa americană, a doua. Contrar celor afirmate de reclamantă, obligaţiile întreprinderii care solicită imunitatea sunt limitate, cum este și firesc, la informaţiile referitoare la practicile anticoncurenţiale care fac obiectul investigaţiei. Înţelegerea care a făcut obiectul investigaţiei Comisiei şi al deciziei nu priveşte Coreea de Sud sau Statele Unite, ci teritoriul european şi ulterior cel al SEE.

254    În al treilea rând, reclamanta arată că a adresat Comisiei o copie a actelor de acuzare, datate 24 septembrie 2003, a patru foşti administratori ai întreprinderii Morgan de către un juriu federal din Statele Unite (Grand Jury), pentru determinarea mărturiei mincinoase şi distrugerea sau ascunderea de documente în perioada aprilie 1999-august 2001. Din aceste acte ar reieşi că în perioada menţionată Morgan a dispus distrugerea şi a ascuns autorităţilor americane şi comunitare de concurenţă numeroase documente referitoare la acordurile privind stabilirea preţurilor, motivul fiind mai ales acela de a putea continua aplicarea acestor acorduri până în august 2001, în condiţiile în care declarase că încetase în decembrie 1999 orice participare la practici ilicite.

255    Mai precis, reclamanta îşi întemeiază afirmaţiile pe un fragment care are următorul cuprins:

„În perioada aprilie 1999-iunie 1999, grupul de lucru creat de CC‑2 a vizitat instalaţiile întreprinderii Morgan în Europa şi a retras şi a ascuns sau a distrus toate documentele şi registrele din dosarele întreprinderii Morgan care conţineau probe ale acordului privind stabilirea preţurilor […]. Membrii grupului de lucru, printre care CC‑3, au predat CC‑4 documentele obţinute care se refereau la acordul privind stabilirea preţurilor, pentru ca CC‑4 să poată ascunde aceste documente autorităţilor americane şi europene, dar şi pentru ca documentele să poată fi păstrate într‑un loc secret pentru a permite întreprinderii Morgan să continue să aplice acordul privind stabilirea preţurilor […]. În august 2001, conform instrucţiunilor date de CC‑1, angajaţii au distrus documentele vizate de ancheta juriului.”

256    În ceea ce priveşte a treia informaţie, este important să se sublinieze că, în decizie [considerentul (67)], Comisia a precizat că Ministerul Justiţiei american anunţase, la 4 noiembrie 2002, că filiala din Statele Unite a întreprinderii Morgan acceptase să îşi recunoască vinovăţia pentru acuzările de participare la o înţelegere internaţională având ca obiect stabilirea preţurilor unor diferite tipuri de produse pe bază de carbon pentru aplicaţii electrice vândute în Statele Unite şi în alte ţări şi că societatea‑mamă din Regatul Unit, Morgan, acceptase să îşi recunoască vinovăţia pentru acuzările de tentative de obstrucţionare a anchetei. Decizia menţionează în mod expres actele de acuzare, din 24 septembrie 2003, a patru foşti administratori ai întreprinderii Morgan de către un juriu federal, pentru determinarea unor mărturii mincinoase şi distrugerea sau ascunderea de documente în perioada aprilie 1999-august 2001.

257    În plus, este cert că Comisia a primit de la Morgan o scrisoare datată 30 octombrie 2001, care completează elementele furnizate deja potrivit cererii de clemenţă formulate încă din 18 septembrie 2001, în care este indicat în mod clar că „[e]ste evident că mai mulți angajaţi au retras şi/sau au distrus documente relevante”.

258    Se constată astfel că chiar Morgan a informat Comisia, încă din 2001, cu privire la existenţa unor ascunderi şi a unor distrugeri de către propriul personal de documente legate de înţelegerea denunţată. Transmiterea actelor de acuzare de către reclamantă, în septembrie 2003, nu a făcut decât să confirme existenţa acţiunilor deja cunoscute şi voinţa manifestată de Morgan de a încerca, mai întâi, să îşi ascundă răspunderea, furnizând în acelaşi timp informaţii cu privire la exprimarea concretă a acestei voinţe.

259    În aceste împrejurări, faptul că Morgan a indicat, în scrisoarea din 30 octombrie 2001, că ar transmite Comisiei orice informaţie suplimentară obţinută şi că, aproape doi ani mai târziu şi după ce a furnizat Comisiei un dosar care conţinea nu mai puţin de 4 789 de pagini privind cartelul în cauză, a comunicat actele de acuzare din 24 septembrie 2003 este lipsit de relevanţă.

260    În această privinţă, trebuie să se arate că reclamanta efectuează o interpretare extensivă a conţinutului documentelor respective. Reclamanta pretinde că din acestea rezultă că Morgan a continuat să participe la practici ilicite, atât în Statele Unite, cât şi în Europa, cel puţin până în august 2001, iar nu până în decembrie 1999, astfel cum indicase Comisiei, ceea ce ar explica faptul că Morgan nu a transmis aceste documente.

261    Textul reprodus la punctul 255 de mai sus menţionează ascunderea unor documente probatorii „pentru a permite întreprinderii Morgan să continue să aplice acordul privind stabilirea preţurilor”. Presupunând chiar că acordul menţionat nu priveşte numai piaţa americană, ci şi teritoriul european, din acest text, care evocă numai un obiectiv care trebuie atins, şi din actele de acuzare în general nu rezultă că acest acord a continuat să fie aplicat în mod efectiv de către Morgan şi de către alţi operatori pe piaţa europeană după luna decembrie 1999, data încetării practicilor ilicite reţinute în decizie, şi până în luna august 2001. Ținând seama de faptul că reclamanta nu contestă că ceilalţi membri ai înţelegerii şi‑au încetat participarea cel mai târziu în decembrie 1999, cu greu se poate concepe că a putut exista un cartel după decembrie 1999.

262    Faptul că în cele din urmă Comisia a apreciat că Morgan trebuia să beneficieze de imunitate la amendă în măsura în care, printre altele, a furnizat elemente de probă determinante, a pus capăt participării la înţelegere cel mai târziu în momentul în care a denunţat‑o, a furnizat toate informaţiile utile, precum şi toate documentele şi elementele de probă de care dispunea în legătură cu înţelegerea „la momentul la care a introdus cererea” şi a menţinut o cooperare permanentă şi totală pe toată durata investigaţiei face parte dintr‑o apreciere pe care Tribunalul nu are competenţa să o controleze în cadrul prezentei cauze.

263    Având în vedere cele ce precedă, motivul întemeiat pe neluarea în considerare de către Comisie a circumstanţei atenuante referitoare la cooperarea efectivă a reclamantei în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea nu este întemeiat şi trebuie respins.

264    Din toate consideraţiile de mai sus rezultă că reclamanta nu a dovedit că au fost săvârşite erori de către Comisie cu ocazia aprecierii circumstanţelor atenuante şi că cererea reclamantei având ca obiect reducerea cuantumului amenzii în temeiul circumstanţelor atenuante trebuie respinsă.

 Cu privire la cooperarea reclamantei în cursul procedurii administrative

 Cu privire la cererea de a beneficia de reducerea maximă de 50 %

265    În Comunicarea privind cooperarea, Comisia a definit condiţiile în care întreprinderile care cooperează cu aceasta în cursul investigării unei înţelegeri pot fi scutite de amendă sau pot beneficia de o reducere a amenzii pe care ar fi trebuit să o plătească în lipsa unei astfel de cooperări [punctul A alineatul (3) din Comunicarea privind cooperarea].

266    Punctul D din Comunicarea privind cooperarea are următorul cuprins:

„1. În cazul în care o întreprindere cooperează fără a fi îndeplinite toate condiţiile prevăzute la [punctele] B şi C, aceasta beneficiază de o reducere de 10‑50 % din cuantumul amenzii care i‑ar fi fost aplicată în lipsa cooperării.

2. Aceasta poate fi situaţia, printre altele, în cazul în care:

–        înainte de comunicarea privind obiecţiunile, o întreprindere furnizează Comisiei informaţii, documente sau alte elemente de probă care contribuie la stabilirea existenţei încălcării săvârşite,

–        după ce a primit comunicarea privind obiecţiunile, o întreprindere informează Comisia că nu contestă realitatea faptelor pe care Comisia îşi întemeiază acuzaţiile.” [traducere neoficială]

267    În speţă, reclamanta a beneficiat de o reducere de 40 % din cuantumul amenzii în temeiul punctului D din Comunicarea privind cooperarea.

268    Pentru a‑şi justifica aprecierea, Comisia a arătat următoarele în considerentul (324) al deciziei:

„[LCL] a solicitat să beneficieze de măsuri de clemenţă la puţin timp după ce a primit scrisoarea pe care Comisia i‑a adresat‑o în temeiul articolului 11 [din Regulamentul nr. 17]. Cooperarea acesteia a depăşit cu mult răspunsurile cerute prin scrisoarea respectivă. [LCL] a furnizat în mod spontan un număr considerabil de documente din acea perioadă, mai ales mai multe rapoarte privind reuniuni ale cartelului care nu erau identificate în scrisoarea adresată de Comisie în temeiul articolului 11. De asemenea, [LCL] a furnizat mai multe declaraţii semnate de angajaţi cu funcții de conducere şi de foşti astfel de angajaţi ai întreprinderii, care atestau rolul pe care l‑au avut în activităţile cartelului. În sfârşit, [acesta] a furnizat o descriere detaliată şi utilă a pieţei produsului şi a activităţilor cartelului pentru fiecare tip de client. Având în vedere cantitatea şi calitatea elementelor de probă deja furnizate de Morgan, probele furnizate spontan de [LCL], precum şi de celelalte întreprinderi care solicitau să beneficieze de măsuri de clemenţă nu adaugă decât o valoare adăugată redusă elementelor de probă aflate deja în posesia Comisiei. Cu toate acestea, Comisia consideră că ansamblul elementelor de probă furnizate spontan de [LCL] a contribuit la confirmarea existenţei încălcării.”

269    Comisia a mai evidenţiat că, după ce a primit comunicarea privind obiecţiunile, reclamanta a informat‑o că nu contesta realitatea faptelor pe care Comisia şi‑a întemeiat acuzaţiile [considerentul (325) al deciziei].

270    Este important să se sublinieze că nu se contestă faptul că, la momentul adoptării deciziei, reclamanta îndeplinea condiţiile prevăzute la punctul D alineatul (2) prima şi a doua liniuţă din Comunicarea privind cooperarea, reducerile acordate fiind de 30 % şi, respectiv, de 10 %, potrivit precizărilor aduse de Comisie în înscrisurile sale. Litigiul are ca obiect cuantumul reducerii acordate, care ar fi trebuit să fie de 50 % în total, potrivit reclamantei, cu alte cuvinte reducerea maximă posibilă.

271    Trebuie amintit că, în ceea ce priveşte metoda de calcul al amenzilor, Comisia dispune de o largă putere de apreciere şi, în această privinţă, poate să ţină seama de elemente multiple, printre care figurează cooperarea întreprinderilor vizate în cursul investigaţiei realizate de către serviciile acestei instituţii. În acest cadru, Comisia trebuie să efectueze aprecieri de fapt complexe, precum cele care privesc cooperarea fiecăreia dintre întreprinderile menţionate (Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 81).

272    Comisia dispune, în această privinţă, de o largă marjă de apreciere pentru a evalua calitatea şi utilitatea cooperării unei întreprinderi, în special în raport cu contribuţiile altor întreprinderi (Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 88).

273    Raţionamentul reclamantei, care deduce în mod automat reducerea maximă de 50 % din constatarea faptului că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la punctul D alineatul (2) prima şi a doua liniuţă din Comunicarea privind cooperarea, echivalează cu negarea acestei puteri de apreciere a Comisiei care se exprimă, printre altele, prin indicarea unui interval între 10 % şi 50 % pentru mărimea reducerii.

274    Astfel cum rezultă din considerentul (324) al deciziei, Comisia şi‑a întemeiat aprecierea cuantumului reducerii acordate pe faptul că, pe de o parte, elementele de probă furnizate de reclamantă nu aveau decât o valoare adăugată limitată ținând seama de elementele de probă aflate deja în posesia Comisiei şi furnizate de Morgan şi, pe de altă parte, cooperarea reclamantei începuse după ce aceasta primise scrisoarea care îi fusese adresată în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17.

275    Reclamanta critică relevanţa primului criteriu de analiză utilizat de Comisie.

276    Or, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei, reducerea amenzilor în cazul cooperării întreprinderilor participante la încălcări ale dreptului comunitar al concurenţei se întemeiază pe ideea că o astfel de cooperare facilitează sarcina Comisiei de a constata existenţa unei încălcări şi, dacã este cazul, de a pune capãt acestei încãlcãri (Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 399, Hotărârea Tribunalului BPB de Eendracht/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctul 325, Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Finnboard/Comisia, T‑338/94, Rec., p. II‑1617, punctul 363, şi Hotărârea Mayr Melnhof/Comisia, punctul 83 de mai sus, punctul 330).

277    Având în vedere raţiunea unei reduceri, Comisia nu poate face abstracţie de utilitatea informaţiei furnizate, care depinde în mod necesar de elementele de probă de care dispune deja.

278    Reclamanta susţine că nu poate fi invocată în mod întemeiat de Comisie utilitatea relativă a contribuţiei sale în raport cu cea a întreprinderii Morgan, în măsura în care utilitatea fiecăreia dintre informaţiile furnizate de aceste două întreprinderi se reflectă deja în alegerea unei categorii de reducere diferite pentru fiecare dintre întreprinderi.

279    Or, trebuie să se arate că faptul că s‑a considerat de către Comisie că Morgan trebuia să beneficieze de imunitate la amendă conform punctului B din Comunicarea privind cooperarea, ţinând seama de calitatea specifică a cooperării constatate, nu îi interzice Comisiei ca, ulterior, să evalueze, în temeiul punctului D din comunicarea menționată, cooperarea reclamantei şi, prin urmare, utilitatea informaţiilor furnizate în raport cu elementele de probă deja comunicate de o altă întreprindere, în speţă Morgan. Astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, deşi diferenţa fundamentală aflată la baza punctelor B, C şi D din Comunicarea privind cooperarea este utilitatea informaţiei comunicate, Comisia poate utiliza criteriul utilităţii pentru a decide cuantumul reducerii pentru fiecare categorie de reducere de amendă prevăzută la punctele menţionate.

280    Deşi reclamanta critică relevanţa primului criteriu de analiză utilizat de Comisie, în schimb, aceasta nu contestă concluziile Comisiei privind calitatea cooperării întreprinderii Morgan, care a prezentat un dosar de 4 789 de pagini privind cartelul, şi concluzia subsecventă referitoare la valoarea adăugată limitată a elementelor de probă pe care le‑a furnizat chiar reclamanta. Aceasta indică în mod expres că nu contestă faptul că utilitatea cooperării sale în cadrul procedurilor a fost mai redusă decât cea a întreprinderii Morgan.

281    În ceea ce priveşte al doilea criteriu reţinut de Comisie pentru a stabili la 40 % cuantumul reducerii acordate reclamantei, aceasta din urmă susţine netemeinicia contestării de către Comisie a caracterului spontan al cooperării sale şi faptul că a cooperat cu mult înainte de trimiterea comunicării privind obiecţiunile, singura condiţie prevăzută la punctul D din Comunicarea privind cooperarea.

282    Este important să se sublinieze că, după cum reiese din termenii deciziei şi în special din considerentul (324), Comisia a indicat că nu contesta caracterul spontan al cooperării reclamantei. Comisia arată însă că, în cadrul aprecierii globale a cooperării, poate lua în considerare faptul că respectiva cooperare a început după trimiterea unei cereri de informaţii. Aceasta adaugă că utilitatea limitată a informaţiei furnizate de reclamantă este cea care a fost determinantă pentru a justifica refuzul de a acorda reducerea maximă de 50 %.

283    Astfel cum s‑a arătat, Comisia dispune de o marjă de apreciere largă pentru a evalua calitatea şi utilitatea cooperării unei întreprinderi (Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 88) şi, în cadrul unei aprecieri globale, poate ţine seama de faptul că această întreprindere nu i‑a comunicat documente decât după primirea unei cereri de informaţii (Hotărârea LR AF 1998/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 365, menținută în recurs prin Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 408), fără ca acesta să poată fi totuşi considerat determinant pentru minimalizarea cooperării unei întreprinderi în temeiul punctului D alineatul (2) prima liniuţă din Comunicarea privind cooperarea (Hotărârea Tokai I, punctul 146 de mai sus, punctul 410).

284    Reclamanta pretinde că, în orice caz, Comisia nu a demonstrat că, la momentul trimiterii scrisorii din 16 august 2002, în care solicita să beneficieze de măsurile de clemenţă, reclamanta ştia despre existenţa cererii de informaţii. Aceasta afirmă că, cu câteva ore înainte de primirea cererii de informaţii la 16 august 2002, a depus o cerere având ca obiect aplicarea Comunicării privind cooperarea, o copie a acesteia fiind anexată la cererea introductivă.

285    În acest document – într‑adevăr datat 16 august 2002 şi care este un mesaj trimis prin fax pe care nu figurează nicio indicaţie privind transmiterea sa sau data acestei transmiteri – se menţionează că „[LCL] solicită să beneficieze de Comunicarea [privind cooperarea] în cauza referitoare la periile de alimentare pentru motoare electrice, în cadrul procedurii declanşate de Comisie împotriva întreprinderii”, formulare care confirmă exactitatea cronologiei descrise în decizie.

286    Ca răspuns la observaţia Comisiei potrivit căreia menţiunea „în cadrul procedurii declanşate de Comisie” dovedeşte primirea de către reclamantă a cererii de informaţii şi faptul că avea cunoştinţă de aceasta, reclamanta afirmă, în cuprinsul replicii, că se referea la procedura declanşată în sectorul grafiturilor izostatice.

287    Astfel cum subliniază Comisia, dacă această afirmaţie ar fi adevărată, ar trebui să se considere că scrisoarea din 16 august 2002, care conţinea o ofertă de cooperare a reclamantei, nu avea nicio legătură cu prezenta cauză şi că, prin urmare, ar trebui să fie ignorată de Tribunal. Reclamanta nu ar fi demonstrat, aşadar, că a cooperat înainte de primirea cererii de informaţii.

288    În plus, trebuie să se sublinieze că în această scrisoare din 16 august 2002 se menţionează în mod expres cauza privind „periile de alimentare pentru motoare electrice”, care fac parte din produsele pe bază de carbon şi de grafit pentru aplicaţii electrice care au făcut obiectul înţelegerii vizate prin decizie.

289    În orice caz, trebuie să se arate că reclamanta nu a început să coopereze efectiv decât la 22 august 2002, dată la care a transmis Comisiei primele documente referitoare la cartel, aşadar ulterior datei la care susţine că a primit scrisoarea pe care i‑a adresat‑o Comisia în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17.

290    În sfârşit, în ceea ce priveşte referirea la practica decizională anterioară a Comisiei, care ar justifica reducerea maximă de 50 % revendicată de reclamantă, la punctul 110 de mai sus s‑a arătat deja că practica decizională a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic pentru amenzile în materie de concurenţă, iar deciziile referitoare la alte cauze nu au decât un caracter indicativ în ceea ce priveşte existenţa unei eventuale discriminări, ţinând seama de faptul că este puţin verosimil ca împrejurările proprii acestora, precum pieţele, produsele, întreprinderile şi perioadele avute în vedere, să fie identice. Trebuie să se constate că reclamanta nu a făcut proba unei asemenea discriminări. În plus, simplul fapt că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a acordat un anumit procent de reducere pentru un comportament determinat nu implică faptul că este obligată să acorde aceeaşi reducere proporţională la aprecierea unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative ulterioare (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 90 de mai sus, punctul 458 şi jurisprudenţa citată).

291    Din consideraţiile de mai sus rezultă că reclamanta nu a demonstrat că, prin faptul că i‑a acordat o reducere de 40 % potrivit punctului D din Comunicarea privind cooperarea, Comisia a efectuat o apreciere vădit eronată a cooperării sale.

 Cu privire la pretinsele încălcări ale principiului egalităţii de tratament

292    Referitor la susţinerea privind încălcarea principiului egalităţii de tratament, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, în cadrul aprecierii cooperării furnizate de întreprinderile vizate, Comisia nu poate ignora acest principiu, care este încălcat atunci când situaţii comparabile sunt tratate în mod diferit sau situaţii diferite sunt tratate în mod identic, cu excepţia cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea Tokai I, punctul 146 de mai sus, punctul 394 şi jurisprudenţa citată).

293    În primul rând, reclamanta arată că, în temeiul punctului B din Comunicarea privind cooperarea, Comisia a acordat întreprinderii Morgan o reducere a amenzii de 100 %, în condiţiile în care aceasta a ascuns Comisiei anumite informaţii utile referitoare la participarea sa la o înţelegere privind preţurile produselor pe bază de grafit în Statele Unite şi a furnizat Comisiei informaţii inexacte privind încetarea participării sale la activităţi ilicite în Statele Unite şi în Europa.

294    Aceasta deduce că, pentru a nu săvârşi o încălcare gravă a principiului egalităţii de tratament, Comisia ar fi trebuit să recalifice cererea de măsuri de clemenţă pe care a formulat‑o şi să îi acorde imunitate la amendă în temeiul punctului B sau, cel puţin, reducerea maximă a cuantumului amenzii prevăzută la punctul D din Comunicarea privind cooperarea, având în vedere faptul că a acordat întreprinderii Morgan reducerea maximă a amenzii prevăzută la punctul B din comunicarea menţionată.

295    În măsura în care reclamanta invocă o reducere nelegală a amenzii obţinute de Morgan şi presupunând chiar că Comisia a acordat în mod greşit o reducere acestei întreprinderi printr‑o aplicare incorectă a Comunicării privind cooperarea, trebuie amintit că respectarea principiului egalităţii de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalităţii, conform căruia nimeni nu poate invoca, în folosul său, o nelegalitate comisă în favoarea altuia (Hotărârea Curţii din 4 iulie 1985, Williams/Curtea de Conturi, 134/84, Rec., p. 2225, punctul 14, Hotărârea din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, punctul 113 de mai sus, punctul 160, şi Hotărârea LR AF 1998/Comisia, punctul 158 de mai sus, punctul 367).

296    În continuare, trebuie să se arate că Morgan şi reclamanta nu se aflau în situaţii comparabile şi că această diferenţă obiectivă între situaţiile acestora explică şi justifică diferenţa de tratament de care au beneficiat acestea din partea Comisiei în cadrul aplicării Comunicării privind cooperarea.

297    Este important să se sublinieze că, printre condiţiile neaplicării unei amenzi sau ale reducerii cuantumului acesteia, astfel cum sunt prevăzute la punctul B din Comunicarea privind cooperarea, figurează şi faptul că întreprinderea este prima care furnizează elemente hotărâtoare pentru a demonstra existenţa înţelegerii. Or, chiar reclamanta indică, în cuprinsul replicii, că nu contestă că utilitatea cooperării sale în cadrul procedurilor a fost mai puţin importantă decât cea a întreprinderii Morgan şi că, de altfel, nu s‑ar putea afirma contrariul, întrucât informaţiile furnizate de Morgan au permis Comisiei să stabilească existenţa înţelegerii, astfel încât contribuţia sa nu putea, în mod necesar, decât să contribuie la confirmarea existenţei încălcării.

298    În aceste împrejurări, susţinerea privind inegalitatea de tratament în raport cu tratamentul rezervat întreprinderii Morgan şi solicitarea corelativă a reclamantei de a beneficia de dispoziţiile punctului B din Comunicarea privind cooperarea sau de reducerea maximă a amenzii prevăzută la punctul D din comunicarea respectivă trebuie respinse.

299    În al doilea rând, reclamanta arată că, în pofida caracterului extrem de limitat şi de tardiv al cooperării întreprinderii SGL la procedură, subliniat chiar de Comisie în decizie, Comisia i‑a acordat totuşi o reducere de 20 % a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării privind cooperarea, în condiţiile în care reclamanta nu a beneficiat decât de o reducere de 40 % pentru o cooperare deplină şi completă.

300    Această argumentaţie nu evidenţiază nicio încălcare a principiului egalităţii de tratament sau, mai mult, a principiului proporţionalității, în măsura în care cooperarea reclamantei, în mod obiectiv mai însemnată decât cea a SGL, a fost luată în mod efectiv în considerare de Comisie, şi aceasta în mod adecvat.

301    Astfel, reducerea reţinută în temeiul cooperării furnizate de reclamantă înainte de trimiterea comunicării privind obiecţiunile este de trei ori mai mare decât cea acordată întreprinderii SGL, fiind de 30 % pentru prima şi de 10 % pentru a doua. Întrucât aceste două întreprinderi au admis realitatea faptelor expuse în comunicarea privind obiecţiunile, acestea au beneficiat ulterior, în mod logic, de o reducere identică de 10 % numai pentru acest motiv.

302    În această privinţă, trebuie să se arate că reclamanta nu demonstrează de ce Comisia nu ar putea explica, în cadrul prezentei proceduri, din ce sunt compuse reducerile de 40 % şi de 20 % acordate. Aceste indicaţii furnizate de Comisie în înscrisurile sale, care completează decizia, nu pot fi considerate un motiv nou în apărare interzis de articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

303    Pe de altă parte, reclamanta arată că, pentru a nu încălca principiul egalităţii de tratament, Comisia ar fi trebuit să îi acorde o reducere cu mult mai mare de 50 % a cuantumului amenzii sale în temeiul Comunicării privind cooperarea, în condiţiile în care a acordat întreprinderii SGL – care a îngreunat investigaţia Comisiei – o reducere de „55 %” (20 % în temeiul cooperării şi 33 % în temeiul altor factori).

304    Astfel cum subliniază chiar reclamanta, reducerea de 33 % a fost acordată în temeiul „altor factori”, ceea ce nu permite reclamantei să susțină în mod pertinent pretinsa inegalitate de tratament în aplicarea Comunicării privind cooperarea. Problema luării în considerare de către Comisie a „altor factori” este de altfel evocată de reclamantă într‑un motiv specific, examinat în continuare.

305    În sfârşit, în măsura în care reclamanta invocă o reducere nelegală a amenzii obţinute de SGL şi presupunând chiar că Comisia a acordat în mod greşit o reducere acestei întreprinderi printr‑o aplicare incorectă a Comunicării privind cooperarea, trebuie amintit că respectarea principiului egalităţii de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalităţii, conform căruia nimeni nu poate invoca, în folosul său, o nelegalitate comisă în favoarea altuia.

306    Din consideraţiile de mai sus rezultă că reclamanta nu a demonstrat că a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu şi/sau disproporţionat cu ocazia aplicării de către Comisie a Comunicării privind cooperarea.

 Cu privire la faptul că nu s‑a acordat o reducere a cuantumului amenzii în temeiul „altor factori”

307    Trebuie amintit că, în partea deciziei intitulată „Capacitate de plată şi alţi factori”, mai întâi, Comisia a respins argumentarea prezentată de SGL şi de reclamantă prin care se urmărea dovedirea incapacităţii lor de a plăti o amendă în prezenta cauză [considerentele (340)-(357) ale deciziei].

308    În continuare, Comisia a amintit că, recent, aplicase deja întreprinderii SGL amenzi importante pentru participarea la alte activităţi coluzive, şi anume o amendă de 80,2 milioane de euro în cauza Electrozi de grafit şi două amenzi în cuantum total de 27,75 milioane de euro pentru participarea la înţelegerea privind grafitul izostatic şi la cea privind grafitul extrudat, în cauza Grafituri speciale [considerentul (358) al deciziei]. Ținând seama de dificultăţile financiare grave ale întreprinderii SGL şi de sancţionările recente ale acesteia, precum şi de faptul că diversele activităţi coluzive care i se reproşează se desfăşuraseră simultan, Comisia a considerat că în aceste împrejurări particulare nu era necesar, pentru a garanta o descurajare efectivă, să fie aplicată întreprinderii SGL toată amenda şi a redus, aşadar, cu 33 % cuantumul acesteia, până la 23,64 milioane de euro [considerentul (360) al deciziei].

309    Considerând, în schimb, că situaţia reclamantei era foarte diferită de cea a întreprinderii SGL, Comisia nu a acordat acesteia nicio reducere a cuantumului amenzii în temeiul „altor factori”. În această privinţă, Comisia arată că suma totală a amenzilor aplicate până la acel moment întreprinderii SGL pentru activităţi coluzive simultane atingea aproape 10 % din cifra de afaceri mondială a SGL în 2002, în condițiile în care aceasta era de 1 % pentru reclamantă, căreia i se aplicase o amendă de 6,97 milioane de euro pentru participarea la cartelul privind grafitul izostatic. Comisia subliniază de asemenea, pe baza unei analize comparative a indicatorilor financiari, că situaţia financiară a SGL este mult mai gravă decât situaţia actuală a reclamantei [considerentele (361) şi (362) ale deciziei].

310    Reclamanta susţine că, procedând în acest mod, Comisia a încălcat principiul egalităţii de tratament.

311    Trebuie să se observe că argumentaţia prezentată de reclamantă în susţinerea acestui motiv este întemeiată pe premisa potrivit căreia Comisia nu avea dreptul, având în vedere jurisprudenţa şi potrivit chiar textului deciziei, să ia în considerare situaţia financiară a întreprinderii SGL, singură sau împreună cu alte elemente. Întrucât Comisia avea obligaţia, potrivit reclamantei, de a ignora capacitatea financiară a întreprinderii SGL cu ocazia stabilirii amenzii, reducerea cuantumului amenzii nu putea fi întemeiată decât pe condamnările recente ale acestei întreprinderi.

312    Acest raţionament permite reclamantei să înlăture din analiza comparativă a tratamentului rezervat întreprinderii SGL problema situaţiei financiare a acesteia, pentru a se prevala numai de luarea în considerare a existenţei unor condamnări la plata unor amenzi (cele care i‑au fost aplicate în cauza Grafituri speciale în Statele Unite şi în prezenta decizie, de 50,02 milioane de euro în total) şi să solicite, potrivit principiului egalităţii de tratament, o reducere corelativă şi proporţională a cuantumului amenzii sale.

313    Trebuie să se constate că această argumentaţie a reclamantei se întemeiază pe o premisă greşită şi, prin urmare, trebuie respinsă.

314    Astfel, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Comisia nu este obligată ca, la determinarea cuantumului amenzii, să ţină seama de situaţia financiară deficitară a unei întreprinderi interesate, având în vedere că recunoaşterea unei asemenea obligaţii ar echivala cu conferirea unui avantaj concurenţial nejustificat întreprinderilor care sunt cel mai puţin adaptate condiţiilor pieţei (a se vedea Hotărârea Tokai I, punctul 146 de mai sus, punctul 370 şi jurisprudenţa citată), ceea ce nu înseamnă că îi este interzis să facă acest lucru. Acesta este şi sensul considerentelor (349) şi (356) ale deciziei, care reiau în mod aproape identic termenii jurisprudenţei sus‑menţionate.

315    În speţă, Comisia a redus cuantumul amenzii aplicate întreprinderii SGL din cauza dificultăţilor financiare grave combinate cu două condamnări recente ale acesteia la plata unor amenzi pentru încălcări ale dreptului concurenţei săvârşite simultan.

316    Or, reclamanta nu afirmă în mod clar şi, în orice caz, nu demonstrează că se afla într‑o situaţie comparabilă cu cea a întreprinderii SGL, în special în ceea ce privește situația financiară, şi aceasta indiferent dacă comparaţia cu SGL priveşte situaţia acesteia din urmă în cadrul procedurii din cauza Grafituri speciale sau în prezenta procedură.

317    În aceste împrejurări, diferenţa obiectivă dintre situaţia întreprinderii SGL şi cea a reclamantei explică şi justifică diferenţa de tratament care le‑a fost aplicată, iar Comisiei nu îi poate fi reproșată, în speţă, nicio încălcare a principiului egalităţii de tratament și nici a principiului proporţionalităţii.

318    Din toate consideraţiile de mai sus rezultă că toate motivele invocate de reclamantă trebuie înlăturate şi că acţiunea introdusă de aceasta trebuie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

319    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamata a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară şi hotărăşte:

1)      Respinge acţiunea.

2)      Obligă Le Carbone‑Lorraine la plata cheltuielilor de judecată.

Vilaras Prek Ciucă

Pronunţată astfel în şedinţă publică la Luxemburg, la 8 octombrie 2008.

Grefier        Preşedinte

E. Coulon        M. Vilaras

Cuprins

Situaţia de fapt

Procedura şi concluziile părţilor

În drept

Cu privire la pretinsa eroare de drept săvârşită de Comisie prin faptul că nu a delimitat pieţele produselor în cauză sau, cel puţin, categoriile de produse în cauză

Cu privire la calificarea încălcării

Cu privire la procedura derulată de Comisie

Cu privire la pretinsa apreciere greşită a gravităţii încălcării şi la caracterul pretins disproporţionat al cuantumului de pornire al amenzii

Cu privire la pretinsul caracter excesiv al cuantumului de pornire al amenzii, în raport cu impactul limitat al practicilor incriminate

Cu privire la pretinsul caracter excesiv al cuantumului de pornire al amenzii, în raport cu implicarea redusă a reclamantei în înţelegere

Cu privire la pretinsul caracter excesiv al cuantumului de pornire al amenzii în raport cu cifrele de afaceri ale reclamantei

Cu privire la luarea în considerare a efectului descurajator al amenzii

Cu privire la încălcarea principiului protecţiei încrederii legitime

Cu privire la durata încălcării

Cu privire la circumstanţele atenuante

Cu privire la neluarea în considerare a pretinsului rol pasiv al reclamantei

Cu privire la neluarea în considerare a faptului că anumite acorduri şi/sau practici ilicite nu au fost aplicate efectiv

Cu privire la neluarea în considerare a încetării încălcării înainte de iniţierea investigaţiei

Cu privire la neluarea în considerare a colaborării efective a reclamantei în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea

Cu privire la cooperarea reclamantei în cursul procedurii administrative

Cu privire la cererea de a beneficia de reducerea maximă de 50 %

Cu privire la pretinsele încălcări ale principiului egalităţii de tratament

Cu privire la faptul că nu s‑a acordat o reducere a cuantumului amenzii în temeiul „altor factori”

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: franceza.