Cauza C‑404/06

Quelle AG

împotriva

Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesgerichtshof)

„Protecția consumatorilor – Directiva 1999/44/CE – Vânzare de bunuri de consum și garanții conexe – Dreptul vânzătorului, în cazul înlocuirii unui bun neconform, de a solicita consumatorului o despăgubire pentru utilizarea acestui bun – Gratuitatea utilizării bunului neconform”

Sumarul hotărârii

1.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite

(art. 234 CE)

2.        Apropierea legislațiilor – Vânzare de bunuri de consum și garanții conexe – Directiva 1999/44

(Directiva 1999/44 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3)

1.        În cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 234 CE, întemeiată pe o separare clară a atribuțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța națională care este sesizată cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, întrucât întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe.

Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectului acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elemente de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor adresate.

În acest context, incertitudinea privind posibilitatea ca instanța națională, după ce Curtea a răspuns la o întrebare preliminară referitoare la interpretarea unei directive, să interpreteze dreptul național cu respectarea principiilor stabilite de Curte, prin prisma acestui răspuns, nu poate influența obligația Curții de a se pronunța cu privire la această întrebare. Astfel, orice altă soluție ar fi incompatibilă cu însuși scopul competențelor recunoscute Curții prin articolul 234 CE, care, în esență, au ca obiect asigurarea unei aplicări uniforme a dreptului comunitar de către instanțele naționale.

(a se vedea punctele 19-22)

2.        Articolul 3 din Directiva 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite vânzătorului, în cazul în care a vândut un bun de consum neconform, să solicite de la consumator o despăgubire pentru utilizarea bunului neconform până la înlocuirea acestuia cu un nou bun.

Astfel, rezultă atât din modul de redactare, cât și din lucrările pregătitoare relevante ale directivei, că legiuitorul comunitar a înțeles să facă din gratuitatea repunerii în conformitate a bunurilor de către vânzător un element esențial al protecției pe care această directivă o garantează consumatorilor. Această obligație de gratuitate a repunerii bunurilor în conformitate care îi revine vânzătorului, sub forma reparării sau a înlocuirii bunurilor neconforme, urmărește protejarea consumatorilor de riscul costurilor financiare care l‑ar putea descuraja să își invoce drepturile în lipsa unei astfel de protecții. Această garantare a gratuității existentă în intenția legiuitorului comunitar exclude posibilitatea ca vânzătorul să aibă vreo pretenție financiară în cadrul executării obligației sale de repunere în conformitate a bunului care face obiectul contractului. Pe de altă parte, gratuitatea repunerii în conformitate corespunde scopului directivei, care este acela de a garanta un nivel ridicat de protecție a consumatorului.

(a se vedea punctele 33, 34, 36 și 43 și dispozitivul)