HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)

7 decembrie 2017(*)

„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Asasinare a unui funcționar și a soției acestuia – Regula concordanței dintre cerere, reclamație și acțiunea în materie de despăgubiri – Obligație de a asigura securitatea personalului în serviciul Uniunii – Legătură de cauzalitate – Prejudiciu material – Răspundere in solidum – Luare în considerare a prestațiilor prevăzute de statut – Prejudiciu moral – Răspundere a unei instituții pentru prejudiciul moral al unui funcționar decedat – Răspundere a unei instituții pentru prejudiciul moral suferit de succesorii în drepturi ai unui funcționar decedat”

În cauza T‑401/11 P‑RENV‑RX,

Stefano Missir Mamachi di Lusignano, cu domiciliul în Shanghai (China), și ceilalți recurenți ale căror nume figurează în anexă(1), reprezentați de F. Di Gianni, de G. Coppo și de A. Scalini, avocați,

recurenți,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de G. Gattinara și de D. Martin, în calitate de agenți,

intimată,

având ca obiect un recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera întâi) din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, EU:F:2011:55), prin care se solicită anularea acestei hotărâri,

TRIBUNALUL (Camera de recursuri),

compus din domnii M. Jaeger (raportor), președinte, S. Frimodt Nielsen și S. Papasavvas, judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre(2)

1        Prezenta procedură urmează Hotărârii din 10 septembrie 2015, Reexaminare Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (C‑417/14 RX–II, denumită în continuare „hotărârea privind reexaminarea”, EU:C:2015:588), prin care Curtea, după ce a constatat că Hotărârea din 10 iulie 2014, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (T‑401/11 P, denumită în continuare „hotărârea privind recursul”, EU:T:2014:625), având ca obiect un recurs formulat împotriva Hotărârii din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, denumită în continuare „hotărârea în primă instanță”, EU:F:2011:55), aducea atingere unității dreptului Uniunii Europene, a anulat în parte hotărârea privind recursul și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului.

 Situația de fapt

2        Domnul Alessandro Missir Mamachi di Lusignano (denumit în continuare „Alessandro Missir Mamachi”) a fost asasinat la 18 septembrie 2006 împreună cu soția sa la Rabat (Maroc), unde trebuia să preia funcțiile de consilier politic și diplomatic la delegația Comisiei Comunităților Europene. Asasinatul a fost comis într‑o casă mobilată închiriată de această delegație pentru Alessandro Missir Mamachi, soția sa și cei patru copii ai lor.

3        În urma acestui eveniment, copiii au fost plasați sub tutela bunicului lor patern, domnul Livio Missir Mamachi di Lusignano (denumit în continuare „Livio Missir Mamachi”), și a bunicii lor paterne.

4        Comisia a plătit copiilor lui Alessandro Missir Mamachi, în calitatea lor de moștenitori ai acestuia, printre altele suma de 414 308,90 euro cu titlu de ajutor de deces, în conformitate cu articolul 73 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), precum și suma de 76 628,40 euro ca urmare a decesului soției, în temeiul articolului 25 din anexa X la statut. În plus, Comisia le‑a recunoscut acestor copii, începând cu 1 ianuarie 2007, dreptul la pensia de orfan prevăzută la articolul 80 din statut și la alocația școlară prevăzută în anexa VII la statut.

5        Prin scrisoarea din 25 februarie 2008 adresată Comisiei, Livio Missir Mamachi și‑a exprimat dezacordul în ceea ce privește cuantumul sumelor plătite nepoților săi. Întrucât nu a fost mulțumit de decizia adoptată de Comisie ca răspuns la această scrisoare, el a formulat, prin scrisoarea din 10 septembrie 2008, o reclamație împotriva acestei decizii în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, susținând că răspunderea Comisiei era angajată pentru o greșeală de serviciu săvârșită de aceasta ca urmare a neîndeplinirii obligației sale de protecție a personalului. De asemenea, el invoca răspunderea fără culpă a Comisiei și, cu titlu subsidiar, nerespectarea de către aceasta a articolului 24 din statut, în temeiul căruia Comunitățile Europene sunt obligate să repare în solidar prejudiciul cauzat de un terț unuia dintre agenții lor.

6        Această reclamație a fost respinsă de Comisie prin decizia din 3 februarie 2009.

 Hotărârea în primă instanță

7        Susținând că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de protecție a personalului, Livio Missir Mamachi a introdus o acțiune în fața Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene. Acțiunea respectivă privea, pe de o parte, anularea deciziei din 3 februarie 2009 prin care i s‑a respins reclamația și, pe de altă parte, repararea, în primul rând, a prejudiciului material suferit de copiii lui Alessandro Missir Mamachi, în numele lor, în al doilea rând, a prejudiciului moral suferit de acești copii, în numele lor, în al treilea rând, a prejudiciului moral suferit de el însuși în calitate de tată al lui Alessandro Missir Mamachi, în numele său, și, în al patrulea rând, a prejudiciului moral suferit de Alessandro Missir Mamachi, în numele copiilor săi, aceștia subrogându‑se în drepturile tatălui lor.

8        Prin hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a respins acțiunea ca fiind în parte inadmisibilă, în ceea ce privea prejudiciile morale pretinse, și în parte nefondată, în ceea ce privea prejudiciile materiale invocate.

9        În ceea ce privește prejudiciile materiale invocate, mai întâi, Tribunalul Funcției Publice a statuat că, prin neîndeplinirea culpabilă de către Comisie a obligației de a asigura protecția lui Alessandro Missir Mamachi, aceasta săvârșise o faptă culpabilă de natură să îi angajeze răspunderea. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul patrimonial invocat, Tribunalul Funcției Publice a considerat‑o stabilită. În continuare, Tribunalul Funcției Publice a statuat că rămânea de stabilit partea de răspundere a asasinului în producerea prejudiciilor.

10      Luând în considerare cele două prejudicii invocate de Livio Missir Mamachi, respectiv dublul asasinat și pierderea șansei de supraviețuire, și faptul că acest al doilea prejudiciu era mai puțin extins decât primul, Tribunalul Funcției Publice a considerat, la punctul 197 din hotărârea în primă instanță, că trebuia să se atribuie Comisiei răspunderea pentru 40 % din prejudiciile suferite.

11      În ceea ce privește valoarea prejudiciului patrimonial, Tribunalul Funcției Publice a estimat, la punctul 200 din hotărârea în primă instanță, că prejudiciul material legat de pierderea de venituri care trebuia luat în considerare în prezentul litigiu era stabilit la suma de 3 milioane de euro.

12      În sfârșit, după ce a amintit, la punctul 201 din hotărârea în primă instanță, că Comisia avea obligația de a repara 40 % din acest prejudiciu, respectiv 1,2 milioane de euro, Tribunalul Funcției Publice a arătat, la punctul 202 din hotărârea amintită, că sumele pe care Comisia le‑a plătit deja și pe care va continua să le plătească succesorilor în drepturi, sume care depășesc prestațiile prevăzute în mod normal de statut, se cifrau la aproximativ 1,4 milioane de euro, sumă care ar fi putut ajunge la aproximativ 2,4 milioane de euro în cazul în care prestațiile respective ar fi fost plătite până la a douăzeci și șasea aniversare a fiecăruia dintre cei patru copii. În consecință, Tribunalul Funcției Publice a constatat, la punctul 203 din hotărârea în primă instanță, că Comisia reparase deja integral prejudiciul material de care era responsabilă.

13      Drept concluzie a celor de mai sus, Tribunalul Funcției Publice a stabilit, la punctul 205 din hotărârea în primă instanță, că, deși este întemeiat, acest motiv al acțiunii nu îi permitea să admită concluziile domnului Livio Missir Mamachi prin care urmărea repararea prejudiciilor materiale suferite.

14      Livio Missir Mamachi a formulat un recurs împotriva hotărârii în primă instanță.

 Hotărârea privind recursul

15      În hotărârea privind recursul, Tribunalul a examinat din oficiu competența Tribunalului Funcției Publice de a soluționa acțiunea în primă instanță. Tribunalul a efectuat printre altele o distincție între prejudiciul suferit de Alessandro Missir Mamachi, pe de o parte, și prejudiciile suferite de copiii acestuia din urmă, precum și de Livio Missir Mamachi, pe de altă parte.

16      În ceea ce privește prejudiciile materiale și morale suferite de Livio Missir Mamachi și de copiii lui Alessandro Missir Mamachi, Tribunalul a statuat că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept atunci când s‑a declarat competent să judece acțiunea, în măsura în care aceasta avea ca obiect repararea acestor prejudicii, și a concluzionat că se impunea să rețină cauza spre rejudecare pentru a statua asupra acestor cereri ca primă instanță.

17      În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de Alessandro Missir Mamachi și a cărui reparare era solicitată de Livio Missir Mamachi în numele copiilor, Tribunalul, după ce a amintit că Tribunalul Funcției Publice era competent să judece această cerere, a constatat că acesta, admițând o cauză de inadmisibilitate invocată de Comisie în vederea contestării admisibilității cererii menționate, săvârșise o eroare de drept prin faptul că a aplicat în mod eronat regula concordanței dintre cererea de despăgubire și reclamația îndreptată împotriva respingerii acestei cereri.

 Hotărârea privind reexaminarea

18      La propunerea primului avocat general, Curtea a decis să reexamineze hotărârea privind recursul. Prin hotărârea privind reexaminarea, în esență Curtea a anulat, în primul rând, hotărârea privind recursul în ceea ce privește repartizarea competențelor între Tribunal și Tribunalul Funcției Publice, în al doilea rând, a statuat că această hotărâre trebuia considerată definitivă în măsura în care, prin aceasta, Tribunalul statuase că Tribunalul Funcției Publice săvârșise, în hotărârea în primă instanță, o eroare de drept prin admiterea primei cauze de inadmisibilitate invocate de Comisie și prin respingerea, pentru acest motiv, ca inadmisibilă a cererii în repararea prejudiciului moral suferit de Alessandro Missir Mamachi și, în al treilea rând, a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului, pentru ca acesta să se pronunțe asupra chestiunilor rămase nerezolvate.

 Procedura de trimitere în fața Tribunalului și concluziile părților

19      În urma trimiterii cauzei Tribunalului, este de competența acestuia să se pronunțe, astfel cum s‑a indicat la punctul 18 de mai sus, cu privire la motivele neexaminate în cadrul hotărârii privind recursul.

20      Potrivit articolului 222 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, la 12 octombrie 2015, Livio Missir Mamachi și Comisia au depus observații scrise cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din hotărârea privind reexaminarea pentru soluționarea litigiului.

21      Livio Missir Mamachi a reiterat concluziile formulate deja în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea privind recursul, cu alte cuvinte acesta solicită Tribunalului:

–        anularea hotărârii în primă instanță;

–        obligarea Comisiei la plata către succesorii în drepturi ai lui Alessandro Missir Mamachi a sumei de 3 975 329 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul patrimonial suferit;

–        ulterior declarării admisibilității cererii de despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial, obligarea Comisiei la plata:

–        către succesorii în drepturi ai lui Alessandro Missir Mamachi, pe de o parte, a sumei de 250 000 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de victimă anterior morții sale și, pe de altă parte, a sumei de 1 276 512 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de aceștia în calitate de copii ai victimei și de martori ai tragicei sale asasinări;

–        către el însuși a sumei de 212 752 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial suferit în calitate de tată al victimei;

–        obligarea Comisiei la plata dobânzilor compensatorii și a dobânzilor de întârziere ajunse între timp la scadență;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

22      De asemenea, Comisia a confirmat concluziile enunțate în memoriul în răspuns pe care l‑a depus la 16 decembrie 2011 în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea privind recursul, prin care solicită Tribunalului:

–        numai în ceea ce privește prejudiciul moral suferit de Alessandro Missir Mamachi între momentul agresării sale și cel al decesului, trimiterea cauzei Tribunalului Funcției Publice în temeiul articolului 13 alineatul (1) din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene;

–        respingerea recursului ca inadmisibil sau ca lipsit de temei;

–        obligarea domnului Livio Missir Mamachi la plata cheltuielilor de judecată.

23      Prin scrisoarea trimisă grefei Tribunalului la 11 decembrie 2015, reprezentantul domnului Livio Missir Mamachi a informat Tribunalul cu privire la decesul acestuia și a precizat că moștenitorii săi, și anume doamna Anne Sintobin (soția sa), domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano (fiul său), doamna Maria Missir Mamachi di Lusignano (fiica sa), domnul Carlo Missir Mamachi di Lusignano (fiul lui Alessandro Missir Mamachi, devenit major în timpul procesului), precum și domnul Filiberto Missir Mamachi di Lusignano, domnul Tommaso Missir Mamachi di Lusignanoși doamna Giustina Missir Mamachi di Lusignano (copiii minori ai lui Alessandro Missir Mamachi, reprezentați de doamna Anne Sintobin), intenționau să continue procedura în fața Tribunalului. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi, reprezentantul domnului Livio Missir Mamachi a precizat că domnul Carlo Missir Mamachi di Lusignano, devenit major, ar acționa în nume propriu și că doamna Anne Sintobin ar deveni reprezentantul legal al celor trei copii minori ai lui Alessandro Missir Mamachi în locul domnului Livio Missir Mamachi. În plus, din dosar reiese că, la 30 iulie 2016, și doamna Giustina Missir Mamachi di Lusignano a devenit majoră. Astfel, doamna Anne Sintobin, domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano, doamna Maria Missir Mamachi di Lusignano, domnul Carlo Missir Mamachi di Lusignano, domnul Filiberto Missir Mamachi di Lusignano, domnul Tommaso Missir Mamachi di Lusignano și doamna Giustina Missir Mamachi di Lusignano, recurenții, acționează în diverse calități. Cei șapte moștenitori ai domnului Livio Missir Mamachi acționează în numele său în ceea ce privește despăgubirea pentru prejudiciul moral. Domnul Carlo Missir Mamachi di Lusignano și doamna Giustina Missir Mamachi di Lusignano, deveniți majori în cursul procedurii, acționează și în nume propriu în ceea ce privește repararea prejudiciilor lor și repararea prejudiciului moral suferit de tatăl lor, în calitate de moștenitori ai acestuia din urmă. În sfârșit, domnul Filiberto Missir Mamachi di Lusignano și domnul Tommaso Missir Mamachi di Lusignano, minori, sunt reprezentați de doamna Anne Sintobin în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru prejudiciile lor material și moral, precum și pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor.

 În drept

24      În susținerea recursului formulat, recurenții invocă trei motive întemeiate, primul, pe o eroare de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice prin faptul că a declarat inadmisibilă cererea de reparare a prejudiciului moral suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi și de Livio Missir Mamachi, al doilea, pe eroarea de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice prin limitarea la 40 % a răspunderii Comisiei și, al treilea, pe o eroare de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice prin faptul că a statuat că prejudiciul material a fost reparat integral prin prestațiile statutare.

[omissis]

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe eroarea de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice prin limitarea la 40 % a răspunderii Comisiei

51      Recurenții reproșează în esență Tribunalului Funcției Publice că a obligat Comisia la plata unei părți din prejudiciul material, deși ar fi trebuit să fie obligată la plata integrală a prejudiciului, în primul rând, cu titlu principal și, în al doilea rând, cu titlu solidar. Acest motiv cuprinde patru aspecte. Primele trei aspecte privesc răspunderea principală a Comisiei, iar al patrulea privește răspunderea in solidum a Comisiei.

52      Este necesar să se examineze mai întâi primele trei aspecte.

 Cu privire la primele trei aspecte ale celui de al doilea motiv, întemeiate pe răspunderea principală a Comisiei

53      În ceea ce privește primul aspect, recurenții susțin că raționamentul Tribunalului Funcției Publice prin care se urmărește excluderea răspunderii Comisiei cu titlu principal este ilogic și contradictoriu. După ce a stabilit existența unei legături de cauzalitate „directe și certe” între culpa Comisiei și dublul asasinat la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice ar fi afirmat astfel, la punctul 192 din hotărârea menționată, că respectiva culpă nu a avut drept consecință „imediată și ineluctabilă” acest dublu asasinat, așa încât nu se putea atribui Comisiei răspunderea principală și integrală.

54      Pentru Comisie, recurenții confundă culpa, legătura de cauzalitate și consecințele legate de răspunderea sa. La punctul 175 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice ar fi dovedit existența unei culpe, constând în nepunerea în aplicare a anumitor măsuri de securitate. La punctul 183 din hotărârea menționată, Tribunalul Funcției Publice s‑ar fi limitat să afirme că Comisia crease condițiile pentru producerea prejudiciului și că, prin urmare, legătura de cauzalitate era dovedită. La punctele 192 și 193 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice ar fi concluzionat, în ceea ce privește răspunderea Comisiei, că culpa acesteia nu avusese drept consecință imediată și ineluctabilă dublul asasinat, ci că, cu toate acestea, actele agresorului nu puteau exonera în totalitate de răspundere Comisia. Prin urmare, Tribunalul Funcției Publice ar fi examinat în mod corect condițiile angajării răspunderii Comisiei, și anume culpa și legătura de cauzalitate, pentru a deduce ulterior din aceasta consecințele prin stabilirea răspunderii sale la 40 % din prejudiciul cauzat.

55      Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenții susțin că Tribunalul Funcției Publice a apreciat în mod eronat, la punctul 192 din hotărârea în primă instanță, raportul dintre conduita ilicită a Comisiei și consecințele sale. Distincția efectuată în această privință de Tribunalul Funcției Publice, în ceea ce privește lipsa securității, între consecințele „previzibile în mod normal” (furtul, eventual însoțit de amenințări fizice împotriva locatarilor casei) și consecințele imprevizibile (omorul), în funcție de gravitatea lor, ar fi contrară realității faptelor astfel cum au fost constatate de Curtea de Apel din Rabat în hotărârile sale din 20 februarie și din 18 iunie 2007 și ilogică, arbitrară și lipsită de orice temei juridic, din moment ce din cuprinsul punctului 184 din hotărârea în primă instanță ar reieși că riscul luat în considerare pentru securitatea personalului delegației din Rabat era amenințarea teroristă, care ar constitui un risc mult mai ridicat decât cel legat de infracționalitatea de drept comun. Prin urmare, aceasta ar fi situația limitării despăgubirii datorate de Comisie doar la consecințele previzibile în mod normal care rezultă din actul ilicit de care era responsabilă, distingând în această privință diverse acte de infracționalitate de drept comun. Conform recurenților, odată admisă ideea că Comisia nu a pus în aplicare în mod corect obligația de a asigura protecția funcționarului său, trebuie să se concluzioneze că orice eveniment prejudiciabil este o consecință directă și previzibilă a unei asemenea conduite.

56      Pentru Comisie, cel de al doilea aspect al celui de al doilea motiv este inadmisibil, recurenții contestând aprecierea elementelor de probă efectuată de Tribunalul Funcției Publice, și anume printre altele mobilul crimei astfel cum a fost stabilit de Curtea de Apel din Rabat, fără a invoca denaturarea elementelor de probă respective.

57      În orice caz, Comisia arată că Tribunalul Funcției Publice nu a denaturat aceste elemente de probă, prin faptul că a declarat că asasinul lui Alessandro Missir Mamachi și al soției sale avusese furtul drept mobil. În ceea ce privește punctul 184 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice ar fi reținut în acesta tocmai teza recurenților întemeiată pe riscul terorist pentru a respinge argumentele Comisiei.

58      În rest, Comisia subliniază că nu a cauzat în mod vădit decesul lui Alessandro Missir Mamachi și al soției sale, asasinatele reprezentând fapta unui terț. Tribunalul Funcției Publice ar fi arătat astfel în mod întemeiat, la punctul 192 din hotărârea în primă instanță, că culpa Comisiei nu a avut drept consecință imediată și ineluctabilă dublul asasinat. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, simplul fapt că acel comportament nelegal a constituit o condiție necesară a producerii prejudiciului, în sensul că acesta nu s‑ar fi produs în lipsa comportamentului respectiv, nu este suficient pentru a demonstra existența unei legături de cauzalitate. Comisia invocă în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2011, Transnational Company „Kazchrome” și ENRC Marketing/Consiliul și Comisia (T‑107/08, EU:T:2011:704, punctul 80). În plus, pentru a determina nivelul răspunderii Comisiei, Tribunalul Funcției Publice ar fi ținut seama, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 181 din hotărârea în primă instanță, potrivit căreia un prejudiciu poate avea mai multe cauze, de faptul că autorul asasinatelor era un terț.

59      Conform Comisiei, în ceea ce privește aprecierea previzibilității apariției prejudiciului în raport cu comportamentul probabil al unui terț, aceasta ar privi elementele de probă furnizate Tribunalului Funcției Publice și, prin urmare, nu ar putea face obiectul unei reexaminări de către instanța de recurs.

60      Cu titlu subsidiar, cu privire la primele două aspecte ale celui de al doilea motiv, Comisia arată că, în ipoteza în care Tribunalul ar considera că motivele hotărârii în primă instanță sunt ilogice și contradictorii, o înlocuire a motivelor ar permite să se concluzioneze în sensul respingerii prezentei acțiuni. În această privință, Comisia invocă punctul 134 din Hotărârea din 13 decembrie 2006, É. R. și alții/Consiliul și Comisia (T‑138/03, EU:T:2006:390), potrivit căruia existența unei legături de cauzalitate impune ca acel comportament reproșat să fie cauza certă și directă a prejudiciului pretins și că, în cazul în care comportamentul care a provocat, după cum se susține, prejudiciul constă într‑o abținere de a acționa, este necesar în special să existe certitudinea că prejudiciul respectiv a fost cauzat efectiv de inacțiunile reproșate și nu a putut fi provocat de comportamente diferite de cele reproșate instituției pârâte. În speță, Comisia consideră că legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă, și anume abținerea de a lua anumite măsuri de securitate, și prejudiciu a fost întreruptă, prejudiciul fiind cauzat de un comportament diferit de cel care îi este imputat. În consecință, Comisia susține că nu trebuie să fie nicidecum considerată răspunzătoare pentru dublul asasinat și că, prin urmare, prezenta acțiune trebuie respinsă.

61      În ceea ce privește cel de al treilea aspect, recurenții arată că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept statuând că principiile care se pot deduce din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă (JO 1989, L 183, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 88) și în special din articolul 5 alineatul (4) din aceasta, care prevede posibilitatea de a diminua răspunderea angajatorului pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestora, neobișnuite și imprevizibile ori determinate de evenimente excepționale, ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate, în ciuda diligenței manifestate, puteau limita răspunderea Comisiei. În orice caz, această dispoziție nu ar putea reduce răspunderea Comisiei, întrucât aceasta ar presupune că angajatorul a dat dovadă de diligență, iar consecințele prejudiciabile au fost inevitabile, ceea ce nu s‑ar regăsi în speță. În plus, recurenții arată că, chiar admițând că împrejurările erau excepționale, Comisia ar fi răspunzătoare pentru acestea întrucât, la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a statuat că, în cazul în care aceasta din urmă și‑ar fi respectat obligația de a asigura protecția funcționarului său, dublul asasinat nu s‑ar fi produs.

62      Conform Comisiei, argumentația care figurează la punctul 192 din hotărârea în primă instanță este prezentată cu titlu pur subsidiar și nu constituie motivul principal al raționamentului Tribunalului Funcției Publice. În plus, acesta s‑ar referi la „principiile” Directivei 89/391, permițând astfel să se presupună că aceasta nu ar fi aplicabilă ca atare, ceea ce ar fi confirmat de punctul 131 din hotărârea în primă instanță, în care s‑a indicat în mod explicit că locuința unui funcționar chemat să își exercite funcțiile într‑o țară terță „nu poate fi complet asimilată unui post de lucru sau unui loc de muncă, în sensul Directivei 89/391”.

63      Prin intermediul celor trei aspecte ale motivului, care pot fi examinate împreună, recurenții, cu argumente diferite, susțin că în esență, odată stabilit că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de a asigura protecția lui Alessandro Missir Mamachi, orice eveniment prejudiciabil reprezintă consecința directă și imprevizibilă a unei asemenea conduite. Astfel, distincția efectuată între actele imprevizibile și actele previzibile de infracționalitate de drept comun, pentru a stabili răspunderea Comisiei, ar fi lipsită de pertinență, în măsura în care neîndeplinirea culpabilă a obligației de către aceasta din urmă ar avea drept consecință faptul că ar fi răspunzătoare pentru orice eveniment prejudiciabil verificat ulterior. În esență, recurenții contestă faptul că Tribunalul Funcției Publice nu a considerat fapta culpabilă a Comisiei ca fiind cauza adecvată și determinantă a dublului asasinat. Pe de altă parte, recurenții susțin de asemenea că distincția dintre faptele previzibile și faptele imprevizibile, astfel cum a fost stabilită de Tribunalul Funcției Publice, este contradictorie în raport cu constatarea Curții de Apel din Rabat și ilogică din moment ce riscul luat în considerare pentru a asigura securitatea personalului delegației din Rabat era amenințarea teroristă. În sfârșit, recurenții contestă distincția dintre faptele previzibile și faptele imprevizibile având în vedere trimiterea făcută de Tribunalul Funcției Publice la articolul 5 din Directiva 89/391. În ceea ce privește Comisia, aceasta nu repune în discuție constatarea făcută de Tribunalul Funcției Publice la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, potrivit căreia a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă săvârșită și dublul asasinat. În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 60 de mai sus, Comisia ar repune în discuție legătura respectivă doar în ipoteza în care Tribunalul ar admite unul dintre primele două aspecte ale prezentului motiv.

64      Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că, în principiu, două teorii ale cauzalității pot fi aplicate în cazul pluralității cauzelor aceluiași prejudiciu, și anume teoria „echivalenței condițiilor” și cea a „cauzalității adecvate”.

65      În ceea ce privește prima teorie, în scopul prezentului recurs, este util să se distingă două ipoteze, cea a unor fapte culpabile simultane și cea a unor fapte culpabile succesive. În prima ipoteză, pot exista fapte culpabile simultane săvârșite de un autor și de victima prejudiciului sau de doi sau mai mulți autori, așa‑numiți coautori. În cea de a doua ipoteză, faptele culpabile sunt repartizate în timp și au, adeseori, o natură diferită. Totuși, în pofida acestei diferențe, cele două fapte culpabile contribuie la producerea aceluiași prejudiciu. Astfel, în lipsa primei fapte, cea de a doua nu ar fi fost săvârșită, întrucât autorul acesteia nu ar fi avut ocazia să o săvârșească.

66      În schimb, în ceea ce privește cea de a doua teorie, cea a cauzalității adecvate, este necesar să se ierarhizeze importanța antecedentelor prejudiciului, astfel încât trebuie să se distingă între cele care necesită calificarea juridică drept cauze și celelalte. Această teorie implică faptul că nu toți coautorii prejudiciului vor avea în mod necesar aceeași răspundere.

67      În ceea ce privește dreptul Uniunii, se desprinde o tendință în favoarea teoriei cauzalității adecvate. Astfel, instanța Uniunii a statuat că răspunderea Uniunii nu putea fi angajată decât pentru prejudiciul care decurgea suficient de direct din comportamentul neregulamentar al instituției vizate (a se vedea Hotărârea din 24 octombrie 2000, Fresh Marine/Comisia, T‑178/98, EU:T:2000:240, punctul 118 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 martie 2010, Gollnisch/Parlamentul, T‑42/06, EU:T:2010:102, punctul 110 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2012, Interspeed/Comisia, T‑587/10, nepublicată, EU:T:2012:355, punctul 39 și jurisprudența citată) și că reclamantul trebuie să dovedească că, în lipsa faptei culpabile săvârșite, prejudiciul nu s‑ar fi produs și că această faptă culpabilă reprezenta cauza determinantă a prejudiciului suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 1998, Coldiretti și alții/Consiliul și Comisia, T‑149/96, EU:T:1998:228, punctele 116-121).

68      Pe de altă parte, reiese de asemenea din jurisprudență că, atunci când, pe de o parte, comportamentul imputat unei instituții se inserează într‑un proces mai vast la care au participat terții și, pe de altă parte, prejudiciul pretins are drept cauză imediată o intervenție a unuia dintre acești terți, este de competența instanței să verifice dacă această intervenție era considerată inevitabilă doar prin adoptarea comportamentului imputat sau dacă, dimpotrivă, aceasta constituia manifestarea unei voințe autonome (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2009, CAS Succhi di Frutta/Comisia, C‑497/06 P, nepublicată, EU:C:2009:273, punctele 61 și 62, și Hotărârea din 18 decembrie 2009, Arizmendi și alții/Consiliul și Comisia, T‑440/03, T‑121/04, T‑171/04, T‑208/04, T‑365/04 și T‑484/04, EU:T:2009:530, punctele 92 și 93). În cazul unei voințe autonome, este de competența instanței să constate întreruperea legăturii de cauzalitate.

69      Reiese de asemenea din jurisprudență că o concepție potrivit căreia este suficient, pentru ca legătura de cauzalitate să existe, ca acel comportament nelegal să fi constituit o condiție necesară a apariției prejudiciului, în sensul că acesta nu s‑ar fi produs în lipsa comportamentului respectiv, nu corespunde celei care prevalează în dreptul Uniunii. Astfel, o concepție atât de extinsă a legăturii de cauzalitate nu se deduce din jurisprudența cu privire la articolul 340 al doilea paragraf TFUE. Astfel, aceasta din urmă limitează răspunderea Uniunii la prejudiciile care decurg în mod direct, chiar suficient de direct, din comportamentul nelegal al instituției în cauză, ceea ce exclude în special ca răspunderea amintită să acopere prejudiciile care ar reprezenta doar o consecință îndepărtată a acestui comportament (a se vedea în acest sens Ordonanța din 12 decembrie 2007, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑113/04, nepublicată, EU:T:2007:377, punctele 39 și 40). În această logică, Tribunalul a statuat de asemenea că simplul fapt că acel comportament nelegal a constituit o condiție necesară a producerii prejudiciului, în sensul că acesta nu s‑ar fi produs în lipsa comportamentului respectiv, nu este suficientă pentru a demonstra existența unei legături de cauzalitate (Hotărârea din 30 noiembrie 2011, Transnational Company „Kazchrome” și ENRC Marketing/Consiliul și Comisia, T‑107/08, EU:T:2011:704, punctul 80).

70      Cu toate acestea, trebuie să se considere că jurisprudența citată la punctele 67-69 de mai sus nu exclude, în mod absolut, aplicarea teoriei echivalenței condițiilor și permite doar să se constate că, în cazul în care fapta săvârșită de instituție este îndepărtată de prejudiciu și instanța constată întreruperea legăturii de cauzalitate, teoria echivalenței condițiilor trebuie înlăturată. În consecință, a contrario, în ipoteza în care prejudiciul decurge direct sau suficient de direct din fapta culpabilă a instituției și, așadar, această faptă nu este îndepărtată de prejudiciu astfel încât să conducă la întreruperea legăturii de cauzalitate, instanța Uniunii poate aplica teoria echivalenței condițiilor.

71      În plus, este necesar să se amintească faptul că instanța Uniunii a considerat în mod explicit că un prejudiciu putea să nu își afle originea directă și certă într‑o singură cauză, ci să fi fost provocat de mai multe cauze, care contribuiau în mod determinant la producerea sa. Totuși, această jurisprudență privește situațiile de diminuare a răspunderii instituției în cauză ca urmare a propriului comportament al victimei, aceasta nefăcând dovada diligenței necesare pentru evitarea sau minimizarea prejudiciului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 1986, Sommerlatte/Comisia, 229/84, EU:C:1986:241, punctele 24-27).

72      În sfârșit, în lumina punctului 70 de mai sus, în ipoteza în care o instituție este răspunzătoare pentru neîndeplinirea unei obligații de protecție care a contribuit la cauzarea prejudiciului specific pe care obligația respectivă trebuia să îl prevină, este necesar să se considere că această neîndeplinire, chiar dacă nu poate fi considerată singura cauză a prejudiciului, poate contribui suficient de direct la producerea sa. Astfel, instanța poate considera că fapta unui terț, previzibilă sau imprevizibilă, nu este susceptibilă nici să conducă la o întrerupere a legăturii de cauzalitate, nici să constituie o circumstanță care exonerează în totalitate instituția de răspunderea sa, cele două cauze, și anume neîndeplinirea culpabilă a obligației de către instituție și fapta unui terț, contribuind la producerea aceluiași prejudiciu.

73      Or, în speță, în considerațiile enunțate sub titlul „Cu privire la legătura de cauzalitate și la existența unei cauze privind exonerarea de răspundere (greșeala victimelor și fapta unui terț)” din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice, constatând, la punctul 177 din hotărârea în primă instanță, că Comisia săvârșise o încălcare suficient de gravă a obligației de a asigura securitatea personalului său, care poate să angajeze răspunderea Comisiei, a pornit de la premisa potrivit căreia era necesar să se stabilească dacă conduita lui Alessandro Missir Mamachi și fapta asasinului erau în măsură să exonereze în tot sau în parte Comisia de răspunderea sa.

74      Ulterior, în raționamentul său, Tribunalul Funcției Publice a făcut trimitere la hotărâri în care se aplică atât teoria cauzalității adecvate, cât și teoria echivalenței condițiilor. Astfel, jurisprudența citată la punctele 179 și 180 din hotărârea în primă instanță pare să meargă în sensul teoriei cauzalității adecvate, întrucât Tribunalul Funcției Publice a făcut trimitere, la punctul 179 din hotărârea în primă instanță, la jurisprudența potrivit căreia Uniunea nu poate fi considerată responsabilă decât pentru prejudiciul care decurge în mod suficient de direct din comportamentul neregulamentar al instituției în cauză. La punctul 180 din hotărârea menționată, Tribunalul Funcției Publice s‑a referit și la jurisprudența potrivit căreia reclamantul trebuie să arate că, fără greșeala săvârșită, prejudiciul nu s‑ar fi produs și că această greșeală este cauza determinantă a prejudiciului său. În plus, la punctul 192 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a statuat că, „[d]eși Comisia [crease] condițiile pentru realizarea prejudiciului […], această culpă nu [avusese] drept consecință imediată și ineluctabilă dublul asasinat”.

75      În schimb, la punctul 181 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a făcut trimitere la Hotărârea din 12 iunie 1986, Sommerlatte/Comisia, 229/84 (EU:C:1986:241, punctele 24-27), la Hotărârea din 3 februarie 1994, Grifoni/Comisia (C‑308/87, EU:C:1994:38, punctele 17 și 18), și la Hotărârea din 24 octombrie 2000, Fresh Marine/Comisia (T‑178/98, EU:T:2000:240, punctele 135 și 136), potrivit cărora prejudiciul poate să nu își găsească originea directă și certă într‑o singură cauză, ci să fi fost provocat de mai multe cauze, care concură în mod hotărâtor la realizarea sa.

76      Ulterior, Tribunalul Funcției Publice a stabilit, la punctele 191-197 din hotărârea în primă instanță, partea de răspundere a asasinului în producerea prejudiciilor și, în consecință, partea de răspundere a Comisiei.

77      În ceea ce privește pierderea șansei de supraviețuire, Tribunalul Funcției Publice a statuat că răspunderea directă și exclusivă pentru acest prejudiciu era imputabilă Comisiei și că șansa de supraviețuire a lui Alessandro Missir Mamachi în urma rănilor sale era atât de scăzută încât putea fi evaluată la 20 %.

78      În ceea ce privește dublul asasinat, astfel cum s‑a arătat mai sus, Tribunalul Funcției Publice a statuat, la punctul 192 din hotărârea în primă instanță, că nu putea să se atribuie Comisiei răspunderea principală pentru acest prejudiciu, întrucât culpa sa nu a avut drept consecință imediată și ineluctabilă dublul asasinat. În această privință, Tribunalul Funcției Publice a arătat că asasinatele au fost săvârșite de o persoană al cărei mobil era furtul și al cărei comportament era imprevizibil, precizând că această apreciere făcea trimitere la principiile Directivei 89/391, care, la articolul 5 alineatul (4), prevede că răspunderea unui angajator poate fi diminuată în special pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestuia, neobișnuite și imprevizibile. Cu toate acestea, la punctul 193 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a statuat că fapta unui terț nu putea exonera în totalitate de răspundere Comisia, constatând că o soluție care implică exonerarea totală de răspundere a acesteia din urmă ar fi fost în dezacord cu jurisprudența potrivit căreia un prejudiciu își poate avea originea în mai multe cauze. Astfel, Tribunalul Funcției Publice a ținut seama de jurisprudența care asigură aplicarea teoriei echivalenței condițiilor. Procedând în acest mod, în esență, Tribunalul Funcției Publice nu a considerat cu adevărat fapta asasinului ca fiind imprevizibilă sau, mai exact, a considerat‑o ca având, în principiu, un asemenea caracter, dar a statuat că jurisprudența care asigură aplicarea teoriei echivalenței condițiilor justifica excluderea exonerării totale de răspundere a Comisiei. Prin urmare, Tribunalul Funcției Publice a considerat că aceasta era răspunzătoare în proporție de 30 % în ceea ce privește dublul asasinat și în proporție de 40 % în ceea ce privește ansamblul prejudiciilor suferite.

79      În pofida acestui raționament inspirat de cele două teorii diferite ale cauzalității, Tribunalul Funcției Publice a privilegiat în esență teoria echivalenței condițiilor și nu teoria cauzalității adecvate. Astfel, la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă și dublul asasinat, Tribunalul Funcției Publice a statuat că Livio Missir Mamachi dovedise corespunzător cerințelor legale caracterul cert și direct al legăturii de cauzalitate și că, în cazul în care Comisia și‑ar fi respectat obligația de a asigura protecția funcționarului său, dublul asasinat nu s‑ar fi produs. În plus, Tribunalul Funcției Publice a statuat că Comisia nu demonstrase că legătura de cauzalitate a fost întreruptă, pe de o parte, la punctul 189 din hotărârea în primă instanță, prin neglijența lui Alessandro Missir Mamachi și, pe de altă parte, la punctul 193 din aceeași hotărâre, prin fapta unui terț. În sfârșit, în special în ceea ce privește fapta unui terț, Tribunalul Funcției Publice a statuat, la același punct 193, că excluderea completă a răspunderii Comisiei ar fi fost în dezacord cu jurisprudența citată la punctul 181 din hotărârea în primă instanță, care admite că un prejudiciu poate avea mai multe cauze. Or, această jurisprudență, care evocă teoria echivalenței condițiilor, nu este relevantă în speță, dat fiind că privește situațiile de diminuare a răspunderii instituției ca urmare a propriului comportament al victimei. În pofida acestei trimiteri eronate, pentru motivele indicate la punctul 70 de mai sus, considerăm că jurisprudența nu a exclus în mod absolut aplicarea teoriei echivalenței condițiilor, admițând că era de competența instanței să aprecieze dacă fapta culpabilă nu trebuia considerată o cauză îndepărtată a prejudiciului. Astfel, raționamentul Tribunalului Funcției Publice ajunge la concluzia că două cauze au concurat la dublul asasinat, neîndeplinirea culpabilă de către Comisie a obligației de securitate și fapta unui terț. În definitiv, Tribunalul Funcției Publice a aplicat teoria echivalenței condițiilor.

80      În aceste condiții, Tribunalul Funcției Publice nu a săvârșit o eroare de drept.

81      În primul rând, este necesar să se arate că, contrar susținerilor recurenților, din jurisprudența citată la punctele 67-69 de mai sus reiese că, în principiu, neîndeplinirea culpabilă a unei obligații de către o instituție nu este suficientă în sine pentru a considera că comportamentul său reprezintă cauza certă și directă a prejudiciului suferit. În această privință, jurisprudența a precizat de asemenea că, atunci când, pe de o parte, comportamentul imputat unei instituții se inserează într‑un proces mai vast la care au participat terți și, pe de altă parte, prejudiciul pretins are drept cauză imediată o intervenție a unuia dintre acești terți, este de competența instanței să verifice dacă această intervenție era considerată inevitabilă prin simpla adoptare a comportamentului imputat instituției sau dacă, dimpotrivă, această intervenție constituia manifestarea unei voințe autonome. Astfel, revine instanței sarcina de a constata că s‑a produs o întrerupere a legăturii de cauzalitate și de a acționa în consecință.

82      În al doilea rând, trebuie să se arate de asemenea că, în cazul în care Tribunalul Funcției Publice ar fi aplicat teoria cauzalității adecvate, aceasta ar fi implicat respingerea cererii recurenților. Astfel, este necesar să se constate că aplicarea mecanică și strictă a teoriei cauzalității adecvate implică în toate situațiile neangajarea răspunderii instituției, în măsura în care, potrivit jurisprudenței cu privire la fapta unui terț citate la punctul 68 de mai sus, fapta respectivă ar implica în mod sistematic întreruperea legăturii de cauzalitate, care are drept consecință determinarea neangajării răspunderii substanțiale a instituției.

83      În al treilea rând, este necesar să se amintească că reiese din jurisprudență că o concepție potrivit căreia ar fi suficient, pentru ca legătura de cauzalitate să existe, ca acel comportament nelegal să fi constituit o condiție necesară a producerii prejudiciului, în sensul că acesta nu s‑ar fi produs în lipsa acestui comportament, nu corespunde celei care prevalează în dreptul Uniunii. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 70 de mai sus, această jurisprudență nu exclude, în mod absolut, teoria echivalenței condițiilor. Astfel, se lasă la aprecierea instanței să stabilească dacă manifestarea voinței autonome a unui terț poate determina o întrerupere a legăturii de cauzalitate. Astfel, se poate dovedi că intervenția unui terț, chiar dacă este manifestarea unei voințe autonome, nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă și prejudiciu, instituția și terțul concurând, în această ipoteză, la producerea prejudiciului. În această privință, în prezentul recurs, legătura de cauzalitate dovedită de Tribunalul Funcției Publice în hotărârea în primă instanță între fapta culpabilă a Comisiei și prejudiciul suferit nu este repusă în discuție de aceasta din urmă, cu excepția ipotezei în care Tribunalul ar admite unul dintre primele două aspecte ale prezentului motiv. Astfel, în afara acestei ipoteze, instanța de recurs nu poate reveni asupra aprecierii efectuate de Tribunalul Funcției Publice, care a statuat că Comisia era răspunzătoare pentru neîndeplinirea obligației de protecție a personalului său care a contribuit la cauzarea prejudiciului specific pe care obligația respectivă trebuia să îl prevină și că, prin urmare, fapta unui terț, previzibilă sau imprevizibilă, nu putea nici să conducă la o întrerupere a legăturii de cauzalitate și nici să fie considerată o circumstanță care exonerează în totalitate Comisia de răspunderea sa, cele două cauze, respectiv neîndeplinirea culpabilă a obligației de către aceasta și fapta unui terț, contribuind la producerea aceluiași prejudiciu.

84      Astfel, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul Funcției Publice a statuat că, în ipoteza unei fapte culpabile care constă într‑o neîndeplinire a obligației de protecție care a contribuit la cauzarea prejudiciului specific, pe care obligația respectivă trebuia să îl prevină, chiar dacă instituția nu putea fi considerată ca principala responsabilă de prejudiciu, aceasta din urmă trebuia considerată coautor al prejudiciului.

85      Această concluzie nu este repusă în discuție de celelalte argumente pe care recurenții le dezvoltă în cadrul primelor trei aspecte ale motivului.

86      Mai întâi, în cadrul primului aspect, recurenții arată că raționamentul Tribunalului Funcției Publice prin care se urmărea excluderea răspunderii Comisiei cu titlu principal este ilogic și contradictoriu în măsura în care, după ce a dovedit existența unei legături de cauzalitate „directe și certe” între fapta culpabilă a Comisiei și dublul asasinat, la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, acesta din urmă a afirmat la punctul 192 din hotărârea menționată că respectiva faptă nu a avut drept consecință „imediată și ineluctabilă” acest dublu asasinat, astfel încât nu se putea atribui Comisiei răspunderea principală pentru prejudiciul amintit.

87      Este suficient să se constate că argumentul recurenților se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii în primă instanță. În primul rând, la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice nu a statuat că Comisia era singura răspunzătoare pentru prejudiciu, ci a arătat că „Comisia [contribuise] în mod direct la realizarea prejudiciului, creând condițiile apariției sale” ca urmare a încălcării obligației de protecție a personalului său. Astfel, Tribunalul Funcției Publice, în teza următoare, a concluzionat că, „[p]rin urmare, caracterul direct și cert al legăturii de cauzalitate e[ra] dovedit”. În definitiv, Tribunalul Funcției Publice s‑a limitat să arate că fapta culpabilă a Comisiei putea fi considerată ca suficient de directă pentru a determina răspunderea sa în asasinarea lui Alessandro Missir Mamachi, pe baza jurisprudenței care admite că același prejudiciu poate avea mai multe cauze. Deși această jurisprudență, citată la punctul 181 din hotărârea în primă instanță și care evocă teoria echivalenței condițiilor, nu este relevantă în speță, în măsura în care privește situațiile de diminuare a răspunderii instituției ca urmare a propriului comportament al victimei, pentru motivele indicate la punctul 70 de mai sus, din jurisprudența respectivă reiese că nu a exclus în mod absolut aplicarea teoriei echivalenței condițiilor în ipoteza în care instanța dovedește că fapta culpabilă nu este o cauză îndepărtată a prejudiciului.

88      În al doilea rând, la punctul 192 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a statuat că nu se putea susține cu seriozitate că trebuia să se atribuie Comisiei răspunderea principală pentru prejudiciul respectiv, în măsura în care, deși aceasta din urmă crease condițiile pentru realizarea prejudiciului, fapta sa culpabilă nu a avut drept consecință imediată și ineluctabilă dublul asasinat, omorurile fiind săvârșite de o persoană al cărei mobil era furtul și al cărei comportament era imprevizibil. În această privință, Tribunalul Funcției Publice a evocat faptul că această apreciere nu se îndepărta de principiile Directivei 89/391, care prevede, la articolul 5 alineatul (4), că răspunderea unui angajator poate fi diminuată pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestuia, neobișnuite și imprevizibile. În această privință, este necesar să se precizeze că articolul amintit recunoaște statelor membre posibilitatea de a exonera în totalitate sau de a reduce răspunderea angajatorilor pentru fapte imprevizibile. Astfel, în cadrul acestui raționament, Tribunalul Funcției Publice a statuat că neîndeplinirea culpabilă a obligației de către Comisie nu avusese drept consecință imediată și ineluctabilă dublul asasinat.

89      Cu toate acestea, la punctul 193 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a precizat că soluția care constă în exonerarea în totalitate de răspundere a Comisiei, care ar fi fost consecința aplicării stricte a celor enunțate la punctul 192 din hotărârea în primă instanță, ar fi fost în dezacord cu jurisprudența care admite că un prejudiciu poate avea mai multe cauze. În definitiv, constatarea efectuată de Tribunalul Funcției Publice la punctul 192 din hotărârea în primă instanță este doar o etapă a raționamentului său și abia la punctul 193 din hotărârea în primă instanță acesta deduce consecințele din analiza sa, decizând să nu aplice principiul evocat la punctul 192, care ar fi implicat exonerarea totală a Comisiei, și concluzionând că aceasta din urmă și terțul au concurat la producerea prejudiciului. Pe de altă parte, această concluzie a Tribunalului Funcției Publice este în acord cu interpretarea hotărârii în primă instanță potrivit căreia, în ipoteza unei neîndepliniri culpabile a unei obligații de securitate care a contribuit la cauzarea prejudiciului specific pe care obligația respectivă trebuia să îl prevină, instituția trebuie considerată ca fiind coautor al prejudiciului produs, fapta unui terț neputând fi considerată o circumstanță care îl exonerează în totalitate de răspunderea sa.

90      În al doilea rând, este necesar de asemenea să se respingă mai multe argumente ale recurenților care figurează în cel de al doilea și în cel de al treilea aspect, referitoare la aprecierile efectuate de Tribunalul Funcției Publice privind natura previzibilă sau imprevizibilă a consecințelor neîndeplinirii culpabile a obligației Comisiei în ceea ce privește în special mobilul terțului, și anume furtul și asasinatul. În această privință, recurenții susțin că distincția cu privire la natura mobilului este, pe de o parte, contradictorie în raport cu constatarea Curții de Apel din Rabat și, pe de altă parte, ilogică din moment ce riscul luat în considerare pentru securitatea personalului delegației din Rabat era amenințarea teroristă. În plus, recurenții arată că este eronat să se limiteze răspunderea Comisiei pe baza principiilor Directivei 89/391, care prevede, la articolul 5 alineatul (4), că răspunderea unui angajator poate fi diminuată în special pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestuia, neobișnuite și imprevizibile, și afirmă că, în orice caz, chiar admițând că circumstanțele erau excepționale, Comisia este răspunzătoare în măsura în care, la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a statuat că, în cazul în care aceasta din urmă și‑ar fi respectat obligația de a asigura protecția funcționarului său, dublul asasinat nu s‑ar fi produs.

91      Primo, argumentul referitor la caracterul contradictoriu și ilogic cu privire la natura mobilului nu poate fi admis. Astfel cum subliniază Comisia în mod întemeiat, Tribunalul Funcției Publice a statuat, la punctul 184 din hotărârea în primă instanță, că diferența dintre riscul unei amenințări teroriste și infracționalitatea de drept comun nu avea nicio influență asupra aprecierii caracterului direct și cert al legăturii de cauzalitate. În plus, Tribunalul Funcției Publice a statuat la punctul menționat că era rezonabil să se considere că măsurile destinate să prevină realizarea unui atentat terorist trebuiau să asigure o protecție eficace, a fortiori, împotriva intrării prin efracție în domiciliul unui funcționar. În consecință, chiar admițând că Tribunalul Funcției Publice a efectuat o constatare contradictorie și ilogică în raport cu faptele constatate de Curtea de Apel din Rabat privind mobilul asasinului, această constatare nu a avut nicio influență asupra aprecierii răspunderii Comisiei.

92      Secundo, este necesar să se respingă argumentul invocat împotriva trimiterii făcute de Tribunalul Funcției Publice la articolul 5 din Directiva 89/391. Astfel, contrar susținerilor recurenților, Tribunalul Funcției Publice, la punctul 192 din hotărârea în primă instanță, nu și‑a întemeiat aprecierea pe acest articol. Tribunalul Funcției Publice, după ce a constatat că Comisia crease condițiile pentru realizarea prejudiciului prin nerespectarea obligației de protecție a personalului său, a adăugat că răspunderea principală pentru dublul asasinat nu putea fi atribuită acesteia din urmă, întrucât acel dublu asasinat era rezultatul unui eveniment imprevizibil. Ulterior, Tribunalul Funcției Publice a concluzionat că această constatare nu se îndepărta de principiile Directivei 89/391 și în special de articolul 5 alineatul (4) din aceasta. Astfel, argumentul recurenților se referă ca atare la un motiv suplimentar al hotărârii în primă instanță și, prin urmare, poate fi respins în conformitate cu jurisprudența constantă potrivit căreia motivul unui recurs care are în vedere o parte suplimentară a unei decizii trebuie respins (a se vedea Hotărârea din 25 februarie 2015, Walton/Comisia, T‑261/14 P, EU:T:2015:110, punctul 75 și jurisprudența citată).

93      În orice caz, este necesar să se arate că, chiar admițând că trimiterea la articolul menționat este eronată ca urmare a faptului că comportamentul terțului nu era imprevizibil, această eroare nu are nicio incidență asupra rezultatului la care a ajuns Tribunalul Funcției Publice în urma raționamentului său. Astfel, din examinarea efectuată mai sus reiese că Tribunalul Funcției Publice a statuat în mod corect că Comisia și terțul contribuiseră la prejudiciu, aceasta implicând că nici Comisia, nici terțul nu puteau fi considerați ca fiind principalul răspunzător pentru prejudiciu.

94      În sfârșit, tertio, trebuie să se respingă argumentul potrivit căruia, chiar admițând că circumstanțele erau excepționale, Comisia ar fi trebuit considerată ca fiind răspunzătoare în măsura în care, la punctul 183 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice a statuat că, în cazul în care aceasta și‑ar fi respectat obligația de a asigura protecția funcționarului său, dublul asasinat nu s‑ar fi produs. Prin acest argument, recurenții susțin din nou că, întrucât Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de protecție a personalului său, orice consecință care decurge din evenimente succesive îi este imputabilă. În această privință, este necesar să se amintească faptul că, în cazul în care Tribunalul Funcției Publice ar fi aplicat jurisprudența cu privire la teoria cauzalității adecvate, acesta ar fi trebuit să statueze că neîndeplinirea culpabilă a obligației de către Comisie ca atare nu era suficientă pentru a concluziona în sensul răspunderii acesteia. Prin urmare, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul Funcției Publice, dată fiind natura neîndeplinirii culpabile a obligației, și anume încălcarea obligației de protecție care a contribuit la cauzarea prejudiciului specific pe care obligația respectivă trebuia să îl prevină, a considerat în esență Comisia și terțul ca fiind coautori ai aceluiași prejudiciu.

95      În consecință, în lumina considerațiilor dezvoltate mai sus, este necesar să se respingă primele trei aspecte ale celui de al doilea motiv.

 Cu privire la al patrulea aspect, referitor la răspunderea in solidum a Comisiei

96      Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, recurenții arată că, chiar admițând că Comisia nu trebuie considerată principala răspunzătoare pentru fapta prejudiciabilă, aceasta trebuie obligată in solidum la repararea integrală a prejudiciului. În esență, recurenții contestă repartizarea răspunderii stabilită de Tribunalul Funcției Publice, susținând că Comisia ar trebui să fie răspunzătoare in solidum cu asasinul.

97      În această privință, recurenții arată că răspunderea in solidum a Comisiei decurge, în primul rând, din principiile comune ordinilor juridice ale statelor membre, în al doilea rând, din economia statutului și, în al treilea rând, din dreptul derivat al Uniunii.

98      În primul rând, recurenții arată că, în lipsa unor norme specifice și a unor precedente jurisprudențiale, este necesar să se facă referire la principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre. În această privință, recurenții citează jurisprudențele germană, spaniolă, franceză, belgiană și italiană, care ar admite că, atunci când mai multe fapte au concurat la apariția unui prejudiciu, fiecare responsabil este ținut să răspundă în integralitate de prejudiciul cauzat, în solidar cu ceilalți. În plus, recurenții arată că este de asemenea posibil să se aplice răspunderea in solidum în ipoteza unor surse diferite ale obligației. Cu privire la acest aspect, recurenții se referă la punctul 12 din Concluziile avocatului general Van Gerven prezentate în cauza Spie‑Batignolles/Comisia (201/86, nepublicate, EU:C:1989:300), în care acesta din urmă a concluzionat că „[u]n studiu comparativ al dreptului statelor membre, efectuat de serviciul de cercetare și de documentare al Curții, mențion[ase] că majoritatea statelor membre admit[eau] că, atunci când [s‑a dovedit] că o eroare contractuală […] și o eroare extracontractuală [cauzaseră] un prejudiciu unic, autorii acestor două erori [puteau] fi declarați răspunzători in solidum pentru acest prejudiciu”.

99      În al doilea rând, în ceea ce privește economia statutului, recurenții arată că interpretarea articolului 24 din statut sugerează că principiul răspunderii in solidum trebuie aplicat cu atât mai mult atunci când fapta prejudiciabilă a fost determinată de comportamentul ilicit al instituțiilor. Astfel, recurenții susțin că articolul 24 din statut privește situația specială în care Comisia, fără ca propria răspundere să fie angajată, dată fiind obligația de asistență față de personalul său, răspunde in solidum cu autorul faptei prejudiciabile, împotriva căruia se poate întoarce ulterior. În speță, Tribunalul Funcției Publice a constatat că Comisia era răspunzătoare pe deplin de fapta prejudiciabilă. Prin urmare, ar fi total ilogic să se admită că Comisia răspunde in solidum atunci când răspunderea sa nu este angajată, însă nu răspunde, dimpotrivă, într‑un caz mult mai grav, precum în speță, în care aceasta a contribuit la realizarea faptei prejudiciabile.

100    În al treilea rând, în ceea ce privește dreptul derivat al Uniunii, recurenții arată că principiile legislației Uniunii în materie de despăgubire a victimelor infracționalității violente, care decurg din Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracționalității (JO 2004, L 261, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 31), converg în sensul răspunderii solidare. Directiva menționată, inspirată de Convenția europeană privind despăgubirea victimelor infracțiunilor săvârșite prin violență, semnată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983, s‑ar întemeia pe principiul potrivit căruia, în cazul în care autorul infracțiunii nu poate asigura repararea integrală a prejudiciului, statele membre sunt obligate să contribuie la această reparare. Recurenții susțin că pare ilogic ca o asemenea obligație să nu se aplice Comisiei în cazul în care a concurat ea însăși la realizarea faptei prejudiciabile. Chiar dacă această legislație a Uniunii este imperativă doar pentru statele membre, ei consideră că principiul solidarității prevăzut în special de Directiva 2004/80 ar trebui să se aplice a fortiori instituțiilor Uniunii, în special în cazul în care fapta prejudiciabilă a fost posibilă ca urmare a comportamentului culpabil al Comisiei.

101    Comisia susține că, în ceea ce privește regula concursului dintre acțiunea unei instituții și fapta unui terț, trimiterea la principiile întemeiate pe ordinile juridice ale statelor membre este lipsită de pertinență. În primul rând, singurul text pentru stabilirea eventualei răspunderi solidare a instituțiilor ar fi statutul, întrucât articolul 270 TFUE precizează că competența instanței Uniunii de a se pronunța asupra oricărui litigiu dintre Uniune și agenții acesteia se realizează „în limitele și condițiile stabilite prin [s]tatut[…]”. În această privință, Comisia arată că statutul se referă la o răspundere solidară doar la articolul 24 primul paragraf, potrivit căruia Comunitățile repară în solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă, în măsura în care acesta, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora. În plus, statutul prevede la articolul 85a ipoteza subrogării Uniunii victimei, funcționarul, sau succesorilor în drepturi ai acesteia în drepturile și acțiunile lor împotriva terțului responsabil, eventual cu excepția unei acțiuni îndreptate împotriva terțului, pentru un act prejudiciabil cauzat de un terț unui funcționar care a condus la decesul, accidentul sau boala acestuia. În al doilea rând, Comisia susține că, în hotărârile instanțelor italiene și belgiene citate de recurenți, răspunderea solidară era justificată întrucât sursa obligației era identică, cu alte cuvinte „actele prejudiciabile” țineau de dreptul civil, în timp ce, în speță, răspunderea asasinului provine din săvârșirea infracțiunii de omor reglementată de dreptul penal, în timp ce răspunderea Comisiei, în calitate de angajator, are un caracter „administrativ‑civil”.

102    Este necesar să se examineze mai întâi argumentul potrivit căruia răspunderea in solidum ar decurge din economia statutului. Astfel, recurenții susțin că articolul 24 din statut privește situația specială în care Comisia, fără ca răspunderea sa proprie să fie angajată, ca urmare a obligației sale de asistență față de personalul său, răspunde în solidar cu autorul faptei prejudiciabile împotriva căruia se poate întoarce ulterior, în cazul unui prejudiciu suferit de un funcționar ca urmare a calității sau a funcțiilor sale. În speță, Tribunalul Funcției Publice a constatat că Comisia era răspunzătoare pentru fapta prejudiciabilă. În consecință, ar fi ilogic ca Tribunalul să admită că Comisia este răspunzătoare în solidar atunci când răspunderea sa nu este angajată, dar nu este răspunzătoare, dimpotrivă, într‑o situație mult mai gravă în care a contribuit la realizarea faptei prejudiciabile. Recurenții propun în esență o interpretare alternativă a articolului 24 din statut, potrivit căreia aplicarea principiului răspunderii solidare nu depinde de faptul că funcționarul a suferit un prejudiciu ca urmare a calității și a funcțiilor sale, ci de faptul că instituția a săvârșit sau nu a săvârșit o faptă culpabilă. În definitiv, recurenții susțin că faptul că Alessandro Missir Mamachi a suferit un prejudiciu ca urmare a calității și a funcțiilor sale nu are nicio importanță în vederea stabilirii răspunderii in solidum a Comisiei. În opinia acestora, trebuie să se verifice dacă instituția a săvârșit sau nu a săvârșit o faptă culpabilă.

103    Comisia arată că statutul face trimitere la o răspundere solidară a instituțiilor doar atunci când funcționarul, date fiind calitatea și funcțiile sale, este victima faptelor menționate la primul paragraf al articolului 24 din statut. În consecință, Comisia ar răspunde doar în ipoteza în care funcționarul suferă prejudiciul ca urmare a calității și a funcțiilor sale. În plus, Comisia observă că Tribunalul Funcției Publice a exclus, în speță, aplicarea articolului 24 din statut la punctele 220-225 din hotărârea în primă instanță. Comisia susține de asemenea că articolul 85a din statut prevede ipoteza subrogării Uniunii funcționarului sau succesorilor săi în drepturile și acțiunile lor împotriva terțului responsabil și că s‑a constituit de altfel parte civilă în procesul penal în fața instanței marocane.

104    Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, astfel cum observă Comisia, Tribunalul Funcției Publice a respins, în hotărârea în primă instanță, un motiv întemeiat pe faptul că Comisia, în temeiul articolului 24 din statut, ar fi fost obligată să repare în solidar prejudiciile suferite, întrucât Alessandro Missir Mamachi nu fusese asasinat ca urmare a calității și a funcțiilor sale.

105    Pe de o parte, deși Tribunalul Funcției Publice a refuzat în mod întemeiat să aplice articolul 24 din statut în speță, pe de altă parte, trebuie să se constate că articolul respectiv nu are drept efect excluderea răspunderii in solidum pentru prejudiciul suferit de un funcționar cauzat de comportamentul culpabil al unei instituții.

106    Astfel, cele două paragrafe care compun articolul 24 din statut trebuie interpretate împreună. Acestea prevăd, în versiunea lor aplicabilă prezentului litigiu, că „Comunitățile oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale”, și că „[e]le repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora”. În consecință, Tribunalul Funcției Publice a respins în mod corect motivul invocat în primă instanță, dat fiind că Alessandro Missir Mamachi nu a fost asasinat în exercitarea atribuțiilor sale. Astfel, contrar susținerilor recurenților, premisa aplicării acestui articol este faptul că funcționarul suferă un prejudiciu ca urmare a calității și atribuțiilor sale.

107    Cu toate acestea, trebuie să se constate că, dacă, pe de o parte, în ipoteza unui funcționar care a suferit un prejudiciu ca urmare a calității și a atribuțiilor sale, Comunitățile repară în solidar prejudiciile suferite, indiferent dacă au săvârșit sau nu au săvârșit o faptă culpabilă, și, pe de altă parte, noțiunea de răspundere in solidum nu trebuie evocată în cazul în care un funcționar a suferit un prejudiciu în afara exercitării atribuțiilor sale și în cazul în care niciun comportament nelegal în relație cauzală cu prejudiciul respectiv nu poate fi reproșat unui instituții, în schimb, în ipoteza în care o instituție a contribuit în mod culpabil la un prejudiciu suferit de un funcționar în afara exercitării atribuțiilor sale, tăcerea statutului nu poate fi interpretată, astfel cum arată Comisia, ca având drept efect excluderea răspunderii solidare a instituției.

108    În această privință, la punctul 13 din Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), Curtea a statuat că nu se poate întemeia pe lipsa oricărei dispoziții exprese în statut și în reglementare pentru a exclude dreptul funcționarului și al succesorilor săi în drepturi de a solicita o despăgubire suplimentară atunci când instituția este răspunzătoare pentru accident potrivit dreptului comun și că prestațiile regimului statutar nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit. Deși este adevărat că această hotărâre privește o ipoteză în care fapta culpabilă a instituției a fost săvârșită în cadrul exercitării atribuțiilor funcționarului, hotărârea menționată stabilește principiul potrivit căruia tăcerea statutului nu implică excluderea a tot ceea ce nu este prevăzut în mod explicit de acesta. Prin urmare, principiul respectiv este transpozabil circumstanțelor speței.

109    În plus, argumentul invocat de Comisie cu privire la articolul 85a din statut nu poate repune în discuție această concluzie. Astfel, articolul menționat privește subrogarea Uniunii în ipoteza unui prejudiciu imputabil unui terț, în timp ce, în speță, aceasta trebuie considerată coautor al prejudiciului produs. Prin urmare, faptul că s‑a constituit parte civilă în procesul penal în fața instanței marocane este lipsit de relevanță pentru a stabili dacă este necesar să își recunoască răspunderea in solidum cu asasinul.

110    După ce a stabilit că tăcerea statutului nu exclude răspunderea in solidum pentru prejudiciul suferit de un funcționar și cauzat de un comportament culpabil al unei instituții și înainte de a examina problema dacă răspunderea respectivă își poate afla temeiul în principiile comune ordinilor juridice ale statelor membre, este necesar să se examineze două obiecții invocate de Comisie.

111    Aceasta din urmă susține, în primul rând, că, în ceea ce privește regula concursului dintre acțiunea unei instituții și fapta unui terț, trimiterea la principiile care decurg din ordinile juridice ale statelor membre este lipsită de pertinență, întrucât, conform articolului 270 TFUE, competența instanței Uniunii pentru judecarea oricărui litigiu dintre Uniune și agenții săi se exercită în cadrul statutului, și, în al doilea rând, că, din moment ce sursa obligației de reparare este diferită, cea a asasinului provenind din săvârșirea infracțiunii de omor reglementate de dreptul penal marocan, iar cea a Comisiei, în calitate de angajator, având un caracter „administrativ‑civil”, răspunderea in solidum nu poate fi admisă întrucât sursa acestor două obligații nu este identică.

112    În ceea ce privește prima obiecție, aceasta trebuie respinsă în temeiul raționamentului dezvoltat la punctele 106 și 107 de mai sus. Astfel, faptul că statutul nu conține norme cu privire la răspunderea in solidum a unei instituții care a contribuit la producerea unui prejudiciu suferit de un funcționar în afara exercitării atribuțiilor sale nu are drept efect excluderea automată a principiului unei asemenea răspunderi.

113    În ceea ce privește cea de a doua obiecție, aceasta trebuie de asemenea respinsă. Astfel, deși nu se poate contesta că instanța Uniunii nu este competentă să se pronunțe cu privire la fapta asasinului, care ține de dreptul penal marocan, aceasta rămâne competentă să decidă cu privire la răspunderea instituției atunci când aceasta a cauzat, singură sau împreună cu un terț, un prejudiciu unui funcționar. Statutul însuși oferă o interpretare care permite respingerea argumentului Comisiei. Astfel, în cazul în care Alessandro Missir Mamachi ar fi fost asasinat ca urmare a atribuțiilor sale, Comisia ar fi fost răspunzătoare în solidar cu asasinul, în sensul articolului 24 din statut. Desigur, faptul că Alessandro Missir Mamachi nu a fost asasinat ca urmare a atribuțiilor sale împiedică aplicarea articolului menționat, însă modul său de redactare demonstrează că natura răspunderii unui terț nu are niciun impact asupra obligației in solidum care revine instituției coautor al unui prejudiciu. Astfel, articolul 24 din statut demonstrează că instanța Uniunii poate fi solicitată să soluționeze un litigiu cu privire la problema răspunderii in solidum a unei instituții pentru fapta unui terț, natura răspunderii terțului neavând niciun impact asupra competenței instanței Uniunii de a se pronunța asupra răspunderii in solidum a unei instituții.

114    În această privință, este necesar să se reamintească faptul că articolul 24 al doilea paragraf din statut prevede că Comunitățile repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în cazul în care acesta nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului. Această dispoziție a fost interpretată de Tribunal în sensul că subordonează admisibilitatea acțiunii în despăgubire introduse de un funcționar epuizării căilor de atac naționale, în măsura în care acestea asigură în mod eficient protecția persoanelor în cauză și pot conduce la repararea prejudiciului invocat (Hotărârea din 12 iulie 2011, Comisia/Q, T‑80/09 P, EU:T:2011:347, punctul 67). Or, această jurisprudență nu poate fi aplicată prin analogie în speță. Astfel, această interpretare a fost elaborată în ipoteza în care instituția nu a săvârșit o faptă culpabilă, în timp ce, în speță, Comisia a săvârșit o astfel de faptă care a contribuit la producerea prejudiciului. Astfel, atunci când, în ipoteza în care instituția nu a săvârșit o faptă culpabilă, Tribunalul ar fi subordonat posibilitatea funcționarului de a solicita acestei instituții să repare prejudiciul cauzat de un terț faptului că funcționarul a făcut tot ce este necesar pentru a obține repararea datorată în fața unei instanței naționale, pentru a evita ca acesta să se întoarcă imediat împotriva instituției fără a fi încercat să obțină repararea datorată de terț, aplicarea acestui principiu în circumstanțele speței ar fi în mare măsură nemulțumitoare și neechitabilă, dat fiind că Comisia este coautor, împreună cu terțul, al faptei care a cauzat prejudiciul suferit. Pe de altă parte, reiese din dosar că, în cadrul procesului penal împotriva terțului care a săvârșit asasinatul, insolvabilitatea acestuia din urmă a fost constatată de Curtea de Apel din Rabat, care l‑a obligat la plata unui dirham (MAD) simbolic în favoarea Uniunii, care a intervenit ca parte civilă în procedură. Astfel, în speță, întrucât terțul este insolvabil, ar părea chiar mai nemulțumitor să se concluzioneze că acțiunea recurenților nu ar fi admisibilă ca urmare a faptului că aceștia din urmă nu epuizaseră căile de atac prevăzute de ordinea juridică marocană.

115    Nici această concluzie nu este repusă în discuție de Hotărârea din 14 iulie 1967, Kampffmeyer și alții/Comisia (5/66, 7/66, 13/66-16/66 și 18/66-24/66, nepublicată, EU:C:1967:31), citată în Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauzele conexate Ledra Advertising și alții/Comisia și BCE (C‑8/15 P-C‑10/15 P, EU:C:2016:290, punctul 106), în care Curtea a statuat în esență că, în cazul răspunderii extracontractuale comune a Uniunii și a unui stat membru, persoanele pretins nedreptățite erau obligate mai întâi să inițieze o procedură în fața instanțelor naționale competente în cazul în care autoritățile statelor membre sunt cele care sunt în principal sau în primul rând responsabile pentru pretinsele încălcări. Astfel, această ipoteză a răspunderii solidare privește o situație de administrare mixtă între Uniune și un stat membru, în timp ce, în speță, împrejurările de fapt sunt diferite.

116    Prin urmare, este necesar să se examineze dacă reiese din ordinile juridice ale statelor membre un principiu general care recunoaște răspunderea in solidum a coautorilor aceluiași prejudiciu și este susceptibil să se aplice în speță, în cazul în care o instituție a contribuit la producerea unui prejudiciu suferit de un funcționar în afara exercițiului funcțiunilor lui.

117    Mai întâi, este necesar să se amintească că articolul 340 al doilea paragraf TFUE prevede că, „[î]n materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor”.

118    În această privință, este necesar să se constate că decurge din ordinile juridice ale statelor membre un principiu general comun potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, instanța națională recunoaște răspunderea in solidum a coautorilor aceluiași prejudiciu, considerând echitabil faptul că persoana vătămată nu a trebuit, pe de o parte, să stabilească cota‑parte din prejudiciul de care fiecare dintre coautori este responsabil și, pe de altă parte, să suporte riscul ca acela dintre ei pe care îl urmărește să fie insolvabil.

119    În lumina acestor considerații, este necesar să se concluzioneze că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a limitat la 40 % participarea Comisiei la despăgubirea pentru prejudiciul material suferit de copiii lui Alessandro Missir Mamachi. Astfel, fără să fie necesar să se examineze argumentul întemeiat pe dreptul derivat al Uniunii, cel de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv trebuie admis.

 Cu privire la cel de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice prin faptul că a statuat că prejudiciul material a fost reparat integral prin prestațiile statutare

120    Cu titlu introductiv, recurenții arată că, astfel cum indică tabelul 2, prezentat în anexa A.2 la recurs, suma menționată la punctul 202 din hotărârea în primă instanță reprezintă prestațiile totale la care copiii lui Alessandro Missir Mamachi au dreptul până la cea de a optsprezecea aniversare, respectiv 1 381 077 de euro, și cele la care ar putea avea dreptul, cu condiția să rămână în întreținerea familiei și să își continue studiile până la cea de a douăzeci și șasea aniversare, respectiv 1 097 298 de euro. Pe de altă parte, recurenții adaugă că, în țara de reședință a celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi, Regatul Belgiei, studiile universitare se încheie în mod normal între 22 și 23 de ani. În consecință, făcând abstracție de natura pur ipotetică a sumei de 1 097 298 de euro a cărei plată este subordonată unei serii de condiții care ar putea foarte bine să nu fie îndeplinite, recurenții consideră, în orice caz, că aceste sume nu se pot deduce din cuantumul indemnizației care le revine celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi.

121    În consecință, recurenții susțin că Tribunalul Funcției Publice, statuând că toate prestațiile statutare, inclusiv cele distincte de indemnizația prevăzută la articolul 73 din statut, trebuiau luate în considerare pentru a aprecia dacă prejudiciul cauzat de Comisie fusese reparat deja, a săvârșit o eroare de drept.

122    În susținerea acestui motiv, în primul rând, recurenții arată că Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), invocată de Comisie și citată de Tribunalul Funcției Publice la punctul 204 din hotărârea în primă instanță, nu se poate aplica în circumstanțele speței. În opinia lor, această hotărâre nu privește toate prestațiile statutare, ci doar indemnizația prevăzută la articolul 73 din statut.

123    În al doilea rând, recurenții susțin că prestațiile de pensie plătite celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi în temeiul statutului nu se pot deduce din despăgubirea pentru prejudiciul imputabil Comisiei, ca urmare a faptului că prestațiile care au caracterul unei pensii sunt acordate pe baza unui drept pe care funcționarul l‑a dobândit în temeiul raportului său de muncă și care, ca drept propriu funcționarului, se transferă automat moștenitorilor. În această privință, recurenții afirmă că o concluzie diferită ar implica o discriminare în privința celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi, dat fiind că aceștia din urmă ar trebui să primească, în practică, aceeași sumă ca și copiii unui funcționar decedat din cauze naturale. În plus, recurenții susțin că, în lipsa unor norme care decurg din ordinea juridică a Uniunii, Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), la punctul 22, se referă la dreptul existent în cea mai mare parte a statelor membre în materie de răspundere extracontractuală a instituției față de un funcționar.

124    În al treilea rând, în ceea ce privește faptul că, astfel cum a arătat Tribunalul Funcției Publice la punctul 111 din hotărârea în primă instanță, Livio Missir Mamachi „nu prez[entase] nicio cerere pentru pierderea drepturilor de pensie pe care fiul său ar fi putut să le obțină”, recurenții arată că au „cuantificat prejudiciul patrimonial suferit de moștenitorii Missir Mamachi fără a ține seama de prestațiile sociale la care funcționarul decedat ar fi avut dreptul, considerând că drepturile de pensie dobândite de persoana decedată [erau] compensate de pensia de orfan care [fusese] acordată” copiilor acestuia din urmă. În această privință, recurenții consideră că prestațiile plătite în temeiul asigurării de pensie copiilor lui Alessandro Missir Mamachi corespund sumelor pe care acesta din urmă le‑ar fi primit probabil după ce ar fi împlinit vârsta de pensionare prevăzută de statut. În lumina acestor considerații, recurenții subliniază că, în cazul în care drepturile de pensie s‑ar deduce din indemnizație, sumele referitoare la aceste drepturi s‑ar deduce de două ori. Pe de o parte, acestea ar fi excluse din cuantificarea prejudiciului material. Pe de altă parte, acestea ar fi deduse din rambursarea datorată moștenitorilor funcționarului asasinat.

125    Comisia afirmă că Tribunalul Funcției Publice a considerat în mod corect că instanța, atunci când apreciază dacă prejudiciul suferit a fost sau nu a fost reparat de instituție, ține seama de toate prestațiile statutare. În susținerea acestei considerații, Comisia citează Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), și Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia (C‑257/98 P, EU:C:1999:402), în care se precizează că dreptul funcționarului la o reparare în dreptul comun este doar complementară și numai dacă funcționarul demonstrează că prestațiile regimului statutar nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit. În opinia Comisiei, rezultă că, în cazul în care prestațiile plătite în temeiul asigurării de pensie nu s‑ar deduce din indemnizație, succesorii în drepturi ar primi o dublă indemnizație, și anume pensia de orfan și suma datorată pentru repararea prejudiciului.

126    Comisia susține că, astfel cum a subliniat Tribunalul Funcției Publice la punctul 202 din hotărârea în primă instanță, ea a acordat deja succesorilor în drepturi sume care depășeau prestațiile prevăzute în mod normal de statut. Acest element ar demonstra, în opinia Comisiei, că a ținut seama de circumstanțele speciale ale morții lui Alessandro Missir Mamachi la acordarea prestațiilor, astfel încât să excludă o situație discriminatorie.

127    În ceea ce privește trimiterea făcută de recurenți la ordinile juridice ale statelor membre în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), Comisia observă că, la punctul 22 din această hotărâre, Curtea nu se referă la dreptul existent în cea mai mare parte a statelor membre în materie de răspundere extracontractuală a instituției față de funcționarul în cauză, ci la despăgubirea pentru consecințele accidentului pentru soția și fiicele domnului Leussink, despăgubire pe care Curtea a exclus‑o, în orice caz. În plus, Comisia adaugă că, în lumina jurisprudenței Curții și a Tribunalului de stabilire a naturii suplimentare a acțiunii în despăgubire pentru o faptă culpabilă de drept comun, nu se poate susține, contrar afirmațiilor recurenților, că nu există norme de drept al Uniunii care să reglementeze dreptul la repararea unui prejudiciu suferit de funcționari. În consecință, trimiterea la jurisprudența statelor membre ar fi, în opinia Comisiei, lipsită de pertinență.

128    În sfârșit, cu privire la riscul unei duble deduceri, Comisia observă că afirmația Tribunalului Funcției Publice de la punctul 111 din hotărârea în primă instanță este „accesorie și subsidiară în totalitate și, în consecință, inoperantă”.

129    Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că, deși în concluziile lor recurenții solicită repararea unui prejudiciu material de 3 975 329 de euro, în recurs aceștia nu contestă suma de 3 milioane de euro definită de Tribunalul Funcției Publice pe baza remunerației pe care Alessandro Missir Mamachi ar fi primit‑o până la data pensionării sale, redusă cu suma de care acesta din urmă și soția sa ar fi dispus pentru nevoile lor. Astfel, prin prezentul motiv, recurenții se limitează să conteste faptul că Tribunalul Funcției Publice a statuat că toate prestațiile statutare, inclusiv cele distincte de indemnizația prevăzută la articolul 73 din statut, trebuiau luate în considerare în vederea reparării prejudiciului material. Pe de altă parte, chiar admițând că, prin solicitarea reparării unui prejudiciu material de 3 975 329 de euro, recurenții contestă stabilirea sumei de 3 milioane de euro definite de Tribunalul Funcției Publice, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când Tribunalul Funcției Publice a constatat existența unui prejudiciu, doar acesta este competent să aprecieze, în limitele cererii, modalitatea și întinderea reparării acestui prejudiciu, sub rezerva ca, pentru ca Tribunalul să își poată exercita controlul jurisdicțional cu privire la hotărârile Tribunalului Funcției Publice, acestea să fie motivate suficient și, în ceea ce privește evaluarea unui prejudiciu, să indice criteriile luate în considerare în vederea determinării sumei reținute (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Comisia/Thomé, T‑669/13 P, EU:T:2014:929, punctul 79 și jurisprudența citată). Astfel, întrucât recurenții nu au explicat în ce măsură Tribunalul Funcției Publice ar fi săvârșit o eroare în aplicarea criteriilor utilizate pentru stabilirea sumei de 3 milioane de euro, este necesar să se concluzioneze că această sumă corespunde despăgubirii pentru prejudiciul material suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi.

130    În continuare, este necesar să se clarifice întinderea, pe de o parte, a Hotărârii din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), la care Tribunalul Funcției Publice face trimitere la punctul 204 din hotărârea în primă instanță și pe care recurenții o consideră ca nefiind aplicabilă circumstanțelor speței, și, pe de altă parte, a Hotărârii din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia (C‑257/98 P, EU:C:1999:402), la care Comisia se referă în observațiile sale.

131    În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), Curtea era solicitată să se pronunțe cu privire la problema dacă asigurarea pentru riscurile de accident prevăzută la articolul 73 din statut și de reglementare constituia un sistem de indemnizare exhaustiv care, în cazul unui accident de muncă, excludea orice altă pretenție cu titlu de daune interese întemeiată pe principiile de drept comun. Astfel, domnul Leussink, soția sa și cei patru copii ai lor introduseseră o cerere de despăgubire suplimentară, susținând că indemnizația prevăzută la articolul 73 din statut acoperea doar consecințele economice ale accidentului, și nu prejudiciul lor moral. Curtea a statuat mai întâi, la punctul 11 din hotărâre, că asigurarea prevăzută la articolul 73 din statut se întemeia pe un sistem general de asigurare contributiv împotriva riscurilor de accident pe durata și în afara serviciului și că dreptul la prestație nu depindea de autorul accidentului și de răspunderea asumată de acesta. În consecință, la punctul 13 din această hotărâre, Curtea a statuat că, în lipsa oricărei dispoziții exprese în reglementarea cu privire la cererile suplimentare împotriva instituției, nu se poate deduce din aceasta un argument pentru a exclude dreptul funcționarului și al succesorilor săi în drepturi de a solicita o indemnizație suplimentară atunci când instituția este răspunzătoare pentru accident potrivit dreptului comun și când prestațiile regimului statutar nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit.

132    După ce a stabilit că era vorba despre un accident de muncă și că accidentul în discuție era cauzat de o neglijență de natură să angajeze răspunderea Comisiei (Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia, 169/83 și 136/84, EU:C:1986:371, punctele 15-17), Curtea a acordat domnului Leussink o indemnizație suplimentară de 2 milioane de franci belgieni (BEF). În ceea ce privește soția și cei patru copii ai acestuia, Curtea a considerat că consecințele accidentului pentru viața de familie constituiau repercusiunea prejudiciului suferit de domnul Leussink și că acestea nu figurau printre cele pentru care Comisia putea fi considerată răspunzătoare în calitate de angajator.

133    În ceea ce privește Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia (C‑257/98 P, EU:C:1999:402), citată de Comisie în memoriul în răspuns, Curtea a confirmat, la punctul 23, că prestațiile primite în temeiul articolului 73 din statut în urma unui accident sau a unei boli profesionale trebuiau luate în considerare de instanța Uniunii în scopul evaluării prejudiciului reparabil, în cadrul unei acțiuni în despăgubire introduse de un funcționar în temeiul unei fapte culpabile de natură să angajeze răspunderea instituției sale angajatoare.

134    Astfel, Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), și Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia (C‑257/98 P, EU:C:1999:402), au clarificat relația dintre prestațiile primite în temeiul articolului 73 din statut în urma unui accident sau a unei boli profesionale și sistemul de despăgubire de drept comun.

135    În primul rând, sistemul prevăzut la articolul 73 din statut și cel de drept comun sunt complementare, astfel încât este posibil să se introducă o cerere de despăgubire suplimentară atunci când instituția este răspunzătoare pentru accident potrivit dreptului comun, iar prestațiile plătite în temeiul articolului 73 din statut nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit (Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia, 169/83 și 136/84, EU:C:1986:371, punctul 13).

136    În al doilea rând, în temeiul acestui principiu, jurisprudența a clarificat de asemenea faptul că prestațiile primite în temeiul articolului 73 din statut, în urma unui accident sau a unei boli profesionale, trebuiau să fie luate în considerare în scopul evaluării prejudiciului reparabil în cadrul unei acțiuni în despăgubire introduse de un funcționar în temeiul unei fapte culpabile de natură să angajeze răspunderea instituției sale angajatoare. Astfel, în cazul în care această situație nu s‑ar regăsi, ar exista o dublă indemnizație (Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 22).

137    Aceste două hotărâri nu se pronunță totuși cu privire la problema dacă trebuie să se țină seama de toate prestațiile de asigurare socială la calcularea prejudiciului reparabil. Cu toate acestea, în speță, referindu‑se, la punctul 204 din hotărârea în primă instanță, la Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), Tribunalul Funcției Publice nu a săvârșit o eroare de drept.

138    Astfel, chiar dacă Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), are drept obiect raportul dintre indemnizația datorată conform articolului 73 din statut și cea datorată pe baza dreptului comun, nu decurge din această hotărâre că nicio altă prestație prevăzută de statut nu trebuie luată în considerare la determinarea sumei datorate cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit. Pe de altă parte, astfel cum arată Comisia, în cazul în care prestațiile de asigurare de pensie, cu alte cuvinte pensiile de orfan, nu s‑ar deduce din suma datorată pentru repararea prejudiciului, succesorii în drepturi ar primi o dublă indemnizație, prima compusă din pensiile de orfan, iar cea de a doua datorată pentru repararea prejudiciului. În plus, pensiile de orfan primite de succesorii în drepturi ai domnului Alessandro Missir Mamachi echivalează cu prestațiile pe care acesta le‑ar fi primit în cazul în care ar fi rămas în viață și, prin urmare, trebuie deduse ca atare din cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul material. În sfârșit, articolul 73 alineatul (2) al treilea paragraf din statut prevede că prestația datorată în caz de deces poate fi cumulată cu cele prevăzute la capitolul 3 din acesta și, prin urmare, cu pensia de orfan prevăzută la articolul 80 din statut. Astfel, argumentul recurenților potrivit căruia principiul stabilit în Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), nu se aplică în speță nu poate fi primit.

139    Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul recurenților potrivit căruia ar fi discriminatoriu să se considere că pensiile de orfan plătite celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi în temeiul statutului se pot deduce din despăgubirea pentru prejudiciul imputabil Comisiei, în măsura în care aceasta ar implica tratarea celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi ca fiind copiii unui funcționar decedat din cauze naturale. În această privință, este suficient să se constate că, contrar susținerilor recurenților și astfel cum s‑a constatat de către Tribunalul Funcției Publice la punctul 204 din hotărârea în primă instanță, Comisia a ținut seama de circumstanțele foarte speciale ale speței, acordând celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi sume care depășeau obligațiile statutare prevăzute pentru succesorii în drepturi ai unui funcționar decedat din cauze naturale. Astfel, Comisia a acordat o promovare post mortem acestuia din urmă și, pe baza acestei promovări, a calculat prestațiile datorate succesorilor săi în drepturi. În plus, Comisia, făcând aplicarea articolului 76 din statut, a acordat fiecărui copil o sumă lunară echivalentă cu două alocații pentru copilul aflat în întreținere. În sfârșit, este necesar să se arate că recurenții se întemeiază pe o premisă eronată, întrucât copiii unui funcționar care nu a decedat în urma unui accident sau a unei boli profesionale, ci din cauze naturale nu primesc indemnizația plătită, în conformitate cu articolul 73 din statut, copiilor unui funcționar decedat în urma unui accident sau a unei boli profesionale. Astfel, recurenții nu pot susține în mod valabil că Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept, în măsura în care nu se poate reproșa acestuia că a constatat că cei patru copii ai domnului Alessandro Missir Mamachi au fost tratați ca și copiii unui funcționar decedat din cauze naturale.

140    De asemenea, este necesar să se respingă argumentul recurenților potrivit căruia, în lipsa unor norme care decurg din dreptul Uniunii, Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), se referă la dreptul existent în cea mai mare parte a statelor membre în materie de răspundere extracontractuală a instituției față de un funcționar. Astfel, la punctul 22 din această hotărâre, Curtea nu se referă la dreptul existent în cea mai mare parte a statelor membre în materie de răspundere extracontractuală față de funcționar și în special la caracterul deductibil al prestațiilor sociale plătite, ci la despăgubirea pentru consecințele accidentului pentru viața de familie, despăgubire pe care Curtea a exclus‑o, în orice caz.

141    Trebuie să se respingă de asemenea ca inoperant argumentul recurenților potrivit căruia Tribunalul Funcției Publice a săvârșit o eroare de drept, la punctul 111 din hotărârea în primă instanță, statuând că aceștia nu prezentaseră nicio cerere în temeiul pierderii drepturilor la pensie. Astfel, recurenții susțin că nu erau obligați să solicite o indemnizație pentru aceste drepturi, dat fiind că nu se poate ține seama de drepturile respective la determinarea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul material. Or, contrar susținerilor recurenților, la punctul 111 din hotărârea în primă instanță, Tribunalul Funcției Publice s‑a limitat să constate că nu fusese prezentată nicio cerere pentru pierderea drepturilor la pensie, în pofida faptului că jurisprudența, în special Hotărârea din 5 octombrie 2004, Sanders și alții/Comisia (T‑45/01, EU:T:2004:289, punctul 167), și Hotărârea din 12 iulie 2007, Sanders și alții/Comisia (T‑45/01, EU:T:2007:221, punctele 87-90), admite că aceste drepturi pot fi luate în considerare la evaluarea unui prejudiciu material. Prin urmare, faptul că recurenții consideră că nu erau obligați să prezinte o cerere întemeiată pe pierderea drepturilor la pensie nu are niciun impact asupra aprecierii corecte și, pe de altă parte, necontestate, efectuată de Tribunalul Funcției Publice, care a constatat că nu a fost prezentată nicio cerere în acest scop.

142    În sfârșit, recurenții susțin că suma datorată celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi, în cazul în care și‑ar continua studiile până la cea de a douăzeci și șasea aniversare, ar avea o natură ipotetică, întrucât plata acesteia este supusă unei serii de condiții care ar putea foarte bine să nu fie îndeplinite și, prin urmare, nu ar putea fi luată în considerare ca fiind o prestație primită de ei.

143    Tribunalul Funcției Publice a statuat, la punctul 202 din hotărârea în primă instanță, că sumele pe care Comisia le‑a plătit deja și pe care va continua să le plătească ajungeau la aproximativ 1,4 milioane de euro, sumă care ar putea ajunge la aproximativ 2,4 milioane de euro în cazul în care prestațiile respective ar fi plătite până la cea de a douăzeci și șasea aniversare a fiecăruia dintre cei patru copii. Prin urmare, trebuie să se constate că Tribunalul Funcției Publice nu s‑a pronunțat în mod expres cu privire la principiul caracterului deductibil al acestor din urmă sume din valoarea datorată pentru prejudiciul indemnizabil.

144    În lumina acestor considerații, argumentul întemeiat pe eroarea de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice în raport cu caracterul ipotetic al sumei primite de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi în cazul în care și‑ar continua studiile până la cea de a douăzeci și șasea aniversare trebuie respins ca inoperant, iar cel de al treilea motiv în ansamblu ca nefondat.

145    Având în vedere toate aceste considerații, este necesar să se anuleze hotărârea în primă instanță în măsura în care Tribunalul Funcției Publice a respins ca inadmisibile cererile de reparare a prejudiciului moral suferit de Livio Missir Mamachi și de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi și a limitat răspunderea Comisiei la nivelul a 40 % din prejudiciul material suferit de succesorii în drepturi ai lui Alessandro Missir Mamachi, deși ar fi trebuit să o oblige pe aceasta din urmă in solidum la repararea prejudiciului.

 Cu privire la acțiunea în primă instanță

[omissis]

 Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului material suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi

148    Din cuprinsul punctelor 118 și 119 de mai sus reiese că Comisia este obligată in solidum la repararea prejudiciului material suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi. Valoarea reparării acestui prejudiciu a fost stabilită la 3 milioane de euro.

149    Este necesar să se arate că, la punctele 138 și 139 de mai sus, se consideră de asemenea că Tribunalul Funcției Publice a statuat în mod întemeiat că pensiile de orfan trebuiau luate în considerare în vederea reparării prejudiciului material.

150    În această privință, este necesar să se amintească normele statutare care pot avea o incidență în prezenta cauză în ceea ce privește prestațiile care, întrucât pot fi considerate o modalitate de reparare a prejudiciului material, și anume pierderea remunerației lui Alessandro Missir Mamachi, trebuie deduse din suma de 3 milioane de euro.

151    În primul rând, articolul 70 primul paragraf din statut prevede că, în caz de deces al unui funcționar, copiii aflați în întreținere primesc remunerația globală a persoanei decedate până la sfârșitul celei de a treia luni care urmează lunii în care a survenit decesul. În al doilea rând, articolul 73 alineatul 2 litera (a) din statut stabilește că, în caz de deces, membrii familiei indicați în această dispoziție primesc o sumă forfetară egală cu de cinci ori salariul de bază anual al persoanei în cauză calculat pe baza salariilor lunare acordate în cele 12 luni anterioare accidentului. În al treilea rând, articolul 76 din statut prevede că se pot acorda cadouri, împrumuturi sau avansuri succesorilor în drepturi ai unui funcționar decedat care se găsesc într‑o situație deosebit de grea pentru diferite motive, inclusiv situația lor familială. În al patrulea rând, articolul 80 din statut stabilește că, atunci când funcționarul a decedat fără a lăsa în urmă un soț care să aibă dreptul la pensie de urmaș, copiii recunoscuți ca fiind în întreținerea sa în sensul articolului 2 din anexa VII la data decesului au dreptul la o pensie de orfan, în condițiile prevăzute la articolul 21 din anexa VIII. În această privință, este necesar să se arate că articolul 21 alineatul (2) al doilea paragraf din anexa VIII prevede că orfanul are dreptul la o alocație școlară în condițiile prevăzute la articolul 3 din anexa VII. În al cincilea rând, reiese din articolul 67 alineatele (2) și (4) din statut că alocațiile pentru copilul aflat în întreținere pot fi plătite unei alte persoane decât funcționarul.

152    În speță, din dosar reiese că, în primul rând, conform articolului 70 primul paragraf din statut, Comisia a plătit celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi remunerația globală a acestuia din urmă în perioada cuprinsă între 1 octombrie și 31 decembrie 2006. În al doilea rând, Comisia le‑a plătit suma globală de 414 308,90 euro, cu titlu de ajutor de deces, în conformitate cu articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statutul menționat, precum și suma globală de 76 628,40 euro, ca urmare a decesului soției, în temeiul articolului 25 din anexa X la acesta. În al treilea rând, Comisia a recunoscut celor patru copii, începând cu 1 ianuarie 2007, dreptul la pensia de orfan prevăzută la articolul 80 din statut, și anume o sumă globală de 4 376,82 euro pe lună, și la alocația școlară prevăzută în anexa VII la statut, și anume o sumă globală de 2 287,19 euro pe lună. În al patrulea rând, conform articolului 76 din statut, prin decizia din 14 mai 2007, Comisia a acordat fiecăruia dintre cei patru copii, până la vârsta de 19 ani, un ajutor lunar extraordinar pentru motive sociale, egal cu cuantumul unei alocații pentru copilul aflat în întreținere, pentru o sumă globală de 1 332,76 euro pe lună. Prin decizia din 4 iulie 2008, această din urmă sumă a fost dublată începând cu 1 august 2008. În al cincilea rând, din anexa 4 la dosarul în primă instanță reiese că Livio Missir Mamachi primea o alocație pentru copiii aflați în întreținere cu o valoare globală de 1 453,84 euro pe lună și o reducere a impozitului în urma aplicării celor patru scutiri pentru copiii aflați în întreținere care, ținând seama de impozitul datorat fără copil în întreținere și de cel plătit efectiv, implica plata de către Comisie a unei sume de 1 015,78 euro.

153    Este necesar să se constate că, în afara sumei de 76 628,40 euro, primită ca urmare a decesului soțului în temeiul articolului 25 din anexa X, care nu poate fi considerată o modalitate prin intermediul căreia Comisia trebuie să își îndeplinească obligația de reparare a prejudiciului material care constă în pierderea remunerației lui Alessandro Missir Mamachi, suma plătită în conformitate cu articolul 70 primul paragraf din statut, ajutorul de deces acordat în temeiul articolului 73 alineatul (2) litera (a) din statut, pensiile de orfan datorate în temeiul articolului 80 din statut, alocațiile școlare prevăzute în anexa VII la statut, ajutorul lunar extraordinar acordat în conformitate cu articolul 76 din statut, alocațiile pentru copiii aflați în întreținere, precum și suma legată de scutirea de impozit trebuie deduse din suma de 3 milioane de euro.

154    În ceea ce privește pensiile de orfan, s‑a constatat la punctul 138 de mai sus că, în cazul în care acestea nu ar fi deduse din suma datorată pentru repararea prejudiciului material suferit, succesorii în drepturi ar primi o dublă despăgubire. În ceea ce privește suma plătită în conformitate cu articolul 70 din statut, aceasta corespunde remunerației pe trei luni a domnului Alessandro Missir Mamachi și, prin urmare, trebuie luată în considerare la plata reparației legate de pierderea remunerației acestuia din urmă. În ceea ce privește ajutorul de deces acordat în temeiul articolului 73 alineatul (2) litera (a) din statut, s‑a indicat la punctul 136 de mai sus că, potrivit unei jurisprudențe constante, această indemnizație trebuie luată în considerare la calcularea cuantumului prejudiciului datorat (Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia, 169/83 și 136/84, EU:C:1986:371, punctul 13, și Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 22). Aceeași concluzie se aplică ajutorului extraordinar acordat în conformitate cu articolul 76 din statut. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 139 de mai sus, acest ajutor este strâns legat de indemnizația acordată în temeiul articolului 73 alineatul (2) litera (a) din statut. În sfârșit, în ceea ce privește alocațiile școlare, alocațiile pentru copiii aflați în întreținere, precum și suma primită ca urmare a scutirii de impozit, este necesar să se constate că, în cazul în care Alessandro Missir Mamachi nu ar fi decedat, acesta le‑ar fi primit în cadrul remunerației sale. În consecință, pot fi de asemenea considerate ca o plată pentru pierderea remunerației sale.

155    În această privință, este necesar să se precizeze că, desigur, astfel cum arată recurenții, anumite prestații datorate celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi sunt supuse unor condiții viitoare, și anume ca aceștia să rămână în întreținere și să își continue studiile până la cea de a douăzeci și șasea aniversare, condiții care ar putea să nu fie îndeplinite de unul, de doi, de trei sau chiar de cei patru copii. Pe de altă parte, astfel cum susțin recurenții, s‑ar putea dovedi de asemenea că cei patru copii își continuă studiile universitare care se vor încheia înaintea celei de a douăzeci și șasea aniversări. Totuși, în aceste ipoteze, în cazul în care prestațiile statutare plătite efectiv ar trebui să nu atingă suma de 3 milioane de euro, Comisia ar fi obligată să plătească diferența necesară pentru atingerea acestei sume, întrucât prejudiciul material suferit corespunde acestei indemnizații. Astfel, plata cuantumului prestațiilor datorate în cazul în care cei patru copii ar rămâne în întreținere și și‑ar continua studiile până la cea de a douăzeci și șasea aniversare sau le‑ar încheia înaintea respectivei aniversări reprezintă o modalitate prin intermediul căreia Comisia trebuie să își îndeplinească obligația de reparare a prejudiciului, suma de 3 milioane de euro datorată pentru repararea prejudiciului material suferit fiind stabilită definitiv.

[omissis]

 Cu privire la cererile de reparare a prejudiciului moral suferit de Alessandro Missir Mamachi, de cei patru copii ai săi și de Livio Missir Mamachi

171    În speță, Tribunalul dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la cererile de reparare a prejudiciilor morale suferite de Alessandro Missir Mamachi, de cei patru copii ai săi și de Livio Missir Mamachi. Trebuie să se precizeze cu titlu introductiv că, la fel ca și în cazul prejudiciilor materiale, Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de protecție a personalului său și trebuie considerată coautor al prejudiciilor morale suferite.

 Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului moral suferit de Alessandro Missir Mamachi

172    Recurenții arată că, dat fiind comportamentul ilicit al Comisiei, Alessandro Missir Mamachi a suferit un prejudiciu moral real și efectiv. În opinia recurenților, acest prejudiciu constă în suferința fizică la care a fost supus din momentul agresiunii până în momentul morții sale, care s‑a produs probabil prin exsangvinare după ce asasinul l‑a lăsat la locul crimei. La aceasta ar trebui adăugată starea de tulburare și trauma psihologică cauzată de faptul de a asista neputincios la agresarea și la uciderea violentă a soției sale mult iubite, conștiința tragică a propriului sfârșit iminent, precum și sentimentul de nesiguranță, de neliniște și de teribilă angoasă pentru situația celor patru copii mici care urmau să rămână orfani de tată și de mamă în cazul în care ar reuși să supraviețuiască agresiunii. Conform recurenților, acest drept la despăgubirea pentru prejudiciul moral suferit de Alessandro Missir Mamachi reiese din dreptul Uniunii și din dreptul italian.

173    Comisia susține că recunoașterea acestui tip de prejudiciu este proprie sistemului juridic italian, în conformitate cu articolul 2059 din Codul civil italian și cu jurisprudența cu privire la bunurile protejate din punct de vedere constituțional în temeiul Constituției italiene. Conform Comisiei, în dreptul funcției publice a Uniunii nu există un temei juridic care să permită invocarea acestui tip de prejudiciu.

174    Cu titlu introductiv, obiecția ridicată de Comisie potrivit căreia nu ar exista, în dreptul funcției publice a Uniunii, niciun temei juridic care să permită invocarea acestui tip de prejudiciu nu poate fi admisă. Astfel, este suficient să se constate că, după cum s‑a arătat deja la punctul 107 de mai sus, tăcerea statutului nu implică excluderea celor neprevăzute în mod explicit în statutul respectiv, un eventual temei juridic putând rezulta din principiile care decurg din ordinile juridice ale statelor membre.

175    Prin urmare, este necesar să se examineze dacă din ordinile juridice ale statelor membre reiese un principiu general care să recunoască victimei un drept la despăgubire pentru prejudiciul moral care constă în suferințele fizice și psihologice suportate până în momentul propriului deces.

176    În această privință, este necesar să se arate că, contrar celor arătate de recurenți, din ordinile juridice ale statelor membre nu reiese un principiu general comun potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, o instanță națională ar fi reparat acest tip de prejudiciu moral.

177    În consecință, cererea de reparare a prejudiciului moral suferit de Alessandro Missir Mamachi trebuie respinsă, fără să fie necesară pronunțarea cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată la rândul său de Comisie.

 Cu privire la cererile de reparare a prejudiciului moral suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi

178    Conform recurenților, dată fiind dispariția domnului Alessandro Missir Mamachi, cei patru copii ai săi au suferit iure proprio un prejudiciu nepatrimonial real și efectiv, atât moral, cât și existențial, care se adaugă la prejudiciul pierderii relației părintești, și al căror drept la reparare își găsește temeiul în dreptul Uniunii și în dreptul italian.

179    Recurenții arată că prejudiciul moral invocat este legat de evenimentele tragice din noaptea de 18 septembrie 2006 și corespunde teribilei traume psihologice și emoționale suferite de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi ca urmare a faptului că au asistat la spectacolul oribil și bulversant al agoniei și morții părinților lor și au vegheat apoi trupurile acestora întreaga noapte, aflându‑se în incapacitatea, dată fiind vârsta lor mică, de a lua alte inițiative. Această traumă s‑ar afla de asemenea la originea prejudiciului existențial suferit de cei patru copii minori, care vor rămâne marcați toată viața lor de experiența teribilă și angoasantă trăită în copilărie, experiență care ar putea avea în viitor repercusiuni grave asupra calității relațiilor lor umane și a relațiilor lor sociale. În sfârșit, prejudiciul pierderii relației părintești ar fi in re ipsa și ar consta în durerea injustă și suferința de a‑și fi pierdut pentru totdeauna și, în plus, foarte tineri cei doi părinți mult iubiți.

180    În ceea ce privește determinarea prejudiciului moral suferit de cei patru copii, recurenții se referă, cu titlu prudențial, la jurisprudența italiană și în special la ultima actualizare a tabelelor întocmite în acest scop de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia). Aceste tabele indică, pentru situațiile standard de lichidare a prejudiciului fiecăruia dintre părinții sau copiii supraviețuitori, un interval cuprins între 106 376 de euro și 212 752 de euro, astfel încât să permită adaptarea indemnizației la circumstanțele concrete ale cauzei, circumstanțe care constau în special în supraviețuirea sau nesupraviețuirea altor persoane apropiate, în viața comună sau nu cu aceștia, în calitatea și intensitatea relației de familie afective rămase și în calitatea și intensitatea relației afective care caracteriza relația de rudenie cu persoana pierdută.

181    Recurenții adaugă că, potrivit unei jurisprudențe constante a instanțelor italiene, sumele menționate la punctul 180 de mai sus sunt însă pur indicative și pot fi majorate la aprecierea instanțelor în cazuri deosebit de grave. În această privință, recurenții arată că, atunci când un copil minor supraviețuitor și‑a pierdut cei doi părinți, cuantumul indemnizației este majorat în mod obișnuit cu 25 %. Conform recurenților, ținând seama de caracterul unic și absolut excepțional al speței, precum și de circumstanțele deosebit de atroce și de tragice în care Alessandro Missir Mamachi și‑a pierdut viața, suma astfel calculată trebuie să fie majorată cu încă 25 %.

182    În lumina tuturor acestor considerații, recurenții solicită, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi, o sumă de 319 128 de euro pentru fiecare dintre ei, respectiv un total de 1 276 512 euro.

183    În primul rând, Comisia susține faptul că nu este autorul prejudiciului suferit de Alessandro Missir Mamachi. În consecință, jurisprudența italiană citată de recurenți nu ar fi relevantă în măsura în care privește situații de reparare a prejudiciului moral de către autorii infracțiunilor care au condus la moartea victimelor, în timp ce, în speță, aceasta susține că are o răspundere eventual subsidiară ca urmare a unei fapte culpabile săvârșite în raport cu pretinsa lipsă a unor măsuri de securitate adecvate.

184    În al doilea rând, Comisia consideră că, în dreptul funcției publice a Uniunii, nu există un drept la repararea prejudiciului nepatrimonial al membrilor familiei unui funcționar. În această privință, Comisia arată că, în Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), în care, în opinia acesteia, legătura dintre comportamentul instituției și evenimentul care a afectat funcționarul era în mod vădit mai directă decât în speță, Curtea a statuat că consecințele care afectează membrii familiei erau doar simpla repercusiune a prejudiciului suferit de funcționar și pentru care instituția nu putea fi considerată răspunzătoare.

185    În al treilea rând, cu titlu subsidiar, Comisia susține, primo, în ceea ce privește trauma psihologică suferită de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi ca urmare a faptului că au asistat la un spectacol atroce și bulversant precum moartea părinților lor, că din actele procesului nu reiese că copiii au asistat la asasinarea părinților lor și, prin urmare, că prejudiciul respectiv nu este dovedit corespunzător cerințelor legale.

186    Secundo, în ceea ce privește prejudiciul existențial cauzat de trauma care, în opinia recurenților, ar putea avea în viitor grave repercusiuni asupra calității relațiilor umane și a raporturilor sociale ale celor patru copii, Comisia arată că, pe de o parte, potrivit jurisprudenței italiene citate de recurenți, prejudiciul existențial ca atare nu există ca o categorie autonomă și, pe de altă parte, acest prejudiciu este reparabil doar atunci când a fost suferit în mod direct de victimă, obiectul infracțiunii săvârșite de autorul infracțiunii, care, în speță, nu este Comisia.

187    Tertio, în ceea ce privește prejudiciul care decurge din pierderea relației părintești care, în opinia recurenților, este in re ipsa, Comisia arată, tocmai în temeiul jurisprudenței Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), citată de recurenți, că trebuie să respingă această concluzie. Astfel, potrivit Comisiei, o asemenea concluzie denaturează funcția de despăgubire, care ar fi acordată nu în urma verificării efective a unui prejudiciu, ci ca măsură cu caracter privat pentru un comportament prejudiciabil. În orice caz, prejudiciul respectiv ar fi făcut deja obiectul unei reparații sub forma unor prestații acordate în temeiul articolului 73 din statut, care prevede tocmai o indemnizație forfetară în caz de deces al funcționarului.

188    Quarto și în ultimul rând, Comisia contestă aplicarea în speță a tabelelor întocmite de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano), în vederea determinării cuantumului prejudiciului moral pretins suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi. Mai întâi, aceste tabele ar privi ipoteza despăgubirii în sarcina autorului infracțiunii, ipoteză care nu s‑ar putea aplica în mod vădit în speță, întrucât Comisia nu este autorul infracțiunii. În continuare, aceste tabele ar face dovada unei tendințe urmate într‑un singur stat membru și, în cadrul acestuia, de o singură instanță. În sfârșit, aplicarea tabelelor întocmite de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) propusă de recurenți ar fi în contradicție cu jurisprudența italiană constantă, citată de recurenți, care se referă la prejudiciul corporal, dar transpozabil prejudiciului moral, potrivit căreia aplicarea tabelelor necesită întotdeauna o individualizare corespunzătoare în funcție de circumstanțele speței.

189    În consecință, Comisia consideră că cererea de despăgubire pentru prejudiciile morale ale celor patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi trebuie respinsă.

190    Este necesar să se examineze, mai întâi, cele două obiecții ridicate în esență de Comisie, care susține, astfel cum s‑a indicat la punctele 183 și 184 de mai sus, pe de o parte, că este răspunzătoare doar cu titlu subsidiar pentru prejudiciul moral suferit de cei patru copii și, pe de altă parte, că Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), demonstrează că consecințele care afectează membrii familiei unui funcționar reprezintă doar simpla repercusiune a prejudiciului suferit de acesta din urmă și pentru care instituția nu poate fi considerată răspunzătoare.

191    În ceea ce privește prima obiecție, este necesar să se amintească faptul că din cuprinsul punctului 84 de mai sus reiese că Tribunalul Funcției Publice a statuat, fără a fi săvârșit o eroare de drept, că, în ipoteza unei fapte culpabile care constă în neîndeplinirea unei obligații de protecție care a contribuit la cauzarea prejudiciului specific pe care obligația respectivă urmărea să îl prevină, chiar dacă instituția nu poate fi considerată ca fiind principala răspunzătoare pentru prejudiciu, aceasta din urmă trebuie considerată coautor al prejudiciului. În consecință, argumentul Comisiei potrivit căruia este răspunzătoare cu titlu subsidiar pentru prejudiciu trebuie respins.

192    În ceea ce privește cea de a doua obiecție, Comisia arată că principiul stabilit în Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), și anume că consecințele care afectează membrii familiei unui funcționar reprezintă doar simpla repercusiune a prejudiciului suferit de acesta din urmă pentru care instituția nu poate fi considerată răspunzătoare, este aplicabil, a fortiori, în speță.

193    În primul rând, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, EU:C:1986:371), în care funcționarul victimă a unui accident de muncă supraviețuise și primise o despăgubire suplimentară, în prezenta cauză, Alessandro Missir Mamachi a decedat fără a fi avut dreptul la o asemenea despăgubire, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 177 de mai sus, și, prin urmare, consecințele asupra membrilor familiei unui funcționar decedat nu pot fi identice cu consecințele asupra membrilor familiei unui funcționar care a supraviețuit.

194    În al doilea rând, este necesar să se constate că din ordinile juridice ale statelor membre decurge un principiu general comun potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, prezența unui sistem care garantează plata automată a prestațiilor către succesorii în drepturi ai unui funcționar decedat nu este un obstacol ca succesorii în drepturi respectivi, în cazul în care consideră că prejudiciile suferite nu sunt acoperite sau nu sunt acoperite complet de sistemul amintit, să obțină de asemenea o despăgubire pentru prejudiciul lor moral prin intermediul unei acțiuni în fața unei instanțe naționale.

195    În această privință, decurge de asemenea din ordinile juridice ale statelor membre un principiu general comun potrivit căruia prejudiciul moral suferit nu poate face obiectul unei duble despăgubiri. În consecință, este de competența instanței să verifice măsura în care un sistem care garantează plata automată a prestațiilor acoperă integral, în parte sau nu acoperă prejudiciul moral suferit de succesorii în drepturi înainte de a determina cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul respectiv. În sfârșit, decurge din ordinile juridice ale statelor membre că principiul răspunderii in solidum aplicabil prejudiciului material în circumstanțe asemănătoare celor din speță se aplică de asemenea prejudiciului moral.

196    În consecință, și cea de a doua obiecție a Comisiei trebuie respinsă.

197    În ceea ce privește criteriile de determinare a cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi, recurenții susțin că suma respectivă trebuie stabilită ținând seama, în primul rând, de trauma psihologică și emoțională pe care cei patru copii au suferit‑o ca urmare a faptului că au asistat la spectacolul oribil și bulversant al agoniei și morții părinților lor și au vegheat apoi trupurile acestora în timpul întregii nopți, aflându‑se în incapacitatea, dată fiind vârsta lor mică, de a lua alte inițiative, în al doilea rând, de prejudiciul existențial suferit de cei patru copii, care vor rămâne marcați toată viața lor de experiența teribilă și angoasantă trăită în copilărie, și, în al treilea rând, de prejudiciul cauzat de pierderea relației părintești, care constă în durerea injustă și suferința de a‑și fi pierdut pentru totdeauna și, în plus, foarte tineri, cei doi părinți.

198    Fără a fi necesară pronunțarea cu privire la diferitele criterii invocate de recurenți, care, pe de altă parte, se referă la principii stabilite de jurisprudența italiană, este necesar să se constate că din ordinile juridice ale statelor membre decurge un principiu general comun potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, se recunoaște succesorilor în drepturi, în special copiilor și părinților persoanei decedate, un prejudiciul moral reparabil, care constă în durerea morală cauzată de moartea unei persoane apropiate, principiu de care se apropie diferitele criterii evocate de recurenți.

199    În această privință, este necesar să se precizeze că, contrar celor arătate de Comisie, prejudiciul moral suferit de cei patru copii nu a făcut deja obiectul unei reparații sub forma unor prestații acordate în temeiul articolului 73 din statut, care prevede o indemnizație forfetară în caz de deces al funcționarului. Astfel, din cuprinsul punctului 153 de mai sus reiese că indemnizația forfetară a fost luată în considerare doar în vederea reparării prejudiciului material care constă în pierderea remunerației lui Alessandro Missir Mamachi. În schimb, prejudiciul moral cauzat de moartea lui Alessandro Missir Mamachi este legat de durerea resimțită de cei patru copii și, prin urmare, nu este acoperit de prestațiile acordate în temeiul articolului 73 din statut.

200    În ceea ce privește determinarea cuantumului prejudiciului moral, este necesar să se constate că, contrar susținerilor recurenților, tabelele întocmite de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) nu pot fi utilizate în speță. Astfel, după cum arată în mod întemeiat Comisia, instanța Uniunii nu poate utiliza tabelele întocmite într‑un singur stat membru în vederea determinării cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul suferit de succesorii în drepturi ai unui funcționar al Uniunii decedat. În această privință, este necesar să se amintească că revine instanței Uniunii sarcina de a stabili cuantumul ex aequo et bono (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 1980, Oberthür/Comisia, 24/79, EU:C:1980:145, punctul 15), prezentând criteriile luate în considerare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 1998, Consiliul/de Nil și Impens, C‑259/96 P, EU:C:1998:224, punctele 32 și 33, Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 35, și Hotărârea din 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, EU:T:2006:148, punctul 51).

201    Ținând seama de circumstanțele speței, precum și de principiile enunțate la punctele 194 și 195 de mai sus, în lumina criteriului evocat la punctul 198 de mai sus, este necesar să fie obligată in solidum Comisia la plata către fiecare copil al lui Alessandro Missir Mamachi, pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a pierderii părinților lor și a prezenței lor la locul dublului asasinat, a sumei, evaluată ex aequo et bono, de 100 000 de euro.

 Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului moral suferit de Livio Missir Mamachi

202    Recurenții arată că trebuie să se recunoască de asemenea părinților lui Alessandro Missir Mamachi o justă reparare a prejudiciului moral reprezentat de durerea injustă și de suferința care decurge din pierderea fiului lor în circumstanțe atât de tragice și de atroce. La această suferință ar trebui să se adauge, cu titlu de prejudiciu existențial, oboseala fizică și psihologică, precum și neliniștea și tulburarea care decurg din necesitatea de a prelua, în pofida vârstei lor avansate, întreținerea și educarea celor patru nepoți orfani ai lor. Astfel, având în vedere circumstanțele unice ale speței și caracterul deosebit de înspăimântător și de tragic al cauzei, recurenții solicită să se acorde domnului Livio Missir Mamachi suma de 212 752 de euro, pentru prejudiciul moral suferit.

203    Comisia se limitează să invoce o cauză de inadmisibilitate a acestei cereri, care a fost examinată și respinsă la punctul 170 de mai sus.

204    Este suficient să se constate că, astfel cum s‑a arătat la punctul 198 de mai sus, din ordinile juridice ale statelor membre decurge un principiu general comun potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, un prejudiciu moral reparabil este recunoscut părinților persoanei decedate, care constă în durerea morală cauzată de moartea unei persoane apropiate.

205    Ținând seama de circumstanțele speței și de principiile evocate la punctele 194 și 195 de mai sus și în lumina criteriului indicat la punctul 198 de mai sus, este necesar să fie obligată in solidum Comisia la plata către toți recurenții, în calitatea lor de moștenitori ai domnului Livio Missir Mamachi și pentru repararea prejudiciului suferit de acesta ca urmare a pierderii fiului său, Alessandro Missir Mamachi, a sumei globale, evaluată ex aequo et bono, de 50 000 de euro.

[omissis]

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera de recursuri)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09), în măsura în care Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene a admis cauza de inadmisibilitate invocată de Comisia Europeană împotriva cererii de reparare a prejudiciului moral suferit de domnul Carlo Missir Mamachi di Lusignano, de doamna Giustina Missir Mamachi di Lusignano, de domnul Filiberto Missir Mamachi di Lusignano și de domnul Tommaso Missir Mamachi di Lusignano, ultimii doi fiind reprezentați de doamna Anne Sintobin.

2)      Anulează Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09), în măsura în care Tribunalul Funcției Publice a admis cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie împotriva cererii de reparare a prejudiciului moral suferit de domnul Livio Missir Mamachi di Lusignano.

3)      Anulează Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09), în măsura în care Tribunalul Funcției Publice a limitat răspunderea Comisiei la nivelul a 40 % din prejudiciul material suferit de domnul Carlo Missir Mamachi di Lusignano, de doamna Giustina Missir Mamachi di Lusignano, de domnul Filiberto Missir Mamachi di Lusignano și de domnul Tommaso Missir Mamachi di Lusignano, ultimii doi fiind reprezentați de doamna Sintobin.

4)      Respinge în rest recursul.

5)      Obligă Comisia in solidum la plata unei sume de 3 milioane de euro, cu deducerea prestațiilor statutare considerate ca făcând parte din această sumă plătite sau care urmează a fi plătite domnului Carlo Missir Mamachi di Lusignano, doamnei Giustina Missir Mamachi di Lusignano, domnului Filiberto Missir Mamachi di Lusignano și domnului Tommaso Missir Mamachi di Lusignano, ultimii doi fiind reprezentați de doamna Sintobin, pentru prejudiciul material suferit de aceștia.

6)      Obligă Comisia in solidum la plata unei sume de 100 000 de euro către domnul Carlo Missir Mamachi di Lusignano, pentru prejudiciul moral suferit de acesta.

7)      Obligă Comisia in solidum la plata unei sume de 100 000 de euro către doamna Giustina Missir Mamachi di Lusignano, pentru prejudiciul moral suferit de aceasta.

8)      Obligă Comisia in solidum la plata unei sume de 100 000 de euro către domnul Tommaso Missir Mamachi di Lusignano, reprezentat de doamna Sintobin, pentru prejudiciul moral suferit de acesta.

9)      Obligă Comisia in solidum la plata unei sume de 100 000 de euro către domnul Filiberto Missir Mamachi di Lusignano, reprezentat de doamna Sintobin, pentru prejudiciul moral suferit de acesta.

10)    Obligă Comisia in solidum la plata unei sume globale de 50 000 de euro către domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano și către ceilalți recurenți ale căror nume figurează în anexă, în calitatea lor de moștenitori ai domnului Livio Missir Mamachi di Lusignano, pentru prejudiciul moral suferit de acesta.

11)    Despăgubirile menționate la punctele 6-10 de mai sus vor fi majorate cu dobânzi moratorii, de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la plata completă, la rata stabilită de Banca Centrală Europeană pentru principalele sale operațiuni de refinanțare, majorată cu două puncte procentuale.

12)    Respinge în rest acțiunea.

13)    Obligă Comisia la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs.

14)    Obligă Comisia la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță.

Jaeger Frimodt Nielsen Papasavvas

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 decembrie 2017.

Semnături

*      Limba de procedură: italiana.

1      Lista celorlalți reclamanți este anexată doar la versiunea notificată părților.

2      Sunt reproduse doar punctele din prezenta hotărâre a căror publicare este considerată utilă de către Tribunal.