HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Ședință plenară)

13 ianuarie 2010(*)

„Funcție publică — Funcționari — Acțiune în anulare — Nepronunțare asupra fondului — Acțiune în răspundere — Admisibilitate — Privilegii și imunități — Ridicarea imunității de jurisdicție — Confidențialitatea investigațiilor OLAF — Anchete ale IDOC — Acces la documentele de natură medicală — Acces la dosarul personal  Procedură disciplinară — Termen rezonabil”

În cauzele conexate F‑124/05 și F‑96/06,

având ca obiect acțiuni formulate în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,

A, fost funcționar în cadrul Comisiei Europene, cu domiciliul în Port‑Vendres (Franța), reprezentat inițial de B. Cambier și de L. Cambier, avocați, apoi de B. Cambier, de L. Cambier și de R. Born, avocați, și ulterior de B. Cambier și de A. Paternostre, avocați,

reclamant în cauza F‑124/05,

G, fost funcționar în cadrul Comisiei Europene, cu domiciliul în Port‑Vendres (Franța), reprezentat inițial de B. Cambier și de L. Cambier, avocați, apoi de B. Cambier, de L. Cambier și de R. Born, avocați, și ulterior de B. Cambier și de A. Paternostre, avocați,

reclamant în cauza F‑96/06,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnii J. Currall și V. Joris, în calitate de agenți, asistați de D. Waelbroeck, avocat,

pârâtă,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Ședință plenară),

compus din domnii P. Mahoney (raportor), președinte, S. Gervasoni, președinte de cameră, H. Kreppel, H. Tagaras și S. Van Raepenbusch, judecători,

grefier: doamna W. Hakenberg,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 1 aprilie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 16 decembrie 2005, înregistrată cu numărul F‑124/05, reclamantul solicită, pe de o parte, anularea, prin altele, a deciziei Comisiei din 28 februarie 2005 de respingere a cererii sale din 22 octombrie 2004 privind încheierea procedurii disciplinare inițiate împotriva sa prin decizia din 16 ianuarie 2004 (denumită în continuare „decizia atacată” sau „decizia de respingere a încheierii procedurii disciplinare”) și, pe de altă parte, obligarea Comisiei la plata de daune interese.

2        Prin cererea primită prin fax la grefa Tribunalului la 10 august 2006 (originalul fiind depus la 17 august 2006), înregistrată cu numărul F‑96/06, același reclamant solicită obligarea Comisiei la plata de daune interese ca urmare a diverselor greșeli pe care le‑ar fi săvârșit.

 Cadrul juridic

I –  Dispoziții referitoare la privilegii și imunității

3        Articolul 12 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene din 8 aprilie 1965, anexat la Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice (JO 1967, 152, p. 13, denumit în continuare „protocolul privind privilegiile și imunitățile” sau „protocolul”), prevede:

„Pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre și indiferent de cetățenia lor, funcționarii și agenții Comunităților:

(a)      beneficiază de imunitate de jurisdicție pentru actele îndeplinite de aceștia, inclusiv afirmațiile scrise sau verbale în calitatea lor oficială, sub rezerva aplicării dispozițiilor din tratatele care reglementează, pe de o parte, răspunderea funcționarilor și agenților față de Comunități și, pe de altă parte, competența Curții de Justiție de a decide asupra litigiilor dintre Comunități și funcționarii, respectiv alți agenți ai Comunităților; aceștia beneficiază de imunitate și după încetarea funcțiilor lor;

(b)      […]” [traducere neoficială]

4        Potrivit articolului 18 din protocolul privind privilegiile și imunitățile:

„Privilegiile, imunitățile și facilitățile sunt acordate funcționarilor și altor agenți ai Comunităților exclusiv în interesul acestora din urmă.

Fiecare instituție a Comunităților are libertatea de a ridica imunitatea acordată unui funcționar sau agent în toate cazurile în care apreciază că ridicarea acestei imunități nu contravine intereselor Comunităților.” [traducere neoficială]

5        Articolul 19 din protocolul privind privilegiile și imunitățile prevede:

„În aplicarea prezentului protocol, instituțiile Comunităților acționează de comun acord cu autoritățile responsabile ale statelor membre interesate.” [traducere neoficială]

6        Articolul 23 primul paragraf prima teză din Statutul funcționarilor Uniunii Europene amintește că privilegiile și imunitățile de care beneficiază funcționarii se acordă exclusiv în interesul Comunităților.

II –  Dispoziții referitoare la investigațiile în materie de luptă antifraudă

7        Considerentul (10) al Regulamentului (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) (JO L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129) are următorul cuprins:

„[Î]ntrucât aceste investigații trebuie efectuate în conformitate cu tratatul și în special cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, respectând statutul […] și respectând în totalitate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în special principiul echității, dreptul persoanelor implicate de a‑și exprima opiniile asupra faptelor care le privesc și principiul conform căruia concluziile unei investigații se pot baza exclusiv pe elementele care au valoare probatorie; […]”

8        Articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999 prevede:

„Informațiile transmise sau obținute în cursul investigațiilor interne, indiferent de forma acestora, sunt supuse secretului profesional și se bucură de protecția acordată de dispozițiile aplicabile instituțiilor Comunităților Europene.

Aceste informații nu pot să fie comunicate altor persoane decât celor din cadrul instituțiilor Comunităților Europene sau din statele membre a căror funcție necesită cunoașterea acestora și nu pot fi utilizate în alte scopuri decât în lupta antifraudă, împotriva corupției sau oricăror alte activități ilegale.”

III –  Dispoziții referitoare la procedurile disciplinare

9        În temeiul articolului 88 al cincilea paragraf din Statutul funcționarilor, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, atunci când funcționarul se află sub urmărire penală pentru aceleași fapte cu cele care au dat naștere la inițierea unei proceduri disciplinare, situația sa este reglementată definitiv numai după ce hotărârea pronunțată de instanța competentă a rămas definitivă.

10      Articolul 25 din anexa IX la statut reia dispozițiile articolului 88 al cincilea paragraf din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004.

11      Articolul 1 alineatul (1) din decizia Comisiei din 28 aprilie 2004 de stabilire a dispozițiilor generale de executare privind desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare (denumite în continuare „DGE referitoare la anchetele administrative și la procedurile disciplinare”), preluând, în această privință, conținutul Deciziei C(2002) 540 a Comisiei din 19 februarie 2002, prevede că se instituie un Birou de investigații și disciplină (IDOC).

12      Articolul 2 alineatele (1) și (2) din DGE referitoare la anchetele administrative și la procedurile disciplinare prevede:

„(1)      IDOC efectuează anchete administrative. În sensul prezentelor dispoziții, prin «anchetă administrativă» se înțelege orice acțiune desfășurată de funcționarul abilitat care urmărește stabilirea faptelor și, dacă este cazul, determinarea existenței unei încălcări a obligațiilor care trebuie respectate de către funcționarii Comisiei.

[…]

(2)      IDOC poate efectua și alte anchete, care urmăresc verificarea anumitor fapte, în special în cadrul articolelor 24, 73 și 90 din statut.” [traducere neoficială]

IV –  Dispoziții referitoare la asigurarea împotriva riscurilor de boală profesională și de accident

13      În temeiul articolului 73 alineatele (1) și (2) din Statutul funcționarilor:

„(1)      În condițiile stabilite de o reglementare adoptată de comun acord de către instituțiile comunitare după obținerea avizului Comitetului pentru Statutul funcționarilor, funcționarul este asigurat, de la data începerii raporturilor de muncă, împotriva riscurilor de boală profesională și de accident. […]

(2)      Prestațiile garantate sunt următoarele:

(a)      […]

(b)      în caz de invaliditate permanentă totală:

plata către persoana interesată a unei sume forfetare egale cu de opt ori salariul său de bază anual calculat pe baza salariilor lunare acordate în cele douăsprezece luni anterioare accidentului;

(c)      în caz de invaliditate permanentă parțială:

plata către persoana interesată a unei părți din indemnizația prevăzută la litera (b) de mai sus, calculată pe baza baremului stabilit de reglementarea prevăzută la alineatul (1) de mai sus.

[…]”

14      La 13 decembrie 2005, instituțiile Comunităților au adoptat Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Comunităților Europene, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006 (denumită în continuare „reglementarea privind asigurările” sau „noua reglementare privind asigurările”). Înainte de această dată era aplicabilă Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Comunităților Europene, modificată ultima dată la 18 iulie 1997 (denumită în continuare „fosta reglementare privind asigurările”).

15      Articolul 30 din noua reglementare privind asigurările prevede următoarele dispoziții tranzitorii:

„[Fosta reglementare privind asigurările] se abrogă.

Totuși, aceasta rămâne aplicabilă în ceea ce privește orice proiect de decizie adoptat în temeiul articolului 20 alineatul (1), înainte de 1 ianuarie 2006 [...]”

16      Articolul 2 alineatul (1) din noua reglementare privind asigurările definește accidentul ca fiind orice eveniment subit care aduce atingere integrității fizice sau psihice a persoanei asigurate și a cărui cauză sau una dintre cauze este externă organismului victimei. Articolul 2 alineatul (1) din fosta reglementare privind asigurările definește accidentul ca fiind orice eveniment sau factor exterior și subit sau violent sau anormal care aduce atingere integrității fizice sau psihice a funcționarului.

17      În temeiul articolului 11 alineatul (1) din noua reglementare privind asigurările, invaliditatea permanentă totală sau parțială se măsoară prin afectarea integrității fizico‑psihice (denumită în continuare „AIFP”), conform baremului european de evaluare în scopuri medicale a afectării integrității fizice și psihice, anexat la reglementarea menționată.

18      Articolul 11 alineatul (2) din noua reglementare privind asigurările prevede că, în caz de invaliditate permanentă totală a persoanei asigurate cauzată de un accident sau de o boală profesională, AIFP este de 100 % și asiguratului i se plătește suma forfetară prevăzută la articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut. Potrivit articolului 11 alineatul (3) din noua reglementare privind asigurările, în caz de invaliditate permanentă parțială a persoanei asigurate cauzată de un accident sau de o boală profesională, asiguratului i se plătește suma forfetară prevăzută la articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut și stabilită în funcție de ratele prevăzute în baremul european de evaluare a AIFP.

19      Articolul 15 din noua reglementare privind asigurările prevede că funcționarul victimă a unui accident sau avânzii cauză ai acestuia trebuie să declare accidentul la administrația instituției de care aparține persoana asigurată. Declarația cu privire la accident trebuie să precizeze în mod detaliat ziua, ora, cauzele și împrejurările accidentului, precum și numele martorilor și ale eventualilor terți responsabili. La declarație se anexează un certificat medical, care să specifice natura leziunilor și consecințele probabile ale accidentului. Declarația trebuie întocmită în termen de zece zile lucrătoare de la data la care s‑a produs accidentul. Această dispoziție reia, în esență, articolul 16 din fosta reglementare privind asigurările.

20      În temeiul articolului 16 alineatul (1) primul paragraf prima teză din noua reglementare privind asigurările, funcționarul care solicită aplicarea reglementării menționate din cauza unei boli profesionale trebuie să completeze o declarație la administrație într‑un termen rezonabil de la începerea bolii sau de la data primei constatări medicale. Această dispoziție reia articolul 17 alineatul 1 primul paragraf prima teză din fosta reglementare privind asigurările.

21      Potrivit articolului 16 alineatul (2) din noua reglementare privind asigurările, administrația procedează la o investigație în vederea colectării tuturor elementelor care permit stabilirea naturii afecțiunii, originea profesională a acesteia, precum și împrejurările în care s‑a produs. Această dispoziție reia articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din fosta reglementare privind asigurările.

22      Articolul 18 din noua reglementare privind asigurările prevede că deciziile referitoare la recunoașterea evenimentului ca reprezentând un accident sau la recunoașterea originii profesionale a bolii, precum și la stabilirea gradului de invaliditate permanentă sunt adoptate de autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 20 din aceeași reglementare, pe baza concluziilor formulate de medicul sau medicii desemnați de instituții și, dacă persoana asigurată solicită acest lucru, după consultarea comisiei medicale prevăzute la articolul 22 din reglementarea menționată. Această dispoziție reia, în esență, articolul 19 din fosta reglementare privind asigurările.

23      Articolul 20 din noua reglementare privind asigurările prevede după cum urmează:

„(1)      Înainte de a lua o decizie în temeiul articolului 18, AIPN notifică persoanei asigurate sau avânzilor cauză ai acesteia proiectul de decizie, însoțit de concluziile medicului sau medicilor desemnați de instituție. Persoana asigurată sau avânzii cauză ai acesteia pot cere ca raportul medical complet să fie trimis unui medic ales de aceștia sau raportul să le fie comunicat.

(2)      Persoana asigurată sau avânzii cauză ai acesteia pot solicita, în termen de șaizeci de zile, emiterea avizului de către comisia medicală prevăzută la articolul 22. Cererea de sesizare a comisiei medicale trebuie să precizeze numele medicului care reprezintă persoana asigurată sau avânzii cauză ai acesteia și să fie însoțită de raportul acestui medic, în care se precizează medicului sau medicilor desemnați de instituție aspectele medicale contestate în vederea aplicării dispozițiilor prezentei reglementări.

(3)      În cazul în care, la expirarea termenului menționat, nu a fost înaintată nicio cerere de consultare a comisiei medicale, [AIPN] adoptă decizia conform proiectului.”

24      În temeiul articolului 21 din fosta reglementare privind asigurările, funcționarul putea solicita ca raportul medical complet să fie transmis medicului ales de acesta. În schimb, spre deosebire de articolul 20 din noua reglementare privind asigurările, articolul 21 din fosta reglementare privind asigurările nu prevedea posibilitatea pentru funcționar de a solicita ca raportul medical să îi fie comunicat direct.

25      Potrivit articolului 22 alineatul (1) din noua reglementare privind asigurările, care reia, în esență, în ceea ce privește componența comisiei medicale, articolul 23 alineatul (1) din fosta reglementare privind asigurările:

„(1)      Comisia medicală este compusă din trei medici desemnați:

—        primul, de către asigurat sau de către avânzii săi cauză,

—        al doilea, de către [AIPN],

—        al treilea, de comun acord de către cei doi medici desemnați astfel cum se prevede mai sus.

[...]”

26      În sfârșit, în temeiul articolului 19 alineatul (3) din noua reglementare privind asigurările:

„Decizia privind stabilirea gradului de invaliditate este luată după consolidarea leziunilor persoanei asigurate. Sechelele accidentului sau ale bolii profesionale sunt consolidate atunci când aceste sechele sunt stabilizate sau atunci când acestea se atenuează foarte lent sau într‑o măsură foarte limitată. [...]

Atunci când, după încetarea tratamentului medical, gradul de invaliditate nu poate fi încă stabilit definitiv, avizul medicului sau al medicilor menționați la articolul 18 sau, dacă este cazul, raportul comisiei medicale prevăzute la articolul 22 trebuie să precizeze termenul‑limită până la care dosarul persoanei asigurate trebuie să fie reexaminat.”

V –  Dispoziții referitoare la prestațiile primite în caz de invaliditate

A –  Statut

27      Potrivit articolului 53 din statut, funcționarul recunoscut de comisia pentru invaliditate ca îndeplinind condițiile prevăzute la articolul 78 este pensionat din oficiu în ultima zi a lunii în cursul căreia AIPN adoptă decizia care constată incapacitatea sa permanentă de a‑și exercita atribuțiile.

28      Potrivit articolului 59 alineatul (4) din statut, AIPN poate înainta comisiei pentru invaliditate cazul unui funcționar ale cărui concedii de boală cumulate depășesc douăsprezece luni într‑o perioadă de trei ani.

29      Articolul 78 primul paragraf din statut prevede:

„[...] funcționarul are dreptul la o prestație de invaliditate atunci când este afectat de o invaliditate permanentă considerată totală care îl pune în imposibilitatea de a‑și exercita atribuțiile corespunzătoare unui post din grupa sa de funcții.”

30      Potrivit articolului 78 al treilea paragraf din Statutul funcționarilor, rata prestației de invaliditate este stabilită la 70 % din ultimul salariu de bază al funcționarului.

31      Articolul 78 al patrulea paragraf din statut precizează că prestația de invaliditate este condiționată de contribuția la sistemul de pensii, calculată pe baza prestației menționate.

32      În temeiul articolului 78 al cincilea paragraf din statut, atunci când invaliditatea rezultă în urma unei boli profesionale, instituția suportă în întregime contribuția la sistemul de pensii de care este condiționată prestația de invaliditate.

33      Potrivit articolului 13 alineatul (1) din anexa VIII la statut:

„Sub rezerva dispozițiilor articolului 1 alineatul (1) […], funcționarul care nu a împlinit 65 de ani care, în cursul perioadei în care a dobândit drepturi de pensie, este recunoscut de comisia pentru invaliditate ca având o invaliditate permanentă considerată totală ce îl pune în imposibilitatea de a exercita atribuțiile corespunzătoare unui post din cariera sa și care, din acest motiv, este obligat să își suspende raporturile de muncă în cadrul Comunităților, are dreptul, pe durata incapacității respective, la prestația de invaliditate menționată la articolul 78 din statut.”

B –  Statutul, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004

34      Articolul 53 din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, este identic cu articolul 53 din statut.

35      Articolul 78 primul paragraf din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, prevede:

„[…] funcționarul are dreptul la o prestație de invaliditate atunci când este afectat de o invaliditate permanentă considerată totală care îl pune în imposibilitatea de a‑și exercita atribuțiile corespunzătoare unui post din grupa sa de funcții.”

36      Potrivit articolului 78 al doilea paragraf din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, atunci când invaliditatea se produce în urma unei boli profesionale, rata pensiei de invaliditate este stabilită la 70 % din salariul de bază al funcționarului.

37      Potrivit articolului 78 al treilea paragraf din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, atunci când invaliditatea se produce din alte cauze decât cele enunțate la al doilea paragraf al articolului menționat, nivelul pensiei de invaliditate este egal cu nivelul pensiei pentru limită de vârstă la care funcționarul ar fi avut dreptul la 65 de ani dacă rămânea încadrat în muncă până la această vârstă.

VI –  Dispoziții referitoare la dosarul personal

38      Potrivit articolului 26 din statut:

„Dosarul personal al funcționarului trebuie să conțină:

(a)      toate documentele privind situația sa administrativă și toate rapoartele privind competența, eficiența sau comportamentul său;

(b)      observațiile formulate de funcționar cu privire la respectivele documente.

Orice document trebuie înregistrat, numerotat și arhivat în ordine, fără întrerupere; instituția nu poate utiliza sau cita documentele menționate la litera (a) de mai sus împotriva unui funcționar în cazul în care acestea nu au fost comunicate funcționarului în cauză înainte de a fi arhivate.

Comunicarea oricărui document se certifică prin semnătura funcționarului sau, în lipsa acesteia, prin scrisoare recomandată trimisă la ultima adresă comunicată de funcționar.

[…]

Fiecărui funcționar îi poate corespunde un singur dosar personal.

Orice funcționar are dreptul, chiar și după încetarea raporturilor de muncă, de a lua cunoștință de toate documentele din dosarul său și de a face copii după acestea.

Dosarul individual este confidențial și nu poate fi consultat decât la birourile administrației sau pe un suport electronic securizat. Cu toate acestea, dosarul este transmis Curții de Justiție [a Uniunii Europene] atunci când se introduce o acțiune în justiție care îl privește pe funcționar.”

39      Articolul 26a din Statutul funcționarilor are următorul cuprins:

„Funcționarul are dreptul de a lua cunoștință de dosarul său medical, în conformitate cu normele adoptate de fiecare instituție.”

VII –  Dispoziții referitoare la accesul publicului la documente

40      Articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76) prevede:

„Instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției:

—        […]

—        obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit,

cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză.”

 Situația de fapt

41      Reclamantul este un fost funcționar cu gradul AD 15. Intrat în serviciul Comisiei în 1979, a ocupat diverse posturi în cadrul acestei instituții.

42      De la 21 decembrie 1995 până în luna iulie 1997, reclamantul a fost șef de cabinet al doamnei Cresson, membră a Comisiei, fiind succesorul domnului Lamoureux pe acest post.

43      Întrucât prezentul litigiu își găsește originea în anumite fapte care s‑au desfășurat în cadrul cabinetului doamnei Cresson pe parcursul acestei perioade, este necesar ca acestea să fie amintite pe scurt.

I –  Contextul „cauzei Cresson”

44      Doamna Cresson a fost membră a Comisiei în perioada cuprinsă între 24 ianuarie 1995 și 8 septembrie 1999. Comisia era atunci prezidată de domnul Santer. Portofoliul doamnei Cresson cuprindea următoarele domenii: știință, cercetare și dezvoltare, resurse umane, educație, formare, tineret, precum și Centrul Comun de Cercetare (CCC).

45      La momentul la care doamna Cresson și‑a ocupat postul, cabinetul acesteia era deja constituit. Totuși, doamna Cresson și‑a exprimat dorința de a beneficia de serviciile uneia dintre cunoștințele sale apropriate, domnul Berthelot, în calitate de „consilier personal”. Dată fiind vârsta acestuia de 66 de ani la momentul situației de fapt, domnul Berthelot nu putea fi recrutat ca agent temporar pentru a lucra în cadrul cabinetului unui membru al Comisiei. De altfel, domnul Lamoureux, șeful de cabinet al doamnei Cresson, îi precizase acesteia din urmă că, ținând seama de vârsta domnului Berthelot, nu exista, din punctul său de vedere, nicio posibilitate pentru ca partea interesată să fie angajată de Comisie. Doamna Cresson, care dorea totuși să beneficieze de serviciile domnului Berthelot în calitate de consilier personal, s‑a îndreptat în această situație spre serviciile competente în cadrul administrației pentru ca acestea să studieze condițiile în care ar fi posibilă o recrutare a părții interesate. Domnul Berthelot a fost, în cele din urmă, angajat ca vizitator științific în cadrul Direcției Generală (DG) Cercetare, pentru a lucra începând cu 1 septembrie 1995, pentru o durată inițială de șase luni. Această perioadă a fost prelungită, ulterior, până la sfârșitul lunii februarie 1997. Începând cu luna aprilie 1996, potrivit unei norme care interzice cumulul, alocația lunară de care beneficia domnul Berthelot în calitate de vizitator științific a fost redusă pentru a se ține seama de cuantumul cu o pensie pe care o primea în Franța. La scurt timp după aplicarea acestei reduceri, în cadrul cabinetului doamnei Cresson, pe numele domnului Berthelot, au fost întocmite 13 ordine de deplasare pentru perioada cuprinsă între 23 mai și 21 iunie 1996, fapt care a permis acestuia din urmă să încaseze o sumă de aproximativ 6 900 de euro. Începând cu 1 septembrie 1996, domnul Berthelot a beneficiat de o schimbare a încadrării, fiind trecut astfel de la grupa II la grupa I de vizitatori științifici. Remunerația sa lunară, care era atunci de aproximativ 4 500 de euro a crescut cu aproximativ 1 000 de euro. La încetarea contractului cu DG Cercetare, și anume la 1 martie 1997, domnului Berthelot i s‑a oferit un alt contract de vizitator științific, în cadrul CCC, pentru o perioadă de un an care a expirat la sfârșitul lunii februarie 1998.

46      Ca urmare a acuzațiilor aduse de unii membri ai Parlamentului European potrivit cărora doamna Cresson se făcea vinovată de favoritism prin recrutarea și favorizarea a două dintre cunoștințele sale, a fost efectuat un număr de investigații de către organisme diverse.

47      Un comitet de experți independenți, înființat la 27 ianuarie 1999 sub auspiciile Parlamentului European și ale Comisiei, a fost însărcinat să întocmească un prim raport pentru a stabili în ce măsură Comisia, în calitate de organ colegial, sau chiar câțiva dintre membrii săi priviți individual se făceau vinovați de cazurile recente de fraudă, de management defectuos sau de nepotism, menționate în cursul dezbaterilor parlamentare. Prin raportul depus la 15 martie 1999, acest comitet s‑a pronunțat, printre altele, în sensul existenței unui caz evident de favoritism în ceea ce îl privește pe domnul Berthelot.

48      La 16 martie 1999, Comisia a demisionat în mod colectiv, dar și‑a continuat activitatea până la 8 septembrie 1999.

49      La 20 iulie 2002, OLAF a inițiat o investigație internă cu privire la condițiile de angajare a domnului Berthelot în calitate de vizitator științific în cadrul Comisiei. OLAF a încheiat raportul la 23 noiembrie 1999. Prin acest raport se concluziona că „întrucât rapoartele și [...] deplasările întocmite sau declarate sub semnătura domnului René Berthelot ar putea fi calificate drept fals și uz de fals, [era] necesar să transmită raportul [respectiv] [...] autorităților judiciare competente, în conformitate cu dispozițiile articolului 10 din Regulamentul nr. 1073/99”.

50      Raportul OLAF a fost transmis directorului general al DG Personal și Administrație, în vederea eventualei inițieri a procedurilor disciplinare, precum și către procureur du Roi de la Parchetul din Bruxelles (Belgia). Acest raport a condus la inițierea mai multor proceduri disciplinare împotriva unor funcționari și a unor agenți ai Comisiei, precum și la inițierea unei proceduri vizând recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat domnului Berthelot. Nu a fost inițiată nicio procedură disciplinară, în acest stadiu, împotriva reclamantului.

51      DG Personal și Administrație, apoi IDOC, după înființarea acestuia prin Decizia C(2002) 540 a Comisiei din 19 februarie 2002, au procedat la efectuarea a două anchete suplimentare cu privire la domnul Berthelot, o anchetă referitoare la rolul DG Cercetare, cealaltă privind implicarea CCC. La 22 februarie 2002, IDOC a depus un raport suplimentar de anchetă administrativă privind perioada de muncă a domnului Berthelot în calitate de vizitator științific în cadrul DG Cercetare și în cadrul CCC. Raportul IDOC concluziona că „firul Ariadoamnei care, potrivit tuturor elementelor și declarațiilor administrate în cursul anchetelor suplimentare efectuate, părea a sta la baza angajării domnului Berthelot în cadrul Comisiei, [era], în mod evident, necesitatea remunerării părții interesate pentru asistența directă de care doamna Cresson dorise să beneficieze din partea sa în calitate de consilier personal”.

52      La 21 ianuarie 2003, colegiul comisarilor a decis să adreseze doamnei Cresson o comunicare privind acuzațiile reținute împotriva sa în cadrul eventualei inițieri a unei proceduri întemeiate pe articolul 213 alineatul (2) CE și pe articolul 126 alineatul (2) EA.

53      La 18 martie 2003, M. V., judecătorul de instrucție de pe lângă tribunal de première instance de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles), i‑a pus sub acuzare pe doamna Cresson, pe domnul Berthelot și alți opt funcționari și agenți ai Comisiei, inclusiv reclamantul, printre altele, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals, de înșelăciune sau de conflict de interese. La 11 septembrie 2003, Comisia s‑a constituit parte civilă în fața instanței penale belgiene.

54      Prin ordonanța din 30 iunie 2004, camera de consiliu a tribunal de première instance de Bruxelles, luând act de rechizitoriul prezentat oral de procureur du Roi și făcând trimitere la motivele din rechizitoriul întocmit în scris la 3 februarie 2004, s‑a pronunțat în sensul netrimiterii în judecată în fața tribunal correctionnel (tribunalul corecțional). Ordonanța constata în special faptul că dosarul de instrucție permitea să se rețină fără îndoială acuzații în ceea ce privește existența de fals și înșelăciune, însă niciun indiciu nu permitea ca acestea să fie puse, cu certitudine, în sarcina vreunuia dintre inculpații puși sub urmărire penală.

55      La 7 octombrie 2004, Comisia a introdus o acțiune, solicitând Curții de Justiție să constate existența unui comportament caracterizat prin favoritism sau, cel puțin, a unei neglijențe grave care constituia o încălcare a obligațiilor prevăzute la articolele 213 CE și 126 EA de către doamna Cresson și să pronunțe în consecință decăderea parțială sau totală din dreptul la pensie al acesteia din urmă sau la alte avantaje echivalente.

56      Prin Hotărârea din 11 iulie 2006, Comisia/Cresson (C‑432/04, Rec., p. I‑6387, denumită în continuare „Hotărârea Comisia/Cresson”), Curtea a constatat că doamna Cresson își încălcase obligațiile care rezultau din calitatea sa de membru al Comisiei, cu ocazia recrutării domnului Berthelot și în ceea ce privește condițiile de angajare a acestuia. Totuși, în privința cererii de decădere din dreptul la pensie formulată de Comisie împotriva doamnei Cresson, Curtea a considerat că, în speță, constatarea neîndeplinirii obligațiilor ce îi reveneau acesteia constituia o sancțiune adecvată și că nu mai trebuia, în consecință, să aplice o sancțiune părții interesate.

II –  Faptele cu privire la reclamant

57      Reclamantul a fost șeful de cabinet al doamnei Cresson în perioada cuprinsă între 21 decembrie 1995 și luna iulie 1997. În luna decembrie 1996, acesta a fost numit pe un post de consilier principal în cadrul DG Cercetare, post pentru care își depusese candidatura. Astfel, acesta intenționa să plece de la cabinetul doamnei Cresson, din cauza tensiunilor dintre reclamant și doamna Cresson din luna mai 1996. Totuși, plecarea efectivă de la cabinet s‑a produs abia în luna iulie 1997, demisia sa fiind acceptată de doamna Cresson abia la acel moment, din lipsa unui candidat pentru a‑l înlocui.

58      La 15 septembrie 1999, reclamantul a fost audiat în mod informal în cadrul investigației OLAF. La 17 noiembrie 1999, acesta a fost informat despre inițierea unei investigații care îl privea și a fost audiat în mod formal la 19 noiembrie 1999. Raportul OLAF din 23 noiembrie 1999 menționa, în ceea ce îl privește pe reclamant și având în vedere declarațiile unor funcționari parțial concordante, posibilitatea ca în biroul acestuia să se fi desfășurat o ședință în cursul căreia s‑ar fi discutat perspectiva de schimbare a încadrării domnului Berthelot în grupa I de vizitatori științifici (punctul 4.2.2 din raportul OLAF). Nu a fost inițiată nicio procedură disciplinară împotriva reclamantului ca urmare a raportului OLAF.

59      La 27 decembrie 2000, radioteleviziunea belgiană francofonă (RTBF) a difuzat emisiunea de mare audiență „În numele legii”, în cadrul căreia un subiect a fost consacrat „cauzei Cresson”. Pe parcursul unui scurt fragment al emisiunii, a fost menționat numele reclamantului și s‑a difuzat în prim‑plan un document prezentat ca fiind procesul‑verbal al audierii sale de către OLAF.

60      Prin nota din 7 februarie 2001, DG Personal și Administrație a informat reclamantul cu privire la decizia Comisiei de a‑i ridica imunitatea, ca urmare a unei cereri în acest sens adresată președintelui instituției la 18 decembrie 2000 de către M. V., judecător de instrucție pe lângă tribunal de première instance de Bruxelles.

61      Raportul IDOC din 22 februarie 2002 preciza, în ceea ce privește reclamantul, că analiza elementelor investigației indica faptul că, între 21 și 29 noiembrie 1996, în biroul reclamantului s‑ar fi desfășurat o ședință (punctul 4.4 din raportul IDOC), în cursul căreia s‑ar fi discutat posibilitatea schimbării încadrării domnului Berthelot în grupa I de vizitatori științifici.

62      La 18 martie 2003 (a se vedea punctul 53 de mai sus), reclamantul a fost pus sub acuzare în calitate de autor sau coautor, pe de o parte, al infracțiunii de fals în înscrisuri, în special pentru întocmirea sau solicitarea de întocmire a 13 ordine de deplasare și a 13 deconturi pentru cheltuieli de deplasare, prin aplicarea sau prin solicitarea aplicării pe fiecare dintre acestea a unor mențiuni neconforme cu realitatea și, pe de altă parte, al infracțiunii de înșelăciune, în legătură cu rambursarea cheltuielilor de deplasare vizate de acuzația menționată mai sus. Mesajul judecătorului de instrucție prin care reclamantul era informat cu privire la punerea sa sub acuzare a fost primit de acesta la 7 aprilie 2003.

63      Ca urmare a punerii sub acuzare, reclamantul a suferit o depresie, necesitând mai multe întreruperi ale activității.

64      La 25 iulie 2003, reclamantul a adresat Comisiei o „declarație de accident/boală profesională”. Această declarație, care era însoțită de un raport al medicului reclamantului, nu conținea nicio susținere explicită de hărțuire morală împotriva instituției.

65      La 31 iulie 2003, Comisia a confirmat primirea declarației reclamantului din 25 iulie 2003 și l‑a informat că urma să desfășoare o anchetă pentru stabilirea naturii și a originii afecțiunii sale.

66      În luna septembrie 2003, la o săptămână după ce reclamantul și‑a reluat atribuțiile ca urmare a unui concediu medical, programul de cercetare de care răspundea ar fi fost „blocat”, la cererea DG Personal și Administrație. Acest incident a provocat o nouă întrerupere a activității de către reclamant, care s‑a prelungit până la începutul lunii ianuarie 2004.

67      La 16 ianuarie 2004, directorul general al DG Cercetare ar fi informat verbal reclamantul că AIPN ar fi avut intenția de a proceda la revocarea sa din funcție, în interesul serviciului, în aplicarea articolului 50 din statut. Această informație ar fi fost confirmată reclamantului la 20 ianuarie 2004 de către șeful de cabinet al membrului Comisiei însărcinat cu cercetarea științifică, însă nu i s‑a dat curs niciodată. Ca urmare a acestui anunț, s‑a constatat o revenire a stării depresive a reclamantului, care a avut drept consecință o nouă întrerupere a activității de către acesta, din 22 ianuarie 2004 până la sfârșitul anului 2004.

68      Prin decizia din 16 ianuarie 2004, membrul Comisiei însărcinat cu problemele legate de personal și administrație și, prin urmare, cu investigațiile și cazurile disciplinare, domnul Kinnock, a inițiat, în calitate de AIPN, o procedură disciplinară împotriva reclamantului și a suspendat aceeași procedură, în aplicarea articolului 88 al cincilea paragraf din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate de instanța penală belgiană. Această decizie preciza că, în afara faptelor pentru care a fost pus sub acuzare, se reproșa reclamantului, pe de o parte, că ar fi jucat un rol activ, în calitate de șef de cabinet al doamnei Cresson, în ceea ce privește schimbarea încadrării considerată nelegală a domnului Berthelot în grupa I de vizitatori științifici în cadrul DG Cercetare și, pe de altă parte, încadrarea, considerată de asemenea nelegală, a acestuia ca vizitator științific în cadrul CCC.

69      Rechizitoriul întocmit în scris de procureur du Roi la 3 februarie 2004 (a se vedea punctul 54 de mai sus) conținea, printre altele, considerațiile următoare cu privire la infracțiunea de fals reținută în sarcina reclamantului:

„[D]eși [reclamantul] era șeful de cabinet al [doamnei] Cresson, nicio declarație nu îl menționează în mod explicit sau implicit; niciun element material, precum o notă sau o semnătură, nu permite a se proba participarea sa la săvârșirea faptelor; acesta aduce el însuși elemente care să demonstreze caracterul fals al ordinelor de deplasare, declarând că al doilea inculpat (Berthelot) venea marțea la Bruxelles, însoțit de doamna Cresson și în autovehiculul acesteia, pentru a pleca la Châtellerault (Franța) joia, în timp ce aceste zile corespund cu precizie datelor deplasărilor realizate în sens invers […]”

70      Rechizitoriul întocmit de procureur du Roi reține că nu exista nicio probă împotriva reclamantului în ceea ce privește acuzațiile de fals și de înșelăciune.

71      Prin scrisoarea din 25 mai 2004, șeful Unității Serviciu medical (Bruxelles) a Comisiei a informat reclamantul că, având în vedere zilele de absență din cauza bolii, intenționa să solicite AIPN inițierea unei proceduri referitoare la invaliditate în privința sa și l‑a întrebat dacă avea obiecțiuni de formulat în acest sens.

72      Prin scrisoarea din 23 iunie 2004, reclamantul a răspuns că nu se opunea inițierii unei asemenea proceduri, cu condiția ca aceasta să se întemeieze exclusiv pe articolul 78 al cincilea paragraf din statut, referitor, printre altele, la situația în care invaliditatea a rezultat în urma unei boli profesionale.

73      La 29 iunie 2004, șeful Unității Serviciu medical (Bruxelles) a răspuns reclamantului că luase cunoștință de scrisoarea sa din 23 iunie 2004. De asemenea, acesta a precizat că ținea să îl atenționeze asupra faptului că nu era posibil să se prezume concluziile comisiei pentru invaliditate, în special în ceea ce privește originea profesională a invalidității, dar că această comisie pentru invaliditate ar trebui să se ocupe de acest aspect.

74      La 13 iulie 2004, ca urmare a deciziei de netrimitere în judecată pronunțată de instanța penală belgiană la 30 iunie 2004 în favoarea reclamantului și a celorlalți inculpați (a se vedea punctul 54 de mai sus), Comisia a transmis acestuia o scrisoare cu următorul conținut:

„După cum cunoașteți, procedura disciplinară care vă privește a fost suspendată în așteptarea unei decizii din partea colegiului [comisarilor] privind cazul doamnei Cresson.

[…]

Din momentul la care [ordonanța instanței penale belgiene] nu va mai putea fi atacată și va face obiectul unei analize a [s]erviciului juridic, ansamblul chestiunilor cu privire la doamna Cresson va fi supus pentru adoptarea unei decizii [c]olegiului [comisarilor]. La scurt timp după aceea, celelalte dosare, inclusiv al dumneavoastră, vor fi reexaminate în funcție de decizia adoptată și supusă din nou AIPN.”

75      Prin decizia din 20 iulie 2004, care a produs efecte imediat, AIPN a schimbat repartizarea reclamantului pe un post nou‑creat de „consilier principal însărcinat cu probleme economice” al directorului general al DG Cercetare (denumită în continuare „decizia privind schimbarea repartizării”). Primul paragraf al acestei decizii invoca punerea în aplicare a politicii de mobilitate a personalului cu funcții superioare de conducere și interesul serviciului.

76      La 14 octombrie 2004, reclamantul a adresat AIPN o reclamație prin care contesta decizia de schimbare a repartizării. AIPN a respins reclamația respectivă prin decizia din 15 martie 2005. Reclamantul nu a introdus o acțiune în justiție împotriva acestei ultime decizii.

77      La 22 octombrie 2004, reclamantul a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, o cerere de încheiere a procedurii disciplinare îndreptate împotriva sa. În susținerea cererii sale, acesta invoca, printre altele, decizia de netrimitere în judecată pronunțată de instanța penală belgiană.

78      La 25 octombrie 2004, reclamantul a adresat Comisiei o nouă „declarație de accident de muncă și/sau de boală profesională”, în care susținea că depresia de care suferea ar fi fost rezultatul tuturor măsurilor luate de Comisia în privința sa, care ar demonstra intenția de a‑l prejudicia și de a‑l hărțui moral.

79      Comisia pentru invaliditate a formulat concluzii la 29 octombrie 2004. Acestea precizau că reclamantul era afectat de o invaliditate permanentă considerată totală care îl punea în imposibilitatea de a‑și exercita atribuțiile corespunzătoare unui post din grupa sa de funcții. În concluzii se preciza de asemenea că respectiva comisie pentru invaliditate nu se pronunțase, în acest stadiu, cu privire la eventuala relație dintre invaliditatea constatată și activitatea profesională a reclamantului, „așteptând ca elemente relevante din partea instanțelor ad‑hoc să fie disponibile”.

80      Prin decizia AIPN din 8 noiembrie 2004 care a produs efecte la 30 noiembrie 2004, reclamantul a fost pensionat din oficiu, în temeiul articolului 53 din statut, și a primit dreptul la o prestație de invaliditate stabilită în conformitate cu articolul 78 al treilea paragraf din statut.

81      La 25 noiembrie 2004, Comisia a confirmat primirea scrisorii reclamantului din 25 octombrie 2004 și i‑a precizat că procedura inițiată în luna iulie 2003, în aplicarea articolului 73 din statut, era aproape de finalizare. De asemenea, Comisia a informat reclamantul că, date fiind acuzațiile de hărțuire morală formulate, cererea prin care se urmărea recunoașterea caracterului profesional al bolii sale trebuia să fie încredințată IDOC, singura instituție abilitată, alături de OLAF, să efectueze anchete administrative.

82      La 24 decembrie 2004, reclamantul a adresat Comisiei o scrisoare prin care a solicitat să se revină asupra deciziei de efectuare a unei anchete de către IDOC. În susținerea cererii sale, acesta invoca, pe de o parte, faptul că o asemenea anchetă nu ar face decât să prelungească și mai mult o procedură aflată în curs deja de aproape doi ani și, pe de altă parte, lipsa de imparțialitate a acestui birou. În scrisoarea menționată, reclamantul solicita de asemenea Comisiei să îi precizeze dacă, în primul rând, o asemenea decizie putea face obiectul unei reclamații în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut și dacă, în al doilea rând, Comisia a exclus definitiv ipoteza că ar fi fost victima unui accident de muncă.

83      Prin scrisoarea din 4 februarie 2005, Comisia a răspuns reclamantului că decizia de înaintare a dosarului său către IDOC nu putea fi atacată și că obiecțiunile în privința imparțialității acestui birou nu puteau fi acceptate. De asemenea, Comisia a precizat reclamantului că nu efectuase o declarație de accident, întrucât, în cadrul declarației sale din 25 iulie 2003, acesta s‑ar fi referit în mod expres la articolul 17 (referitor la declarația de boală profesională) din fosta reglementare privind asigurările, iar nu la articolul 16 din reglementarea menționată (referitor la declarația de accident).

84      Prin decizia din 28 februarie 2005, AIPN a respins cererea reclamantului din 22 octombrie 2004 de încheiere a procedurii disciplinare îndreptate împotriva sa. Această decizie era motivată de faptul că procedura disciplinară și cea penală fuseseră independente una de cealaltă și că, prin urmare, faptul că procedura penală belgiană condusese la pronunțarea unei decizii de netrimitere în judecată nu însemna că procedura disciplinară trebuie să fie încheiată. Pe de altă parte, se preciza că procedura disciplinară referitoare la reclamant trebuia să rămână în continuare suspendată, dată fiind legătura pe care ar fi prezentat‑o cu acțiunea introdusă la 7 octombrie 2004 în fața Curții împotriva doamnei Cresson. Menținerea suspendării procedurii disciplinare referitoare la reclamant era justificată, printre altele, după cum urmează:

„[O]rice decizie pe fond în cauza care vă privește, indiferent dacă este vorba despre o eventuală încheiere sau despre o eventuală continuare a procedurii, nu ar fi neutră în raport cu procedura în fața Curții împotriva doamnei Cresson și ar putea fi considerată, așadar, o încercare de influențare necorespunzătoare.

Ținând seama de faptul că [procedura aflată pe rolul Curții de Justiție împotriva doamnei Cresson] nu este de natură penală, este totuși necesar să se aplice jurisprudența privind motivele de suspendare a unei proceduri disciplinare în cazul urmăririi penale, articolul 25 din anexa IX la statut ([...] articolul 88 [al cincilea paragraf] din statut[, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004]). Astfel, [Tribunalul de Primă Instanță] a constatat în această privință că obiectivul respectivului articol este de asemenea de a «nu plasa funcționarul în cauză, în cadrul urmăririi penale începute împotriva sa, într‑o situație mai puțin avantajoasă decât aceea în care s‑ar fi aflat în lipsa unei asemenea decizii a autorității administrative [...]» (Hotărârea din 19 [martie] 1998, Tzoanos/Comisia, T‑74/96, RecFP, p. [I‑A‑129 și ]II‑343 [...]).”

85      Prin scrisoarea din 24 martie 2005, reclamantul a efectuat o a treia „declarație de accident de muncă/boală profesională”.

86      Prin scrisoarea din 12 mai 1995, Comisia a informat reclamantul că noua sa declarație, care nu aducea nicio schimbare pe fond, urma să fie depusă la dosar. Pe de altă parte, această scrisoare preciza reclamantului că IDOC transmisese la 16 martie 1995 la Serviciul Asigurări și boală profesională din cadrul Oficiului pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale (PMO) o „contribuție” care să permită încheierea procedurii de anchetă inițiată în temeiul articolului 17 din fosta reglementare privind asigurările (denumită în continuare „contribuția IDOC”).

87      Prin scrisoarea din 19 mai 2005, reclamantul a solicitat ca această contribuție a IDOC să îi fie comunicată.

88      La 20 mai 2005, reclamantul a introdus o reclamație împotriva deciziei de respingere a încheierii procedurii disciplinare ca urmare a cererii sale.

89      Prin scrisoarea din 9 iunie 2005, șeful Serviciului Asigurări și boală profesională al PMO a refuzat să transmită reclamantului o copie a contribuției IDOC la ancheta inițiată în temeiul articolului 17 din fosta reglementare privind asigurările. Pentru justificarea acestei respingeri „până la o decizie ulterioară”, acesta invoca două motive. În primul rând, contribuția respectivă ar constitui un act pregătitor de care medicul desemnat de instituție ar trebui să dispună fără să riște ca divulgarea sa să poată anticipa concluzia raportului pe care trebuia să îl întocmească. În al doilea rând, s‑ar aplica excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, care permite instituțiilor să respingă cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea acestuia ar putea aduce atingere protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit.

90      Prin scrisoarea din 29 iunie 2005, reclamantul a introdus la AIPN, la 4 iulie 2005, o cerere de despăgubire pentru toate prejudiciile pe care le‑ar fi suferit din cauza diferitelor greșeli pe care le reproșează Comisiei.

91      Reclamația din 20 mai 2005 a fost respinsă prin decizia AIPN din 26 septembrie 2005.

92      Cererea din 29 iunie 2005 a fost respinsă prin decizia AIPN din 10 noiembrie 2005. La 23 ianuarie 2006, reclamantul a formulat o reclamație, datată 19 ianuarie 2006, împotriva acestei ultime decizii. Această reclamație a făcut obiectul unei decizii implicite de respingere, în aplicarea articolului 90 alineatul (2) al doilea paragraf din statut.

93      La 16 decembrie 2005, ca urmare a deciziei din 26 septembrie 2005 de respingere a reclamației din 20 mai 2005 (a se vedea punctele 88 și 91 de mai sus), reclamantul a introdus o acțiune înregistrată cu numărul F‑124/05.

94      Hotărârea Comisia/Cresson a fost pronunțată la 11 iulie 2006.

95      La 10 august 2006, ca urmare a deciziei implicite de respingere a reclamației sale din 19 ianuarie 2006 (a se vedea punctul 92 de mai sus), reclamantul a introdus o acțiune înregistrată cu numărul F‑96/06.

96      La 16 octombrie 2006, vicepreședintele Comisiei, domnul Kallas, a informat reclamantul că, în urma unei examinări atente a Hotărârii Comisia/Cresson, hotărâse încheierea procedurii disciplinare care îl privește.

97      La 16 martie 2007, Comisia a notificat reclamantului un proiect de decizie prin care se refuza recunoașterea originii profesionale a bolii sale, pe baza concluziilor adoptate de medicul desemnat de instituție.

98      La 3 mai 2007, reclamantul a solicitat constituirea comisiei medicale prevăzute la articolul 22 din reglementarea privind asigurările.

99      La 5 decembrie 2007, comisia medicală și‑a finalizat raportul, în care a recunoscut, în unanimitate, originea profesională a bolii reclamantului. Concluziile raportului comisiei medicale aveau următorul cuprins:

„1.      Ca urmare a unui șoc psihologic suferit în cadrul activităților profesionale la [7 aprilie] 2003, [reclamantul] s‑a aflat în stare de incapacitate temporară totală de muncă de la 10 aprilie 2003 și până la 31 august 2003 cel puțin.

2.      Ulterior, [reclamantul] a încercat în două rânduri să își reia activitatea pentru scurt timp, însă fără succes, revenind la incapacitatea totală temporară, în mod vădit în legătură cu procesul patologic inițial.

3.      În momentul finalizării acestei expertize medicale, [reclamantul] se afla încă în stare de incapacitate totală temporară, iar situația sa nu pare a se putea consolida.

4.      [Reclamantul] va trebui reexaminat într‑un termen de aproximativ doi ani, la cererea părții mai diligente.

[…]”

100    Pe de altă parte, secțiunea „Apreciere” din raportul comisiei medicale preciza, printre altele, cele ce urmează:

„În aceste condiții, [c]omisia [m]edicală apreciază, în unanimitate, că starea pshilogică [a reclamantului] trebuie să fie considerată în permanentă evoluție și că starea acestuia nu se poate, așadar, consolida în stadiul actual.

Ținând seama de aceste elemente diferite, [c]omisia [m]edicală apreciază, în unanimitate, că se justifică recunoașterea incapacității de peste 66 % a [reclamantului] începând cu [18 martie] 2003.”

101    La 28 martie 2008, șeful Serviciului Asigurări accidente și boli profesionale al PMO a transmis reclamantului o scrisoare în care preciza că, având în vedere raportul comisiei medicale din 5 decembrie 2007, era în măsură să recunoască originea profesională a bolii de care suferea acesta. Raportul comisiei medicale din 5 decembrie 2007 era anexat la această scrisoare.

102    La 8 aprilie 2008, reclamantul a transmis o scrisoare șefului Serviciului Asigurări accidente și boli profesionale al PMO, solicitându‑i să se pronunțe fără întârziere cu privire la punerea în aplicare a articolului 73 alineatul (2) litera (b) din statut.

103    La 28 aprilie 2008, șeful Serviciului Asigurări accidente și boli profesionale al PMO a răspuns reclamantului că, în măsura în care raportul comisiei medicale din 5 decembrie 2007 indica faptul că starea acestuia nu era încă „stabilă” și că acesta trebuia să fie reexaminat într‑un termen de aproximativ doi ani, îi era imposibil să se pronunțe în acest stadiu cu privire la aplicarea articolului 73 alineatul (2) litera (b) din statut.

104    La 9 iunie 2008, comisia pentru invaliditate s‑a întrunit din nou și, având în vedere raportul comisiei medicale din 5 decembrie 2007, a concluzionat că invaliditatea reclamantului fusese cauzată de o boală cu origine profesională.

105    Prin decizia din 16 iunie 2008, de anulare și înlocuire a deciziei din 8 noiembrie 2004, AIPN a recunoscut, având în vedere concluziile comisiei pentru invaliditate din 9 iunie 2008, dreptul reclamantului la o prestație de invaliditate stabilită în conformitate cu prevederile articolului 78 al cincilea paragraf din statut, producând efecte la data stabilirii invalidității părții interesate, și anume la 30 noiembrie 2004.

106    La 18 februarie 2009, reclamantul a introdus o a treia acțiune la Tribunal, înregistrată cu numărul F‑12/09, A/Comisia, prin care solicită, în special, pe de o parte, anularea deciziei Comisiei din 28 aprilie 2008, prin care aceasta a refuzat să se pronunțe cu privire la articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut și, pe de altă parte, repararea prejudiciului care i‑ar fi fost cauzat printr‑un ansamblu de greșeli pe care le reproșează Comisiei în derularea procedurii de recunoaștere a originii profesionale a bolii sale.

 Procedura

I –  În cauza F‑124/05 înainte de conexarea cu cauza F‑96/06

107    Printr‑un înscris separat depus la grefa Tribunalului la 12 aprilie 2006, Comisia a invocat excepția de inadmisibilitate împotriva acțiunii, în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene, aplicabil mutatis mutandis Tribunalului, în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Decizia 2004/752/CE, Euratom a Consiliului din 2 noiembrie 2004 de instituire a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (JO L 333, p. 7, Ediție specială, 01/vol. 5, p. 142), până la intrarea în vigoare a regulamentului de procedură al acestuia din urmă.

108    Prin înscrisul primit prin fax la grefa Tribunalului la 12 mai 2006 (originalul fiind depus la 18 mai 2006), reclamantul a depus observații cu privire la excepția de inadmisibilitate.

109    Prin ordonanța din 29 iunie 2006, Tribunalul a unit excepția de inadmisibilitate cu fondul, în temeiul articolului 114 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță.

110    Ca urmare a deciziei de încheiere a procedurii disciplinare cu privire la reclamant, prin înscrisul separat primit la grefa Tribunalului la 18 octombrie 2006 prin fax (originalul fiind depus la 19 octombrie 2006), Comisia a prezentat o cerere de nepronunțare asupra fondului, în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță.

111    Prin înscrisul primit prin fax la grefa Tribunalului la 2 noiembrie 2006 (originalul fiind depus la 6 noiembrie 2006), reclamantul a depus observații cu privire la cererea de nepronunțare asupra fondului.

112    Prin ordonanța din 22 noiembrie 2006, Tribunalul a unit cererea de nepronunțare cu fondul, în temeiul articolului 114 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță.

113    Comisia a trimis prin fax memoriul său în apărare la 8 ianuarie 2007 (originalul fiind depus la 11 ianuarie 2007).

114    Prin ordonanța din 27 martie 2007, Tribunalul a suspendat procedura, la cererea comună a părților, până la încheierea procedurii introduse de reclamant în temeiul articolului 73 din statut sau până la 30 iunie 2007 cel târziu, în temeiul articolului 77 litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță. Prin ordonanțele din 24 iulie 2007 și din 26 octombrie 2007, procedura a făcut obiectul unor noi suspendări în același temei, la cererea comună a părților, până la încheierea procedurii introduse de reclamant în temeiul articolului 73 din statut sau până la 31 octombrie 2007, respectiv 1 martie 2008, cel târziu.

115    În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a solicitat părților să răspundă unor întrebări scrise și să prezinte anumite documente. Părțile au dat curs acestor solicitări ale Tribunalului în termenele stabilite.

116    La 9 iulie 2008, Tribunalul a hotărât să trimită cauza în fața ședinței plenare.

II –  În cauza F‑96/06 înainte de conexarea cu cauza F‑124/05

117    Comisia a trimis prin fax memoriul său în apărare la 20 noiembrie 2006 (originalul fiind depus la 22 noiembrie 2006).

118    Prin ordonanța din 27 martie 2007, Tribunalul a suspendat procedura, la cererea comună a părților, până la încheierea procedurii introduse de reclamant în temeiul articolului 73 din statut sau până la 30 iunie 2007 cel târziu, în temeiul articolului 77 litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță. Prin ordonanțele din 24 iulie 2007 și din 26 octombrie 2007, procedura a făcut obiectul unor noi suspendări în același temei, la cererea comună a părților, până la încheierea procedurii introduse de reclamant în temeiul articolului 73 din statut sau până la 31 octombrie 2007, respectiv 1 martie 2008, cel târziu.

119    În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a solicitat părților să răspundă unor întrebări scrise și să prezinte anumite documente. Părțile au dat curs acestor solicitări ale Tribunalului în termenele stabilite.

120    La 9 iulie 2008, Tribunalul a hotărât să trimită cauza în fața ședinței plenare.

III –  În cauzele conexate F‑124/05 și F‑96/06

121    Prin ordonanța președintelui Tribunalului din 22 ianuarie 2009, cauzele F‑124/05 și F‑96/06 au fost conexate în vederea desfășurării procedurii orale și a pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, în conformitate cu articolul 46 din Regulamentul de procedură.

122    În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a solicitat părților să răspundă unor întrebări scrise și să prezinte anumite documente. Părțile au dat curs acestor solicitări ale Tribunalului în termenele stabilite.

 Concluziile părților

I –  În cauza F‑124/05

123    Reclamantul solicită Tribunalului:

—        anularea deciziei de respingere a încheierii procedurii disciplinare;

—        anularea deciziei Comisiei din 26 septembrie 2005 de respingere a reclamației sale din 20 mai 2005;

—        declararea cererii sale din 22 octombrie 2004 ca fiind admisibilă și întemeiată;

—        constatarea faptului că, în speță, Comisia se face vinovată de greșelile săvârșite prin adoptarea deciziei de respingere a încheierii procedurii disciplinare și a deciziei din 26 septembrie 2005;

—        obligarea Comisiei la plata către reclamant și către familia acestuia a sumei de 3 163 602 euro;

—        dispunerea ca, în aplicarea articolului 17 alineatul (4) din Instrucțiunile pentru grefierul Tribunalului de Primă Instanță din 3 mai 1994, identitatea sa să fie omisă din orice publicație referitoare la prezentul litigiu;

—        suportarea cheltuielilor de judecată de către Comisie.

124    Comisia solicită Tribunalului:

—        constatarea că nu este necesar să se pronunțe cu privire la acțiune;

—        în subsidiar, respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

—        ca ultim subsidiar, declararea acțiunii ca neîntemeiată;

—        pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată potrivit legii, în subsidiar, amânarea pronunțării cu privire la cheltuielile de judecată până la pronunțarea hotărârii în cadrul acțiunii înregistrate cu numărul F‑96/06.

II –  În cauza F‑96/06

125    Reclamantul solicită Tribunalului:

—        constatarea faptului că, în speță, Comisia se face vinovată de greșelile săvârșite;

—        obligarea Comisiei la plata către reclamant și către familia acestuia a sumei de 3 163 602 euro;

—        dispunerea ca, în aplicarea articolului 17 alineatul (4) din Instrucțiunile pentru grefierul Tribunalului de Primă Instanță din 3 mai 1994, identitatea sa să fie omisă din orice publicație referitoare la prezentul litigiu;

—        suportarea cheltuielilor de judecată de către Comisie.

126    Comisia solicită Tribunalului:

—        declararea acțiunii în parte ca inadmisibilă sau, cel puțin, ca nefondată;

—        pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată potrivit prevederilor legale.

 În drept

I –  Cu privire la acțiunea F‑124/05

127    În primul rând, trebuie să se examineze cererea de nepronunțare asupra fondului formulată de Comisie.

A –  Argumentele părților

128    Comisia își întemeiază cererea de nepronunțare asupra fondului pe două argumente. În primul rând, ar fi dispărut interesul reclamantului de a solicita anularea deciziei de respingere a încheierii procedurii disciplinare, dat fiind decizia AIPN din 16 octombrie 2006 de încheiere a procedurii respective, ca urmare a Hotărârii Comisia/Cresson. În al doilea rând, concluziile referitoare la despăgubiri cuprinse în acțiunea F‑124/05 ar fi, în esență, identice cu cele prezentate în cadrul acțiunii F‑96/06.

129    Reclamantul precizează că nu contestă faptul că acțiunea a rămas fără obiect în privința cererii de anulare a deciziei de respingere a încheierii procedurii disciplinare. În schimb, potrivit reclamantului, cererea sa de despăgubiri și‑ar menține în întregime relevanța. Reclamantul apreciază că, în măsura în care acțiunea F‑124/05 a fost introdusă anterior acțiunii F‑96/06, Tribunalul ar trebui să se pronunțe în primul rând cu privire la prima acțiune, apoi să țină seama de decizia sa în cea de a doua acțiune.

B –  Aprecierea Tribunalului

130    Cererea reclamantului din 22 octombrie 2004 avea ca obiect încheierea procedurii disciplinare care îl privea. Prin decizia din 16 octombrie 2006, AIPN a încheiat procedura amintită. Prin urmare, această ultimă decizie a adus reclamantului rezultatul pe care îl urmărea.

131    În plus, chiar reclamantul recunoaște că acțiunea în anulare a rămas fără obiect, ca urmare a deciziei Comisiei de încheiere a procedurii disciplinare inițiate împotriva sa. O asemenea recunoaștere poate fi analizată ca o renunțare a reclamantului la concluziile respective.

132    Din considerațiile de mai sus se constată lipsa necesității de a se pronunța cu privire la acțiunea în anulare.

133    În schimb, concluziile acțiunii referitoare la despăgubiri își păstrează obiectul.

134    În primul rând, este necesar să se constate că al optulea motiv al acțiunii înregistrate cu numărul F‑96/06 face trimitere la toate motivele invocate în cadrul acțiunii înregistrate cu numărul F‑124/05 și că, în al doilea rând, concluziile acțiunii înregistrate cu numărul F‑96/06 sunt identice cu concluziile referitoare la despăgubiri formulate în cadrul acțiunii înregistrate cu numărul F‑124/05.

135    În continuare, este important să se amintească faptul că, atunci când există identitate de părți, de obiect și de motive între o acțiune și o acțiune depusă anterior, cea de a doua acțiune trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu o jurisprudență constantă (Hotărârea Curții din 17 mai 1973, Perinciolo/Consiliul, 58/72 și 75/72, Rec., p. 511, punctele 3-5, Hotărârea Curții din 19 septembrie 1985, Hoogovens Groep/Comisia, 172/83 și 226/83, Rec., p. 2831, punctul 9, și Hotărârea Curții din 22 septembrie 1988, Franța/Parlamentul European, 358/85 și 51/86, Rec., p. 4821, punctul 12, Ordonanța Tribunalului din 19 septembrie 2006, Vienne și alții/Parlamentul European, F‑22/06, RecFP, p. I‑A‑1‑101 și II‑A‑1‑377, punctul 12).

136    Cu toate acestea, fără a aduce atingere faptului că acțiunea F‑124/05 a fost înregistrată anterior acțiunii F‑96/06 și ținând seama de conexarea cauzelor F‑124/05 și F‑96/06 în vederea desfășurări procedurii orale și a pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, Tribunalul apreciază mai potrivit, în interesul unei bune administrări a justiției, să nu examineze concluziile referitoare la despăgubiri ale reclamantului în cadrul acțiunii înregistrate cu numărul F‑124/05, ci să le examineze în cadrul acțiunii înregistrate cu numărul F‑96/06.

137    În consecință, trebuie să se admită în totalitate cererea de nepronunțare asupra fondului prezentată de Comisie.

II –  Cu privire la acțiunea F‑96/06

A –  Cu privire la admisibilitate

1.     Argumentele părților

138    Comisia a susținut în cadrul ședinței că acțiunea în despăgubiri ar fi prematură și, prin urmare, inadmisibilă, dată fiind procedura introdusă de reclamant de recunoaștere a caracterului profesional al bolii sale. Comisia se întemeiază pe Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 decembrie 1999, Latino/Comisia (T‑300/97, RecFP, p. I‑A‑259 și II‑1263, punctele 94 și 95), în care Tribunalul a considerat prematură cererea unui funcționar prin care s‑a solicitat despăgubirea prejudiciului moral produs în urma bolii sale profesionale, pentru motivul că nu era posibil, în stadiul în care se introdusese acțiunea, să se aprecieze caracterul adecvat al despăgubirii stabilite prin statut pe care o putea pretinde partea interesată. În speță, Comisia subliniază că raportul comisiei medicale ar indica faptul că nu ar fi posibil să se stabilească rata de invaliditate a reclamantului, în lipsa consolidării stării de sănătate a acestuia, și că situația părții interesate ar trebui să fie reexaminată după aproximativ doi ani. Potrivit Comisiei, ar fi imposibil să se știe, înainte de a cunoaște rezultatul reexaminării, ce cuantum va putea obține reclamantul în temeiul articolului 73 alineatul (2) din statut. Or, această informație ar fi indispensabilă Tribunalului pentru a stabili dacă despăgubirea obținută de reclamant în temeiul acestei dispoziții constituie o reparație suficientă a prejudiciului său.

139    Reclamantul răspunde că nu ar fi necesar să se stabilească rata de invaliditate de către comisia medicală pentru ca AIPN să adopte o decizie în temeiul articolului 73 alineatul (2) din statut. Astfel, potrivit articolului 11 alineatul (2) din noua reglementare privind asigurările, în cazul unei invalidități permanente totale a persoanei asigurate produsă în urma unui accident sau a unei boli profesionale, AIFP este de 100 %, iar părții interesate i se plătește o sumă forfetară prevăzută la articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut. Or, la 29 octombrie 2004, comisia pentru invaliditate ar fi constatat că reclamantul este afectat de o invaliditate permanentă totală.

140    În plus, reclamantul subliniază că Tribunalul de Primă Instanță a considerat, în Hotărârea din 10 decembrie 2008, Nardone/Comisia (T‑57/99, RepFP, p. I‑A‑2‑83 și II‑A‑2‑505), că principiul care se reține din Hotărârea Latino/Comisia, citată anterior, potrivit căruia eventualele daune interese pentru greșeală de serviciu reprezintă numai o completare a sistemului prevăzut de statut și nu intervine decât atunci când poate fi constatat caracterul insuficient al sumelor obținute în acest sens, nu s‑ar putea aplica în mod sistematic. Reclamantul apreciază că soluția reținută în Hotărârea Nardone/Comisia, citată anterior, ar trebui să se poată aplica în situația sa, în măsura în care prelungirea nejustificată a procedurii introduse în temeiul articolului 73 din statut ar determina continuarea situației de incertitudine în care se află de câțiva ani și ar zădărnici consolidarea stării sale de sănătate. Or, Comisia ar refuza să îi acorde o despăgubire atât timp cât starea sa de sănătate nu ar fi consolidată. Reclamantul apreciază că, în această modalitate, Comisia ar fi creat un „cerc vicios”, o „spirală infernală”, cărora numai Tribunalul le‑ar putea pune capăt prin obligarea instituției la despăgubirea sa imediată.

141    Comisia răspunde acestui argument că, în speță, împrejurările excepționale care au determinat pronunțarea Hotărârii Nardone/Comisia, citată anterior, nu ar fi întrunite.

2.     Aprecierea Tribunalului

142    Cu titlul introductiv, Tribunalul observă că, în memoriul său în apărare referitor la cauza F‑96/06, Comisia nu a invocat faptul că acțiunea ar fi inadmisibilă ca prematură, însă a invocat acest argument, pentru prima dată, numai în memoriul în apărare referitor la cauza F‑124/05, precizând că acest argument s‑ar aplica în egală măsură în cazul acțiunii F‑96/06, ulterior, în cadrul unei scrisori din 25 februarie 2008 prezentate ca răspuns la o măsură de organizare a procedurii decise de Tribunal în ceea ce privește cele două cauze și, în sfârșit, în cadrul ședinței comune celor două cauze.

143    Cu toate acestea, faptul că această cauză de inadmisibilitate nu a fost invocată de Comisie în cadrul memoriului său în apărare referitor la cauza F‑96/06 nu poate împiedica Tribunalul să o examineze, ținând seama de caracterul de ordine publică al condițiilor de admisibilitate a acțiunilor introduse în temeiul articolelor 90 și 91 din statut (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 18 decembrie 2008, Belgia și Comisia/Genette, T‑90/07 P și T‑99/07 P, Rep., p. II‑3859, punctul 87 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, în speță, este important să se ia în considerare conexarea celor două cauze (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 martie 1980, Forges de Thy‑Marcinelle și Monceau/Comisia, 26/79 și 86/79, Rec., p. 1083, punctul 4) și împrejurarea că părțile au avut posibilitatea de a dezbate această chestiune în mod contradictoriu în ședința comună celor două cauze.

144    În speță, prejudiciile invocate de reclamant nu sunt toate întemeiate pe atingerea adusă sănătății sale și nu se pot considera, așadar, a priori că pot fi reparate integral în cadrul procedurii de recunoaștere a originii profesionale a bolii sale. Anumite motive invocate de reclamant se referă la situații prin care se poate cauza unui funcționar un prejudiciu moral, chiar și în absența apariției unei boli profesionale.

145    În particular, numeroasele încălcări ale dreptului la apărare denunțate de reclamant ar fi putut cauza acestuia un prejudiciu moral distinct de o atingere adusă sănătății sale și care nu poate fi, așadar, reparat prin suma forfetară prevăzută la articolul 73 din statut.

146    De asemenea, reclamantul solicită în special repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a duratei excesive a procedurii disciplinare inițiate în privința sa.

147    Este necesar să se constate în acest sens că o procedură disciplinară plasează orice funcționar într‑o situație de incertitudine în privința viitorului său profesional, cauzându‑i în mod necesar stres și neliniște. Atunci când această incertitudine continuă pe parcursul unei durate excesive, intensitatea stresului și a neliniștii cauzate funcționarului depășește ceea ce este justificabil. Astfel, durata excesivă a unei proceduri disciplinare trebuie să fie considerată ca fundamentând prezumția existenței unui prejudiciu moral în cazul părții interesate.

148    În fața unei asemenea situații de incertitudine gravă care continuă dincolo de un termen rezonabil, este evident că indivizii pot reacționa în mod diferit, de exemplu în funcție de eventuala lor fragilitate psihologică. Astfel, consecințele duratei nerezonabile a unei proceduri disciplinare pot consta într‑o suferință psihică sau, în cele mai grave cazuri, în apariția unei boli psihice reale sau agravarea unei boli psihice preexistente.

149    Astfel, în ceea ce privește, în special, prejudiciul moral care poate fi cauzat de durata excesivă a unei proceduri disciplinare, trebuie să se distingă, pe de o parte, prejudiciul moral cauzat oricărui funcționar sau agent, independent de o eventuală boală, și, pe de altă parte, prejudiciul cauzat de o eventuală boală psihică – sau agravarea unei asemenea boli – care și‑ar afla originea în durata excesivă a procedurii respective (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, RepFP, p. I‑A‑1‑121 și II‑A‑1‑657, punctele 197-202).

150    Astfel, o cerere de despăgubiri prin care se solicită repararea primului tip de prejudiciu este admisibilă, indiferent de stadiul unei eventuale proceduri introduse, pe de altă parte, de funcționar în temeiul articolului 73 din Statutul funcționarilor.

151    În schimb, potrivit jurisprudenței, cererea de despăgubiri a unui funcționar prin care acesta urmărește repararea prejudiciului material și moral care i‑a fost cauzat de o boală profesională nu este, în general, admisibilă atât timp cât procedura inițiată în temeiul articolului 73 din statut nu este încheiată.

152    În această privință, trebuie reamintit că regimul instituit în aplicarea articolului 73 din statut prevede o indemnizație forfetară în caz de accident sau de boală profesională, fără a fi necesar ca persoana interesată să dovedească o anumită greșeală a instituției. În plus, din jurisprudență rezultă că numai în împrejurările în care se dovedește că regimul statutar nu permite o despăgubire adecvată pentru prejudiciul suferit, funcționarul are dreptul de a cere o compensare suplimentară (Hotărârea Curții din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia, 169/83 și 136/84, Rec., p. 2801, punctul 13, și Hotărârea Curții din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., p. I‑5251, punctul 22, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 14 mai 1998, Lucaccioni/Comisia, T‑165/95, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑627, punctul 71, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Latino/Comisia, citată anterior, punctul 94).

153    În consecință, cererea prin care un funcționar solicita repararea prejudiciului pe care pretindea că l‑a suferit din cauza bolii sale profesionale, introdusă înainte de încheierea procedurii inițiate în temeiul articolului 73 din statut, a fost considerată prematură, în măsura în care nu era posibil, în stadiul în care fusese introdusă acțiunea, să se aprecieze caracterul adecvat al despăgubirii statutare pe care putea să o pretindă partea interesată (Hotărârea Latino/Comisia, citată anterior, punctele 94 și 95).

154    Cu toate acestea, în cadrul unei hotărâri recente, Tribunalul de Primă Instanță a considerat că nu se putea deduce în mod sistematic din faptul că nu se încheiase procedura medicală caracterul prematur al unei cereri prin care se solicita acordarea unor daune interese, din cauza unei pretinse greșeli de serviciu săvârșite de instituție (a se vedea în acest sens Hotărârea Nardone/Comisia, citată anterior, punctul 56). Astfel, această hotărâre precizează că, deși, în mod normal, este mai rapid și mai puțin oneros pentru un funcționar să demonstreze, dacă este cazul, că are dreptul la o indemnizație forfetară în temeiul articolului 73 din statut decât să demonstreze faptul că sunt întrunite condițiile necesare angajării răspunderii extracontractuale a Comunității, această constatare nu este întotdeauna valabilă (Hotărârea Nardone/Comisia, citată anterior, punctul 56). Din perspectiva economiei procedurii, principiu care impune o echilibrare a diferiților factori existenți în fiecare caz particular, Tribunalul de Primă Instanță ar fi condiționat, în Hotărârea Latino/Comisia, citată anterior, admisibilitatea acțiunii în despăgubiri de drept comun de epuizarea căii unei despăgubiri legale prevăzute la articolul 73 din statut (Hotărârea Nardone/Comisia, citată anterior, punctul 56).

155    În acest sens, se poate preciza că, în ceea ce privește stabilirea și evaluarea prejudiciului rezultat dintr‑o boală profesională, procedura prevăzută în aplicarea articolului 73 din statut trebuie să fie considerată drept lex specialis în raport cu dreptul comun al răspunderii extracontractuale (a se vedea în acest sens Hotărârea Giraudy/Comisia, citată anterior, punctele 193-196).

156    În majoritatea cazurilor, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre condițiile exercitării atribuțiilor și prejudiciul invocat, precum și evaluarea prejudiciului respectiv necesită recurgerea la o expertiză medicală, astfel încât stabilirea de către instanța europeană a legăturii de cauzalitate menționate și a prejudiciului respectiv, înainte ca procedura introdusă în temeiul articolului 73 din statut să fie încheiată, nu ar avea sens sau chiar ar fi imposibilă.

157    Aceasta este situația în speță, astfel încât soluția reținută în Hotărârea Nardone/Comisia, citată anterior, nu se poate aplica.

158    Această soluție era dictată de preocuparea pentru economia procedurii, în „împrejurările excepționale care caracterizează [această] cauză” (Hotărârea Nardone/Comisia, citată anterior, punctul 57). Astfel, în această cauză nu era necesară o expertiză medicală pentru evaluarea prejudiciului moral suferit de domnul Nardone și determinat de faptul că a lucrat în condiții de praf și insalubre (a se vedea în acest sens Hotărârea Nardone/Comisia, citată anterior, punctele 98-123).

159    În schimb, în prezenta cauză se impune o expertiză medicală pentru stabilirea întinderii prejudiciului fizic și psihic care poate fi atribuit condițiilor de exercitare a activității profesionale a reclamantului.

160    În plus, se pare că procedura introdusă de reclamant în temeiul articolului 73 din statut nu este departe de finalizare, astfel cum a arătat Comisia în cadrul ședinței. Astfel, raportul comisiei medicale din 5 decembrie 2007 precizează că reclamantul ar trebui să fie reexaminat în termen de aproximativ doi ani, la cererea părții mai diligente.

161    Pe de altă parte, este important să se amintească faptul că articolul 19 alineatul (3) al doilea paragraf din reglementarea privind asigurările prevede că, atunci când, după încetarea tratamentului medical, gradul de invaliditate nu poate fi încă stabilit definitiv, raportul comisiei medicale trebuie să precizeze termenul‑limită până la care dosarul persoanei asigurate trebuie să fie reexaminat. Or, această dispoziție trebuie să fie în mod necesar interpretată restrictiv. Astfel, dacă ar fi posibil pentru comisia medicală să amâne de mai multe ori termenul la care trebuie reexaminat dosarul persoanei asigurate, anumitor persoane asigurate nu li s‑ar plăti niciodată pe durata vieții suma forfetară prevăzută la articolul 73 din statut. Pe de altă parte, o interpretare extensivă a acestei dispoziții nu ar respecta noțiunea de consolidare, astfel cum este definită la articolul 19 alineatul (3) din reglementarea privind asigurările, potrivit căreia sechelele accidentului sau ale bolii profesionale sunt consolidate atunci când aceste sechele sunt stabilizate sau atunci când acestea se atenuează foarte lent sau într‑o măsură foarte limitată. Astfel, noțiunea de consolidare nu exclude orice evoluție a stării pacientului, ci implică o stabilizare sau o evoluție foarte lentă.

162    Rezultă din ansamblul considerațiilor anterioare că, în speță, principiul de economie a procedurii impune îndeplinirea procedurii speciale prevăzute în aplicarea articolului 73 din statut.

163    Prin urmare, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la criticile reclamantului referitoare la desfășurarea procedurii introduse în temeiul articolului 73 din statut, inclusiv criteriile întemeiate pe lipsa aplicării articolului 11 alineatul (2) din noua reglementare privind asigurările, expuse la punctul 139 din prezenta hotărâre, cererea reclamantului, în măsura în care privește repararea prejudiciului care este consecința bolii profesionale de care suferă, trebuie să fie considerată prematură și, în consecință, să fie respinsă ca inadmisibilă. În schimb, cererea de despăgubiri formulată de reclamant, în măsura în care privește prejudiciul moral care este independent de boala de care suferă, trebuie să fie declarată admisibilă.

B –  Cu privire la fond

164    Reclamantul susține că ar fi fost săvârșite numeroase greșeli de către Comisie care ar fi o dovadă a faptului că a fost supus unei hărțuiri morale. Aceste greșeli diferite ar fi la originea declanșării și revenirii succesive a depresiei de care suferă, care ar fi la originea stabilirii invalidității sale. Astfel, reclamantul ar fi suferit un prejudiciu material constituit din diferența dintre salariul de funcționar și prestația de invaliditate, precum și un prejudiciu moral deosebit de grav.

165    Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, în cererea sa, reclamantul solicita desemnarea unui expert care ar fi avut ca misiune cuantificarea prejudiciului material și moral suferit. În cadrul ședinței, reclamantul nu a mai menționat această pretenție și a furnizat o evaluare actualizată a prejudiciului, susținând existența unui prejudiciu în cuantum de 3 163 602 euro. Această împrejurare trebuie să fie interpretată ca o renunțare a reclamantului la concluziile prin care solicita desemnarea unui expert.

166    Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei cereri de daune interese formulate de către un funcționar, răspunderea Comunității presupune întrunirea mai multor condiții în ceea ce privește nelegalitatea conduitei imputate instituțiilor, existența unui prejudiciu real și existența unei legături de cauzalitate între conduita respectivă și prejudiciul invocat (Hotărârea Curții din 21 februarie 2008, Comisia/Girardot, C‑348/06 P, Rec., p. I‑833, punctul 52 și jurisprudența citată, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 mai 2009, M/EMEA, T‑12/08 P, RepFP, p. I‑B‑1‑31 și II‑B‑1‑159, punctul 98).

167    În primul rând, este necesar să se examineze dacă a fost săvârșită de către Comisie o greșeală de natură să îi angajeze răspunderea.

1.     Cu privire la greșelile imputate Comisiei

168    Reclamantul invocă opt motive în susținerea acțiunii sale în răspundere. În esență, acesta denunță:

—        acuzarea sa pretins nejustificată în „cauza Berthelot” (primul motiv);

—        diverse carențe și încălcări ale dreptului la apărare care ar fi fost săvârșite în cadrul anchetelor administrative (al doilea motiv);

—        o încălcare a principiului confidențialității investigațiilor OLAF (al treilea motiv);

—        nelegalitatea ridicării imunității sale de jurisdicție (al patrulea motiv);

—        nelegalitatea deciziei de schimbare a repartizării adoptate în privința sa (al cincilea motiv);

—        diverse neregularități comise în cadrul procedurii referitoare la recunoașterea originii profesionale a bolii sale (al șaselea motiv);

—        nelegalitatea avizului emis de comisia pentru invaliditate la 29 octombrie 2004 (al șaptelea motiv);

—        nelegalitatea inițierii și menținerii unei proceduri disciplinare împotriva sa (al optulea motiv).

a)     Cu privire la primul motiv, întemeiat pe acuzarea sa pretins nejustificată în „cauza „Berthelot”

 Argumentele părților

169    În cadrul primului motiv, reclamantul denunță acuzarea sa pe care o pretinde a fi total nejustificată în „cauza Berthelot”. Prin faptul că a fost considerat, în lipsa oricărei probe, ca principalul instigator în „cauza Berthelot”, „[p]rin formularea de acuzații grave fără niciun fundament împotriva [sa], prin faptul de a fi ascuns autorităților judiciare belgiene observațiile esențiale totuși [pe care le formulase], prin menținerea acuzațiilor atât de mult timp fără a‑și mai îndeplini cea mai mică obligație de investigație pentru a încerca să le verifice și chiar inițiind o procedură disciplinară împotriva [acestuia]”, Comisia ar fi încălcat obligațiile de solicitudine și de asistență care îi revin, nu ar fi respectat principiul bunei administrări, ar fi înșelat încrederea legitimă a părții interesate și ar fi încălcat considerentul (10) al Regulamentului nr. 1073/1999, care enunță principiul conform căruia concluziile unei investigații a OLAF se pot baza exclusiv pe elementele care au valoare probatorie.

170    În decizia din 10 noiembrie 2005 de respingere a cererii reclamantului, AIPN a apreciat că argumentele reclamantului invocate în cadrul acestui prim motiv privesc fondul procedurii disciplinare.

171    Ca răspuns la acest argument, reclamantul a precizat în cererea introductivă că prezentul motiv ar depăși cel de al optulea motiv al acțiunii, care se referă nelegalitatea procedurii disciplinare.

 Aprecierea Tribunalului

172    În măsura în care argumentele invocate în prezentul motiv se află în strânsă legătură cu al optulea motiv, prin care reclamantul critică decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva sa, aceste argumente vor fi examinate în cadrul motivului respectiv.

173    În măsura în care prezentul motiv poate fi interpretat în sensul criticării faptului că investigațiile OLAF și ale IDOC au privit reclamantul, este necesar să se precizeze că o instituție dispune de o putere largă de apreciere în ceea ce privește inițierea și desfășurarea anchetelor administrative, cu condiția să existe o bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o încălcare disciplinară.

174    Or, în speță, reclamantul era șeful de cabinet al doamnei Cresson, membru al Comisiei, la momentul la care au avut loc schimbarea nelegală a baremului de încadrare a domnului Berthelot și angajarea, de asemenea nelegală, a acestuia în cadrul CCC. În plus, mărturiile anumitor funcționari și agenți se refereau la reclamant. În special doamna T., asistentă în cadrul CCC, susținea că a trimis reclamantului, la cererea explicită a acestuia, o notă de fezabilitate referitoare la schimbarea încadrării domnului Berthelot și la eventuala sa angajare ca vizitator științific în cadrul CCC.

175    Prin urmare, era legitim ca OLAF și IDOC, în cursul investigațiilor desfășurate, să examineze dacă reclamantul, în calitate de șef de cabinet, jucase vreun rol în neregulile constatate și, dacă era cazul, în ce a constat acest rol.

176    Ținând seama de prezența în contextul cauzei „Berthelot” a unor elemente care puteau genera o bănuială rezonabilă în privința reclamantului, acest motiv, în măsura în care privește inițierea și desfășurarea investigațiilor care au privit partea interesată, trebuie să fie respins.

b)     Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe carențele și încălcările dreptului la apărare care ar fi fost săvârșite în cadrul anchetelor administrative

 Argumentele părților

177    Al doilea motiv cuprinde două aspecte. În cadrul primului aspect al motivului, reclamantul denunță diverse carențe și încălcări ale dreptului la apărare care ar fi fost săvârșite în desfășurarea anchetelor administrative. În cel de al doilea aspect al motivului, acesta critică lipsa de imparțialitate a autorităților care au desfășurat anchetele administrative.

178    În cadrul primului aspect al motivului, reclamantul susține următoarele argumente.

179    În primul rând, reclamantul ar fi fost „propulsat în față”, în timp ce alte persoane care ar fi intervenit în schimbarea baremului de încadrare a domnului Berthelot și în angajarea acestuia în cadrul CCC nu ar fi fost acuzate.

180    În al doilea rând, anumite probe propuse de reclamant nu ar fi suscitat nici cel mai mic interes din partea autorităților însărcinate cu efectuarea investigațiilor. În primul rând, OLAF ar fi refuzat să îi fie predată agenda, astfel cum propunea reclamantul. În al doilea rând, Comisia, OLAF și IDOC nu ar fi încercat să verifice răspunsul formulat de domnul L., directorul Direcției Personal și administrație din cadrul DG Cercetare, la întrebarea de ce intrarea a trei funcționari în clădirea Breydel din Bruxelles în vederea unei ședințe despre care se pretinde că a fost desfășurată în luna noiembrie 1996 nu ar fi fost înregistrată în registrul ad‑hoc. În al treilea rând, investigatorii nu ar fi interogat‑o niciodată pe doamna M., ce conducea secretariatul șefului de cabinet la momentul situației de fapt în litigiu. În al patrulea rând, nu s‑ar fi ținut seama de contradicțiile și divergențele existente între diferitele mărturii.

181    În al treilea rând, dreptul la apărare al reclamantului ar fi fost încălcat prin autorizarea care ar fi fost acordată unei echipe de ziariști ai RTBF de a pătrunde în spațiile OLAF și de a filma documente confidențiale care îl incriminau direct, pentru a le difuza în timpul emisiunii de mare audiență „În numele legii” la 27 decembrie 2000.

182    În al patrulea rând, o notă din 18 martie 2002 care conținea observațiile reclamantului nu ar fi fost anexată la raportul anchetei administrative suplimentare din 22 februarie 2002.

183    În cadrul celui de al doilea aspect al motivului, reclamantul denunță în special atitudinea persoanei responsabile cu desfășurarea anchetei, doamna D., care, în primul rând, ar fi omis să includă raportul de audiere a părții interesate într‑o notă din 27 martie 2001, în al doilea rând, ar fi prezentat ca dovedite fapte care îl acuzau pe reclamant, în cadrul unei scrisori adresate doamnei Cresson la 23 noiembrie 2001 și, în al treilea rând, ar fi omis să adauge nota sa din 18 martie 2002 la raportul anchetei administrative suplimentare din 22 februarie 2002.

184    Comisia amintește, în primul rând, că principiul egalității de tratament între funcționari nu poate fi interpretat în sensul că un funcționar sancționat pentru nerespectarea cerințelor statutului ar fi îndreptățit, pentru a înlătura măsura care i se aplica, să se prevaleze de împrejurarea că un alt funcționar care nu a respectat cerințele respective nu a fost sancționat. Acest principiu s‑ar impune a fortiori în speță, reclamantul nefiind sancționat.

185    În al doilea rând, Comisia contestă afirmația reclamantului potrivit căreia elementele de fapt pe care le‑ar fi avansat nu ar fi fost luate în considerare. Astfel, rapoartele de investigații ar fi formulate în termeni ipotetici, iar nu concreți, și fiecare divergență din cadrul declarațiilor diferiților funcționari interogați ar fi menționată.

186    În al treilea rând, Comisia subliniază că nota reclamantului din 18 martie 2002 relua, în esență, afirmațiile cuprinse în declarația sa din 12 septembrie 2001, anexată la raportul de anchetă al IDOC. Prin urmare, proiectul de raport înaintat reclamantului pentru observații nu ar fi trebuit să fie modificat în funcție de această notă, întrucât elementele pe care le conținea fuseseră deja luate în considerare la momentul redactării raportului respectiv.

187    În ceea ce privește cel de al doilea aspect al motivului, Comisia răspunde că, în nota sa din 23 noiembrie 2001, adresată doamnei Cresson, doamna D. nu ar fi prezentat o poziție, ci ar fi relatat o mărturie. Prin urmare, nu ar exista nicio lipsă de imparțialitate în această notă. În ceea ce privește nota reclamantului din 18 martie 2002, Comisia face trimitere la argumentația sa prezentată în cadrul primului aspect al motivului.

 Aprecierea Tribunalului

188    În ceea ce privește, în primul rând, argumentul potrivit căruia alte persoane care ar fi intervenit în schimbarea baremului de încadrare a domnului Berthelot și în angajarea sa în cadrul CCC nu ar fi fost acuzate, este important să se amintească faptul că o instituție dispune de o putere largă de apreciere în ceea ce privește inițierea și desfășurarea anchetelor administrative, cu condiția să existe o bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o încălcare disciplinară (a se vedea punctul 173 de mai sus).

189    Ținând seama, pe de o parte, de această putere largă de apreciere și, pe de altă parte, de existență unor elemente care pot genera o bănuială rezonabilă în privința reclamantului (a se vedea punctul 176 de mai sus), argumentul acestuia potrivit căruia anumiți funcționari nu ar fi făcut obiectul unor anchete disciplinare nu poate dovedi carențele sau încălcările dreptului la apărare invocate în cadrul primului aspect al motivului.

190    În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentația reclamantului potrivit căreia anumite probe pe care le‑a propus nu ar fi fost luate în considerare de autoritățile însărcinate cu desfășurarea investigațiilor, partea interesată nu a demonstrat că autoritățile respective ar fi omis să includă în dosar și să examineze elementele de probă pe care le‑ar fi prezentat.

191    În ceea ce privește, în al treilea rând, argumentul reclamantului potrivit căruia nota din 18 martie 2002 nu ar fi fost integrată în raportul de anchetă administrativă suplimentară al IDOC, trebuie să se arate că această notă nu aducea niciun element de fapt nou în raport cu mărturia părții interesate anexată la raportul menționat. În plus, dreptul funcționarului de a se exprima cu privire la faptele care îl privesc nu implică obligația persoanelor însărcinate cu desfășurarea investigațiilor de a modifica concluziile unui raport în funcție de solicitările funcționarului audiat.

192    În sfârșit, în al patrulea rând, argumentele reclamantului întemeiate pe lipsa de imparțialitate a autorităților însărcinate cu desfășurarea investigațiilor trebuie să fie respinse. Astfel, în primul rând, faptul că, în nota din 27 martie 2001, persoana însărcinată cu ancheta, doamna D., nu a adăugat procesul‑verbal al audierii reclamantului nu poate dovedi o asemenea lipsă de imparțialitate, în măsura în care procesul‑verbal respectiv era anexat la raportul final al IDOC. În al doilea rând, astfel cum în mod corect a subliniat Comisia, este greșit să se pretindă că, în scrisoarea din 23 noiembrie 2001, adresată doamnei Cresson, doamna D. ar fi prezentat fapte acuzatoare la adresa reclamantului ca fiind dovedite: astfel, în această scrisoare, doamna D. se limita să solicite clarificări fostului membru al Comisiei în special cu privire la mărturia doamnei T., asistentă în cadrul CCC. În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia nota din 18 martie 2002 nu ar fi fost integrată în raportul de anchetă administrativă suplimentară al IDOC, s‑a precizat mai sus că dreptul funcționarului de a se exprima cu privire la faptele care îl privesc nu implică obligația persoanelor însărcinate cu desfășurarea investigațiilor de a modifica concluziile raportului în funcție de solicitările funcționarului audiat.

193    Argumentul privind pretinsa autorizare pe care ar fi acordat‑o Comisia unei echipe de ziariști a RTBF să filmeze un document confidențial referitor la reclamant va fi examinat în cadrul celui de al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului confidențialității investigațiilor OLAF, în care sunt invocate aceleași fapte.

194    Prin urmare, cu excepția acestui ultim argument, pentru care aprecierea Tribunalului se amână până la examinarea celui de al treilea motiv, încălcările dreptului la apărare pe care le denunță reclamantul în cadrul celui de al doilea motiv nu sunt întemeiate.

c)     Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului confidențialității investigațiilor OLAF

 Argumentele părților

195    Al treilea motiv se întemeiază pe încălcarea principiului confidențialității investigațiilor OLAF. Reclamantul susține că OLAF și/sau Comisia ar fi autorizat RTBF, în cursul anului 2000, să pătrundă în spațiile OLAF, să ia cunoștință de documente strict confidențiale care privesc reclamantul și să filmeze unele dintre acestea. Astfel, procesul‑verbal clasificat drept „secret” al audierii sale la OLAF ar fi fost difuzat în timpul emisiunii de mare audiență „În numele legii” din 27 decembrie 2000, incriminându‑l astfel în public.

196    În plus, Comisia ar fi încălcat obligația de asistență în privința reclamantului, întrucât aceasta nu ar fi avut nici cea mai mică inițiativă pentru a identifica persoanele responsabile aflate la originea difuzării acestui document și pentru a restabili onoarea reclamantului.

197    Comisia contestă admisibilitatea acestui motiv, deoarece ar fi fost invocat de reclamant în cadrul reclamației sale din 14 octombrie 2004, îndreptată împotriva deciziei de schimbare a repartizării. Comisia subliniază că această reclamație a făcut obiectul unei decizii de respingere de către AIPN la 15 martie 2005, împotriva căreia reclamantul nu a introdus o acțiune în termenul prevăzut la articolul 91 din statut.

198    Cu titlu subsidiar, Comisia consideră acest motiv ca neîntemeiat și neagă faptul că ar fi autorizat RTBF să ia cunoștință de documente care îl priveau pe reclamant.

199    Comisia precizează, în primul rând, că OLAF, în cadrul obiectivului de interes general de informare a publicului și în cadrul propriei strategii de comunicare, pune la dispoziția mijloacelor de informare în masă imagini generice ale spațiilor sale sub forma unor bănci de imagini și autorizează mass‑media să filmeze imagini generice în spațiile sale, fără acces la documente și nici la locațiile sensibile.

200    Comisia subliniază, în al doilea rând, că procesul‑verbal al audierii reclamantului de către OLAF a fost transmis autorităților judiciare belgiene și că, în măsura în care organismele exterioare Comisiei au fost destinatare ale acestuia, nu ar fi posibil să se concluzioneze că instituția pârâtă ar fi acordat acces la documentul respectiv ziariștilor de la RTBF.

201    Astfel, Comisia contestă existența oricărei relații între imaginile generice ale locațiilor OLAF și prezentarea documentului confidențial în discuție. Aceasta regretă că s‑au produs scurgeri de informații, însă contestă faptul că s‑ar face vinovată de acestea și subliniază că sarcina probei incumbă reclamantului.

202    În ceea ce privește pretinsa încălcare a obligației de asistență, Comisia subliniază că reclamantul nu a sesizat‑o cu o cerere formulată în temeiul articolului 24 din statut.

 Aprecierea Tribunalului

—       Cu privire la admisibilitatea motivului

203    Este adevărat că difuzarea unor documente confidențiale în timpul emisiunii televizate din 27 decembrie 2000 a fost evocată în reclamația din 14 octombrie 2004 a reclamantului, care a făcut obiectul unei decizii de respingere de către AIPN, împotriva căreia reclamantul nu a introdus o acțiune în temeiul articolului 91 din statut. În această reclamație, reclamantul evoca, în cadrul unei fraze, difuzarea unor documente pretins confidențiale care îl privesc cu ocazia emisiunii „În numele legii”, pentru a ilustra „multiplele măsuri de hărțuire” a căror victimă era în legătură cu „cauza Cresson”, dintre care măsura de schimbare a repartizării care îl viza nu ar constitui decât unul dintre aspecte.

204    Totuși, această reclamație avea ca unic obiect o cerere de retragere a deciziei de schimbare a repartizării. Reclamația nu avea ca obiect o cerere de despăgubire a părții interesate, din cauza pretinselor greșeli săvârșite de Comisie.

205    Or, un funcționar are posibilitatea de a invoca același motiv, același argument sau aceeași faptă în susținerea mai multor reclamații, al căror obiect este diferit din punct de vedere juridic (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 19 septembrie 2008, Chassagne/Comisia, T‑253/06 P, RepFP, p. I‑B‑1‑43 și II‑B‑1‑295, punctul 149).

206    Prin urmare, cauza de inadmisibilitate prezentată de Comisie trebuie să fie respinsă.

—       Cu privire la temeinicia motivului

207    Examinarea temeiniciei acestui motiv necesită în prealabil o prezentare pe scurt a fragmentului în litigiu din cadrul emisiunii „În numele legii”.

208    Pe parcursul unui scurt fragment al emisiunii, numele reclamantului a fost menționat și a fost difuzat un prim‑plan prezentat în comentariul care însoțea imaginile emisiunii ca fiind procesul‑verbal al audierii reclamantului de către OLAF.

209    Numele reclamantului este evocat în contextul interviului domnului H., director al societății H. Acesta din urmă relatează că s‑a prezentat la cabinetul doamnei Cresson fără să fi fost invitat, pentru a solicita suportarea de către cabinet a chiriei apartamentului ocupat de domnul Berthelot, plătit până la acea dată de societatea H. În continuare, acesta explică faptul că a descoperit spre surprinderea sa că postul de șef de cabinet își schimbase titularul și că noul șef de cabinet, respectiv reclamantul, l‑ar fi condus la ușă fără menajamente, întrebându‑l ce însemna această glumă. Urmează în continuare câteva imagini ale spațiilor OLAF, apoi un scurt prim‑plan al unui document ilizibil pe ecran, prezentat de ziarist ca fiind procesul‑verbal al audierii reclamantului de către OLAF și comentat de ziaristul respectiv după cum urmează:

„Un raport de investigație al OLAF conține audierea [reclamantului]. Acesta confirmă că domnul Berthelot a venit o dată sau de două ori la secretariatul doamnei Cresson, însoțit de domnul H.”

210    În continuare, emisiunea abordează un alt aspect al cauzei Cresson.

211    Astfel, în timpul emisiunii în litigiu, numele reclamantului și un extras al procesului‑verbal al audierii sale de către OLAF au fost menționate pe scurt și în mod incident, fără ca partea interesată să fi fost acuzată în mod personal.

212    Chiar dacă reclamantul nu a fost acuzat în mod personal, este totuși regretabil că un document prezentat în comentariul care însoțea imaginile emisiunii ca fiind procesul‑verbal al audierii sale de către OLAF a făcut obiectul difuzării în timpul emisiunii în discuție.

213    Potrivit jurisprudenței, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri, reclamantului îi revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene. Cu toate acestea, există o atenuare a acestei norme în cazul în care un fapt cauzator de prejudicii a avut la origine mai multe cauze diferite, iar instituția pârâtă nu a prezentat niciun element de probă care să permită a se stabili care dintre aceste cauze era la originea faptului, deși instituția era cea mai în măsură să furnizeze probele în această privință, astfel încât se poate considera că incertitudinea care subzistă se datorează acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, Rec., p. II‑1585, punctele 182 și 183).

214    Cu toate acestea, nu se poate considera că, în speță, Comisia era cea mai în măsură să furnizeze elementele de probă care să permită stabilirea cauzei scurgerii de informații intervenite. În consecință, incertitudinea cu privire la originile acestei scurgeri de informații nu se poate datora acesteia.

215    Astfel, Comisia susține în mod corect că ea însăși și OLAF nu erau singurele organisme care aveau în posesie procesul‑verbal al audierii reclamantului de către OLAF, întrucât acesta fusese transmis autorităților naționale belgiene în vederea eventualei începeri a urmăririi penale.

216    În plus, Comisia precizează că OLAF, în cadrul obiectivului de interes general de informare a publicului și ca urmare a propriei strategii de comunicare, pune la dispoziția mass‑mediei audiovizuale imagini generice ale locațiilor sale sub forma unei bănci de imagini și autorizează mass‑media respectivă să filmeze imagini generice în locațiile sale. Astfel, nu poate fi stabilită nicio legătură între imaginile locațiilor OLAF și prim‑planul documentului prezentat în timpul emisiunii ca fiind procesul‑verbal al audierii reclamantului.

217    Pe de altă parte, în ceea ce privește motivul potrivit căruia Comisia ar fi încălcat obligația de asistență, trebuie arătat că reclamantul nu a prezentat o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut. În plus, în lipsa unor împrejurări excepționale, Comisia nu era obligată să acorde în mod spontan asistență reclamantului. Astfel, numai asemenea împrejurări pot obliga instituția să procedeze fără o cerere prealabilă din partea persoanei interesate, ci din proprie inițiativă, la o acțiune de asistență determinată (Hotărârea Curții din 12 iunie 1986, Sommerlatte/Comisia, 229/84, Rec., p. 1805, punctul 20, Ordonanța Tribunalului din 31 mai 2006, Frankin și alții/Comisia, F‑91/05, RecFP, p. I‑A‑1‑25 și II‑A‑1‑83, punctele 23 și 24).

218    Motivul întemeiat pe încălcarea obligației de asistență de către instituție trebuie, în consecință, să fie respins.

219    Rezultă din ansamblul celor ce precedă că al treilea motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

d)     Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe nelegalitatea ridicării imunității de jurisdicție a reclamantului

 Argumentele părților

220    Reclamantul denunță în acest motiv nelegalitatea deciziei cu privire la care a fost informat la 7 februarie 2001, de ridicare a imunității de jurisdicție de care beneficia.

221    Reclamantul susține că decizia de ridicare a imunității unui funcționar ar constitui o măsură gravă și că, prin urmare, ar fi trebuit să fie audiat înainte de adoptarea acesteia, în mod similar cu ceea ce s‑ar fi întreprins în cazul domnului W, director general al DG Industrie.

222    În plus, reclamantul subliniază că decizia de ridicare a imunității sale de jurisdicție, adresată către judecătorul de instrucție belgian, nu i‑ar fi fost comunicată și că nu ar fi fost astfel în măsură să stabilească dacă era suficient de motivată.

223    În sfârșit, reclamantul consideră că decizia de ridicare a imunității sale de jurisdicție ar fi discriminatorie în ceea ce îl privește și ar constitui un abuz de putere, în măsura în care anumitor persoane li s‑ar fi menținut imunitatea, în pofida implicării în „cauza Berthelot”.

224    Comisia răspunde că instituțiile ar avea obligația de a colabora cu justiția penală și că, în speță, niciun interes al Comunităților nu ar fi justificat respingerea ridicării imunității de jurisdicție a reclamantului.

225    Comisia consideră că un funcționar nu ar trebui să fie audiat înainte de adoptarea unei decizii de ridicare a imunității sale de jurisdicție, în măsura în care acesta beneficiază de dreptul la apărare în cadrul procedurii penale care poate fi inițiată împotriva sa ca urmare a acestei măsuri. Comisia susține că, presupunând că afirmația reclamantului referitoare la audierea prealabilă a directorului general al DG Industrie este exactă, această cauză nu ar fi creat un precedent de natură să oblige instituția să audieze în mod sistematic un funcționar înainte de a avea acces la o cerere de ridicare a imunității formulată de o autoritate penală. Instituția ar beneficia de putere de apreciere în această privință.

 Aprecierea Tribunalului

226    Potrivit unei jurisprudențe constante, un funcționar care nu a atacat în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut o decizie a AIPN care îl lezează nu se poate prevala de pretinsa nelegalitate a acestei decizii în cadrul unei acțiuni în despăgubiri (Hotărârea Curții din 7 octombrie 1987, Schina/Comisia, 401/85, Rec., p. 3911, punctul 9, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 iunie 1991, Valverde Mordt/Curtea de Justiție, T‑156/89, Rec., p. II‑407, punctul 144).

227    Întrucât reclamantul nu a atacat în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut actul prin care a fost ridicată imunitatea sa jurisdicție și cu privire la care a fost informat prin scrisoarea din 7 februarie 2001 de către DG Personal și Administrație, trebuie să se examineze natura actului amintit, pentru a stabili dacă acesta constituie un act care îl lezează sau un comportament lipsit de caracter decizional.

228    Acest aspect trebuie examinat din oficiu de către Tribunal, în măsura în care privește respectarea procedurii precontencioase și termenele de introducere a acțiunii.

229    Constituie acte care lezează un funcționar măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele părții interesate, modificând în mod grav situația juridică a acestuia (Hotărârea Curții din 14 februarie 1989, Bossi/Comisia, 346/87, Rec., p. 303, punctul 23).

230    S‑a considerat că, dacă privilegiile și imunitățile recunoscute Comunităților Europene prin acest protocol prezintă numai un caracter funcțional prin aceea că urmăresc să evite crearea unui obstacol pentru funcționarea și independența Comunităților, la fel de adevărat este că acestea au fost acordate în mod expres funcționarilor și altor agenți ai instituțiilor Comunității. Faptul că privilegiile și imunitățile sunt prevăzute în interesul public comunitar justifică puterea acordată instituțiilor de a ridica, eventual, imunitatea, însă nu înseamnă că aceste privilegii și imunități sunt acordate Comunităților, iar nu în mod direct funcționarilor și altor agenți ai acestora. Prin urmare, protocolul creează un drept subiectiv în beneficiul persoanelor vizate (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 octombrie 2008, Mote/Parlamentul European, T‑345/05, Rep., p. II‑2849, punctele 27 și 28).

231    Imunitatea de jurisdicție prevăzută la articolul 12 din protocolul privind privilegiile și imunitățile îi protejează pe funcționari și pe agenți împotriva urmăririi de autoritățile statelor membre pentru actele îndeplinite în calitate oficială. Astfel, o decizie de ridicare a imunității unui funcționar sau agent modifică situația juridică a acestuia prin simplul efect al suspendării acestei protecții, restabilind statutul acestuia de persoană supusă dreptului comun al statelor membre și, fără a fi necesară vreo normă intermediară, expunându‑l astfel unor măsuri, în special de detenție și de urmărire în justiție, instituite de acest drept comun (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Mote/Parlamentul European, citată anterior, punctul 34).

232    Puterea de apreciere lăsată autorităților naționale după ridicarea imunității, în ceea ce privește reluarea sau abandonarea procedurii penale declanșate împotriva unui funcționar sau agent, nu are vreun impact asupra afectării directe a situației juridice a acestuia din urmă, din moment ce efectele avute de decizia de ridicare a imunității se limitează la suprimarea protecției de care acesta beneficia datorită calității sale de funcționar sau agent, neimplicând nicio măsură suplimentară de punere în aplicare (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Mote/Parlamentul European, citată anterior, punctul 35).

233    Rezultă din considerațiile de mai sus că decizia prin care Comisia a ridicat imunitatea de jurisdicție a reclamantului constituie un act care îl lezează.

234    Cu toate acestea, întrucât reclamantul nu a atacat decizia de ridicare a imunității sale de jurisdicție în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, acesta nu se mai poate prevala de nelegalitatea acestei decizii în cadrul unei acțiuni în despăgubiri.

235    În consecință, al patrulea motiv trebuie să fie respins ca inadmisibil.

e)     Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe nelegalitatea deciziei de schimbare a repartizării reclamantului

 Argumentele părților

236    Potrivit reclamantului, decizia de schimbare a repartizării nu ar fi suficient de motivată, ar fi intervenit cu încălcarea interesului serviciului și ar constitui o sancțiune disciplinară deghizată.

237    Comisia contestă admisibilitatea acestui motiv. Astfel, decizia de schimbare a repartizării ar fi făcut obiectul unei reclamații la 14 octombrie 2004, respinsă prin decizia AIPN din 15 martie 2005. Or, reclamantul nu ar fi introdus nicio acțiune în justiție împotriva deciziei menționate în termenul stabilit prin articolul 91 din statut.

238    Cu titlu subsidiar, Comisia susține că decizia de schimbare a repartizării s‑ar fi întemeiat pe interesul serviciului și amintește larga putere de apreciere de care dispun instituțiile în organizarea serviciilor lor.

 Aprecierea Tribunalului

239    Astfel cum s‑a amintit în cadrul celui de al patrulea motiv, un funcționar care nu a atacat în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut o decizie a AIPN care îl lezează nu se poate prevala de pretinsa nelegalitate a acestei decizii în cadrul unei acțiuni în despăgubiri.

240    În speță, reclamantul a introdus la 19 octombrie 2004 o reclamație, datată 14 octombrie 2004, în temeiul articolului 90 din statut împotriva deciziei de schimbare a repartizării care i se aplică, însă nu a introdus nicio acțiune în justiție, în temeiul articolului 91 din statutul menționat, ca urmare a deciziei AIPN din 15 martie 2005 de respingere a reclamației sale.

241    Rezultă de aici că reclamantul nu se poate prevala de pretinsa nelegalitate a deciziei de schimbare a repartizării în cadrul prezentei acțiuni în despăgubiri.

242    Prin urmare, cel de al cincilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

f)     Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe neregularitățile comise în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 73 din statut

243    Acest motiv cuprinde două aspecte. Primul aspect al motivului este îndreptat împotriva deciziei de excludere a ipotezei potrivit căreia reclamantul a fost victima unui accident de muncă, cel de al doilea împotriva deciziei de sesizare a IDOC în vederea unei anchete suplimentare.

244    În plus, în scrisorile adresate Tribunalului, apoi în timpul ședinței, reclamantul a denunțat diverse neregularități care ar fi fost comise în cadrul procedurii desfășurate în temeiul articolului 73 din statut. Acesta a denunțat în special „cercul vicios”, „spirală infernală”, create de Comisie: astfel, pe de o parte, prelungirea nejustificată a procedurii introduse în temeiul articolului 73 din statut ar fi determinat continuarea situației de incertitudine în care s‑ar afla de câțiva ani și ar zădărnici consolidarea stării sale de sănătate și, pe de altă parte, Comisia ar refuza să îl despăgubească atât timp cât starea sa de sănătate nu ar fi consolidată.

245    Este important de amintit că, deși articolul 48 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, aplicabil mutatis mutandis, interzice invocarea de motive noi pe parcursul procesului, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii, un motiv care constituie o dezvoltare a unui motiv invocat anterior trebuie totuși să fie considerat admisibil (Hotărârea Curții din 26 aprilie 2007, Alcon/OAPI, C‑412/05 P, Rep., p. I‑3569, punctul 38).

246    În speță, criticile suplimentare avansate de reclamant nu se întemeiază pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii și, în măsura în care acestea au fost invocate numai în contextul problemei inadmisibilității pentru caracterul prematur al unei cereri de despăgubire pentru un prejudiciu legat de o boală profesională, nu pot fi considerate ca reprezentând o dezvoltare a celor două aspecte ale celui de al șaselea motiv sau a altor motive invocate anterior.

247    În plus, la 18 februarie 2009, reclamantul a introdus la Tribunal o a treia acțiune, înregistrată cu numărul F‑12/09, prin care solicită, printre altele, anularea deciziei Comisiei din 28 aprilie 2008, prin care aceasta refuza să se pronunțe cu privire la aplicarea articolului 73 alineatul (2) litera (b) din statut, și repararea prejudiciului care i‑ar fi fost cauzat ca urmare a unor greșeli pe care le reproșează Comisiei în derularea procedurii de recunoaștere a originii profesionale a bolii sale, printre care prelungirea nejustificată a procedurii amintite.

248    În consecință, criticile respective trebuie să fie respinse ca inadmisibile în prezenta acțiune, consecința fiind că revine Tribunalului sarcina de a examina numai cele două aspecte ale motivului invocate în cerere.

 Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe excluderea pretins nejustificată a ipotezei unui accident de muncă

—       Argumentele părților

249    Reclamantul subliniază că, începând cu prima sa declarație din 25 iulie 2003, apoi în mod sistematic pe tot parcursul procedurii, ar fi afirmat că a fost afectat de o boală profesională și/sau că a suferit un accident de muncă. Or, Comisia nu ar fi examinat dacă acesta ar fi fost victima unui accident de muncă.

250    Având în vedere împrejurările speței și declarațiile reclamantului, Comisia răspunde că, în mod corect a inițiat o procedură referitoare la recunoașterea unei boli de origine profesională, iar nu a unui accident.

—       Aprecierea Tribunalului

251    Articolul 2 din fosta reglementare privind asigurările, aplicabilă la momentul introducerii declarațiilor reclamantului, definește accidentul ca orice eveniment sau factor exterior și subit sau violent sau anormal care a adus atingere integrității fizice sau psihice a funcționarului.

252    Potrivit articolului 16 din fosta reglementare privind asigurările, funcționarul victimă a unui accident sau avânzii cauză ai acestuia trebuie să declare accidentul la administrația instituției de care aparține persoana asigurată. Declarația de accident trebuie să indice în mod detaliat ziua, ora, cauzele și împrejurările accidentului, precum și numele martorilor și ale eventualilor terți responsabili. La declarație se anexează un certificat medical care să specifice natura leziunilor și a consecințelor probabile ale accidentului. Declarația trebuie să fie efectuată în termen de zece zile lucrătoare de la data la care s‑a produs accidentul.

253    În temeiul articolului 17 alineatul (1) primul paragraf prima teză din fosta reglementare privind asigurările, funcționatul care solicită aplicarea reglementării menționate din cauza unei boli profesionale trebuie să efectueze o declarație la administrație într‑un termen rezonabil de la începerea bolii sau de la data primei constatări medicale.

254    La 25 iulie 2003, reclamantul a transmis o scrisoare Comisiei prin care acesta declara că a fost afectat de un episod depresiv major și al cărei obiect era formulat după cum urmează: „declarația de accident/boală profesională (articolul 17 din [fosta reglementare privind asigurările])”.

255    La 25 octombrie 2004, reclamantul a adresat Comisiei o nouă declarație, potrivit căreia ar fi fost afectat de o stare depresivă majoră ca urmare a hărțuirii morale a cărei victimă ar fi fost. Obiectul acestei scrisori avea următorul cuprins: „[…] Recunoașterea stării mele de sănătate ca boală profesională și/sau accident de muncă – Implicații pentru aplicarea procedurilor prevăzute la articolele 73 și 78 din [s]tatut […]”.

256    Este necesar să se constate că, deși menționa în același timp noțiunile de accident și de boală profesională, declarația reclamantului din 25 iulie 2003 se referea în mod expres la articolul 17 din fosta reglementare privind asigurările, referitor la procedura aplicabilă recunoașterii originii profesionale a unei boli, iar nu la articolul 16 din reglementarea menționată, referitor la recunoașterea caracterului accidental al unui eveniment. Conținutul acestei declarații era o dovadă a depresiei de care suferea, respectiv a unei boli.

257    În mod similar, deși aceasta menționează la rubrica obiect atât noțiunea de accident, cât și pe cea de boală profesională, declarația reclamantului din 25 octombrie 2004 se referea din nou la depresia de care suferea.

258    Prin urmare, având în vedere chiar declarațiile reclamantului, Comisia a considerat în mod corect că acestea nu urmăreau recunoașterea caracterului accidental al unui eveniment, ci originea profesională a bolii de care suferea și a inițiat, în consecință, procedura referitoare la recunoașterea originii profesionale a afecțiunii respective.

259    În consecință, primul aspect al motivului trebuie să fie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe neregularitățile procedurii în fața IDOC

—       Cu privire la pretinsa nelegalitate a sesizării IDOC

260    Reclamantul susține că decizia de a sesiza IDOC ar fi nelegală, că aceasta a fost adoptată în temeiul articolului 2 alineatul (1) din DGE referitoare la anchetele administrative și la procedurile disciplinare sau în temeiul alineatului (2) al articolului menționat. În ceea ce privește prima ipoteză, reclamantul apreciază că o anchetă care urmărește stabilirea existenței unei neîndepliniri a obligațiilor pe care trebuie să le respecte funcționarii Comisiei nu ar prezenta nicio utilitate pentru determinarea, din punct de vedere medical, a originii profesionale a afecțiunii de care suferă. În ceea ce privește cea de a doua ipoteză, reclamantul subliniază că faptele pe care le susține pentru a demonstra că ar fi fost victima hărțuirii morale ar fi fost incontestabile și nu ar fi necesitat nicio anchetă suplimentară.

261    Comisia amintește că decizia de a sesiza IDOC a fost adoptată în temeiul articolului 2 alineatul (2) din DGE referitoare la anchetele administrative și la procedurile disciplinare, ca urmare a susținerilor de hărțuire morală formulate de reclamant în scrisoarea sa din 25 octombrie 2004. Astfel, în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 73 din statut, referitoare la recunoașterea originii profesionale a bolii reclamantului, ar fi fost necesar să se verifice dacă a existat un comportament culpabil din partea instituției.

262    Este necesar să se amintească faptul că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din DGE referitoare la anchetele administrative și la procedurile disciplinare, IDOC poate fi însărcinat cu efectuarea anchetelor, în special în cadrul articolului 73 din statut.

263    Jurisprudența a precizat că obiectul unei anchete administrative efectuate în temeiul articolului 73 din statut este de a colecta în mod obiectiv toate elementele care să permită stabilirea originii profesionale a afecțiunii, precum și împrejurările în care aceasta s‑a produs. În cazul în care condițiile de muncă ale funcționarului în cauză se află în centrul preocupărilor care privesc originea profesională a afecțiunii de care suferă, ancheta trebuie să cuprindă o analiză obiectivă detaliată atât a condițiilor de muncă ale persoanei interesate, cât și a afecțiunii sale ca atare (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 3 martie 2004, Vainker/Parlamentul European, T‑48/01, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑197, punctul 129).

264    Or, în speță, în primul rând, o procedură prin care se urmărește recunoașterea originii profesionale a depresiei de care suferă reclamantul a fost inițiată la 31 iulie 2003, în temeiul articolului 73 din statut, ca urmare a declarației introduse de partea interesată la 25 iulie 2003, și, în al doilea rând, la 25 octombrie 2004, reclamantul a adresat Comisiei o nouă declarație, afirmând că depresia de care suferea ar fi avut drept cauză hărțuirea morală a cărei victimă se considera.

265    Prin urmare, instituția era îndreptățită să urgenteze efectuarea unei anchete complete, care privea atât afecțiunea de care suferea reclamantul, cât și condițiile de muncă ale acestuia.

266    Prin urmare, Comisia a însărcinat în mod corect IDOC, ca urmare a scrisorii reclamantului din 25 octombrie 2004, cu efectuarea unei anchete administrative referitoare la condițiile în care reclamantul și‑a exercitat atribuțiile și care urmărea a se stabili dacă acesta fusese în mod efectiv victima hărțuirii morale.

267    În consecință, argumentul reclamantului trebuie să fie respins ca neîntemeiat.

—       Cu privire la pretinsa lipsă de imparțialitate a IDOC

268    Reclamantul susține că IDOC ar fi lipsit de imparțialitate și de independență pentru efectuarea unei anchete administrative, în măsura în care anumite persoane care lucrează în cadrul acestui birou ar fi la originea unor acte pe care reclamantul le‑ar fi resimțit ca hărțuire morală.

269    Comisia răspunde că afirmațiile reclamantului nu ar permite identificarea cu claritate a evenimentelor și a persoanelor responsabile.

270    Tribunalul apreciază că este necesar să se respingă ca nefondat motivul întemeiat pe lipsa de imparțialitate a IDOC, în lipsa unor indicații suficient de precise formulate de reclamant în privința persoanelor care ar compromite imparțialitatea acestui birou. Trebuie să se constate în această privință că faptul potrivit căruia IDOC a prezentat un raport cu ale cărui concluzii reclamantul nu era de acord nu este suficient prin natura sa pentru a demonstra lipsa de imparțialitate a acestui birou.

—       Cu privire la refuzul de a comunica reclamantului contribuția IDOC

271    Reclamantul critică faptul că AIPN se prevalează de contribuția IDOC din 16 martie 2005, în condițiile în care comunicarea acesteia i‑a fost refuzată prin scrisoarea din 9 iunie 2005.

272    Comisia răspunde că refuzul de a comunica reclamantului contribuția IDOC ar fi justificată din două motive. În primul rând, contribuția în cauză ar constitui, în cadrul procedurii stabilite prin reglementarea privind asigurările, un act pregătitor, de care medicul desemnat de instituție ar trebui să dispună fără să riște ca divulgarea acestuia să poată anticipa concluzia raportului medical. În al doilea rând, excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 ar permite instituțiilor să refuze cererea de acces la un document în cazul în care divulgarea acestuia ar aduce atingere protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit.

273    Cu titlu introductiv, Tribunalul arată că, în orice scopuri utile, argumentul întemeiat pe refuzul comunicării contribuției IDOC din 16 martie 2005, dacă s‑ar considera că pune în discuție legalitatea deciziei adoptate la 9 iunie 2005 de către șeful Serviciului Asigurări și boală profesională al PMO prin care a refuzat să comunice reclamantului contribuția respectivă, decizie care constituie un act ce lezează pentru partea interesată, ar trebui să fie respins ca inadmisibil. Astfel, așa cum s‑a amintit în cadrul celui de al patrulea motiv, un funcționar care nu a atacat în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut o decizie care îl lezează nu se poate prevala de pretinsa nelegalitate a acestei decizii în cadrul unei acțiuni în despăgubiri.

274    Cu toate acestea, în speță, reclamantul critică faptul că, în mod persistent, Comisia a apreciat că are posibilitatea de a‑i refuza accesul la acest document, în condițiile în care ea însăși se prevala de respectivul document împotriva reclamantului. Prin urmare, acest argument trebuie să fie interpretat în sensul că se contestă legalitatea conduitei administrației. În consecință, acesta este admisibil în susținerea concluziilor referitoare la despăgubiri.

275    Articolul 26 din statut prevede constituirea, pentru fiecare funcționar, a unui dosar individual care să conțină toate documentele privind situația sa administrativă și toate rapoartele privind competența, eficiența sau conduita sa, precum și observațiile formulate de funcționar cu privire la respectivele documente. Instituția nu poate opune unui funcționar și nici nu poate să utilizeze împotriva sa documente, dacă acestea nu i‑au fost comunicate înainte de depunerea la dosar. Potrivit jurisprudenței, aceste dispoziții au drept scop garantarea dreptului la apărare al funcționarului (a se vedea Hotărârea Curții din 28 iunie 1972, Brasseur/Parlamentul European, 88/71, Rec., p. 499, punctul 11, Hotărârea Curții din 7 octombrie 1987, Strack/Comisia, 140/86, Rec., p. 3939, punctul 7, și Hotărârea Curții din 1 octombrie 1991, Vidrányi/Comisia, C‑283/90 P, Rec., p. I‑4339, punctele 20 și 21).

276    În ceea ce privește accesul la documentele de natură medicală în cadrul unei proceduri de recunoaștere a unei boli profesionale, reglementarea privind asigurările a instituit o procedură specială care prevede transmiterea raportului medical complet pe care se întemeiază decizia pe care AIPN are în vedere să o adopte, către medicul ales de funcționar, dacă acesta a formulat o astfel de cerere, după notificarea proiectului de decizie prevăzut la articolul 21 din reglementarea privind asigurările, precum și recurgerea la o comisie medicală din care face parte medicul desemnat de funcționar (a se vedea Hotărârea Strack/Comisia, citată anterior, punctul 9, și Hotărârea Vidrányi/Comisia, citată anterior, punctul 22).

277    Astfel, respectarea drepturilor funcționarului necesită să i se recunoască acestuia o cale de acces la documentele de natură medicală (a se vedea Hotărârea Strack/Comisia, citată anterior, punctul 10). Această posibilitate recunoscută funcționarului trebuie să se concilieze totuși cu necesitățile secretului medical care determină fiecare medic să aibă în vedere posibilitatea de a comunica persoanelor pe care le îngrijește sau le examinează natura afecțiunilor de care ar putea suferi (Hotărârea Strack/Comisia, citată anterior, punctul 11 și jurisprudența citată). Prevăzând accesul indirect la documentele de natură medicală, cu ajutorul intervenției unui medic de încredere desemnat de funcționar, reglementarea privind asigurările conciliază drepturile funcționarului cu necesitățile secretului medical (Hotărârea Strack/Comisia, citată anterior, punctul 12, Hotărârea Vainker/Parlamentul European, citată anterior, punctul 137).

278    Jurisprudența a precizat că respectarea drepturilor funcționarului impune să i se recunoască acestuia o cale de acces nu numai la documentele de natură medicală, ci și la constatarea faptelor care servesc drept temei pentru decizia care urmează a fi adoptată în temeiul articolului 73 din statut (a se vedea Hotărârea Strack/Comisia, citată anterior, punctul 10). Astfel, trebuie să se recunoască un caracter medical și documentelor referitoare la constatările de fapt cu privire la un incident care s‑a produs pe parcursul desfășurării activității, care pot servi drept temei pentru o procedură ce urmărește recunoașterea existenței unui accident de muncă sau a unei boli profesionale în sensul reglementării privind asigurările (Hotărârea Strack/Comisia, citată anterior, punctul 13, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 iulie 1990, Vidrányi/Comisia, T‑154/89, Rec., p. II‑445, punctul 33, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Vainker/Parlamentul European, citată anterior, punctul 136).

279    În acest context, Tribunalul de Primă Instanță a subliniat că este indispensabil ca raportul medical complet, pe care funcționarul îl poate solicita pentru a fi transmis medicului ales de el și care trebuie să fie transmis membrilor comisiei medicale prevăzute prin reglementarea privind asigurările, să cuprindă eventualul raport de anchetă administrativă. Astfel, funcționarul poate, dacă a introdus o cerere în acest sens, să se pronunțe cu privire la constatările cuprinse în raportul de anchetă, prin intermediul intervenției unui medic de încredere, și să aprecieze oportunitatea de a solicita comisiei medicale să își dea avizul (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Vidrányi/Comisia, citată anterior, punctele 34 și 35).

280    În plus, caracterul medical al anumitor documente nu împiedică posibilitatea ca acestea să prezinte interes, dacă este cazul, și pentru situația administrativă a funcționarului. În această ipoteză, documentele respective trebuie să figureze în dosarul personal al părții interesate (a se vedea Hotărârea Strack/Comisia, citată anterior, punctul 13, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Vidrányi/Comisia, citată anterior, punctul 36).

281    Astfel, pe de o parte, dosarul care servește drept bază pentru medicul desemnat de instituție sau pentru comisia medicală în vederea aprecierii caracterului profesional al unei boli este de natură medicală și, prin urmare, nu poate fi consultat decât indirect prin intermediul unui medic desemnat de funcționar și, pe de altă parte, elementele de natură administrativă, care pot figura în acest dosar și care pot influența situația administrativă a funcționarului, trebuie să figureze și în dosarul individual în care, în conformitate cu articolul 26 din statut, funcționarul le poate consulta direct (a se vedea Hotărârea Curții Vidrányi/Comisia, citată anterior, punctul 24).

282    Ansamblul documentelor înaintate medicului desemnat de instituție sau comisiei medicale este supus astfel regimului prevăzut prin reglementarea privind asigurările. Depunerea la dosarul individual al funcționarului a unora dintre aceste documente, precum și posibilitatea, pentru acesta din urmă, de a lua cunoștință de ele nu se impune, prin urmare, decât dacă aceste documente sunt utilizate pentru aprecierea sau pentru modificarea situației administrative a funcționarului de către administrația căreia îi aparține (a se vedea Hotărârea Curții Vidrányi/Comisia, citată anterior, punctul 25).

283    Trebuie să se constate în speță că, atunci când reclamantul a formulat, prin intermediul scrisorii din 19 mai 2005, cererea prin care urmărea să îi fie comunicată contribuția IDOC, Comisia nu îi notificase încă un proiect de decizie referitoare la cererea de recunoaștere a bolii profesionale. Astfel, o asemenea notificare nu a fost comunicată reclamantului decât la 16 martie 2007. Înainte de această dată, contribuția IDOC putea fi considerată, așadar, ca un act pregătitor, având în vedere reglementarea privind asigurările.

284    Cu toate acestea, în decizia din 10 noiembrie 2005 de respingere a cererii de despăgubire a reclamantului, AIPN se prevalează de contribuția IDOC în susținerea argumentației sale în sensul respingerii cererii menționate.

285    Astfel, AIPN precizează în decizia din 10 noiembrie 2005 că „[l]a 16 martie 2005, IDOC a concluzionat de altfel că niciunul dintre capetele de cerere invocate de [reclamant] în susținerea acestor afirmații nu prezintă din punct de vedere obiectiv caracterul abuziv pe care îl dă acestora și care constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale hărțuirii morale, astfel cum este definită la articolul 12a din statut” și că „deciziile care au fost adoptate în privința sa au fost în interesul instituțiilor și într‑un cadru strict de reglementare”.

286    În măsura în care AIPN se prevalează de contribuția IDOC în cadrul adoptării unui act care lezează reclamantul, se poate considera că această contribuție constituia un document ce prezenta interes pentru situația administrativă a părții interesate, în sensul articolului 26 din statut.

287    Prin urmare, reclamantul trebuia să aibă acces la contribuția IDOC în temeiul articolului 26 din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Strack/Comisia, citată anterior, punctul 13, și Hotărârea Curții Vidrányi/Comisia, citată anterior, punctele 24 și 25, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Vidrányi/Comisia, citată anterior, punctul 36).

288    În consecință, Comisia a încălcat articolul 26 din statut, prin refuzul de a comunica reclamantului contribuția IDOC, în condițiile în care aceasta se referea la situația administrativă a părții interesate, după cum dovedește decizia Comisiei din 10 noiembrie 2005.

289    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele invocate de Comisie, potrivit cărora, în primul rând, contribuția IDOC ar constitui un act pregătitor în cadrul procedurii medicale și, în al doilea rând, ar trebui să se aplice excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, care ar permite instituțiilor să refuze accesul la un document în cazul în care divulgarea acestuia ar aduce atingere protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit.

290    Astfel, în ceea ce privește primul argument invocat de Comisie, în măsura în care aceasta a ales să utilizeze contribuția IDOC în afara cadrului procedurii medicale, pentru adoptarea unei decizii care să prezinte interes pentru situația administrativă a reclamantului, această instituție nu poate contesta caracterul pregătitor al contribuției respective în cadrul procedurii medicale.

291    În ceea ce privește argumentul întemeiat pe atingerea adusă protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit, rezultă chiar din titlul Regulamentului nr. 1049/2001 că domeniul de aplicare al acestuia privește accesul publicului la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei.

292    Or, drepturile unui funcționar sau ale unui agent care solicită comunicarea unui document ce prezintă un interes pentru situația sa administrativă nu sunt aceleași cu drepturile unui membru al publicului care ar solicita accesul la documentele unei instituții.

293    Astfel, drepturile funcționarilor și ale agenților în materie decurg din dispozițiile speciale ale articolului 26 din statut, care impun obligații speciale instituțiilor cu scopul de a garanta dreptul la apărare al părții interesate, astfel cum s‑a subliniat în jurisprudență. Prin urmare, funcționarii beneficiază de un drept propriu, întemeiat pe articolul 26 din statut.

294    În plus, cererea unui funcționar poate intra, dacă este cazul, în domeniul de aplicare al dispozițiilor speciale în materia funcției publice, care se referă la accesul la tipuri de documente specifice, cum ar fi, de exemplu, documentele de natură medicală.

295    Rezultă din considerațiile de mai sus că excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, invocată de Comisie, nu aduce atingere aplicării dispozițiilor prevăzute la articolul 26 din statut. Prin urmare, această excepție nu autoriza Comisia să refuze să comunice reclamantului contribuția IDOC.

296    În consecință, Comisia a săvârșit o greșeală de serviciu, prin faptul că nu a oferit reclamantului acces la contribuția IDOC, deși aceasta prezenta interes pentru situația administrativă a reclamantului.

g)     Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe nelegalitatea avizului comisiei pentru invaliditate din 29 octombrie 2004

 Argumentele părților

297    În cadrul acestui motiv, reclamantul contestă legalitatea avizului emis de comisia pentru invaliditate la 29 octombrie 2004. Reclamantul apreciază că respectiva comisie pentru invaliditate ar fi trebuit să se pronunțe cu privire la eventuala relație dintre invaliditatea pe care constatat‑o și care îl privește și condițiile de exercitare a activității sale profesionale.

298    Potrivit reclamantului, Comisia ar fi încălcat articolul 78 din statut, condiționând examinarea procedurii prevăzute la această dispoziție de epuizarea prealabilă a procedurii prevăzute la articolul 73 din statut. Reclamantul subliniază că, în cadrul scrisorii din 23 iunie 2004, ar fi solicitat să se constate, în conformitate cu articolul 78 al cincilea paragraf din statut, că invaliditatea sa își afla originea în exercitarea atribuțiilor sale. În susținerea argumentației sale, reclamantul invocă Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 februarie 1992, Plug/Comisia (T‑165/89, Rec., p. II‑367).

299    Comisia subliniază că exercitarea competenței de către comisia pentru invaliditate s‑ar realiza astfel încât aceasta să dispună de rezultatele anchetei efectuate în temeiul articolului 73 din statut, atunci când se pronunță cu privire la legătura dintre invaliditatea unui funcționar și activitatea sa profesională. Lucrările comisiei pentru invaliditate ar fi, așadar, organizate în două etape. În prima etapă, comisia pentru invaliditate s‑ar limita să se pronunțe cu privire la invaliditatea părții interesate. În continuare, comisia ar suspenda lucrările până la momentul la care îi sunt transmise elementele anchetei efectuate în temeiul articolului 73 din statut. În cea de a doua etapă, comisia pentru invaliditate s‑ar reuni din nou și s‑ar pronunța cu privire la legătura dintre împrejurările activității profesionale a funcționarului și invaliditatea acestuia. Comisia subliniază că Tribunalul de Primă Instanță ar fi validat o astfel de desfășurare a procedurii în Hotărârea Lucaccioni/Comisia, citată anterior.

300    Comisia subliniază că o asemenea organizare a procedurii nu ar fi lipsit reclamantul de prestația de invaliditate prevăzută la articolul 78 al treilea paragraf din statut, în așteptarea rezultatului procedurii urmate în temeiul articolului 73 din statut. Singura chestiune care ar fi fost lăsată în suspans ar fi privit prestațiile prevăzute la articolul 78 al cincilea paragraf din statut și în special suportarea de către instituție a contribuțiilor la sistemul de pensii. În înscrisurile sale, Comisia a subliniat că, în cazul recunoașterii originii profesionale a invalidității reclamantului, acestuia i s‑ar acorda dreptul prevăzut la articolul 78 al cincilea paragraf din statut, în mod retroactiv la data deciziei de stabilire a invalidității. Ca urmare a deciziei din 28 martie 2002 de recunoaștere a originii profesionale a bolii reclamantului, Comisia a furnizat Tribunalului, ca măsuri de organizare a procedurii, decizia din 16 iunie 2008 care anulează și înlocuiește decizia din 8 noiembrie 2004, prin care AIPN, având în vedere concluziile comisiei pentru invaliditate din 9 iunie 2008, a recunoscut reclamantului dreptul la o prestație de invaliditate stabilită în conformitate cu dispozițiile articolului 78 al cincilea paragraf din statut, producând efecte de la data stabilirii invalidității acestuia, și anume 30 noiembrie 2004.

 Aprecierea Tribunalului

301    Astfel cum s‑a amintit în cadrul celui de al patrulea motiv, un funcționar care nu a atacat în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut o decizie a AIPN care îl lezează nu s‑ar putea prevala de pretinsa nelegalitate a acestei decizii în cadrul unei acțiuni în despăgubiri.

302    Astfel, în măsura în care reclamantul nu a introdus o reclamație împotriva deciziei AIPN din 8 noiembrie 2004 prin care a fost pensionat și i s‑a recunoscut dreptul la o prestație de invaliditate stabilită în conformitate cu articolul 78 al treilea paragraf din statut, iar nu în conformitate cu al cincilea paragraf din dispoziția menționată, acesta nu se poate prevala de nelegalitatea acestei decizii în cadrul prezentei acțiuni în despăgubiri.

303    În prezentul motiv, reclamantul nu contestă totuși legalitatea deciziei AIPN din 8 noiembrie 2004, însă se limitează să critice avizul comisiei pentru invaliditate, emis la 29 octombrie 2004, în măsura în care acesta nu stabilește eventuala relație dintre invaliditatea constatată în ceea ce îl privește și activitatea sa profesională, ținând seama de ancheta inițiată deja în temeiul articolului 73 din statut.

304    Astfel, este necesar să se examineze dacă, prin prezentul motiv, întemeiat pe nelegalitatea avizului comisiei pentru invaliditate, reclamantul nu încearcă să evite declararea inadmisibilității motivului care s‑ar fi întemeiat pe nelegalitatea deciziei AIPN din 8 noiembrie 2004, în lipsa unei reclamații și a unei acțiuni în justiție introduse împotriva acestei din urmă decizii.

305    O asemenea chestiune, care privește respectarea procedurii precontencioase și termenele de introducere a acțiunii, trebuie invocată din oficiu de instanță.

306    Potrivit jurisprudenței, avizul emis de comisia pentru invaliditate trebuie să fie considerat ca un act pregătitor care se integrează în procedura de pensionare (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 3 iunie 1997, H/Comisia, T‑196/95, RecFP, p. I‑A‑133 și II‑403, punctul 48, Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 15 noiembrie 2006, Jiménez Martinez/Comisia, T‑115/05, RecFP, p. I‑A‑2‑269 și II‑A‑2‑1409, punctele 29 și 30).

307    Deși nu este exclus ca un act pregătitor să cauzeze un prejudiciu unui funcționar independent de decizia finală pregătită prin actul respectiv, trebuie să se constate că, în speță, reclamantul nu susține că avizul comisiei pentru invaliditate i‑ar fi cauzat un prejudiciu distinct de cel care i‑ar fi putut fi cauzat prin decizia care a fost adoptată în temeiul acestuia, și anume decizia AIPN din 8 noiembrie 2004.

308    Astfel, reclamantul subliniază că avizul comisiei pentru invaliditate ar fi nelegal, în măsura în care aceasta nu s‑ar fi pronunțat cu privire la originea invalidității sale, în așteptarea datelor anchetei inițiate în temeiul articolului 73 din statut.

309    Or, decizia AIPN din 8 noiembrie 2004 a putut cauza eventual un prejudiciu reclamantului, prin pensionarea reclamantului și recunoașterea dreptului la o prestație de invaliditate în temeiul articolului 78 al treilea paragraf din statut, iar nu în temeiul articolului 78 al cincilea paragraf din statut.

310    Întrucât motivul întemeiat pe nelegalitatea avizului comisiei pentru invaliditate este îndreptat împotriva unui act pregătitor, iar reclamantul nu a explicat prin ce anume acest act i‑ar fi cauzat un prejudiciu distinct de cel al deciziei finale, în condițiile în care, în orice caz, acesta nu a solicitat anularea deciziei din 8 noiembrie 2004 sau nu a introdus o acțiune în despăgubiri în termenele prevăzute pentru a contesta consecințele acestei decizii, motivul respectiv trebuie să fie respins ca inadmisibil.

h)     Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe nelegalitatea inițierii și menținerii unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului

 Observație preliminară

311    În cadrul acestui motiv, reclamantul critică faptul că au fost inițiate și menținute proceduri disciplinare împotriva lui, în condițiile în care, în opinia sa, nu ar fi fost dovedite niciodată elementele care stau la baza acestor proceduri. Acest motiv face trimitere la toate motivele formulate în cadrul acțiunii F‑124/05.

312    Potrivit jurisprudenței, în cadrul unei cereri, trimiterea la o cerere depusă de reclamant într‑o altă cauză, nu are ca efect încorporarea în prima cauză a motivelor invocate în cea de a doua cauză (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 decembrie 2006, Angelidis/Parlamentul European, T‑424/04, RecFP, p. I‑A‑2‑323 și II‑A‑2‑1649, punctul 42).

313    Prin urmare, trebuie să se examineze, cu titlu introductiv, dacă motivul, în măsura în care constă într‑o trimitere la toate motivele dezvoltate în cadrul acțiunii F‑124/05, este admisibil în privința cerințelor prevăzute de dispozițiile articolului 21 din Statutul Curții de Justiție și ale articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, aplicabil mutatis mutandis Tribunalului la momentul depunerii cererii.

314    Finalitatea articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță este aceea de a permite instanței să se pronunțe în privința motivelor formulate cu suficientă precizie.

315    Această dispoziție nu trebuie să fie interpretată totuși astfel încât să aibă drept consecință de a impune părților un formalism excesiv ce ar contribui la îngreunarea procedurii jurisdicționale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 iunie 2009, Othman/Consiliul și Comisia, T‑318/01, Rep., p. II‑1627, punctul 57).

316    În împrejurările specifice speței, trimiterea efectuată de reclamant are ca scop să evite, ținând seama de conexarea cauzelor F‑124/05 și F‑96/06, repetarea, în cadrul cererii înregistrate cu numărul F‑96/06, a conținutului a 30 de pagini care figurează deja în cererea înregistrată cu numărul F‑124/05, precum și furnizarea încă o dată a anexelor de mai multe sute de pagini care însoțeau această din urmă cauză.

317    În plus, cauzele F‑124/05 și F‑96/06 au fost conexate prin ordonanța președintelui Tribunalului din 22 ianuarie 2009.

318    În aceste împrejurări, faptul că al optulea motiv constă într‑o trimitere la toate motivele dezvoltate în cadrul acțiunii F‑124/05 nu poate avea drept consecință inadmisibilitatea motivului respectiv.

319    În continuare, în prezenta hotărâre vor fi examinate cele șase motive ale acțiunii F‑124/05 în mod succesiv, considerându‑se fiecare ca un aspect al celui de al optulea motiv al prezentei acțiuni. Aspectele motivelor acțiunii F‑124/05 vor fi examinate ca diviziuni ale aspectelor celui de al optulea motiv al prezentei acțiuni.

320    Pe de altă parte, primul motiv al acțiunii F‑124/05, întemeiat pe refuzul AIPN de a acționa în conformitate cu decizia de netrimitere în judecată pronunțată de instanța belgiană, în pofida legăturii care s‑ar fi stabilit de către AIPN însăși între procedura penală și procedura disciplinară, și cel de al doilea motiv al acestei acțiuni, întemeiat pe atingerea adusă autorității de lucru judecat a deciziei respective de netrimitere în judecată, trebuie să fie analizate împreună, în măsura în care ambele se referă la consecințele deciziei instanței penale belgiene cu privire la procedura disciplinară.

 Cu privire la primul și la al doilea aspect ale motivului, întemeiate pe nerespectarea consecințelor deciziei de netrimitere în judecată pronunțate de instanța belgiană

—       Argumentele părților

321    Reclamantul susține că procedura disciplinară care îl privește ar fi fost inițiată exclusiv din cauza faptului că autoritățile belgiene au început urmărirea penală împotriva sa. Acest aspect ar rezulta din decizia AIPN de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, adoptată la 16 ianuarie 2004, care ar crea o legătură neechivocă între procedura disciplinară și procedura penală. Faptele pe care se întemeiază acuzarea penală și cele pe care se întemeiază procedura disciplinară ar fi identice, numai calificarea acestora, penală sau disciplinară, fiind diferită. În plus, faptul că cele două proceduri sunt concomitente nu ar genera nicio rezervă în privința legăturii strânse care le‑ar uni. Prin urmare, procedura disciplinară ar fi trebuit să fie încheiată, pentru a acționa în conformitate cu decizia definitivă de netrimitere în judecată pronunțată la 30 iunie 2004 de instanța penală belgiană, care ar fi declarat că nu sunt dovedite faptele pe care se întemeiază acuzarea. A decide altfel ar însemna nerespectarea autorității de lucru judecat a deciziei menționate și a suveranității statelor membre.

322    Comisia răspunde că argumentarea reclamantului ar lipsi în fapt, în măsura în care decizia de inițiere a procedurii disciplinare ar preciza în mod explicit că, pe lângă acuzația penală, motivele reproșate părții interesate s‑ar sprijini pe raportul referitor la anchetele administrative suplimentare ale IDOC din 22 februarie 2002. Comisia subliniază că instanța penală belgiană nu era competentă decât pentru a se pronunța cu privire la capetele de acuzare din perspectiva Codului penal belgian și că, la calificarea disciplinară a faptelor, AIPN nu ar fi ținută de calificarea realizată de instanța penală în temeiul altor dispoziții. În orice caz, motivele întemeiate pe o încălcare a principiului potrivit căruia penalul ține în loc procedura disciplinară și pe o atingere adusă autorității de lucru judecat ar fi inoperante în speță, în lipsa unei decizii disciplinare finale.

—       Aprecierea Tribunalului

323    Astfel cum s‑a precizat în jurisprudența Tribunalului de Primă Instanță, articolul 88 al cincilea paragraf din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, devenit articolul 25 din anexa IX la statut, are o dublă rațiune de a fi. Pe de o parte, acest articol vine în întâmpinarea preocupării de a nu afecta poziția funcționarului în cauză în cadrul urmăririi penale care ar fi începută împotriva sa cu privire la faptele care fac totodată obiectul unei proceduri disciplinare în cadrul instituției sale. Pe de altă parte, suspendarea procedurii disciplinare în așteptarea încheierii procedurii penale permite luarea în considerare, în cadrul acestei proceduri disciplinare, a constatărilor de fapt efectuate de instanța penală atunci când decizia acesteia a rămas definitivă. Astfel, articolul 25 din anexa IX la statut consacră principiul potrivit căruia „penalul ține în loc procedura disciplinară”, ceea ce se justifică în special prin faptul că instanțele penale naționale dispun de atribuții de investigație mai importante decât AIPN. Prin urmare, în cazul în care aceleași fapte ar putea constitui o faptă penală și o încălcare a obligațiilor din Statutul funcționarilor, administrația este ținută de constatările de fapt efectuate de instanța penală în cadrul procedurii penale. După ce aceasta din urmă constată existența faptelor din speță, administrația poate proceda la calificarea juridică a acestora în raport cu noțiunea de greșeală disciplinară, verificând în special dacă acestea constituie încălcări ale obligațiilor statutare (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 iunie 2004, François/Comisia, T‑307/01, Rec., p. II‑1669, punctul 75).

324    În speță, rezultă din motivarea deciziei de respingere a încheierii procedurii disciplinare că inițierea unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului nu se întemeia exclusiv pe urmărirea penală inițiată în Belgia pentru fals în înscrisuri și înșelăciune, în legătură cu ordinele de deplasare și cu decontarea cheltuielilor de deplasare ale domnului Berthelot, ci se întemeia și pe rolul activ pe care l‑ar fi jucat reclamantul în schimbarea nelegală a încadrării acestuia și în angajarea sa, de asemenea nelegală, în cadrul CCC.

325    Rechizitoriul întocmit în scris de procureur du Roi arăta că nicio declarație nu viza explicit și nici implicit reclamantul, că niciun element material nu permitea stabilirea participării acestuia la săvârșirea faptelor și că reclamantul aducea elemente care să demonstreze falsitatea ordinelor de deplasare. Decizia de netrimitere în judecată, care se referă la rechizitoriul întocmit în scris de procureur du Roi, a constatat că dosarul de instrucție permitea să se rețină fără îndoială acuzații în ceea ce privește existența de fals și înșelăciune, însă niciun indiciu nu permitea ca acestea să fie puse cu certitudine în sarcina vreunuia dintre inculpații puși sub urmărire penală.

326    Prin urmare, decizia de netrimitere în judecată împiedică autoritățile disciplinare numai de la reținerea infracțiunilor de fals și înșelăciune în sarcina reclamantului, astfel cum au fost incriminate în dreptul penal belgian, în legătură cu întocmirea ordinelor și cu cheltuielile de deplasare ale domnului Berthelot. Aceasta nu împiedică autoritatea disciplinară să rețină în sarcina părții interesate eventuale încălcări disciplinare legate de schimbarea baremului de încadrare a domnului Berthelot și de angajarea acestuia în cadrul CCC.

327    Prin urmare, primele două aspecte ale celui de al optulea motiv trebuie să fie respinse ca nefondate.

 Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe legătura pretins nejustificată dintre procedura disciplinară care privește reclamantul și procedura care privește fostul membru al Comisiei

—       Argumentele părților

328    Cu titlu subsidiar, reclamantul subliniază că decizia de respingere a încheierii procedurii disciplinare ar fi nelegală în ceea ce privește menținerea suspendării procedurii respective, raportând în mod greșit această suspendare la rezultatul procedurii aflate atunci pe rolul Curții de Justiție împotriva doamnei Cresson.

329    Reclamantul critică în special analogia cu articolul 25 din anexa IX la statut realizată de AIPN pentru a justifica decizia atacată și observă că Hotărârea Tzoanos/Comisia, citată anterior, nu ar fi nicidecum relevantă în speță, deoarece acesta ar privi ipoteza în care împotriva unui funcționar s‑ar desfășura două proceduri, una penală și una disciplinară, în timp ce în speță ar exista două proceduri care vizează două persoane diferite. Reclamantul denunță caracterul contradictoriu al raționamentului elaborat de AIPN, care amintește că obiectivul articolului 25 din anexa IX la statut nu ar fi acela de a plasa funcționarul într‑o situație mai puțin avantajoasă, prin adoptarea unei decizii disciplinare înainte de încheierea procedurii penale, în timp ce, în speță, decizia atacată l‑ar penaliza, în loc să îi protejeze interesele.

330    În sfârșit, reclamantul critică caracterul incomprehensibil al motivării deciziei atacate, în măsura în care în cuprinsul acesteia se precizează că „orice decizie pe fond în cauza care vă privește, indiferent dacă este vorba despre o eventuală încheiere sau despre o eventuală continuare a procedurii, nu ar fi neutră în raport cu procedura în fața Curții împotriva doamnei Cresson și ar putea fi considerată, așadar, o încercare de influențare necorespunzătoare”. Reclamantul subliniază că nu înțelege cine ar putea fi influențat: AIPN însăși, Curtea de Justiție, Tribunalul? Avansând acest argument, AIPN ar fi încălcat obligația de motivare prevăzută la articolul 25 al doilea paragraf din statut, ceea ce ar determina nelegalitatea deciziei atacate.

331    Comisia răspunde argumentelor reclamantului subliniind, în esență, că nicio dispoziție nu obliga AIPN să suspende procedura, dar că nu se putea urmări în mod rezonabil un funcționar înainte de a fi soluționat cazul persoanei în interesul căreia acționase în aparență. Comisia adaugă că decizia de suspendare nu ar fi adus atingere intereselor reclamantului, care, dimpotrivă, ar fi fost protejate prin decizia respectivă. Proba ar consta în faptul că, având în vedere lipsa unei sancțiuni pronunțate de Curte împotriva fostului membru al Comisiei, instituția pârâtă ar fi hotărât încheierea procedurii disciplinare care viza reclamantul.

—       Aprecierea Tribunalului

332    Potrivit reclamantului, pe de o parte, incoerența motivării deciziei de respingere a încheierii procedurii disciplinare ar vicia decizia respectivă în raport cu cerința de motivare a deciziilor prevăzută la articolul 25 din statut; pe de altă parte, decizia în cauză ar fi afectată de o eroare de drept.

333    În primul rând, este important să se amintească faptul că motivarea trebuie să dea posibilitatea instanței să își exercite controlul asupra legalității deciziei atacate și să acorde persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este afectată de un viciu ce permite contestarea legalității sale (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 aprilie 2002, Campolargo/Comisia, T‑372/00, RecFP, p. I‑A‑49 și II‑223, punctul 49, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 octombrie 2006, Bonnet/Curtea de Justiție, T‑406/04, RecFP, p. I‑A‑2‑213 și II‑A‑2‑1097, punctul 67).

334    Principalul argument invocat de reclamant pentru justificarea cererii sale de încheiere a procedurii disciplinare care îl privește este pronunțarea unei decizii de netrimitere în judecată de către instanța penală belgiană.

335    Decizia de respingere a încheierii procedurii disciplinare precizează că procedurile disciplinară și penală ar fi distincte și independente una de cealaltă. Tribunal de première instance de Bruxelles ar fi calificat faptele numai din perspectiva dreptului penal belgian, iar nu în raport cu criticile formulate de Comisie, întemeiate pe obligații comunitare. În consecință, rezultatul acțiunii judiciare belgiene nu ar influența procedura disciplinară, iar faptul că procedura penală belgiană a condus la netrimiterea în judecată nu ar însemna că procedura disciplinară trebuie să fie încheiată.

336    Din ceea ce precedă, rezultă că decizia atacată furnizează reclamantului indicații suficiente pentru a aprecia temeinicia motivelor care au condus la respingerea cererii sale de încheiere a procedurii disciplinare, precum și Tribunalului pentru a‑și exercita controlul.

337    Pe de altă parte, independent de răspunsul oferit la cererea de încheiere formulată de reclamant, decizia atacată precizează că procedura disciplinară care privește partea interesată trebuie să rămână în continuare suspendată.

338    AIPN justifica menținerea acestei suspendări prin legătura pe care procedura disciplinară care privea reclamantul ar prezenta‑o cu procedura introdusă în fața Curții împotriva doamnei Cresson.

339    O asemenea motivare, sub rezerva trimiterii neclare la o „încercare de influențare necorespunzătoare”, furnizează indicații suficiente reclamantului pentru a aprecia temeinicia motivelor care justifică menținerea suspendării procedurii disciplinare, și Tribunalului pentru a‑și exercita controlul.

340    Motivul întemeiat pe insuficiența motivării deciziei atacate trebuie să fie, în consecință, respins ca nefondat.

341    În ceea ce privește motivul întemeiat pe o eroare de drept, deși nicio dispoziție nu obliga AIPN să suspende procedura în așteptarea pronunțării Hotărârii Comisia/Cresson, situația reclamantului era legată de cea a doamnei Cresson, în măsura în care acesta era șeful său de cabinet în perioada pe parcursul căreia a fost săvârșită o parte din fraudele reproșate părții interesate, iar această legătură reprezenta o împrejurare pe care Comisia o putea lua în considerare în mod legitim.

342    În consecință, făcând abstracție de împrejurarea că o asemenea suspendare avea ca efect prelungirea duratei procedurii disciplinare, decizia de a nu urmări reclamantul înainte ca situația fostului membru al Comisiei să fie soluționată apărea legitimă și rezonabilă.

343    Rezultă din ansamblul considerațiilor anterioare că al treilea aspect al celui de al optulea motiv trebuie să fie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe insuficiența elementelor de probă care justifică inițierea procedurii disciplinare

—       Argumentele părților

344    Reclamantul susține că împotriva sa ar fi fost inițiate proceduri disciplinare, în condițiile în care elementele materiale care le justificau „nu [ar fi] fost dovedite niciodată și chiar [ar fi] fost declarate neîntemeiate [în ordonanța pronunțată de tribunal de première instance de Bruxelles]”.

345    Comisia apreciază că decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare nu ar putea constitui o greșeală de serviciu decât în ipoteza excepțională a unei intenții de a prejudicia, respectiv în situația în care nu ar exista, la momentul la care a fost adoptată decizia, niciun indiciu împotriva părții interesate. Or, nu acesta ar fi fost cazul în speță, întrucât reclamantul a făcut obiectul unor acuzații serioase în privința implicării sale în nereguli grave.

—       Aprecierea Tribunalului

346    Prezentul aspect al motivului este întemeiat pe nelegalitatea deciziei de inițiere a procedurii disciplinare.

347    Din argumentarea părților rezultă că acestea au opinii contrare referitoare la întinderea puterii de apreciere de care dispune o instituție în ceea ce privește decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare și, în consecință, referitoare la intensitatea controlului care trebuie exercitat de instanța europeană cu privire la legalitatea unei asemenea decizii.

348    Astfel, potrivit reclamantului, decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare ar fi nelegală atunci când motivele pe care se întemeiază inițierea procedurii respective nu ar fi dovedite, ceea ce conduce la a considera că instanța ar trebui să exercite un control normal asupra deciziei respective. În schimb, potrivit Comisiei, o asemenea decizie ar putea constitui o greșeală de serviciu numai în ipoteza excepțională a intenției de a prejudicia, ceea ce ar însemna să se considere că, în acest caz, controlul instanței trebuie să se limiteze la ipoteza unui abuz de putere.

349    Prin urmare, trebuie să se precizeze în primul rând întinderea puterii de apreciere de care dispune AIPN atunci când adoptă decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare și intensitatea controlului jurisdicțional care decurge de aici, înainte de a examina, în al doilea rând, dacă, în speță, decizia prin care Comisia a inițiat o procedură disciplinară împotriva reclamantului nu era afectată de nelegalitate.

350    Înainte de a răspunde la aceste întrebări, este necesar să se facă două observații introductive.

351    În primul rând, legalitatea actului atacat trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept care existau la data adoptării actului (Hotărârea Curții din 7 februarie 1979, Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, Rec., p. 321, punctul 7). Eventualele elemente pe care instrumentarea procedurii disciplinare le‑ar revela ulterior adoptării deciziei de inițiere a procedurii respective nu pot să afecteze legalitatea respectivei decizii, obiectul examinării fiind, printre altele, acela de a determina dacă erau întemeiate suspiciunile inițiale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Giraudy/Comisia, citată anterior, punctul 145).

352    În al doilea rând, împrejurarea că procedura disciplinară a fost încheiată fără aplicarea unei sancțiuni disciplinare funcționarului în cauză nu poate împiedica instanța să exercite un control cu privire la legalitatea deciziei de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului.

353    Astfel, ar exista un risc de arbitrariu dacă s‑ar admite că AIPN are o putere absolută și nelimitată de a iniția o procedură disciplinară împotriva unui funcționar și apoi de a o încheia fără adoptarea unei sancțiuni, fără ca funcționarul respectiv să aibă posibilitatea, la momentul potrivit, să conteste decizia de inițiere a procedurii în cauză, dată fiind lipsa unei sancțiuni împotriva căreia acesta ar putea îndrepta o eventuală acțiune.

354    Prin urmare, trebuie să existe o limitare juridică a puterii de apreciere a AIPN atunci când adoptă o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare. O asemenea limitare trebuie să facă obiectul controlului instanței.

355    De altfel, argumentarea Comisiei nu se opune unei asemenea constatări. Astfel, teza instituției nu constă în susținerea că ar trebui exclus orice control jurisdicțional al deciziei de inițiere a unei proceduri disciplinare, ci în aceea că un asemenea control ar trebui să se limiteze la ipoteza abuzului de putere.

356    Este important de amintit că, potrivit articolului 86 alineatul (1) din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, în temeiul căruia decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului a fost adoptată, neîndeplinirea de către un funcționar a obligațiilor ce îi revin, cu intenție sau din neglijență, îl fac pasibil de sancțiuni disciplinare.

357    Alegerea expresiei „a face pasibil” în textul acestei dispoziții are drept corolar faptul că, în cazul neîndeplinirii uneia dintre obligațiile sale, funcționarul în cauză nu este sancționat în mod sistematic și obligatoriu, ci există doar posibilitatea să fie sancționat.

358    Astfel, dispoziția prevăzută la articolul 86 alineatul (1) din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, implică în mod necesar o putere largă pe apreciere a AIPN atât în ceea ce privește oportunitatea inițierii unei proceduri disciplinare, cât și alegerea unei eventuale sancțiuni la încheierea acestei proceduri.

359    Astfel cum a precizat jurisprudența Tribunalului de Primă Instanță, scopul unei decizii de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva unui funcționar este de a permite AIPN să examineze veridicitatea și gravitatea faptelor reproșate funcționarului în cauză și să îl audieze cu privire la acest aspect, în vederea formării unei opinii, pe de o parte, în privința oportunității de a încheia procedura disciplinară fără aplicarea de sancțiuni sau de a adopta o sancțiune disciplinară împotriva funcționarului și, pe de altă parte, dacă este cazul, în privința necesității de a‑l trimite sau de a nu‑l trimite, înainte de adoptarea acestei sancțiuni, în fața comisiei de disciplină, potrivit procedurii prevăzute în anexa IX la statut (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 martie 2003, Pessoa e Costa/Comisia, T‑166/02, RecFP, p. I‑A‑89 și II‑471, punctul 36, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 octombrie 2005, Rasmussen/Comisia, T‑203/03, RecFP, p. I‑A‑279 și II‑1287, punctul 41).

360    Astfel, ținând seama de obiectul și de finalitatea unei proceduri disciplinare, astfel cum au fost precizate în jurisprudența Tribunalului de Primă Instanță, nu este necesar, contrar tezei susținute de reclamant, ca faptele reproșate părții interesate să fie „dovedite” pentru a iniția în mod valabil o procedură disciplinară. Procedura disciplinară are exact scopul de a clarifica faptele reproșate părții interesate.

361    Prin urmare, nu se poate reține argumentul reclamantului potrivit căruia ar fi fost inițiate și menținute proceduri disciplinare împotriva sa, în timp ce elementele materiale care le justificau nu ar fi fost „dovedite”.

362    Pe de altă parte, trebuie să se examineze argumentarea Comisiei potrivit căreia decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva unui funcționar nu ar fi nelegală decât în cazul excepțional al unui abuz de putere.

363    Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de abuz de putere are un conținut precis care se referă la exercitarea de către o autoritate administrativă a competenței sale într‑un alt scop decât cel în vederea căruia i‑a fost conferită. O decizie reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă, din indicii obiective, pertinente și concordante, că a fost adoptată în scopul de a atinge alte obiective decât cele declarate (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 iunie 1996, Anacoreta Correia/Comisia, T‑118/95, RecFP, p. I‑A‑283 și II‑835, punctul 25, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 iulie 1999, Séché/Comisia, T‑112/96 și T‑115/96, RecFP, p. I‑A‑115 și II‑623, punctul 139).

364    Prin urmare, abuzul de putere constituie o ipoteză de nelegalitate deosebit de gravă.

365    Or, ar rămâne un risc de arbitrariu dacă s‑ar admite că ipotezele de nelegalitate a unei decizii de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva unui funcționar se limitează la ipotezele abuzului de putere. Astfel, nu ar putea fi sancționate neglijențe grave ale AIPN în materie.

366    Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă și în vederea protejării drepturilor funcționarului în cauză, trebuie să se considere că AIPN își exercită competența în mod nelegal nu numai în cazul în care se face dovada unui abuz de putere, dar și atunci când lipsesc elemente suficient de precise și de pertinente care să indice faptul că partea interesată ar fi săvârșit o greșeală disciplinară (a se vedea în acest sens Hotărârea Franchet și Byk/Comisia, citată anterior, punctul 352).

367    Ținând seama de puterea largă de apreciere de care dispune AIPN și de limitele care trebuie atribuite acesteia, controlul jurisdicțional trebuie să se limiteze la a verifica exactitatea materială a elementelor luate în considerare de administrație pentru inițierea procedurii disciplinare, lipsa unei erori vădite de apreciere a faptelor reproșate și lipsa unui abuz de putere (a se vedea, prin analogie, în materie de sancțiune disciplinară, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 mai 1997, N/Comisia, T‑273/94, RecFP, p. I‑A‑97 și II‑289, punctul 125, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 mai 2000, Tzikis/Comisia, T‑203/98, RecFP, p. I‑A‑91 ș II‑393, punctul 50).

368    În speță, trebuie să se constate faptul că rapoartele OLAF și ale IDOC nu excludeau posibilitatea ca reclamantul să fi intervenit în schimbarea nelegală a baremului de încadrare a domnului Berthelot.

369    Astfel, raportul OLAF din 23 noiembrie 1999 menționează, pornind de la declarațiile funcționarilor concordante parțial, probabilitatea desfășurării unei ședințe în biroul reclamantului, în cursul căreia s‑ar fi discutat posibilitatea schimbării încadrării domnului Berthelot în grupa I de vizitatori științifici. Raportul IDOC din 22 februarie 2002 precizează că, din analiza elementelor anchetei, se deduce că o asemenea ședință ar fi avut loc între 21 și 29 noiembrie 1996.

370    Astfel, existau elemente suficient de grave care să indice faptul că reclamantul ar fi intervenit în mod activ cel puțin în schimbarea baremului de încadrare a domnului Berthelot, schimbare prezumată nelegală la momentul deciziei de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, chiar dacă nu exista nicio dovadă scrisă care să se coroboreze cu declarațiile diverșilor funcționari și chiar dacă reclamantul contesta veridicitatea anumitor mărturii. Decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului s‑a întemeiat, așadar, pe o situație de fapt suficient de precisă și pertinentă.

371    În aceste împrejurări, AIPN nu a încălcat limitele care se impun puterii sale de apreciere prin inițierea unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului.

372    Rezultă din considerațiile de mai sus că al patrulea aspect al celui de al optulea motiv trebuie să fie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la al cincilea aspect al motivului, întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine, a obligației de asistență și a principiului încrederii legitime

—       Argumentele părților

373    Reclamantul reproșează Comisiei că a inițiat și a menținut o procedură disciplinară „care a[r fi] fost efectuată parțial și în cursul căreia AIPN nu a[r fi] făcut tot ce era în măsură pentru a înțelege exact desfășurarea faptelor”. Astfel, Comisia și‑ar fi încălcat obligația de solicitudine, obligația de asistență, precum și principiul încrederii legitime. În susținerea acestui motiv, reclamantul amintește numeroasele carențe și încălcări ale dreptului la apărare care ar fi fost comise în cadrul diferitelor anchete administrative și care ar lipsi de orice credibilitate procedura disciplinară inițiată pe asemenea baze.

374    Comisia contestă că a încălcat obligațiile de solicitudine și de asistență. Aceasta subliniază, pe de o parte, că, în prezența unor elemente serioase care să sugereze încălcarea de către un funcționar a obligațiilor sale din statut, obligația de solicitudine nu poate în niciun caz împiedica AIPN să inițieze o procedură disciplinară împotriva părții interesate și, pe de altă parte, că nu se poate reproșa instituției faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru a verifica dacă acuzațiile formulate împotriva reclamantului erau sau nu erau întemeiate.

—       Aprecierea Tribunalului

375    Trebuie să se examineze dacă, prin inițierea și menținerea unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, Comisia a încălcat obligația de solicitudine, obligația de asistență și principiul încrederii legitime.

376    În primul rând, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de solicitudine reflectă echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce pe care statutul le‑a instituit în relațiile dintre autoritatea publică și agenții din serviciul public. Această obligație implică, prin altele, ca, atunci când se pronunță cu privire la situația unui funcționar, AIPN să ia în considerare toate elementele care pot sta la baza deciziei sale și ca, astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, dar și de interesul funcționarului în cauză (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 20 iunie 1990, Burban/Parlamentul European, T‑133/89, Rec., p. II‑245, punctul 27, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Séché/Comisia, citată anterior, punctul 147).

377    Cerințele obligației de solicitudine nu pot fi interpretate în sensul că împiedică AIPN să inițieze și să instrumenteze o procedură disciplinară împotriva unui funcționar. Astfel, o asemenea decizie este adoptată în primul rând în interesul instituției pentru ca eventuala neîndeplinire de către un funcționar a obligațiilor din statut să fie constatată și, dacă este cazul, să fie sancționată.

378    Prin urmare, nu se poate reproșa Comisiei nicio încălcare a obligației sale de solicitudine pentru simplul fapt că a inițiat o procedură disciplinară împotriva reclamantului.

379    În privința celorlalte critici ale reclamantului referitoare la inițierea și la menținerea unei proceduri disciplinare care îl privește, pe de o parte, acestea au fost respinse în cadrul celorlalte aspecte ale celui de al optulea motiv și, pe de altă parte, motivul specific întemeiat pe caracterul nerezonabil al duratei procedurii respective va fi examinat mai departe.

380    În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de asistență, prevăzută la articolul 24 din statut, privește apărarea funcționarilor de către instituție împotriva acțiunilor terților, precum și împotriva acțiunilor colegilor sau ale superiorilor ierarhici, în calitatea lor personală, iar nu împotriva actelor care emană de la instituția însăși, al căror control ține de alte dispoziții ale statutului (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 18 februarie 1993, Mc Avoy/Parlamentul European, T‑45/91, Rec., p. II‑83, punctul 60, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 iulie 1995, Saby/Comisia, T‑44/93, RecFP, p. I‑A‑175 și II‑541, punctul 54).

381    Or, se impune constatarea că OLAF, DG Personal și Administrație și IDOC, ale căror investigații sunt denunțate de reclamant, nu constituie terți în raport cu instituția. De altfel, reclamantul nu prezintă niciun început de probă cu privire la acțiunile colegilor sau ale superiorilor ierarhici care ar fi justificat asistența instituției.

382    În consecință, încălcarea obligației de asistență invocată de reclamant nu este întemeiată.

383    În al treilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, dacă dreptul de a solicita protecția încrederii legitime se extinde la orice particular care se află într‑o situație din care rezultă că administrația i‑a dat acestuia speranțe fondate, niciun funcționar nu poate invoca o încălcare a principiului protecției încrederii legitime în lipsa unor asigurări precise pe care i le‑ar fi oferit administrația (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 martie 1990, Chomel/Comisia, T‑123/89, Rec., p. II‑131, punctul 26, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță, Séché/Comisia, citată anterior, punctul 160).

384    În speță, administrația nu a oferit reclamantului nicio asigurare precisă de care să se poată prevala. Prin urmare, nu se poate reproșa Comisiei nicio încălcare a principiului încrederii legitime.

385    Rezultă din considerațiile de mai sus că al cincilea aspect al motivului trebuie să fie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la al șaselea aspect al motivului, întemeiat pe încălcarea de către autoritatea disciplinară a obligației sale de a acționa într‑un termen rezonabil

—       Argumentele părților

386    Reclamantul susține că termenul rezonabil în care trebuia să se pronunțe AIPN ar fi fost depășit. Acesta invocă Hotărârea François/Comisia, citată anterior, prin care s‑a considerat că, și în absența unui termen de prescripție, autoritățile disciplinare au obligația de a acționa astfel încât inițierea procedurii care trebuia să conducă la o sancțiune să intervină într‑un termen rezonabil. În speță, reclamantul constată că faptele în litigiu datează din perioada 1995-1997 și că administrația a luat cunoștință de faptele și conduitele care pot constitui încălcări ale obligațiilor din statut de la depunerea raportului OLAF în luna noiembrie 1999 sau cel puțin din anul 2002. Or, AIPN ar fi inițiat o procedură disciplinară împotriva reclamantului doar la 16 ianuarie 2004. Începând cu decizia de netrimitere în judecată pronunțată la 30 iunie 2004 de instanța belgiană, principiul conform căruia penalul ține în loc procedura disciplinară nu ar mai fi prezentat vreo importanță și, în plus, niciun act de cercetare nu ar fi fost îndeplinit în cadrul procedurii disciplinare. Prin urmare, principiul care impune AIPN să se pronunțe într‑un termen rezonabil ar fi fost încălcat.

387    Potrivit Comisiei, împrejurările din speță ar fi fost foarte specifice. „Cauza Berthelot” s‑ar fi înscris într‑un context mai larg de investigații realizate pentru a se stabili în ce măsură Comisia, în calitate de organ colegial, sau anumiți membri ai acesteia priviți individual se făceau vinovați de fraudă, de management defectuos sau de nepotism. Nu ar fi putut fi efectuate investigații de o anumită amploare în termenele aplicabile în mod normal procedurilor disciplinare. În total, ar fi fost realizate trei anchete administrative și ar fi fost inițiată o procedură penală, ceea ce ar demonstra complexitatea faptelor în cauză.

388    În plus, Comisia apreciază că perioadele de suspendare legală a procedurii disciplinare nu ar trebui luate în considerare la momentul examinării duratei procedurii disciplinare, în măsura în care durata procedurii în fața unei instanțe excedează controlului instituției.

389    În sfârșit, Comisia subliniază că argumentul întemeiat pe durata excesivă a procedurii, invocat de doamna Cresson în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Cresson, a fost respins de Curte la punctele 90-92 din hotărârea menționată.

—       Aprecierea Tribunalului

390    Din principiul bunei administrări rezultă că autoritățile disciplinare au obligația de a efectua cu diligență procedura disciplinară și de a acționa astfel încât fiecare act de cercetare să intervină într‑un termen rezonabil în raport cu actul anterior (Hotărârea François/Comisia, citată anterior, punctul 47, Hotărârea Tribunalului din 8 noiembrie 2007, Andreasen/Comisia, F‑40/05, RepFP, p. I‑A‑1‑337 și II‑A‑1‑1859, punctul 194 și jurisprudența citată, făcând obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑17/08 P).

391    Această obligație de diligență și de respectare a termenului rezonabil se impune în egală măsură în privința inițierii procedurii disciplinare, în special în cazul și începând de la momentul la care administrația a luat cunoștință de faptele și de conduitele care pot constitui încălcări ale obligațiilor statutare ale unui funcționar. Într‑adevăr, chiar și în lipsa unui termen de prescripție, autoritățile disciplinare au obligația de a acționa astfel încât inițierea procedurii care trebuie să conducă la o sancțiune să intervină într‑un termen rezonabil (Hotărârea François/Comisia, citată anterior, punctul 48 și jurisprudența citată).

392    Astfel, durata nerezonabilă a unei proceduri disciplinare poate rezulta atât din desfășurarea anchetelor administrative prealabile, cât și din procedura disciplinară propriu‑zisă. Perioada care trebuie luată în considerare pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri disciplinare nu este numai cea care începe să curgă de la data deciziei de inițiere a procedurii respective. Problema dacă procedura disciplinară, odată inițiată, s‑a desfășurat cu diligența necesară va fi influențată de împrejurarea că de la pretinsa încălcare disciplinară se va scurge o perioadă mai lungă sau mai scurtă până la decizia de inițiere a procedurii disciplinare.

393    Caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru partea interesată, de complexitatea cauzei, precum și de conduita reclamantului și de cea a autorităților competente (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 29 și jurisprudența citată).

394    Niciun factor specific nu este determinant. Trebuie să se examineze fiecare dintre aceștia în mod separat, apoi să se evalueze efectul lor cumulativ. Anumite exemple de întârziere imputabile AIPN pot să nu pară nerezonabile dacă sunt luate în considerare izolat, dar să fie nerezonabile dacă sunt privite împreună. Cerințele în materie de diligență procedurală nu le depășesc totuși pe cele care sunt compatibile cu principiul bunei administrări.

395    Atunci când, din cauza deciziilor adoptate de AIPN, o procedură a depășit ceea ce s‑ar considera în mod normal ca o durată rezonabilă, această autoritate are competența de a stabili existența unor împrejurări speciale de natură să justifice această depășire (a se vedea, prin analogie, în ceea ce privește întocmirea rapoartelor de evaluare, Hotărârea Curții din 5 mai 1983, Ditterich/Comisia, 207/81, Rec., p. 1359, punctul 26).

396    În lumina acestor principii, trebuie să se verifice dacă procedura disciplinară a fost efectuată într‑un termen rezonabil. Acest aspect implică, în primul rând, amintirea principalelor evenimente care au condus la inițierea acesteia, precum și principalele etape ale acesteia, înainte de a examina, în al doilea rând, dacă durata constatată în mod obiectiv poate fi considerată rezonabilă.

397    În decizia din 16 ianuarie 2004 de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, se reproșase acestuia faptul că a jucat un rol activ în ceea ce privește schimbarea baremului de încadrare a domnului Berthelot și în angajarea acestuia în cadrul CCC.

398    Or, domnul Berthelot a beneficiat de o schimbare a încadrării aplicabilă de la 1 septembrie 1996 și i s‑a oferit un contract de vizitator științific în cadrul CCC în vigoare de la 1 martie 1997. Prin urmare, decizia de inițiere a procedurii disciplinare a fost adoptată la peste șapte ani de la data faptelor reproșate reclamantului. Acest termen este indiscutabil neobișnuit de lung în ceea ce privește cercetarea disciplinară a unui funcționar.

399    OLAF a finalizat raportul de investigație referitor la condițiile de angajare a domnului Berthelot în calitate de vizitator științific în cadrul Comisiei la 23 noiembrie 1999, iar IDOC a finalizat raportul de anchetă administrativă suplimentară cu privire la perioada de muncă a domnului Berthelot în calitate de vizitator științific în cadrul DG Cercetare la 22 februarie 2002. În perioada cuprinsă între predarea acestui din urmă raport și inițierea procedurii disciplinare nu a fost efectuată nicio investigație suplimentară. Prin urmare, decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului a fost adoptată la aproape doi ani după ultimul raport de anchetă administrativă. Acest termen este de asemenea neobișnuit de lung, în contextul unei proceduri disciplinare care privește un funcționar.

400    După predarea ultimului raport de anchetă, singurul eveniment care poate fi considerat pertinent în ceea ce privește procedura disciplinară este acuzarea reclamantului de către autoritățile penale belgiene la 18 martie 2003. O durată de zece luni s‑a scurs totuși între acest eveniment și inițierea procedurii disciplinare, ceea ce este un termen neobișnuit de lung.

401    Prin decizia AIPN din 16 ianuarie 2004, procedura disciplinară a fost inițiată și suspendată imediat, potrivit articolului 88 al cincilea paragraf din statut, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004, care prevede că, atunci când funcționarul se află deja sub urmărire penală pentru aceleași fapte, situația sa este reglementată definitiv numai după ce hotărârea pronunțată de instanța competentă a rămas definitivă. După pronunțarea deciziei de netrimitere în judecată de către instanța penală belgiană la 30 iunie 2004, Comisia a informat reclamantul, prin scrisoarea din 13 iulie 2004, că procedura disciplinară care îl viza fusese suspendată în așteptarea unei decizii a colegiului de comisari cu privire la cazul doamnei Cresson.

402    Procedura disciplinară a fost încheiată definitiv prin decizia din 16 octombrie 2006, adică la aproape zece ani de la data faptelor imputate.

403    Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, în al doilea rând, Comisia prezintă elemente în măsură să stabilească faptul că o durată atât de lungă din punct de vedere obiectiv, și la prima vedere excesivă, poate să fie totuși considerată rezonabilă în circumstanțele proprii ale speței.

404    Este important să se amintească în prealabil că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Cresson, doamna Cresson invocase un argument similar celui prezentat de reclamant în prezenta cauză. Astfel, aceasta susținuse că inițierea unei proceduri disciplinare printr‑o comunicare a faptelor imputate la 21 ianuarie 2003, adică la peste șapte ani de la faptele reținute de Comisie, era inacceptabilă, având în vedere în special existența diferitelor rapoarte cu privire la faptele reproșate, disponibile cu mult timp înainte și lipsa de complexitate a cauzei (a se vedea Hotărârea Comisia/Cresson, punctul 78).

405    Curtea a respins acest argument, considerând că, din moment ce articolul 213 alineatul (2) CE nu fusese utilizat niciodată până la acea dată pentru inițierea unei proceduri împotriva unui membru al Comisiei din cauza conduitei acestuia pe parcursul mandatului, instituția a putut considera necesar să facă dovada unei vigilențe speciale.

406    Dacă, astfel cum a constatat Curtea, Comisia a putut în mod valabil să considere necesar să se facă dovada unei vigilențe speciale în privința introducerii unei proceduri împotriva doamnei Cresson, această împrejurare nu putea avea drept consecință necesară exonerarea instituției de obligația de a efectua o eventuală procedură disciplinară în privința reclamantului într‑un termen rezonabil.

407    Desigur, cazul reclamantului era în legătură cu cel al doamnei Cresson, în măsura în care partea interesată era șeful de cabinet al acesteia în perioada pe parcursul căreia a fost săvârșită o parte din fraudele reproșate doamnei Cresson. Astfel cum a constatat deja Tribunalul în cadrul celui de al treilea aspect al prezentului motiv (a se vedea punctele 341 și 342 de mai sus), această legătură reprezenta o împrejurare pe care Comisia putea să o ia în considerare în mod legitim.

408    Cu toate acestea, existau diferențe determinante între cele două cauze, diferențe care împiedicau instituția pârâtă să aplice automat și fără distincție reclamantului deciziile adoptate în privința fostului membru al Comisiei.

409    În primul rând, reclamantul, în calitate de funcționar, era într‑o situație statutară diferită de cea a doamnei Cresson. Astfel, aceasta din urmă, în calitate de membru al Comisiei care a făcut obiectul unei numiri politice pentru un mandat cu durată determinată, era, pe de o parte, politic responsabilă pentru acțiunile sale, precum și pentru acțiunile persoanelor care acționaseră în numele său și în conformitate cu instrucțiunile sale și, pe de altă parte, era supusă procedurii speciale prevăzute la articolele 213 CE și 126 EA. Doamna Cresson demisionase de peste trei ani atunci când o procedură întemeiată pe articolele menționate a fost inițiată împotriva sa. În schimb, reclamantul, în calitate de funcționar, era supus, în baza statutului, unei obligații de loialitate față de Comunitățile Europene și urma să își continue cariera în cadrul Comisiei. Or, este dificil să se aștepte din partea unui funcționar să continue să lucreze în mod normal și să își păstreze loialitatea față de Comunități impusă prin statut dacă, timp de mai mulți ani, conduita sa de serviciu face obiectul unor investigații succesive, iar asupra sa planează riscul unor proceduri disciplinare.

410    În al doilea rând, deși a fost pe parcursul unei anumite perioade șeful de cabinet al doamnei Cresson, reclamantul a fost, cronologic vorbind, în afara evenimentelor aflate la originea acuzațiilor formulate împotriva acesteia. Astfel, atunci când reclamantul a fost numit șef de cabinet al doamnei Cresson la 21 decembrie 1995, recrutarea nelegală a domnului Berthelot fusese deja efectuată, întrucât acesta beneficia de statutul de vizitator științific pe lângă DG Cercetare încă de la 1 septembrie 1995.

411    Este adevărat că participarea sa la schimbarea baremului de încadrare a domnului Berthelot și la angajarea nelegală a acestuia în cadrul CCC a fost reproșată reclamantului, însă împrejurarea că domnul Berthelot fusese deja angajat în serviciul doamnei Cresson la momentul venirii reclamantului în cabinetul acesteia din urmă indica faptul că eventualul rol jucat de către reclamant în neregulile constatate nu putea să fi fost un rol de catalizator și era, cel mult, accesoriu. Comisia însăși, în timpul ședinței, a observat că „este falsă afirmația că [reclamantul] ar fi fost principalul instigator al întregii cauze”.

412    Aceste diferențe semnificative între situația fostului membru al Comisiei și situația reclamantului constituie considerații determinante atunci când este vorba despre aprecierea dacă durata neobișnuit de lungă și la prima vedere excesivă (a se vedea punctele 398-402 de mai sus) a acestei proceduri poate fi totuși calificată ca rezonabilă.

413    Desigur, pe fundalul acuzațiilor specifice formulate împotriva reclamantului, exista același interes general important, și anume încrederea publicului în buna funcționare a instituțiilor europene la cel mai înalt nivel și în faptul că nu exista trafic de influență sau disimulare a unui asemenea trafic. În această privință, cazul reclamantului pe plan disciplinar nu rezulta dintr‑un incident izolat, ci se insera într‑o situație mai generală care, prin problemele pe care le prezenta, avea implicații care depășeau situația părții interesate.

414    Cu toate acestea, în circumstanțele proprii ale speței, punând în balanță toți factorii menționați anterior, în special diferențele determinante dintre cazul reclamantului și cel al fostului membru al Comisiei, și fără a ignora interesul public mai larg care era în discuție, este necesar să se constate că nu s‑a demonstrat de către Comisie că durata neobișnuit de lungă atât a perioadei care a precedat inițierea procedurii disciplinare, cât și a procedurii respective putea fi totuși considerată ca fiind rezonabilă.

415    Rezultă din ansamblul considerațiilor anterioare că au fost săvârșite de către Comisie greșeli de serviciu, pe de o parte, prin abținerea de a comunica reclamantului contribuția IDOC și, pe de altă parte, prin inițierea și menținerea unei proceduri disciplinare cu încălcarea obligației sale de diligență.

2.     Cu privire la prejudiciu și la legătura de cauzalitate

416    În primul rând, se poate considera că abținerea Comisiei de a comunica reclamantului contribuția IDOC a cauzat acestuia un prejudiciu moral care rezultă din sentimentul că a trebuit să înfrunte o atitudine gravă de opacitate cu privire la un document esențial pentru exercitarea dreptului său la apărare (a se vedea, în cazul unui prejudiciu moral cauzat printr‑o încălcare a dreptului la apărare, Hotărârea Tribunalului din 11 septembrie 2008, Bui Van/Comisia, F‑51/07, RepFP, p. I‑A‑1‑289 și II‑A‑1‑1533, punctele 93 și 94, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑491/08 P).

417    Având în vedere împrejurările speței, Tribunalul, evaluând ex aequo et bono prejudiciul suferit, consideră că alocarea unei sume de 5 000 de euro reprezintă o despăgubire adecvată a reclamantului.

418    În al doilea rând, încălcarea de către instituție a obligației sale de a acționa într‑un termen rezonabil în privința inițierii și desfășurării procedurii disciplinare a plasat reclamantul într‑o stare de incertitudine prelungită, care constituie un prejudiciu moral ce trebuie să fie reparat. Ținând seama de faptul că, pe de o parte, decizia de inițiere a unei proceduri disciplinare a fost adoptată la peste șapte ani de la data faptelor reproșate reclamantului și că, pe de altă parte, odată procedura inițiată, aceasta a fost menținută pe parcursul unei perioade de aproape trei ani, ceea ce înseamnă că s‑a scurs în total o durată de aproape zece ani între faptele reproșate și încheierea procedurii disciplinare, este necesar să se stabilească ex aequo et bono despăgubirea reclamantului la suma de 25 000 de euro.

419    Rezultă din ansamblul considerațiilor anterioare că Comisia trebuie să fie obligată la plata către reclamant a sumei de 30 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de acesta prin greșelile pe care le‑a săvârșit.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

420    În temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură, prevederile capitolului VIII al titlului II din regulamentul menționat referitoare la cheltuieli nu se aplică decât cererilor înregistrate pe rolul Tribunalului începând cu data intrării în vigoare a acestui regulament, și anume 1 noiembrie 2007. Prevederile pertinente în materie din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță continuă să se aplice mutatis mutandis cauzelor în curs de judecată înregistrate pe rolul Tribunalului înaintea acestei date.

421    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 88 din același regulament, în litigiile dintre Comunități și agenții acestora, cheltuielile efectuate de instituții rămân în sarcina acestora.

422    În plus, potrivit articolului 87 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere sau pentru motive excepționale, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

423    În sfârșit, potrivit articolului 87 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Tribunalului în cazul în care acesta nu se pronunță asupra fondului cauzei.

424    În ceea ce privește concluziile în anulare ale acțiunii înregistrate cu numărul F‑124/05, Tribunalul observă că respectivele concluzii au rămas fără obiect ca urmare a deciziei din 16 octombrie 2006 de încheiere a procedurii disciplinare cu privire la reclamant, decizie prin care instituția pârâtă a furnizat părții interesate rezultatul urmărit prin respectivele concluzii ale acțiunii.

425    În schimb, în ceea ce privește concluziile referitoare la despăgubiri din cadrul acțiunilor înregistrate cu numerele F‑124/05 și F‑96/06, este necesar să se constate că numai două dintre numeroasele greșeli invocate de reclamant au fost considerate a fi dovedite și că acesta a obținut daune interese într‑un cuantum în mod clar mai puțin ridicat decât cel solicitat.

426    Având în vedere ansamblul celor ce precedă, Tribunalul consideră că se va realiza o apreciere corectă a împrejurărilor cauzei prin obligarea Comisiei să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată ale reclamantului. Reclamantul suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (ședință plenară)

declară și hotărăște:

1)      Nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la concluziile prezentate de reclamant în cadrul acțiunii înregistrate cu numărul F‑124/05, A/Comisia.

2)      Obligă Comisia Europeană să plătească reclamantului suma de 30 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de acesta.

3)      Comisia Europeană suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată ale reclamantului aferente acțiunilor înregistrate cu numerele F‑124/05, A/Comisia, și F‑96/06, G/Comisia.

4)      Reclamantul suportă jumătate din cheltuielile de judecată aferente acțiunilor înregistrate cu numerele F‑124/05, A/Comisia, și F‑96/06, G/Comisia.

Mahoney       Gervasoni

Kreppel Tagaras Van Raepenbusch

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 ianuarie 2010.

Grefier        Președinte

W. Hakenberg        P. Mahoney

Cuprins

Cadrul juridic

I —  Dispoziții referitoare la privilegii și imunității

II —  Dispoziții referitoare la investigațiile în materie de luptă antifraudă

III —  Dispoziții referitoare la procedurile disciplinare

IV —  Dispoziții referitoare la asigurarea împotriva riscurilor de boală profesională și de accident

V —  Dispoziții referitoare la prestațiile primite în caz de invaliditate

A —  Statut

B —  Statutul, în versiunea aplicabilă până la 30 aprilie 2004

VI —  Dispoziții referitoare la dosarul personal

VII —  Dispoziții referitoare la accesul publicului la documente

Situația de fapt

I —  Contextul „cauzei Cresson”

II —  Faptele cu privire la reclamant

Procedura

I —  În cauza F‑124/05 înainte de conexarea cu cauza F‑96/06

II —  În cauza F‑96/06 înainte de conexarea cu cauza F‑124/05

III —  În cauzele conexate F‑124/05 și F‑96/06

Concluziile părților

I —  În cauza F‑124/05

II —  În cauza F‑96/06

În drept

I —  Cu privire la acțiunea F‑124/05

A —  Argumentele părților

B —  Aprecierea Tribunalului

II —  Cu privire la acțiunea F‑96/06

A —  Cu privire la admisibilitate

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

B —  Cu privire la fond

1.  Cu privire la greșelile imputate Comisiei

a)  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe acuzarea sa pretins nejustificată în „cauza „Berthelot”

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

b)  Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe carențele și încălcările dreptului la apărare care ar fi fost săvârșite în cadrul anchetelor administrative

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

c)  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului confidențialității investigațiilor OLAF

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

—  Cu privire la admisibilitatea motivului

—  Cu privire la temeinicia motivului

d)  Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe nelegalitatea ridicării imunității de jurisdicție a reclamantului

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

e)  Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe nelegalitatea deciziei de schimbare a repartizării reclamantului

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

f)  Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe neregularitățile comise în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 73 din statut

Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe excluderea pretins nejustificată a ipotezei unui accident de muncă

—  Argumentele părților

—  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe neregularitățile procedurii în fața IDOC

—  Cu privire la pretinsa nelegalitate a sesizării IDOC

—  Cu privire la pretinsa lipsă de imparțialitate a IDOC

—  Cu privire la refuzul de a comunica reclamantului contribuția IDOC

g)  Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe nelegalitatea avizului comisiei pentru invaliditate din 29 octombrie 2004

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

h)  Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe nelegalitatea inițierii și menținerii unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului

Observație preliminară

Cu privire la primul și la al doilea aspect ale motivului, întemeiate pe nerespectarea consecințelor deciziei de netrimitere în judecată pronunțate de instanța belgiană

—  Argumentele părților

—  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe legătura pretins nejustificată dintre procedura disciplinară care privește reclamantul și procedura care privește fostul membru al Comisiei

—  Argumentele părților

—  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe insuficiența elementelor de probă care justifică inițierea procedurii disciplinare

—  Argumentele părților

—  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al cincilea aspect al motivului, întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine, a obligației de asistență și a principiului încrederii legitime

—  Argumentele părților

—  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al șaselea aspect al motivului, întemeiat pe încălcarea de către autoritatea disciplinară a obligației sale de a acționa într‑un termen rezonabil

—  Argumentele părților

—  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la prejudiciu și la legătura de cauzalitate

Cu privire la cheltuielile de judecată

Textul prezentei decizii, precum și textele deciziilor instanțelor Uniunii Europene citate în aceasta sunt disponibile pe pagina internet www.curia.europa.eu

*Limba de procedură: franceza.