CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 27 februarie 2018(1)

Cauza C‑135/16

Georgsmarienhütte GmbH,

Stahlwerk Bous GmbH,

Schmiedag GmbH,

Harz Guss Zorge GmbH

împotriva

Bundesrepublik Deutschland

[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Administrativ Frankfurt am Main, Germania)]

„Trimitere preliminară în aprecierea validității – Decizia Comisiei din 25 noiembrie 2014 în procedura privind schema de ajutoare de stat SA.33995 (2013/C) (ex 2013/NN) – Sprijin acordat de Germania pentru energia electrică din surse regenerabile – Plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile în favoarea întreprinderilor mari consumatoare de energie – Admisibilitatea trimiterii preliminare – Aplicarea jurisprudenței TWD – Noțiunea de ajutor de stat – Avantaj – Selectivitatea ajutorului – Transfer de resurse de stat – Fluxuri financiare între operatorii privați controlați de autoritățile publice”

1.        Legislația germană în vigoare de la 1 ianuarie 2012 a introdus un mecanism de promovare a energiei electrice din surse regenerabile (denumită în continuare „energie electrică din surse regenerabile”). Mai precis, aceasta a introdus o schemă de sprijin pentru producătorii de acest tip de energie, cărora le asigura, prin tarife fixe și prin prime de piață, un preț mai mare decât prețul energiei electrice comercializate pe piață.

2.        Pentru finanțarea acestei scheme de sprijin, a fost adoptată o suprataxă (denumită în continuare „suprataxa pe energia din surse regenerabile”) pe care, în practică, ar trebui să o plătească consumatorii finali. Întreprinderile feroviare și cele care consumă cantități mari de energie electrică (denumite în continuare „întreprinderi energofage”)(2) erau, de asemenea, supuse în principiu plății suprataxei pe energia din surse regenerabile. Cu toate acestea, legiuitorul german a optat pentru reducerea valorii acesteia, ca măsură care ar contribui la reducerea costurilor acestor întreprinderi și, prin urmare, la menținerea competitivității lor.

3.        La 25 noiembrie 2014, Comisia Europeană a considerat că reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile, aplicată întreprinderilor respective, reprezenta un ajutor de stat compatibil cu piața internă numai în cazul în care se îndeplineau anumite condiții detaliate la articolul 3 din Decizia (UE) 2015/1585 privind schema de ajutoare de stat SA.33995 (2013/C) (ex 2013/NN) [pusă în aplicare de Germania în sprijinul energiei electrice din surse regenerabile și al utilizatorilor mari consumatori de energie](3).

4.        Ajutoarele (sub forma reducerii suprataxei pe energia din surse regenerabile) care nu îndeplineau condițiile prevăzute în Decizia 2015/1585 au fost declarate incompatibile cu piața internă. Întrucât în această situație se regăseau și anumite întreprinderi ale grupului Georgsmarienhütte GmbH, autoritățile germane, în executarea deciziei respective, le‑au solicitat rambursarea imediată a sumelor respective.

5.        Anumite întreprinderi obligate să ramburseze cuantumul ajutoarelor au contestat decizia autorităților germane în fața instanței de trimitere, susținând că Decizia 2015/1585 nu era validă. La rândul său, guvernul german a introdus o acțiune în anulare (cauza T‑47/15) împotriva acestei decizii în fața Tribunalului, care a respins acțiunea prin hotărârea sa din 10 mai 2016(4).

6.        Deschisă argumentului întreprinderilor care au sesizat‑o în vederea contestării Deciziei 2015/1585, instanța de trimitere formulează o trimitere preliminară în aprecierea validității respectivei decizii, întrebare care întâmpină dificultăți specifice atât din punct de vedere procedural, cât și din punct de vedere material.

7.        În ceea ce privește aspectul procedural, Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la aplicarea jurisprudenței TWD Textilwerke Deggendorf(5) într‑o cauză precum aceasta, în care mai multe întreprinderi sunt dispuse să atace în fața instanțelor naționale deciziile naționale de recuperare a ajutoarelor declarate ilegale de către Comisie.

8.        Curtea va trebui să clarifice în special: a) dacă preferă acțiunea directă în anulare și declară inadmisibile trimiterile preliminare cu conținut similar sau b) dacă, dimpotrivă, lasă întreprinderilor libertatea de a sesiza instanțele naționale, solicitându‑le să adreseze o trimitere preliminară în aprecierea validității deciziei Comisiei care declară ajutorul ilegal.

9.        În ceea ce privește abordarea pe fond, litigiul se adaugă șirului lung de cauze privind ajutoarele de stat în sectorul energetic. Reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile în beneficiul anumitor întreprinderi energofage se află la interferența dintre măsurile analizate în cadrul jurisprudenței PreussenElektra(6) și al jurisprudenței Association Vent De Colère! și ații(7). Curtea trebuie să încheie, în speță, dezbaterea privind exercitarea de către stat a unui control mai mare sau mai mic asupra resurselor mobilizate de operatorii privați, ca element definitoriu al noțiunii de ajutor de stat.

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii Europene: Decizia 2015/1585

10.      În conformitate cu articolul 1:

„Ajutorul de stat pentru sprijinul producției de energie electrică din surse de energie regenerabile și din gaz de mină, inclusiv mecanismul de finanțare, acordat în temeiul Erneuerbare‑Energien‑Gesetz 2012 (Legea EEG 2012), pus în aplicare în mod ilegal de Germania cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) din tratat, este compatibil cu piața internă sub rezerva punerii în aplicare de către Germania a angajamentului prevăzut în anexa I.”

11.      În conformitate cu articolul 3:

„(1)      Ajutorul de stat constând în reducerea suprataxei pentru finanțarea sprijinului pentru energia electrică din surse regenerabile (suprataxa pe energia din surse regenerabile) în anii 2013 și 2014 pentru utilizatorii mari consumatori de energie (Besondere Ausgleichsregelung, BesAR), pus în aplicare în mod ilegal de Germania cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) din tratat, este compatibil cu piața internă în cazul în care acesta se încadrează în una dintre cele patru categorii prevăzute la prezentul alineat.

În cazul în care a fost acordat un ajutor de stat unei întreprinderi care aparține unuia dintre sectoarele enumerate în anexa 3 la Orientările privind ajutorul de stat pentru protecția mediului și energia pentru perioada 2014-2020 («Orientările din 2014»), acesta este compatibil cu piața internă dacă întreprinderea a plătit cel puțin 15 % din costurile suplimentare suportate de furnizorii de energie electrică ca urmare a obligației de a cumpăra energie din surse regenerabile, costurile fiind ulterior transferate clienților acestora. În cazul în care întreprinderea a plătit mai puțin decât 15 % din respectivele costuri suplimentare, ajutorul de stat este compatibil, cu toate acestea, dacă întreprinderea a plătit o sumă care corespunde unui procent de cel puțin 4 % din valoarea adăugată brută sau de cel puțin 0,5 % din valoarea adăugată brută în cazul întreprinderilor cu o intensitate electrică de cel puțin 20 %.

În cazul în care ajutorul de stat a fost acordat unei întreprinderi care nu aparține unuia dintre sectoarele menționate în anexa 3 la Orientările din 2014, dar care a avut o intensitate electrică de cel puțin 20 % în 2012 și care făcea parte, în anul respectiv, dintr‑un sector cu o intensitate a schimburilor comerciale de cel puțin 4 % la nivelul Uniunii Europene, ajutorul este compatibil cu piața internă dacă întreprinderea plătește cel puțin 15 % din costurile suplimentare suportate de furnizorii de energie electrică ca urmare a obligației de a cumpăra energie din surse regenerabile, costurile fiind ulterior transferate consumatorilor de energie electrică. În cazul în care întreprinderea a plătit mai puțin de 15 % din respectivele costuri suplimentare, ajutorul de stat este compatibil, cu toate acestea, dacă întreprinderea a plătit o sumă care corespunde unui procent de cel puțin 4 % din valoarea adăugată brută sau de cel puțin 0,5 % din valoarea adăugată brută în cazul întreprinderilor cu o intensitate electrică de cel puțin 20 %.

În cazul în care ajutorul de stat a fost acordat unei întreprinderi eligibile pentru ajutor de stat compatibil în temeiul celui de al doilea sau al treilea paragraf, dar cuantumul suprataxei pe energia din surse regenerabile achitată de întreprinderea respectivă nu atinge nivelul prevăzut la paragrafele respective, următoarele părți ale ajutoarelor sunt compatibile:

(a)      pentru 2013, partea din ajutor care depășește 125 % din suprataxa plătită efectiv de întreprindere în 2013;

(b)      pentru 2014, partea din ajutor care depășește 150 % din suprataxa plătită efectiv de întreprindere în 2013.

În cazul în care ajutorul de stat a fost acordat unei întreprinderi care nu este eligibilă pentru ajutor de stat compatibil în temeiul celui de al doilea sau al treilea paragraf și dacă întreprinderea respectivă a plătit mai puțin de 20 % din costurile suplimentare ale suprataxei fără reducere, următoarele părți din ajutor sunt compatibile:

(a)      pentru 2013, partea din ajutor care depășește 125 % din suprataxa plătită efectiv de întreprindere în 2013;

(b)      pentru 2014, partea din ajutor care depășește 150 % din suprataxa plătită efectiv de întreprindere în 2013.

2.      Orice ajutor de stat care nu este reglementat de alineatul (1) este incompatibil cu piața internă.”

12.      În conformitate cu articolul 6 alineatul (1):

„Germania recuperează ajutorul incompatibil menționat la articolul 3 alineatul (2) de la beneficiari conform metodei descrise în anexa III.”

13.      Articolul 7 impune Germaniei recuperarea imediată și efectivă a ajutorului incompatibil, care trebuie efectuată în termen de patru luni de la data notificării deciziei.

B.      Dreptul național: Gesetz zur Neuregelung des Rechtsrahmens für die Förderung der Stromerzeugung aus Erneuerbaren Energien(8)

14.      Articolul 40 prevede:

„La cerere, Bundesamt für Wirtschaft und Ausfuhrkontrolle (Biroul Federal pentru Afaceri Economice și Controlul Exporturilor, denumit în continuare «BAFA») plafonează valoarea suprataxei care este repercutată de furnizorii de energie electrică asupra consumatorilor finali, care sunt mari consumatori de energie electrică din sectorul producției sau al căilor ferate, în conformitate cu articolele 41 și 42. Această plafonare vizează reducerea costului energiei electrice pentru întreprinderile respective, cu scopul de a menține competitivitatea internațională și intermodală a acestora, în măsura în care acest lucru este compatibil cu obiectivele stabilite de lege și limita impusă continuă să fie compatibilă cu interesul tuturor utilizatorilor de energie electrică.”

15.      Articolul 41 are următorul cuprins:

„(1)      În cazul unei întreprinderi de producție, plafonarea se realizează numai dacă și în măsura în care se dovedește că:

1.      în exercițiul financiar precedent,

a)      energia electrică achiziționată de la un furnizor de energie electrică și utilizată de o întreprindere a însumat cel puțin 1 GWh;

b)      ponderea costurilor energiei electrice care urmează să fie suportată de întreprindere în valoarea adăugată brută […] a fost de cel puțin 14 %;

c)      suprataxa pe energia din surse regenerabile a fost transferată întreprinderii în mod proporțional și

2.      întreprinderea a fost supusă unui audit energetic certificat, în cadrul căruia s‑a calculat și s‑a evaluat consumul de energie și potențialul de reducere a acestuia. Această condiție nu se aplică întreprinderilor al căror consum de energie electrică este mai mic de 10 GWh.

(2)      Dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute la alineatul (1) punctul 1 se face prin intermediul contractelor de furnizare de energie și al facturilor la energie aferente exercițiului financiar precedent, precum și prin intermediul unui certificat eliberat de un expert contabil, de o societate de audit financiar, de un contabil autorizat sau de o societate de contabilitate pe baza bilanțului contabil aferent exercițiului financiar precedent. […] Dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute la alineatul (1) punctul 2 se va face prin prezentarea certificatului entității de audit.

[…]

(3)      În cazul întreprinderilor al căror consum de energie electrică în sensul alineatului (1) punctul 1 litera (a),

1.      depășește 1 GWh, suprataxa pe energia din surse regenerabile aferentă consumului de energie la punctul de consum în cauză, în perioada de plafonare:

a)      nu va fi plafonată pentru partea de până la 1 GWh;

b)      este plafonată, pentru partea de consum cuprinsă între 1 GWh și 10 GWh, la 10 % din suprataxa pe energia din surse regenerabile calculată pe baza articolului 37 alineatul 2;

c)      este plafonată, pentru partea de consum cuprinsă între 10 GWh și 100 GWh, la 1 % din suprataxa pe energia din surse regenerabile calculată pe baza articolului 37 alineatul 2 și

d)      este plafonată, pentru partea de consum de peste 100 GWh, la 0,05 cenți/kWh sau

2.      depășește 100 GWh, iar costurile de energie electrică reprezintă mai mult de 20 % din valoarea adăugată brută, suprataxa pe energia din surse regenerabile, calculată pe baza articolului 37 alineatul 2, este plafonată la 0,05 cenți/kWh.

Dovezile se fac prin aplicarea corespunzătoare a alineatului (2).

(4)      Un punct de consum înseamnă ansamblul tuturor echipamentelor electrice ale unei întreprinderi interconectate în spațiu și din punct de vedere fizic, care se află într‑un spațiu industrial închis și care sunt racordate la rețeaua operatorului de rețea în unul sau mai multe puncte de alimentare.”

16.      Articolul 43 prevede:

„(1)      Cererea prevăzută la articolul 40 alineatul (1) coroborat cu articolul 41 sau cu articolul 42 se va depune, împreună cu documentația completă, până la data de 30 iunie a anului în curs (termenul de decădere). Decizia produce efecte față de solicitant, față de furnizorul de energie electrică și față de operatorul rețelei de transport responsabil. Ea începe să producă efecte de la data de 1 ianuarie a anului următor, pentru o perioadă de un an. Efectele produse de o decizie anterioară nu sunt în luate în considerare la calculul raportului dintre costurile energiei electrice și valoarea adăugată brută în conformitate cu articolul 41 alineatul (1) punctul 1 litera b) și alineatul (3).

[…]

(3)      Dreptul operatorului de rețea care răspunde de respectivul punct de consum la plata suprataxei EEG față de întreprinderile de furnizare de energie electrică este plafonat în raport cu decizia BAFA. Operatorii rețelei de transport trebuie să respecte această plafonare potrivit dispozițiilor articolului 36.”

17.      Modalitățile suprataxei pe energia din surse regenerabile au fost precizate, în special, prin Verordnung zur Weiterentwicklung des bundesweiten Ausgleichsmechanismus (Regulamentul privind mecanismul de compensare) din 17 iulie 2009(9), astfel cum a fost modificat prin articolul 2 din Gesetz zur Änderung des Rechtsrahmens für Strom aus solarer Strahlungsenergie und zu weiteren Änderungen im Recht der erneuerbaren Energien (Legea de modificare a cadrului juridic aplicabil energiei solare și de modificare a Legii privind energiile regenerabile) din 17 august 2012(10), precum și prin Verordnung zur Ausführung der Verordnung zur Weiterentwicklung des bundesweiten Ausgleichsmechanismus (Regulamentul de aplicare a Regulamentului privind mecanismul de compensare) din 22 februarie 2010(11), astfel cum a fost modificat prin Zweite Verordnung zur Änderung der Ausgleichsmechanismus‑Ausführungsverordnung (Al doilea regulament de modificare a Regulamentului de aplicare privind mecanismul de compensare) din 19 februarie 2013(12).

II.    Litigiul principal, acțiunile introduse în fața Tribunalului și întrebările preliminare

18.      La 18 decembrie 2013, Comisia a notificat Republicii Federale Germania decizia sa de inițiere a procedurii din articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește măsura în sprijinul energiei electrice din surse regenerabile și reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile pentru marii consumatori de energie(13).

19.      Nouă întreprinderi din cadrul grupului Georgsmarienhütte au introdus, fiecare, în fața Tribunalului o acțiune în anulare împotriva acestei decizii (inițiale)(14).

20.      Tribunalul, prin ordonanțele din 9 iunie 2015:

–        A închis cinci dintre aceste acțiuni(15), întrucât au rămas fără obiect, după ce, în Decizia 2015/1585, Comisia a constatat că ajutoarele acordate de Germania în favoarea întreprinderilor reclamante în cauză erau compatibile cu piața internă.

–        A închis și celelalte patru acțiuni(16), tot pe motiv că au rămas fără obiect, dat fiind că, în conformitate cu Decizia 2015/1585, întreprinderile reclamante au primit ajutoare parțial ilegale pe care trebuiau să le ramburseze. În aceste patru ordonanțe, Tribunalul a declarat inadmisibilă solicitarea formulată de întreprinderile apelante, care au solicitat extinderea cererilor lor pentru a contesta legalitatea Deciziei 2015/1585. Tribunalul a amintit întreprinderilor în cauză că aveau posibilitatea de a introduce o acțiune în anulare împotriva Deciziei 2015/1585, astfel cum ele însele au menționat această posibilitate în eventualitatea în care solicitările lor de extindere a cererii ar fi fost respinse(17).

21.      Aceste patru întreprinderi din grupul Georgsmarienhütte, implicate în producția, în topirea și în prelucrarea oțelului, nu au formulat un recurs în fața Curții împotriva ordonanțelor Tribunalului din 9 iunie 2015. Acestea nu au introdus nici o acțiune în anulare în fața Curții împotriva Deciziei 2015/1585, spre deosebire de alte întreprinderi aflate în aceeași situație(18), precum și de însuși guvernul german(19).

22.      Strategia procedurală a celor patru întreprinderi din grupul Georgsmarienhütte a constat în sesizarea instanțelor germane în vederea contestării actelor administrative (naționale) care, prin aplicarea Deciziei 2015/1585, le obligau să restituie valoarea ajutoarelor considerate ilegale.

23.      În cursul anilor 2012 și 2013, prin decizii administrative adresate acestor patru întreprinderi, s‑a hotărât reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile, întrucât acestea erau mari consumatoare de energie. Aceste decizii au fost parțial revocate, cu efect retroactiv, prin alte decizii din 25 noiembrie 2014 (cu alte cuvinte în aceeași zi în care a fost adoptată Decizia 2015/1585), autoritățile germane obligând, în același timp, întreprinderile la rambursarea ajutoarelor considerate ilegale de către Comisie(20).

24.      Reclamantele din cauza principală au contestat deciziile de revocare parțială în fața BAFA. Deoarece nu au primit un răspuns explicit la contestația lor, la 26 martie 2015, acestea au formulat o acțiune în fața Verwaltungsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Administrativ din Frankfurt am Main, Germania), instanță care adresează următoarea întrebare preliminară în aprecierea validității:

„Decizia Comisiei Europene din 25 noiembrie 2014 [Commission Decision of 25.11.2014 on the aid scheme SA.33995 (2013/C) (ex 2013/NN) (implemented by Germany for the support of renewable electricity and of energy‑intensive users), C(2014) 8786 final], încalcă Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, întrucât Comisia a calificat plafonarea suprataxei pentru finanțarea sprijinului acordat energiei produse din surse regenerabile drept ajutor în sensul articolului 107 TFUE?”

25.      Întreprinderile din grupul Georgsmarienhütte, guvernul german și Comisia, care au participat la ședința din 5 decembrie 2017, au prezentat observații scrise. Cauza a fost atribuită Marii Camere a Curții.

III. Cu privire la admisibilitatea întrebării preliminare

26.      Comisia consideră că întrebarea preliminară este inadmisibilă, din două motive:

–        În primul rând, se aplică jurisprudența TWD, potrivit căreia posibilitatea unui justițiabil de a invoca în fața instanței naționale sesizate nevaliditatea unui act al Uniunii presupune că acesta nu a dispus de dreptul de a introduce, în conformitate cu articolul 263 TFUE, o acțiune directă împotriva acestui act.

–        În al doilea rând, se aplică, de asemenea, jurisprudența Adiamix,(21) potrivit căreia instanța de trimitere trebuie să precizeze în mod explicit în ordonanța sa îndoielile cu privire la validitatea unei norme a Uniunii, fără a se limita la o simplă trimitere la argumentele invocate în fața sa de părțile în litigiu.

27.      Guvernul german și întreprinderile din grupul Georgsmarienhütte contestă aceste argumente ale Comisiei și consideră, dimpotrivă, că întrebarea preliminară este admisibilă.

A.      Aplicarea excepției TWD

28.      „Excepția TWD” limitează posibilitățile părților în litigiu de a solicita instanțelor naționale să utilizeze procedura preliminară pentru a pune la îndoială validitatea actelor Uniunii. Înainte de a examina dacă speța se încadrează în această excepție, considerăm că este necesar să analizăm în profunzime caracteristicile esențiale ale acesteia.

1.      Observație introductivă

29.      În cadrul unei acțiuni formulate în fața instanțelor dintr‑un stat membru, orice persoană le poate solicita acestora să se adreseze Curții pentru a se pronunța printr‑o decizie preliminară cu privire la „validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii”, în cazul în care acestea au servit drept temei pentru deciziile autorităților naționale care au făcut obiectul acțiunii respective.

30.      Activarea procedurii preliminare ține exclusiv de competența instanței naționale(22), care are dreptul să declare validitatea unui act al Uniunii, dar nu și nevaliditatea lui(23).

31.      În Hotărârea TWD, Curtea a precizat că „cerințele de securitate juridică conduc la excluderea posibilității beneficiarului unui ajutor care face obiectul unei decizii a Comisiei adoptate în temeiul articolului 93 din tratat, care ar fi putut ataca această decizie și care a lăsat să se scurgă termenul imperativ prevăzut în această privință la articolul 173 al treilea paragraf din tratat, de a repune în discuție legalitatea acesteia în fața instanțelor naționale cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva măsurilor de punere în aplicare a acestei decizii, luate de autoritățile naționale”(24).

32.      Începând cu anul 1994, Curtea a confirmat, în repetate rânduri, validitatea jurisprudenței TWD. Ultima sa confirmare și delimitarea acesteia sunt prezentate în Hotărârea A și alții, pronunțată de Marea Cameră(25), care reiterează, în esență, doctrina Curții în hotărârile precedente.

33.      Prin urmare, jurisprudența TWD limitează posibilitatea de a contesta legalitatea actelor Uniunii care produc efecte juridice, în scopul asigurării securității juridice(26). Această limită se aplică statelor membre(27). Nu se elimină, astfel, posibilitatea de a contesta actele Uniunii, ci se extinde exercitarea acestui drept la propriile canale: orice persoană care are, în mod evident, calitate procesuală activă de a le ataca va trebui să facă acest lucru în termenul prevăzut (în principiu, de două luni) și în fața organismului competent să declare nulitatea (Tribunalul)(28).

34.      Domeniul de aplicare al jurisprudenței TWD este, astfel, limitat la cazurile în care acțiunea în anulare a particularului în fața Tribunalului ar fi fost vădit admisibilă. Această situație s‑a regăsit, până în prezent, într‑un număr redus de cazuri(29), fără îndoială din cauza restricțiilor pe care articolul 263 TFUE(30) le impune particularilor(31) de a avea calitate procesuală activă atunci când formulează acțiuni în anulare în fața Tribunalului. În cazul în care calitatea procesuală activă a recurenților nu este clară, evidentă și vădită, Curtea refuză aplicarea excepției TWD(32).

35.      De asemenea, dorim să subliniem că, în Hotărârea Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português(33), Curtea a respins invocarea a ceea ce s‑ar putea califica drept o excepție TWD inversă. În cauza respectivă, statul portughez nu a introdus o acțiune în anulare în fața Tribunalului împotriva Deciziei 2011/346/UE(34), pe care au contestat‑o (fără succes)(35) două entități bancare private, ci ulterior a invocat, în ceea ce îl privește, caracterul definitiv al deciziei, precum și excepția TWD, în contextul întrebării preliminare formulate în cadrul procedurii naționale(36).

36.      Excepția TWD nu împiedică instanțele naționale să pună la îndoială, cu titlu preliminar, în orice moment, din oficiu sau la cererea altor părți (care nu au calitate procesuală activă vădită pentru a formula o acțiune în anulare), validitatea unui act al Uniunii(37). Logica acestei excepții se limitează la a preveni abuzurile legate de căile de atac puse la dispoziția justițiabililor de dreptul Uniunii.

37.      Încă o dată, interpretată astfel, jurisprudența TWD nu împiedică instanța națională să formuleze întrebări preliminare atunci când ea însăși are îndoieli cu privire la validitatea unui act al Uniunii, asupra căror măsuri naționale de punere în aplicare trebuie să statueze(38). Excepția TWD nu trebuie să împiedice mecanismul de cooperare ordinar, pe cale preliminară, între instanța națională și Curte.

38.      În concluzie, excepția TWD impune: i) un act al Uniunii, ii) lipsa unei acțiuni în anulare, iii) o calitate procesuală activă vădită și certă a particularului de a introduce o acțiune în anulare împotriva actului Uniunii în fața Tribunalului și iv) măsuri naționale de executare împotriva cărora este îndreptată o acțiune jurisdicțională națională, în cadrul căreia se invocă nevaliditatea actului Uniunii.

39.      Astfel concepută și în pofida criticilor generate(39),considerăm că excepția TWD are pe deplin sens și nu găsim niciun motiv pentru a propune Curții să renunțe la ea. Dimpotrivă, ni se pare una dintre doctrinele în care principiul ^{stare decisis} obține întregul său efect juridic.

40.      Excepția TWD răspunde, în opinia noastră, la două obiective concordante:

–        Pe de o parte, obligă la utilizarea acțiunii în anulare (pentru cei care au calitate procesuală activă vădită), deoarece este necesar să se limiteze temporar posibilitatea de a contesta legalitatea actelor Uniunii care produc efecte juridice(40) și pentru a asigura securitatea juridică(41).

–        Pe de altă parte, aceasta stabilește un raport logic între acțiunea în anulare și trimiterea preliminară în aprecierea validității. Prima acțiune este calea procedurală adecvată pentru a contesta legalitatea unui act al Uniunii, din moment ce articolul 263 TFUE oferă particularilor care beneficiază de calitate procesuală activă protecție jurisdicțională deplină.

41.      Într‑o acțiune directă, în urma schimbului de acte de procedură între reclamant și organismul, oficiul, agenția sau instituția Uniunii, autor al actului, se deschide o procedură contradictorie în fața Tribunalului, cu posibilități largi de a adopta măsuri de investigare. Acest mecanism oferă mijloacele de probă pentru a stabili cu exactitate faptele, precum și pentru a permite intervenția altor părți ca intervenienți (de exemplu, întreprinderile concurente care nu au beneficiat de ajutor)(42).

42.      În litigiile privind ajutoare de stat, care au tendința de a avea un nivel ridicat de complexitate factuală și tehnică, avantajele acțiunii în anulare devin și mai perceptibile(43). Logica excepției TWD (care nu întâmplător a fost elaborată într‑o cauză privind ajutoare de stat) își află pe deplin rațiunea în cadrul acestor litigii, care este aceea de a‑l obliga pe particularul cu calitate procesuală activă vădită să utilizeze acest tip de acțiune. Părțile beneficiază astfel de garanția suplimentară a gradului dublu de jurisdicție, dat fiind că hotărârea Tribunalului poate face obiectul unui recurs în fața Curții.

43.      În plus, îndrăznim să afirmăm că, în acest domeniu specific al ajutoarelor de stat (și în alte domenii similare, la care face referire Comisia în observațiile sale)(44), trimiterea preliminară poate da naștere mai multor probleme decât cele pe care încearcă să se rezolve. Atunci când este necesară aprecierea validității unei decizii unice (nu atât a unor norme cu caracter general), a cărei examinare necesită o analiză complexă a factorilor de fapt și a probelor, cu componente tehnice indispensabile, procedura națională se dovedește a fi insuficientă pentru ca instanța națională să definească „cu suficientă precizie”, fără prezența instituției autoare a actului Uniunii, rezultatul acestei analize înainte de trimitere(45).

44.      Se poate obiecta că aceste deficiențe sunt remediate în cursul procedurii preliminare în fața Curții. Acest lucru este fără îndoială adevărat, dar cu prețul transformării funcției sale în funcție care, conform arhitecturii jurisdicționale a Uniunii, a fost încredințată Tribunalului. Astfel cum reamintește în mod întemeiat Comisia, prin instituirea Tribunalului, se urmărea ca acesta să își asume „acțiunile care necesită o examinare aprofundată a unor fapte complexe, [cu privire la care] instituirea unui dublu grad de jurisdicție contribuie la îmbunătățirea protecției jurisdicționale a justițiabililor”. Această creație, se adăugă, ar permite „Curții de Justiție să își concentreze activitatea pe sarcina sa esențială de a asigura o interpretare uniformă a dreptului comunitar”(46).

45.      Criticile aduse jurisprudenței TWD care subliniază dreptul particularilor la protecție jurisdicțională efectivă nu mi se par convingătoare din această perspectivă. Particularii nu au, în realitate, dreptul de a solicita instanței naționale să formuleze o întrebare preliminară, dar au însă dreptul – încă o dată, atunci când dispun de calitate procesuală incontestabilă – să conteste actul Uniunii în fața Tribunalului, cu alte cuvinte în fața forului natural pe care li‑l oferă această protecție.

46.      Nu suntem de acord nici cu ideea că părțile ar trebui să aibă libertatea de a alege strategia procedurală pe care o preferă, astfel încât, în termenul prevăzut la articolul 263 TFUE, să poată alege între: a) introducerea unei acțiuni în anulare în fața Tribunalului și (b) invocarea nevalidității actului în fața instanțelor naționale, solicitându‑le să adreseze o întrebare preliminară Curții.

47.      Considerăm că această libertate de alegere a forului nu este de dorit și nici nu respectă supremația acțiunii în anulare, ca mijloc adecvat, reluat la articolul 263 TFUE, de a evalua validitatea actelor Uniunii contestate de reclamanții care dispun de calitate procesuală activă vădită. Această opțiune ar favoriza proliferarea unor situații complexe din punct de vedere procedural (cum ar fi situația în speță), care denaturează funcționarea sistemului de căi de atac prevăzut de dreptul Uniunii(47).

2.      Relevanța termenului în jurisprudența TWD

48.      Excepția TWD nu are ca scop numai prevenirea eludării termenului de introducere a acțiunilor în anulare. Subliniem că obiectivul său este, de asemenea, de a favoriza acțiunea în anulare în detrimentul procedurii preliminare, ca procedură ordinară de contestare a actelor Uniunii, atunci când, în mod teoretic, particularul are posibilitatea de a utiliza ambele proceduri.

49.      Din această perspectivă, momentul în care particularul se adresează instanțelor naționale, propunându‑le să adreseze o întrebare preliminară, ca o alternativă la acțiunea în anulare, nu este singurul factor pertinent. În cauzele TWD și Nachi Europe(48), reclamantele s‑au adresat instanțelor naționale după expirarea termenului de introducere a acțiunii în anulare, ceea ce constituie ipoteza obișnuită de aplicare a jurisprudenței TWD. Dar, în opinia noastră, acest lucru trebuie să fie valabil și atunci când particularul se adresează instanțelor naționale, punând, în mod indirect, la îndoială validitatea actului Uniunii în termenul în care ar fi putut să utilizeze acțiunea în anulare în fața Tribunalului pentru a contesta respectivul act.

50.      Nu ar fi logic ca excepția TWD să depindă de momentul în care particularii cu calitate procesuală activă vădită doresc să sesizeze instanțele naționale sau de celeritatea administrativă mai mare sau mai mică a autorităților naționale atunci când adoptă deciziile de aplicare a actului Uniunii. Ceea ce este însă extrem de important este faptul că acești particulari nu și‑au formulat acțiunea în fața Tribunalului, știind că acesta era forul pe care trebuiau să îl sesizeze, în conformitate cu articolul 263 TFUE.

3.      Aplicarea excepției TWD în această speță

51.      Georgsmarienhütte și celelalte trei întreprinderi au formulat o acțiune în fața instanței de trimitere împotriva deciziilor BAFA din 3 decembrie 2014 (prin care li se impunea recuperarea ajutoarelor) în contextul în care contestația lor depusă în fața acestui organism nu era încă soluționată. Utilizând posibilitățile procedurale oferite de ordinea juridică națională pentru a răspunde tăcerii administrației, acțiunea în justiție a acestora a fost devansată, și anume, până la 26 martie 2015, și în cadrul acesteia au invocat nevaliditatea Deciziei 2015/1585. Astfel cum s‑a arătat anterior, întreprinderile reclamante nu au introdus o acțiune în anulare împotriva respectivei decizii, deși, anterior, au contestat în fața Tribunalului decizia de inițiere a procedurii privind ajutoarele de stat (care este, în mod evident, o etapă anterioară deciziei finale).

52.      Această succesiune de fapte (și de omisiuni) impune concentrarea atenției asupra a doi factori: a) calitatea procesuală activă a întreprinderilor menționate și b) incidența termenului de contestare a Deciziei 2015/1585 în fața Tribunalului.

a)      Calitatea procesuală a întreprinderilor reclamante

53.      Dispuneau Georgsmarienhütte și celelalte trei întreprinderi de calitate procesuală activă vădită pentru a formula o acțiune în anulare împotriva Deciziei 2015/1585?

54.      În conformitate cu articolul 10, Decizia 2015/1585 are ca destinatară Republica Federală Germania. În conformitate cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, o persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune în anulare împotriva unui act al cărei destinatar nu este numai dacă acest act o privește direct și individual. Prin urmare, este necesar să se clarifice dacă acest statut se aplică întreprinderilor reclamante.

55.      În primul rând, întreprinderile reclamante din cauza principală sunt vizate în mod direct de Decizia 2015/1585, în cazul în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții(49), aceasta produce efecte directe față de situația lor juridică și nu permite nicio marjă de apreciere destinatarului acesteia (Germania), care este însărcinat cu punerea sa în aplicare cu caracter pur automat și fără a necesita o normă intermediară.

56.      Or, articolele 6 și 7 din Decizia 2015/1585 impun Germaniei obligația de a recupera partea neplătită din suprataxa pe energia din surse regenerabile, care este calificată drept ajutor ilegal, în termenii pe care tocmai i‑am expus. Aceste două dispoziții stabilesc metoda de recuperare (cu trimitere la anexa III), acumularea dobânzilor și metoda de calcul al acestora și impune Germaniei o recuperare imediată și integrală, care trebuie să se efectueze în termen de maximum patru luni de la data notificării deciziei. Statul german nu dispune de nicio marjă de apreciere și Decizia 2015/1585 produce efecte față de întreprinderi prin simpla sa aplicare administrativă de către autoritățile naționale.

57.      În al doilea rând, trebuie să se stabilească dacă aceste întreprinderi sunt afectate în mod individual de Decizia 2015/1585, în sensul jurisprudenței Curții, potrivit căreia:

–        „Alte subiecte decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le privește în mod individual decât dacă această decizie le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează într‑un mod analog celui al destinatarului.”(50)

–        „Atunci când decizia afectează un grup de persoane care erau identificate sau identificabile la momentul la care a fost adoptat acest act și în funcție de criterii specifice membrilor grupului, acest act poate privi individual respectivele persoane în măsura în care fac parte dintr‑un cerc restrâns de operatori economici și situația poate fi aceasta în special atunci când decizia modifică drepturile dobândite de către particular anterior adoptării deciziei.”(51)

58.      În cazul ajutoarelor de stat, o întreprindere nu poate, în principiu, să atace o decizie a Comisiei care interzice o schemă de ajutor sectorială dacă nu este vizată de această decizie decât în temeiul apartenenței sale la sectorul în cauză și al calității sale de potențial beneficiar al schemei respective(52). Cu toate acestea, pentru Curte:

–        „Beneficiarii efectivi ai ajutoarelor individuale acordate în temeiul unei scheme de ajutoare a căror recuperare a fost dispusă de Comisie sunt vizați astfel în mod individual în sensul [articolului 263] al patrulea paragraf TFUE.”

–        „Ordinul de recuperare privește deja în mod individual toți beneficiarii schemei respective, în măsura în care sunt expuși, din momentul adoptării deciziei în litigiu, riscului ca avantajele pe care le‑au primit să fie recuperate, iar astfel situația lor juridică este afectată. În consecință, acești beneficiari fac parte dintr‑un cerc restrâns.”(53)

59.      Cele patru întreprinderi reclamante din cauza principală, în calitate de beneficiari individuali ai reducerilor aferente suprataxei pe energia din surse regenerabile, acordate de BAFA, trebuiau să ramburseze cuantumul acestora după ce Decizia 2015/1585 a declarat aceste reduceri parțial ilegale, ca ajutor de stat, și a dispus recuperarea lor (în conformitate cu articolele 6 și 7). Autoritățile germane, care au dat dovadă de o deosebită diligență, au adoptat măsurile de recuperare corelative, în temeiul Deciziei 2015/1585. Prin urmare, aceste patru întreprinderi au fost vizate în mod individual, în sensul menționat mai sus, de această decizie, ceea ce le conferea, în mod vădit, calitate procesuală activă pentru a o contesta în fața Tribunalului.

60.      Întreprinderile în cauză nu puteau avea nicio îndoială în această privință, iar acest lucru este dovedit de faptul că, în cele din urmă, au introdus acțiuni în anulare împotriva deciziei Comisiei, prin care a fost inițiată procedura de verificare a legalității ajutoarelor. De asemenea, întreprinderile au încercat să își extindă concluziile inițiale, pentru a include și contestarea deciziei finale a Comisiei(54), odată adoptată. În mod paradoxal, acestea nu au introdus ulterior o acțiune în anulare împotriva Deciziei 2015/1585 în cauză, astfel cum le‑a sugerat Tribunalul(55). Celelalte întreprinderi energofage care se aflau într‑o situație similară au introdus aceste acțiuni în anulare, care sunt încă pendinte în fața Tribunalului, în așteptarea unei hotărâri finale în cauza‑pilot Germania/Comisia.

61.      În aceste condiții, considerăm că excepția TWD trebuie să se aplice celor patru întreprinderi care nu au formulat o acțiune în anulare în fața Tribunalului împotriva Deciziei 2015/1585, atunci când aveau calitate procesuală evidentă și vădită să facă acest lucru.

b)      Termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare împotriva Deciziei 2015/1585

62.      În cadrul ședinței, s‑a stabilit că „textul complet și final” al Deciziei 2015/1585 a fost pus la dispoziția întreprinderilor reclamante la 6 ianuarie 2015, în cursul procedurii desfășurate în fața Tribunalului împotriva inițierii procedurii privind ajutoarele de stat(56).

63.      Având în vedere că publicarea (foarte târzie, față de data adoptării) a Deciziei 2015/1585 nu reprezenta o condiție pentru eficacitatea sa, era suficient ca întreprinderile vizate în mod direct și individual să demonstreze o cunoaștere corespunzătoare a acesteia, ceea ce s‑a întâmplat în cazul de față, termenul pentru contestarea sa începând, pentru întreprinderile în cauză, la 6 ianuarie 2015, astfel cum s‑a confirmat în cadrul ședinței(57).

64.      Pe baza acestei premise, întreprinderile în cauză au depășit termenul imperativ de două luni prevăzut la articolul 263 TFUE (plus zece zile, pentru considerente de distanță)(58) atunci când au introdus, la 26 martie 2015, acțiunea în fața instanței de trimitere. Întrucât termenul era depășit, acestea nu au putut „eluda caracterul definitiv pe care Decizia 2015/1585 îl are în privința [lor]”(59), printr‑o acțiune introdusă în fața instanțelor naționale cu scopul de a contesta validitatea acestei decizii.

65.      Chiar dacă acest termen nu ar fi fost depășit, excepția TWD ar fi fost aplicabilă, conform considerațiilor prezentate anterior. Am menționat deja modul în care autoritățile germane au dat dovadă de o celeritate extremă atunci când au stabilit măsurile naționale de recuperare a ajutoarelor în aceeași zi în care a fost adoptată decizia, 25 noiembrie 2014. Nu considerăm că ar fi prea logic să acceptăm că excepția TWD li s‑ar fi aplicat întreprinderilor în cauză, dacă ar fi sesizat instanțele germane după două luni de la data la care au luat cunoștință în mod corespunzător de Decizia 2015/1585, iar nu dacă acțiunea lor în fața acestor instanțe ar fi fost introdusă, având în vedere rapiditatea cu care administrația națională a acționat, înainte de expirarea acestui termen.

66.      În concluzie, considerăm că jurisprudența stabilită în Hotărârea TWD este aplicabilă prezentei trimiteri, motiv pentru care susținem inadmisibilitatea sa.

B.      Aplicarea jurisprudenței Adiamix

67.      Comisia invocă, în sprijinul celei de a doua obiecții de inadmisibilitate, jurisprudența Adiamix(60). În opinia sa, instanța de trimitere nu a examinat în mod autonom și nici nu a explicat motivele pentru care se îndoiește de validitatea Deciziei 2015/1585, ci a făcut referire doar la argumentele reclamanților.

68.      Potrivit Curții, „este important ca instanța națională să indice în special motivele exacte care au determinat‑o să ridice problema validității anumitor dispoziții din dreptul Uniunii și să expună motivele de nevaliditate care, în consecință, consideră că ar putea fi reținute (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 21 martie 2000, Greenpeace France și alții, C‑6/99, EU:C:2000:148, punctul 55, și Ordonanța din 18 aprilie 2013, Adiamix, C‑368/12, EU:C:2013:257, punctul 22). O astfel de cerință reiese și din articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții”(61).

69.      În plus, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, informațiile furnizate în deciziile de trimitere sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În consecință, Curții îi revine sarcina de a se asigura că această posibilitate este menținută, ținând seama de faptul că, în temeiul articolului menționat, părților interesate le sunt notificate numai deciziile de trimitere, însoțite de o traducere în limba oficială a fiecărui stat membru, nu și dosarul național transmis eventual Curții de instanța de trimitere(62). Prin urmare, faptul că instanța națională face referire la observațiile părților în cadrul cauzei principale, care pot varia în funcție de interesele lor, nu garantează guvernelor, instituțiilor Uniunii și celorlalte părți interesate prezentarea unor observații adecvate în cadrul procedurii preliminare(63).

70.      În speță, instanța de trimitere nu reflectă propriile îndoieli cu privire la validitatea Deciziei 2015/1985, ci se limitează la următoarele afirmații în acest sens:

„În speță, reclamantele au declarat că această interpretare dată de Comisie dreptului Uniunii (articolele 107 și 108 TFUE) suscită îndoieli […]

În ceea ce privește detalierea argumentelor prezentate și în scopul evitării repetărilor, instanța face trimitere la cererea introdusă la 26 martie 2015 […]

Reclamantele au detaliat îndoielile lor în acest sens, iar acestea sunt suficiente pentru a justifica trimiterea preliminară pe această temă […]

Prin urmare, în scopul acestei trimiteri preliminare, nu este necesar ca instanța să achieseze la îndoielile exprimate de reclamante în ceea ce privește interpretarea dată de Comisie articolelor 107 și 108 TFUE. În orice caz, instanța consideră că îndoielile [reclamantelor] față de decizia Comisiei sunt pertinente.”(64)

71.      După citirea acestui fragment din decizia de trimitere, apreciem că o aplicare strictă a jurisprudenței rezumate la punctele precedente ar conduce la inadmisibilitatea trimiterii preliminare, având în vedere insuficienta motivare adecvată.

72.      Recunoaștem totuși că, în trecut, Curtea a aplicat această jurisprudență cu mai multă flexibilitate, dat fiind că mecanismul de trimitere preliminară este inspirat de ideea cooperării jurisdicționale. Din această perspectivă, ar putea fi respinsă obiecția de inadmisibilitate, având în vedere că decizia de trimitere ia în considerare, drept îndoieli, argumentele părților privind nevaliditatea Deciziei 2015/1585.

IV.    Pe fond

73.      Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea consideră că trimiterea preliminară este admisibilă, vom analiza dacă Decizia 2015/1585 este nevalidă, deoarece califică plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile drept ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE.

74.      Alineatul (1) al articolului menționat declară incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

75.      Există, așadar, patru cerințe care trebuie îndeplinite pentru a aprecia incompatibilitatea ajutorului: a) trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, b) această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, c) aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului și d) trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența(65).

76.      Nu pare să se conteste că plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile în favoarea întreprinderilor energofage respectă a doua cerință (posibilă incidență asupra schimburilor comerciale dintre statele membre) și a patra cerință (denaturarea sau amenințarea cu denaturarea concurenței). În schimb, există controverse cu privire la celelalte două cerințe, fapt ce necesită să se clarifice dacă această reducere implică un avantaj selectiv pentru întreprinderile beneficiare și, mai ales, să se stabilească dacă măsura este imputabilă statului și dacă implică utilizarea unor resurse de stat.

77.      În lipsa unor considerații adecvate ale instanței de trimitere cu privire la unele dintre punctele‑cheie în discuție (în special cu privire la funcțiile de control și de supraveghere ale autorităților germane în ceea ce privește gestionarea fondurilor din suprataxa pe energia din surse regenerabile), este necesar să se ia în considerare prevederile, în acest sens, ale Deciziei 2015/1585, cu excepția cazului în care se demonstrează în mod clar că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a adoptat‑o.

A.      Cu privire la existența unui avantaj selectiv

78.      Un avantaj, în contextul relevant în speță, este orice beneficiu economic pe care o întreprindere nu l‑ar fi putut obține în condiții normale de piață, cu alte cuvinte, în absența intervenției statului(66). Constituie un avantaj îmbunătățirea situației financiare a unei întreprinderi ca rezultat direct al acțiunii statului, iar nu prin utilizarea forțelor pieței libere.

79.      Noțiunea de ajutor de stat include atât prestații pozitive (de exemplu, o subvenție), cât și măsuri de stat care scutesc sau exonerează o întreprindere de sarcinile care grevează în mod normal propriul buget(67).

80.      În opinia noastră, prin reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile datorată de întreprinderile mari consumatoare de energie, autoritățile germane le acordă acestora un avantaj incontestabil din punct de vedere economic, deoarece împiedică operatorii de transport și de sistem (denumiți în continuare „OTS”) și furnizorii de energie electrică să recupereze costurile suplimentare ale energiei electrice din surse regenerabile consumate de aceste întreprinderi care, în caz contrar, ar fi trebuit să suporte aceste costuri.

81.      Articolul 40 din Legea EEG 2012 stabilește limitarea cuantumului suprataxei pe energia din surse regenerabile care poate fi inclusă de furnizorii de energie electrică în prețul pentru marii consumatori de energie: la cerere, BAFA emite un act administrativ care interzice furnizorului de energie electrică să includă valoarea totală a suprataxei pe energia din surse regenerabile în prețul pentru utilizatorul final atunci când acesta din urmă este o întreprindere energofagă. Articolul 41 din Legea EEG 2012 condiționează reducerea de respectarea de către întreprinderile în cauză a anumitor condiții, legate, în principal, de cantitatea consumului lor de energie.

82.      Guvernul german recunoaște că sistemul derogatoriu instituit prin aceste articole urmărește să limiteze sarcina financiară care, pentru întreprinderile energofage, rezultă din sprijinul pentru producția de energie electrică din surse regenerabile. Prin aceasta se urmărește reducerea uneia dintre sarcinile care grevează în mod normal bugetul întreprinderilor respective.

83.      Cu toate acestea, reclamantele și guvernul german susțin că plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile nu acordă atât un avantaj întreprinderilor energofage, cât compensează dezavantajul concurențial suferit de întreprinderile din alte state membre.

84.      Argumentul nu împiedică calificarea măsurii drept avantaj, fie și pentru simplul motiv că contravine jurisprudenței Curții: faptul că un stat membru urmărește să armonizeze, prin măsuri unilaterale, condițiile de concurență existente într‑un anumit sector cu cele din alte state membre nu poate lipsi măsurile în cauză de caracterul lor de ajutor(68).

85.      În plus, Comisia a furnizat date(69) care contestă premisa factuală pe care se întemeiază acest argument: în pofida suprataxei pe energia din surse regenerabile, prețurile energiei electrice suportate în Germania de aceste întreprinderi nu par să fie mai mari decât cele corespunzătoare valorii medii pentru țările Uniunii. Presupusul dezavantaj concurențial al întreprinderilor respective nu ar fi astfel demonstrat.

86.      De asemenea, reclamantele susțin că, prin „condiții normale de piață”, ar trebui să se înțeleagă condițiile existente în lipsa totală a unei suprataxe pe energia din surse regenerabile, iar nu condițiile create după introducerea acesteia. În acest caz, reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile pentru întreprinderile în cauză ar dispărea ca avantaj, deoarece nu ar exista o suprataxă pe energia din surse regenerabile care să poată fi plafonată.

87.      Nici acest argument nu este convingător. Suprataxa pe energia din surse regenerabile este un mecanism care impune sarcini tuturor actorilor din sistemul de energie electrică din Germania, astfel încât, pentru a stabili dacă există un avantaj, în condițiile normale de piață, trebuie incluse și cele care rezultă din instituirea suprataxei pe energia din surse regenerabile. Reducerea acestui cost pentru întreprinderile energofage implică un regim excepțional, care le conferă un avantaj specific prin faptul că reduce prețul pe care, altfel, ar trebui să îl plătească pentru energia electrică pe care o consumă.

88.      Pentru a exista ajutor de stat, este, de asemenea, esențial ca avantajul acordat întreprinderilor să fie selectiv. Reclamantele susțin că plafonarea suprataxei nu prezintă acest caracter, în ceea ce le privește, deoarece este justificată în mod obiectiv și este necesară pentru protecția drepturilor fundamentale.

89.      În lumina jurisprudenței Curții(70), nici acest argument nu este convingător. Împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile are un caracter selectiv, întrucât favorizează numai anumite întreprinderi consumatoare de cantități semnificative de energie în sectorul de producție.

90.      Caracterul selectiv al unui avantaj este mai ușor de determinat în cazul măsurilor pozitive de care beneficiază una sau mai multe întreprinderi identificate nominal. În schimb, este mai dificilă măsurarea lui atunci când statele membre adoptă norme aplicabile oricăror entități care îndeplinesc anumite criterii, ale căror sarcini economice sunt atenuate ca urmare a acestor norme. Plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile pentru întreprinderile energofage se încadrează în această (a doua) ipoteză.

91.      În aceste cazuri, analiza caracterului selectiv se face de obicei în trei etape:

–        În primul rând, trebuie să fie identificat sistemul juridic de referință.

–        În al doilea rând, trebuie să se examineze dacă o anumită măsură constituie o derogare de la sistemul respectiv, deoarece face distincție între operatorii economici care, având în vedere obiectivele inerente sistemului, se află într‑o situație de fapt și de drept comparabilă. Existența unei derogări va fi elementul‑cheie care va permite să se identifice dacă măsura este a priori selectivă.

–        În al treilea rând, în cazul în care măsura reprezintă o derogare, va fi necesar să se stabilească dacă este justificată prin natura sau prin economia generală a sistemului de referință(71).

92.      În schema pe care o inspiră Legea EEG 2012, regimul general constă în faptul că suprataxa pe energia din surse regenerabile este suportată de toți consumatorii de energie electrică (în realitate, ceea ce legea prevede este posibilitatea ca suprataxa respectivă să fie repercutată asupra lor, astfel cum se întâmplă în practică în mod invariabil).

93.      Reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile pentru unele întreprinderi din sectorul de producție, cum ar fi întreprinderile reclamante, constituie o excepție de la acest regim general, care aduce avantaje numai întreprinderilor respective, iar nu întreprinderilor consumatoare de energie din alte sectoare de producție. Plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile pentru aceste întreprinderi energofage este, prin urmare, selectivă.

94.      Reclamantele susțin că reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile pe care trebuie să o plătească contribuie la protecția climei și a mediului, precum și la dezvoltarea durabilă și la asigurarea aprovizionării cu energie. Însă aceste motive de interes general ar fi valabile, în cel mai bun caz, pentru regimul suprataxei pe energia din surse regenerabile, iar nu pentru reducerea acesteia pentru o anumită categorie de operatori industriali. De asemenea, prin exceptarea lor (parțială) de la sarcina generală pe care o presupune suprataxa pe energia din surse regenerabile, se încurajează totodată un consum mai mare de energie electrică din partea acestei categorii de agenți economici și se reduc veniturile disponibile pentru finanțarea surselor regenerabile de energie. Conform jurisprudenței Curții, acest lucru nu este, prin urmare, un motiv care să justifice derogarea(72).

95.      Măsura nu este justificată nici de pretinsa protecție a drepturilor fundamentale, la care fac referire întreprinderile reclamante. Potrivit acestora, plata integrală a suprataxei pe energia din surse regenerabile ar însemna o asemenea creștere a costurilor lor de producție, încât aceasta le‑ar împiedica să își desfășoare activitățile economice, încălcând articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care garantează libertatea de a desfășura o activitate comercială.

96.      Pe lângă faptul că este un motiv de interes general extern și nu este inerent regimului general al suprataxei pe energia din surse regenerabile, nici întreprinderile, nici guvernul german nu au furnizat date exacte pentru a susține că plata acestei suprataxe, în condițiile prevăzute în Decizia 2015/1585, le periclitează existența. Această lipsă de probe este suficientă pentru a respinge argumentul respectiv, fără a fi necesar să analizăm în profunzime relația dintre libertatea de a desfășura o activitate comercială și conținutul măsurilor de reglementare sectorială.

97.      În sfârșit, nu trebuie să uităm că, prin Decizia 2015/1585, Comisia Europeană a acceptat posibilitatea autorizării ajutorului prevăzut de Legea EEG 2012 (și anume reducerea costurilor derivate din sprijinul acordat energiei din surse regenerabile) în cazul în care sunt îndeplinite „criteriile de eligibilitate prevăzute la punctele 185, 186 și 187 din Orientările din 2014”(73) și în cazul în care această reducere „este proporțională, conform criteriilor prevăzute la punctele 188 și 189 din Orientările din 2014”(74).

98.      Se recunoaște astfel că, dacă suprataxa pe energia din surse regenerabile ar pune într‑adevăr în pericol poziția concurențială a întreprinderilor care utilizează intensiv energie electrică, în limitele stabilite de Orientările din 2014, aceasta ar fi compatibilă cu piața internă. Prin urmare, nu este vorba despre o interdicție absolută de a reduce acest cost, ci de a‑l reduce mai mult decât permit respectivele orientări. În cadrul trimiterii preliminare, nu s‑a demonstrat că condițiile impuse de Decizia 2015/1585 nu respectă acest criteriu.

99.      În definitiv, reducerea suprataxei prevăzute de Legea EEG 2012 oferă un avantaj selectiv întreprinderilor care beneficiază de acest regim derogatoriu, comparativ cu regimul general aplicabile celorlalți consumatori.

B.      Cu privire la existența unei intervenții din partea statului sau printr‑un transfer de resurse de stat

100. Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca un avantaj selectiv să poată fi calificat drept „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este esențial, pe de o parte, ca acesta să fie acordat direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat și, pe de altă parte, să fie imputabil statului(75). Este vorba despre două condiții cumulative(76) care, de obicei însă, sunt luate în considerare împreună atunci când se evaluează o măsură în conformitate cu această dispoziție.

101. Întreprinderile reclamante și guvernul german consideră, în esență, că plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile de care beneficiază acestea nu este imputabilă statului și nici nu implică un transfer de resurse de stat.

1.      Imputarea măsurii statului

102. Pentru a aprecia imputabilitatea unei măsuri statului, în conformitate cu jurisprudența Curții, este important să se analizeze mai întâi dacă autoritățile publice au fost implicate în adoptarea sa. Aceasta este situația, în mod evident, atunci când avantajele selective pentru o categorie de întreprinderi au fost stabilite printr‑o lege(77).

103. Atât suprataxa pe energia din surse regenerabile, cât și reducerea acesteia în favoarea anumitor întreprinderi energofage din sectorul de producție au fost instituite prin Legea EEG 2012 (articolele 40-44). Reducerea nu este acordată spontan de furnizorii de energie electrică acestor întreprinderi, ci rezultă din actele cu putere de lege și din actele administrative adoptate de statul german, care reglementează regimul juridic al acesteia. Considerăm că nu se poate contesta că acordarea acestui avantaj este imputabilă statului respectiv.

2.      Transferul de resurse de stat în favoarea anumitor întreprinderi

104. Pe lângă imputarea în sarcina statului, este necesar ca măsura să implice transferul de resurse de stat către întreprinderile beneficiare.

105. Curtea a interpretat în sens larg noțiunea „resurse de stat”, care acoperă, în sens strict, nu numai resursele din sectorul public, ci și, în anumite circumstanțe, unele resurse ale organismelor private.

106. Nu constituie un transfer de resurse de stat reducerea indirectă a veniturilor statului cauzată de adoptarea unor norme sau măsuri naționale, în cazul în care un astfel de impact este inerent acestora(78). Astfel, o derogare de la dispozițiile din legislația muncii care modifică cadrul pentru raporturile contractuale dintre întreprinderi și angajați nu constituie un transfer de resurse de stat, deși aceasta poate reduce contribuțiile la asigurările sociale și impozitele datorate către stat de întreprinderi și de lucrători(79).

107. Dificultățile majore pentru a stabili dacă a avut sau nu a avut loc un transfer de resurse de stat apar atunci când statele aprobă mecanisme de intervenție în viața economică, în urma cărora anumite întreprinderi pot obține un avantaj selectiv. Mai precis, zona gri corespunde cazurilor de intervenție din partea statului care, dincolo de adoptarea unei simple legislații generale care reglementează sectorul, nu ajung să se concretizeze într‑un transfer direct de resurse. În prezenta trimitere, este pus în discuție unul dintre aceste cazuri, pentru a cărui soluționare este necesar ca în primul rând să se abordeze jurisprudența complexă (și nu întotdeauna liniară) a Curții în acest domeniu.

a)      Jurisprudența Curții în materie de transferuri indirecte de resurse de stat: de la Hotărârea PreussenElektra la Hotărârea Association Vent De Colère! și alții

108. Intervenția statului sau prin intermediul resurselor de stat include atât ajutoarele acordate direct de stat, cât și cele acordate de organismele publice sau private înființate sau desemnate de stat în vederea gestionării ajutorului(80). Dreptul Uniunii nu poate admite că simpla creare a unor instituții autonome însărcinate cu distribuirea acestor beneficii permite încălcarea normelor referitoare la ajutoarele de stat(81).

109. O măsură a statului care favorizează anumite întreprinderi sau anumite produse nu își pierde caracterul de avantaj gratuit dacă este finanțată în tot sau în parte din contribuții impuse de autoritatea publică și aplicate întreprinderilor în cauză(82).

110. Astfel, articolul 107 alineatul (1) TFUE include toate mijloacele pecuniare pe care autoritățile publice le pot utiliza în mod efectiv pentru a susține anumite întreprinderi, fără a fi relevant dacă aceste mijloace aparțin sau nu aparțin în mod permanent statului. Chiar dacă sumele aferente nu sunt permanent în posesia trezoreriei, faptul că rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente este suficient pentru calificarea lor drept „resurse de stat”(83).

111. În ceea ce privește sectorul energiei electrice, în Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, Curtea a afirmat că „fondurile alimentate prin contribuții obligatorii impuse prin legislația unui stat membru, administrate și repartizate în conformitate cu această legislație, pot fi considerate resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, chiar dacă sunt administrate de entități distincte de autoritatea publică”(84).

112. Din această jurisprudență reiese că nivelul intervenției și al controlului autorităților publice se află în centrul problemei dacă resursele în discuție sunt resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

113. Lipsa controlului autorităților publice explică de ce Curtea nu consideră ajutoare, de exemplu, cazurile în care resursele membrilor unui organism profesional sunt destinate finanțării unui obiectiv specific în interesul membrilor respectivi, pe care îl decide o organizație privată și care are scopuri pur comerciale, statul acționând în privința acestor resurse doar ca un vehicul pentru a conferi un caracter obligatoriu contribuțiilor instituite de organizațiile comerciale. Cauzele Pearle(85) și Doux Élevages(86) oferă exemple de astfel de cazuri.

114. Lipsa controlului exercitat de stat asupra transferurilor de resurse explică, de asemenea, că Curtea nu consideră drept ajutoare cazurile de reglementări care conduc la redistribuirea financiară de la o entitate privată la alta, fără o intervenție suplimentară din partea statului. În principiu, nu există un transfer de resurse de stat în cazul în care banii trec direct de la o entitate privată la alta, fără a trece printr‑un organism public sau privat desemnat de stat în vederea gestionarii transferului(87).

115. Nu va exista un transfer de resurse de stat nici în cazul în care întreprinderile, în mare parte private, nu au fost însărcinate de statul membru cu gestionarea unei resurse de stat, ci au doar o obligație de achiziționare utilizând propriile resurse financiare(88). Aceasta este ipoteza Hotărârii PreussenElektra, potrivit căreia o obligație impusă de un stat membru furnizorilor privați de a achiziționa la prețuri minime fixate energia electrică produsă din surse de energie regenerabile nu implică transferul direct sau indirect de resurse de stat în favoarea întreprinderilor care produc acest tip de energie electrică, această concluzie nefiind modificată de împrejurarea că veniturile scăzute ale întreprinderilor care fac obiectul acestei obligații determină probabil reducerea veniturilor fiscale, întrucât această consecință este inerentă măsurii(89). În acel caz, întreprinderile afectate (cu alte cuvinte furnizorii privați de energie electrică) erau obligate să achiziționeze un anumit tip de energie electrică prin intermediul resurselor financiare proprii, însă ele nu fuseseră desemnate de stat în vederea gestionării unei scheme de ajutor.

116. Curtea nu a considerat că se exercită un control de stat (și, prin urmare, transfer de resurse de stat) nici prin mecanismul polonez care impunea furnizorilor de energie electrică să vândă o parte din energia electrică produsă în cogenerare care reprezenta 15 % din vânzările lor anuale de energie consumatorilor finali(90).

117. Cu toate acestea, controlul de stat reapare și va exista un transfer de resurse de stat în cazul în care sumele plătite de particulari trec printr‑o entitate publică sau privată desemnată în vederea direcționării acestora către beneficiari. Această situație s‑a regăsit în cauza Essent Netwerk Noord, în care o entitate privată era mandatată prin lege să perceapă, în numele statului, un preț suplimentar (taxă) pe energia electrică, cu obligația de a‑l direcționa către beneficiari, fără a fi autorizată să utilizeze venitul din taxă în alte scopuri decât cele prevăzute de lege. Cuantumul total al acestui preț suplimentar (pe care Curtea l‑a calificat drept taxă) se afla sub control public, ceea ce era suficient pentru a‑l califica drept resursă de stat(91).

118. De asemenea, în cauza Vent de Colère! și alții, Curtea a stabilit existența unui control de stat exercitat printr‑un mecanism finanțat de toți consumatorii finali, care compensa integral costurile suplimentare suportate de întreprinderile care făceau obiectul unei obligații de achiziționare a energiei electrice de origine eoliană (la un preț superior celui al pieței). A existat o intervenție prin intermediul resurselor de stat, inclusiv atunci când acest mecanism se baza, în parte, pe un transfer direct de resurse între entități private(92).

119. În acest sens se înscrie și Ordonanța Curții în cauza Elcogás, în care s‑a ridicat problema dacă „sumele atribuite unei întreprinderi private producătoare de energie electrică, finanțate de toți utilizatorii finali de energie electrică stabiliți pe teritoriul național, să constituie o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat”(93).

120. Răspunsul Curții a fost că mecanismul de compensare a costurilor suplimentare de care beneficia întreprinderea în cauză (finanțat prin tariful final la energia electrică aplicat tuturor consumatorilor spanioli și utilizatorilor rețelelor de transport și de distribuție de pe teritoriul național) trebuia considerat o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În acest sens, „nu are niciun efect, pe de o parte, faptul că sumele aferente compensării supracosturilor nu provin dintr‑un supliment specific al tarifului pentru energie electrică și, pe de altă parte, faptul că mecanismul de finanțare avut în vedere nu aparține în sens strict categoriei impozitului, taxei fiscale sau taxei parafiscale, conform dreptului național”(94).

121. Acest control public este, de asemenea, prezent și, prin urmare, Curtea consideră resurse de stat veniturile generate, în conformitate cu regimul danez, în vederea indemnizării întreprinderii publice (TV2 Reklame) prin ajutorul pe care îl gestionează și care constă în dreptul de a comercializa spațiile publicitare ale TV2(95).

b)      Transferul resurselor de stat în prezenta cauză

122. Potrivit guvernului german și întreprinderilor reclamante, suprataxa pe energia din surse regenerabile și plafonarea acesteia pentru anumite întreprinderi energofage sunt mecanisme instituite prin lege, dar care nu implică transferul de resurse de stat și nici nu fac obiectul controlului autorităților germane. În opinia lor, acest mecanism se încadrează în jurisprudența PreussenElektra, întrucât Legea EEG 2012 nu a adus modificări substanțiale legislației germane din 1990, pe care Curtea nu a considerat‑o ca implicând un ajutor de stat.

123. Dimpotrivă, Comisia, astfel cum a arătat deja în Decizia 2015/1585, susține că există un transfer de resurse în favoarea întreprinderilor mari consumatoare de energie, sub controlul autorităților germane. În opinia sa, este vorba despre un mecanism de promovare a energiei din surse regenerabile, diferit de cel analizat în Hotărârea PreussenElektra și asimilabil mai degrabă celor utilizate de alte state membre (Belgia, Franța, Spania, Austria), pe care Curtea l‑a calificat drept ajutor de stat, întrucât presupune un flux de resurse, în favoarea anumitor întreprinderi, sub controlul administrațiilor(96).

124. Analiza jurisprudenței Curții în această privință ne determină să împărtășim poziția Comisiei. Ca punct de plecare, vom aminti că suprataxa pe energia din surse regenerabile percepută și administrată de OTS a fost stabilită de autoritățile germane pentru a acoperi costurile generate de tarifele fixe și de prima de piață, prevăzute de Legea EEG 2012, care asigurau producătorilor de energie electrică ecologică (EEG) un preț mai mare decât prețul de piață. Prin urmare, suprataxa pe energia din surse regenerabile face parte dintr‑o politică a statului german care vizează sprijinirea producătorilor de energie electrică din surse regenerabile, stabilită prin Legea EEG 2012 și normele sale complementare. Prin reducerea acestei suprataxe în favoarea anumitor întreprinderi energofage din sectorul de producție, se încerca să se atenueze impactul costului unui astfel de sprijin asupra bugetele lor respective.

125. Principalele elemente care demonstrează controlul autorităților germane asupra resurselor generate de suprataxa pe energia din surse regenerabile (inclusiv reducerea acesteia în favoarea anumitor întreprinderi energofage) și, prin urmare, natura lor de „resurse de stat” sunt:

–        caracterul public al acestor resurse;

–        administrarea suprataxei pe energia din surse regenerabile de către OTS, în temeiul unei obligații juridice, și

–        controlul administrativ al autorităților germane asupra suprataxei pe energia din surse regenerabile și asupra plafonării acesteia pentru anumite întreprinderi energofage.

1)      Caracterul public al resurselor obținute din suprataxa pe energia din surse regenerabile și al reducerii cuantumului său pentru întreprinderile energofage

126. Operatorii rețelelor locale de distribuție asigură producătorilor de energie electrică din surse regenerabile achiziționarea acesteia în regim preferențial, precum și încasarea prețului său (prin primele prevăzute în mod legal). Producătorii transferă energia electrică din surse regenerabile către OTS, care sunt obligați să le returneze acestora primele pe care le‑au plătit. Suprataxa pe energia din surse regenerabile se calculează în funcție de comercializarea energiei electrice la bursa energiei. Apoi, aceasta este repartizată financiar între OTS, care o repercutează mai departe întreprinderilor furnizoare de energie electrică consumatorilor finali.

127. Repercutarea suprataxei pe energia din surse regenerabile este o decizie la nivelul întreprinderilor furnizoare, însă de facto se realizează în mod sistematic și este în concordanță cu obiectivul aflat la baza Legii EEG din 2012. Plafonarea suprataxei pentru anumite întreprinderi energofage este compensată de o creștere corespunzătoare pentru ceilalți consumatori(97), cu alte cuvinte pentru cei care nu beneficiază de această plafonare.

128. Potrivit guvernului german și întreprinderilor reclamante, suprataxa pe energia din surse regenerabile (și, prin urmare, plafonarea acesteia) implică doar mobilizarea de resurse private între întreprinderi private, ale căror raporturi sunt supuse dreptului civil, pe o bază pur contractuală. Acesta ar fi un sistem de stabilire, prin acte cu putere de lege, a unui preț minim de vânzare a unui produs de către întreprinderile private.

129. Nu suntem de acord cu acest argument, deoarece suprataxa pe energia din surse regenerabile nu este rezultatul unei simple inițiative a OTS, ci al aplicării legislației germane care a identificat beneficiarii avantajului (producătorii de energie electrică din surse regenerabile și anumite întreprinderi energofage), așa‑numitele „criterii de eligibilitate” și nivelul ajutorului, cu scopul de a colecta resursele financiare pentru a acoperi cheltuielile de sprijin pentru energia electrică din surse regenerabile.

130. OTS nu pot impune în mod liber suprataxa pe energia din surse regenerabile pe care o doresc, iar autoritățile germane supraveghează modul în care aceștia calculează, percep și gestionează suprataxa, precum și plafonarea aplicabilă întreprinderilor energofage, care depinde de un act administrativ prealabil. Dispozițiile care reglementează această suprataxă asigură că, prin aceasta, se obține o acoperire financiară suficientă pentru a plăti sprijinul acordat energiei electrice din surse regenerabile, inclusiv deducerea în favoarea întreprinderilor energofage. Aceste dispoziții nu permit colectarea unor venituri suplimentare care nu intră în sfera de acoperire a costurilor respective, iar OTS nu pot utiliza suprataxa pe energia din surse regenerabile pentru a finanța un alt tip de activitate.

131. Finanțarea suprataxei pe energia din surse regenerabile, precum și plafonarea acesteia au fost concepute astfel încât costurile de sprijin pentru producerea energiei electrice din surse regenerabile să se repercuteze în cascadă asupra actorilor de pe piața germană a energiei electrice. După cum am arătat deja, logica sistemului este:

–        consumatorii finali de energie electrică plătesc suprataxa pe energia din surse regenerabile, impactul acesteia fiind atenuat în favoarea anumitor întreprinderi energofage;

–        producătorii de energie electrică ecologică primesc sprijinul financiar corespunzător și

–        întreprinderile locale de distribuție, OTS și întreprinderile furnizoare sunt responsabile pentru transferarea cuantumului suprataxei pe energia din surse regenerabile, întotdeauna sub controlul autorităților germane.

132. Natura suprataxei pe energia din surse regenerabile este, prin urmare, cea a unor resurse de stat care sprijină producția de energie electrică ecologică, iar nu cea a unor simple resurse private ale întreprinderilor și ale consumatorilor, pe care aceștia le pot negocia.

133. Faptul că în Germania nu există un organism public special conceput pentru a gestiona aceste resurse, o funcție atribuită agenților pieței de energie electrică (în special, în mod colectiv, OTS) nu infirmă această natură. După cum am arătat deja, potrivit Curții, pentru a exista un transfer de resurse de stat, în sensul articolului 107 TFUE, nu este necesar ca acestea să provină din bugetul sau din patrimoniul statului ori să fie recuperate, redirecționate și gestionate de un organism public.

134. Pentru a conferi caracterul de resurse de stat, este suficient ca acestea să fie furnizate de la un particular la altul, pentru a le transmite beneficiarilor finali ai ajutoarelor, chiar în administrarea altor entități decât autoritatea publică, cu condiția ca transferul de resurse economice (în speță, de la consumatorii finali la întreprinderile producătoare de energie electrică ecologică) să se efectueze în temeiul unei dispoziții legale și sub control administrativ. Acesta este mecanismul de ajutor prevăzut de Legea EEG 2012, pe care îl considerăm similar cu mecanismele care au dat naștere jurisprudenței Association Vent De Colère! și alții(98).

135. Concepția schemei de ajutor a revenit legiuitorului german, astfel că nu ne aflăm în fața unei situații comparabile cu cea din Hotărârea Doux Élevage(99).În plus, aceste sume au o destinație stabilită chiar de legiuitor (sprijinirea producției de energie electrică din surse regenerabile), iar utilizarea lor nu este decisă în mod discreționar de OTS(100).

136. Contrar argumentelor susținute de guvernul german și de întreprinderile reclamante, situația în discuție nu este comparabilă cu cea din Hotărârea PreussenElektra. În această din urmă speță, Curtea a considerat că posibilitatea, prevăzută de legislația germană, ca întreprinderile producătoare de energie electrică din surse regenerabile să o vândă la un preț mai mare decât prețul pieței nu implica mobilizarea unor resurse de stat. Diferențele fundamentale dintre cele două spețe sunt, în opinia noastră, următoarele:

–        În cauza PreussenElektra, întreprinderile private nu erau mandatate prin lege pentru a administra resurse de stat, ci erau obligate să achiziționeze energie utilizând resurse financiare proprii(101). Dimpotrivă, obligația de remunerare suplimentară a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile care revine OTS nu este îndeplinită prin intermediul resurselor financiare proprii, ci prin intermediul suprataxei pe energia din surse regenerabile, a cărei valoare este destinată exclusiv finanțării sistemelor de sprijin și de compensare instituite prin Legea EEG din 2012.

–        În cadrul mecanismului examinat în cauza PreussenElektra nu exista un sistem de compensare, în timp ce, prin Legea EEG 2012, statul garantează operatorilor privați care produc energie electrică ecologică acoperirea integrală a costurilor suplimentare suportate de aceștia și permite ca aceste costuri să fie suportate pe deplin de consumatori.

–        Legea EEG 2012 instituie suprataxa pe energia din surse regenerabile (cu plafonarea sa pentru anumite întreprinderi energofage din sectorul de producție) luând în considerare impactul acesteia în cascadă, asigurat de OTS, astfel încât valoarea totală a acesteia să fie plătită de facto de consumatori în facturile lor și primită de producătorii de energie electrică din surse regenerabile. Dimpotrivă, această situație nu era prezentă în cauza PreussenElektra.

137. Aceste caracteristici ale sistemului în discuție nu permit calificarea sa ca un simplu mecanism de stabilire a prețului minim de vânzare a unui produs (energie electrică din surse regenerabile) între întreprinderi private, în sensul Hotărârilor PreussenElektra și Van Tiggele. Dimpotrivă, acesta este un regim mai general de promovare a energiilor din surse regenerabile ale căror producători obțin garantarea unui flux de resurse de stat, care provin în cele din urmă de la consumatorii finali, care sunt gestionate în mod centralizat de OTS, sub controlul și sub supravegherea a trei autorități germane, și anume Bundesnetzagentur (Agenția Federală a Rețelelor, denumită în continuare „BNetzA”), BAFA și Umweltbundesamt (Agenția de Mediu). Ne vom referi la aceste funcții ulterior.

2)      Obligația legală a OTS de a gestiona suprataxa pe energia din surse regenerabile și reducerea sa pentru întreprinderile energofage

138. Guvernul german și întreprinderile reclamante contestă, contrar constatării efectuate în Decizia 2015/1585, că OTS au fost desemnați în mod colectiv pentru administrarea suprataxei pe energia din surse regenerabile. În opinia acestora, diferiții operatori care intră sub incidența Legii EEG 2012 se limitează, precum ceilalți operatori economici, la a lichida între ei creanțele private care decurg din drepturile care le sunt recunoscute prin lege. Prin aceasta, operatorii s‑ar diferenția de organismele publice sau private a căror intervenție în mecanismele de sprijin pentru energia electrică din surse regenerabile a fost analizată în Hotărârea Association Vent De Colère! și alții.

139. Dimpotrivă, considerăm că OTS sunt obligați să gestioneze suprataxa pe energia din surse regenerabile (inclusiv reducerea sa pentru întreprinderile energofage) în temeiul obligației impuse de Legea EEG 2012, devenind astfel punctul central al funcționării sistemului de sprijin pentru energia electrică din surse regenerabile. Acest lucru reiese din funcțiile prevăzute, în special, de articolele 34-39 din Legea EEG 2012(102).

140. Suprataxa pe energia din surse regenerabile generează resurse alocate în scopuri definite anterior și exclusiv de legiuitorul german, a căror colectare necesită intervenția anumitor intermediari însărcinați cu perceperea și cu administrarea lor. Aceste sume fac obiectul unei contabilități separate și nu sunt nici plătite către bugetul general al OTS, nici lăsate la dispoziția lor. În temeiul unui mandat acordat de stat, OTS sunt însărcinați doar cu facilitarea fluxului financiar de la consumatorii finali către producători, în cadrul unei obligații care le‑a fost impusă prin lege. Prin urmare, ei nu lichidează creanțe private, ci administrează, sub supravegherea statului, o suprataxă a cărei natură este reglementată de dreptul public.

3)      Controlul autorităților germane asupra suprataxei pe energia din surse regenerabile

141. Guvernul german și întreprinderile reclamante consideră că atribuțiile autorităților publice, în special BNetzA și BAFA, sunt prea limitate pentru a le încredința vreo măsură importantă de control asupra suprataxei pe energia din surse regenerabile (și, prin urmare, asupra plafonării sale în favoarea întreprinderilor energofage). Potrivit Germaniei, dispozițiile Legii EEG 2012 privind metoda de calcul al suprataxei, obligațiile de transparență, precum și supravegherea exercitată de BNetzA vizează numai împiedicarea îmbogățirii fără justă cauză a vreunuia dintre operatorii privați de‑a lungul liniei de plată.

142. Cu toate acestea, autoritățile germane nu doar supraveghează legalitatea acțiunilor întreprinse de operatorii privați implicați în colectarea suprataxei pe energia din surse regenerabile, ci, dacă este necesar, impun și sancțiuni administrative (BNetzA) sau stabilesc dreptul unei întreprinderi energofage de a beneficia de reducerea suprataxei (BAFA). Controlul și supravegherea administrativă a colectării suprataxei sunt, în opinia noastră, incontestabile.

143. Mai precis, în conformitate cu articolul 61 din Legea EEG 2012, BNetzA trebuie, în cadrul atribuțiilor sale de supraveghere, să controleze că OTS comercializează energia electrică EEG în conformitate cu dispozițiile articolului 37 din Legea EEG 2012 și că determină, stabilesc, publică și facturează furnizorilor de energie electrică suprataxa în cauză, cu respectarea prevederilor cu putere de lege. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 48 din Legea EEG 2012, OTS prezintă BNetzA datele utilizate pentru mecanismul de compensare(103).

144. BNetzA are competențe de punere în aplicare și sarcini legate de diferitele elemente de cost și de venit pe care OTS le poate include în calculul suprataxei pe energia din surse regenerabile. Această agenție poate adopta decizii executorii pentru corectarea nivelului suprataxei pe energia din surse regenerabile și, de asemenea, poate aplica amenzi operatorilor implicați în sistem, pentru a asigura respectarea Legii EEG 2012.

145. În ceea ce privește întreprinderile energofage, acțiunea administrativă este la fel de relevantă: aceste întreprinderi trebuie să îi furnizeze ministerului competent informațiile esențiale pentru a‑i permite să verifice dacă vor fi realizate obiectivele urmărite în cadrul articolului 40 din Legea EEG 2012. BNetzA trebuie să se asigure că suprataxa pe energia din surse regenerabile este redusă numai pentru furnizorii de energie electrică care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 39 din Legea EEG 2012. În plus, BAFA decide dacă întreprinderile energofage care au solicitat acest lucru au dreptul de a plăti doar o suprataxă limitată pe energia din surse regenerabile, o decizie care poate fi atacată în fața instanțelor administrative germane, iar nu a celor civile.

146. Având în vedere această enumerare neexhaustivă a competențelor de supraveghere și de control ale autorităților germane asupra resurselor colectate prin intermediul suprataxei pe energia din surse regenerabile, nu vedem nicio justificare suficientă pentru a susține că Decizia 2015/1585 este nevalidă, deoarece precizează că aceste resurse se află sub controlul autorităților publice respective.

147. Prin urmare, considerăm că plafonarea suprataxei pe energia din surse regenerabile, astfel cum a fost aplicată întreprinderilor reclamante, implică un transfer de resurse de stat în favoarea lor, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

V.      Concluzie

148. În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții următoarele:

1)      Să declare inadmisibilă cererea de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Administrativ Frankfurt am Main).

2)      Să decidă, cu titlu subsidiar, că, în această speță, nu au fost evidențiate elemente de natură să permită constatarea nevalidității Deciziei (UE) 2015/1585 a Comisiei din 25 noiembrie 2014 privind schema de ajutoare de stat SA.33995 (2013/C) (ex 2013/NN) [pusă în aplicare de Germania în sprijinul energiei electrice din surse regenerabile și al utilizatorilor mari consumatori de energie] în ceea ce privește reducerea, în favoarea anumitor întreprinderi care consumă cantități mari de energie electrică, a suprataxei generale prevăzute de legislația germană.

1      Limba originală: spaniola.

2      Am utilizat acest neologism provenit din terminologia italiană, în concluziile prezentate în cauza IRCCS – Fondazione Santa Lucia (C‑189/15, EU: C: 2016:287). Deși schema italiană care face obiectul respectivei trimiteri preliminare avea trăsături similare cu ale prezentei trimiteri, calificarea sa ca ajutor de stat nu a ridicat probleme.

3      JO 2015, L 250, p. 122.

4      Hotărârea Germania/Comisia (T‑47/15, EU:T:2016:281). Împotriva acestei hotărâri, guvernul german a introdus un recurs în fața Curții, care este în continuare pendinte (cauza C‑405/16 P, Germania/Comisia).

5      Hotărârea din 9 martie 1994 (C‑188/92, denumită în continuare „Hotărârea TWD”, EU:C:1994:90).

6      Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160).

7      Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851).

8      Legea privind noua reglementare a cadrului juridic pentru promovarea energiei electrice din surse regenerabile din 28 iulie 2011 (BGBl. 2011 I, p. 1634, denumită în continuare „Legea EEG 2012”).

9      BGBl. 2009 I, p. 2101.

10      BGBl. 2012 I, p. 1754.

11      BGBl. 2010 I, p. 134.

12      BGBl. 2013 I, p. 310.

13      Ajutor de stat – Germania – Ajutor de stat SA.33995 (2013/C) (ex 2013/NN) – Sprijin pentru energia electrică din surse regenerabile și suprataxă pe energia din surse regenerabile redusă pentru marii consumatori de energie – Invitație de a prezenta observații în temeiul articolului 108 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO 2014, C 37, p. 73).

14      Ordonanțele din 9 iunie 2015, Stahlwerk Bous/Comisia (T‑172/14, nepublicată, EU:T:2015:402), WeserWind/Comisia (T‑173/14, nepublicată, EU:T:2015:416), Dieckerhoff Guss/Comisia (T‑174/14, nepublicată, EU:T:2015:415), Walter Hundhausen/Comisia (T‑175/14, nepublicată, EU:T:2015:423), Georgsmarienhütte/Comisia (T‑176/14, nepublicată, EU:T:2015:414), Harz Guss Zorge/Comisia (T‑177/14, nepublicată, EU:T:2015:395), Friedrich Wilhelms‑Hütte Eisenguss/Comisia (T‑178/14, nepublicată, EU:T:2015:409), Schmiedewerke Gröditz/Comisia (T‑179/14, nepublicată, EU:T:2015:401), și Schmiedag/Comisia (T‑183/14, nepublicată, EU:T:2015:396).

15      Ordonanțele din 9 iunie 2015, WeserWind/Comisia (T‑173/14 nepublicată, EU:T:2015:416), Dieckerhoff Guss/Comisia (T‑174/14, nepublicată, EU:T:2015:415), Walter Hundhausen/Comisia (T‑175/14, nepublicată, EU:T:2015:423), Friedrich Wilhelms‑Hütte Eisenguss/Comisia (T‑178/14, nepublicată, EU:T:2015:409), și Schmiedewerke Gröditz/Comisia (T‑179/14, nepublicată, EU:T:2015:401).

16      Ordonanțele din 9 iunie 2015, Stahlwerk Bous/Comisia (T‑172/14, nepublicată, EU:T:2015:402), Georgsmarienhütte/Comisia (T‑176/14, nepublicată, EU:T:2015:414), Harz Guss Zorge/Comisia (T‑177/14, nepublicată, EU:T:2015:395), și Schmiedag/Comisia (T‑183/14, nepublicată, EU:T:2015:396).

17      Ordonanța din 9 iunie 2015, Georgsmarienhütte/Comisia (T‑176/14, EU:T:2015:414, punctul 24). În celelalte trei ordonanțe există un punct identic.

18      Cauzele T‑103/15, T‑108/15, T‑109/15, T‑294/15, T‑319/15, T‑605/15, T‑737/15, T‑738/15 și T‑743/15.

19      Cauza T‑47/15, Germania/Comisia.

20      Deși guvernul german a contestat Decizia 2015/1585 în fața Tribunalului, BAFA a considerat că avea obligația de a o pune în aplicare, având în vedere caracterul său obligatoriu, în conformitate cu articolul 288 TFUE, și că un ajutor incompatibil cu dreptul Uniunii acordat printr‑un act administrativ trebuia revocat, fără să existe așteptări legitime din partea beneficiarului, în conformitate cu articolul 48 alineatul (2) din Codul de procedură administrativă german.

21      Ordonanța din 18 aprilie 2013, Adiamix (C‑368/12, nepublicată, EU:C:2013:257, punctele 21 și 22).

22      Articolul 267 TFUE. A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle (C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 39 și jurisprudența citată).

23      Hotărârea din 22 octombrie 1987, Foto‑Frost (314/85, EU:C:1987:452, punctele 14 și 15). A se vedea de asemenea Hotărârea din 10 ianuarie 2006, IATA și ELFAA (C‑344/04, EU:C:2006:10, punctele 27 și 30), și Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul (C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 95).

24      Hotărârea TWD, punctul 17.

25      Hotărârea din 14 martie 2017, A și alții (C‑158/14, EU:C:2017:202, punctul 70), care citează Hotărârea TWD, punctul 18, precum și Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, EU:C:2001:101). În conformitate cu punctul 70 din aceasta, „[…] o cerere de decizie preliminară privind validitatea unui act al Uniunii nu poate fi respinsă decât în ipoteza în care, deși acțiunea în anulare împotriva unui act al Uniunii ar fi fost vădit admisibilă, persoana fizică sau juridică susceptibilă să introducă o astfel de acțiune s‑a abținut să o facă în termenul acordat și invocă nelegalitatea acestui act în cadrul unei proceduri naționale în scopul de a incita instanța națională să sesizeze Curtea cu cererea de decizie preliminară în discuție, cu privire la validitatea actului menționat, eludând astfel caracterul definitiv pe care îl are în privința sa actul amintit după expirarea termenului de introducere a acțiunii”.

26      Hotărârea TWD, punctul 16: „termenele de introducere a acțiunii urmăresc protecția securității juridice, evitând repunerea permanentă în discuție a actelor comunitare care produc efecte juridice”. A se vedea în același sens Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C‑178/95, EU:C:1997:46, punctul 19), și Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, EU:C:2001:101, punctul 29).

27      Hotărârea din 22 octombrie 2002, National Farmers’ Union (C‑241/01, EU:C:2002:604, punctul 36).

28      Hotărârea TWD, punctul 18: „[…] a admite că, în astfel de împrejurări, persoana interesată se poate opune, în fața instanței naționale, executării deciziei întemeindu‑se pe nelegalitatea acesteia ar însemna a‑i recunoaște posibilitatea de a eluda caracterul definitiv pe care decizia îl are în privința sa după expirarea termenelor de introducere a acțiunii.” A se vedea în acest sens Hotărârile ulterioare din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, EU:C:2001:101, punctul 30), din 27 noiembrie 2012, Pringle (C‑370/12, EU:C:2012:756, punctul 41), și din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português (C‑667/13, EU:C:2015:151, punctele 28 și 30).

29      Hotărârea TWD, punctele 17-25, Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C‑178/95, EU:C:1997:46, punctele 15-25), și Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, EU:C:2001:101, punctele 29-40).

30      Modul de redactare a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, ca urmare a Tratatului de la Lisabona, a încercat să consolideze protecția jurisdicțională a persoanelor fizice sau juridice față de actele Uniunii, lărgind condițiile de admisibilitate a acțiunii în anulare la actele normative care îi privesc direct pe particulari și care nu presupun măsuri de executare. Cu toate acestea, Curtea a considerat că această lărgire a condițiilor de admisibilitate nu determină eliminarea excepției TWD. A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia (C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, EU:C:2011:368), și Hotărârea din 14 martie 2017, A și alții (C‑158/14, EU:C:2017:202), care precizează la punctul 69 că „respectiva lărgire a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în anulare nu are drept contrapartidă imposibilitatea repunerii în discuție, în fața unei instanțe naționale, a validității unui act al Uniunii din moment ce acțiunea în anulare pe care ar fi introdus‑o la Tribunal una dintre părțile din litigiul din fața acestei instanțe nu ar fi fost vădit admisibilă”.

31      Aceste restricții nu se aplică în cazul în care partea în litigiu este un stat membru, care are întotdeauna calitate procesuală activă pentru a introduce acțiuni în anulare.

32      A se vedea în special Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni și alții (C‑346/03 și C‑529/03, EU:C:2006:130, punctele 30-34), Hotărârea din 8 martie 2007, Roquette Frères (C‑441/05, EU:C:2007:150, punctele 35-48), Hotărârea din 29 iunie 2010, E și F (C‑550/09, EU:C:2010:382, punctele 37-52), Hotărârea din 18 septembrie 2014, Valimar (C‑374/12, EU:C:2014:2231, punctele 24-38), Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português (C‑667/13, EU:C:2015:151, punctele 27-32), Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții (C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 57), și Hotărârea din14 martie 2017, A și alții (C‑158/14, EU:C:2017:202, punctele 71-75).

33      Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português (C‑667/13, EU:C:2015:151), precizează, la punctul 30, că excepția TWD „[…] se aplică doar față de o parte care se prevalează de nelegalitatea unui act al Uniunii Europene în fața unei instanțe naționale, în condițiile în care ar fi putut – fără nicio îndoială – să introducă o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE împotriva acestui act, însă a omis să facă acest lucru în termenele stabilite. În consecință, împrejurarea că Estado português, care nu contestă legalitatea Deciziei 2011/346 în fața instanței naționale, nu a introdus o acțiune în anulare a acestei decizii la Tribunal este lipsită de pertinență pentru aprecierea admisibilității întrebărilor referitoare la validitatea deciziei menționate”.

34      Decizia Comisiei din 20 iulie 2010 privind ajutorul de stat C 33/09 (ex NN 57/09, CP 191/09) pusă în aplicare de Portugalia sub forma unei garanții de stat în favoarea BPP (JO 2011, L 159, p. 95).

35      Hotărârea din 12 decembrie 2014, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português (T‑487/11, EU:T:2014:1077).

36      Litigiul se referea la înscrierea creanței statului portughez (Estado português) în pasivul lichidării BPP, cu o valoare de 24 462 921,24 euro, majorată cu dobânzile datorate, reprezentând cuantumul recuperării ajutorului pe care l‑ar fi acordat nelegal BPP, căreia statul portughez i‑a garantat un împrumut cu o valoare de 450 de milioane de euro.

37      La această concluzie a ajuns Curtea în Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, EU:C:2006:8, punctele 72 și 74), în care se precizează că trimiterea preliminară a fost formulată de instanța națională, din proprie inițiativă, iar nu la solicitarea unei părți din procedura națională, cu posibilitatea de a introduce o acțiune în anulare împotriva deciziei în cauză, dar care nu a procedat astfel. Avocatul general Jacobs adăuga în concluziile sale (C‑222/04, EU:C:2005:655), la punctul 63, că, „în speță, lipsește eventualul abuz de procedură al unei părți care ar fi putut ataca în mod direct decizia în fața Curții, dar a omis să facă acest lucru, situație care, în opinia noastră, se află la baza jurisprudenței TWD Textilwerke Deggendorf”.

38      În plus, instanța națională poate ea însăși să aplice excepția TWD pentru a nu formula întrebarea. În Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434), Curtea a afirmat la punctul 56 că „instanța de trimitere a fost îndreptățită să refuze să adreseze Curții o întrebare cu privire la validitatea Deciziei 90/555, decizie pe care Lucchini ar fi putut s‑o atace într‑un termen de o lună de la publicarea acesteia în temeiul articolului 33 din Tratatul CECO, dar pe care nu a atacat‑o”.

39      Barav, A., „Déviation préjudicielle”, în Le renvoi préjudiciel dans le droit de l’Union européenne, Bruylant, Bruxelles, 2011, p. 217-282, Ritleng, D., „Pour une systématique des contentieux au profit d’une protection juridictionnelle effective”, în Mélanges en hommage à Guy Isaac, 50 ans de droit communautaire, Presses de l’Université des sciences sociales de Toulouse, 2005, vol. 2, p. 735, Martínez Capdevila, C., „The action for annulment, the preliminary reference on validity and the plea of illegality: Complementary or alternative means?”, în Yearbook of European Law, 2006, vol. 25, p. 451, Schwensfeier, R., „The TWD principle post‑Lisbon”, în European Law Review, 2012, p. 156.

40      Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, EU:C:2001:101, punctul 29 și jurisprudența citată).

41      Hotărârea TWD, punctul 16.

42      În Ordonanța din 6 octombrie 2017, Greenpeace Energy/Comisia (C‑640/16 P, nepublicată, EU:C:2017:752), la punctele 61-63, se precizează că particularii care nu sunt vizați în mod direct și individual de o decizie a Comisiei în materie de ajutoare de stat pot contesta validitatea acesteia în fața instanțelor naționale și le pot solicita să utilizeze procedura preliminară. De aici rezultă că trimiterea preliminară în aprecierea validității are un caracter subsidiar în raport cu acțiunea în anulare și că aceasta din urmă este acțiunea indicată pe care particularii vizați în mod direct și individual o pot utiliza pentru a ataca deciziile Comisiei.

43      Astfel a subliniat avocatul general Jacobs în concluziile prezentate în cauza TWD (C‑188/92, EU:C:1993:358, punctele 17-20).

44      Comisia citează ca exemple deciziile privind politica comercială (antidumping), măsurile restrictive, actele în domeniul mediului înconjurător, al industriei chimice și în domeniul medical, precum și actele adoptate în cadrul politicilor agricole și în domeniul pescuitului.

45      Conform Recomandărilor Curții de Justiție în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2016/C 439/01), „decizia de a efectua o trimitere preliminară trebuie să fie luată într‑o etapă a procedurii în care instanța de trimitere este în măsură să definească cu suficientă precizie cadrul juridic și factual al cauzei principale, precum și problemele juridice pe care aceasta le ridică”.

46      Decizia 88/591/CECA, CEE, Euratom Consiliului din 24 octombrie 1988 de instituire a Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene (JO 1988, L 319, p. 1), al treilea și al patrulea considerent.

47      Curtea trebuie să soluționeze aceeași problemă de fond (dacă reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile pentru întreprinderile energofage reprezintă un ajutor de stat) în două litigii distincte și o configurație procesuală diferită: a) în prezenta trimitere preliminară și) în recursul Germaniei împotriva hotărârii Tribunalului care a confirmat legalitatea deciziei Comisiei (cauza C‑405/16 P). Dacă, astfel cum considerăm, Georgsmarienhütte și celelalte trei întreprinderi ar fi avut calitate procesuală activă vădită pentru a introduce acțiunea în anulare, dualitatea căilor procedurale este disfuncțională. Excepția TWD închide ușa acestei disfuncții și permite Curții să se pronunțe asupra legalității Deciziei 2015/1585 numai în cadrul recursului împotriva hotărârii‑pilot a Tribunalului (care a suspendat pronunțarea unei hotărâri în cadrul celorlalte acțiuni în anulare, până la soluționarea problemei de către Curte prin pronunțarea sa cu privire la recurs).

48      Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, EU:C:2001:101).

49      Hotărârea din 5 mai 1998, Dreyfus/Comisia (C‑386/96 P, EU:C:1998:193, punctul 43), și Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/Koninklijke FrieslandCampina (C‑519/07, EU:C:2009:556, punctul 48).

50      Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții (C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 51), citând Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia (25/62, EU:C:1963:17), și Hotărârea din 28 aprilie 2015, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (C‑456/13 P, EU:C:2015:284, punctul 63).

51      Ibidem, punctul 53, citând Hotărârea din 27 februarie 2014, Stichting Woonpunt și alții/Comisia (C‑132/12 P, EU:C:2014:100, punctul 59).

52      Hotărârea din 19 octombrie 2000, Italia și Sardegna Lines/Comisia (C‑15/98 și C‑105/99, EU:C:2000:570, punctul 33), și Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/Koninklijke FrieslandCampina (C‑519/07, EU:C:2009:556, punctul 53).

53      A se vedea Hotărârea din 19 octombrie 2000, Italia și Sardegna Lines/Comisia (C‑15/98 și C‑105/99, EU:C:2000:570, punctul 34), Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/Koninklijke FrieslandCampina (C‑519/07 P, EU:C:2009:556, punctul 54), și Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia (C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, EU:C:2011:368, punctele 53 și 56).

54      Ordonanțele din 9 iunie 2015, Stahlwerk Bous/Comisia (T‑172/14, nepublicată, EU:T:2015:402), Georgsmarienhütte/Comisia (T‑176/14, nepublicată, EU:T:2015:414), Harz Guss Zorge/Comisia (T‑177/14, nepublicată, EU:T:2015:395), și Schmiedag/Comisia (T‑183/14, nepublicată, EU:T:2015:396).

55      Ordonanța din 9 iunie 2015, Georgsmarienhütte/Comisia (T‑176/14, nepublicată, EU:T:2015:414, punctul 24). În celelalte trei ordonanțe există un punct identic.

56      La 10 decembrie 2014, Tribunalul i‑a solicitat Comisiei să prezinte textul Deciziei 2015/1585 pentru informarea întreprinderilor reclamante, la care au avut acces la 6 ianuarie 2015. În aceeași zi, Tribunalul le‑a solicitat părților să își prezinte observațiile cu privire la consecințele adoptării acestei decizii. A se vedea Ordonanța din 9 iunie 2015, Georgsmarienhütte/Comisia (T‑176/14, EU:T:2015:414, punctele 13-16).

57      În cadrul ședinței, s‑a confirmat, de asemenea, că întreprinderile reclamante au putut accesa o versiune neconfidențială, în limba engleză, a Deciziei 2015/1585, publicată în decembrie 2014 pe site‑ul web al Comisiei.

58      Articolul 60 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

59      Hotărârea TWD, punctul 18.

60      Ordonanța din 18 aprilie 2013, C‑368/12, nepublicată, EU:C:2013:257.

61      Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brand și alții (C‑547/14, EU:C:2016:325, punctul 48).

62      A se vedea în special Hotărârea din 13 aprilie 2000, Lehtonen și Castors Braine (C‑176/96, EU:C:2000:201, punctul 23), Ordonanța din 18 aprilie 2013, Adiamix (C‑368/12, nepublicată, EU:C:2013:257, punctul 24), și Hotărârea din 4 mai 2016, Philip Morris Brand și alții (C‑547/14, EU:C:2016:325, punctul 49).

63      Ordonanța din 18 aprilie 2013, Adiamix (C‑368/12, nepublicată, EU:C:2013:257, punctul 25).

64      Pagina 11 din decizia de trimitere.

65      Hotărârea din 17 martie 1993, Sloman Neptun (C‑72/91 și C‑73/91, EU:C:1993:97, punctul 18), Hotărârea din 15 iulie 2004, Pearle și alții (C‑345/02, EU:C:2004:448, punctul 33), Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 15), Hotărârea din 16 aprilie 2015, Trapeza Eurobank Ergasias (C‑690/13, EU:C:2015:235, punctul 17), Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck (C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctul 40), Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 38), și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 17).

66      Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI și alții (C‑39/94 (EU:C:1996:285, punctul 60), Hotărârea din 29 aprilie 1999, Spania/Comisia (C‑342/96, EU:C:1999:210, punctul 41), Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 79), Hotărârea din 16 aprilie 2015, Trapeza Eurobank Ergasias (C‑690/13, EU:C:2015:235, punctul 20), și Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 65).

67      Hotărârea din 15 martie 1994, Banco Exterior de España (C‑387/92, EU:C:1994:100, punctul 13), Hotărârea din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia (C‑156/98, EU:C:2000:467, punctul 25), Hotărârea din 19 mai 1999, Italia/Comisia (C‑6/97, EU:C:1999:251, punctul 15), Hotărârea din 3 martie 2005, Heiser (C‑172/03, EU:C:2005:130, punctul 36), și Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 66).

68      Hotărârea din 3 martie 2005, Heiser (C‑172/03, EU:C:2005:130, punctul 54 și jurisprudența citată).

69      Comisia, „Prețurile și costurile energiei în Europa”, SWD(2014) 20 final, anexa III. La data adoptării Deciziei 2015/1585, datele Eurostat arătau că prețurile energiei electrice în Germania pentru clienții industriali se situau pe locul al optulea al celor mai mici prețuri din Uniune, iar pentru consumatori erau mai mici decât media Uniunii.

70      Hotărârea din 16 aprilie 2015, Trapeza Eurobank Ergasias (C‑690/13, EU:C:2015:235, punctul 22 și jurisprudența citată).

71      Hotărârea din 9 octombrie 2014, Ministerio de Defensa și Navantia (C‑522/13, EU:C:2014:2262, punctele 42 și 43), Hotărârea din 18 iulie 2013, P (C‑6/12, EU:C:2013:525, punctul 19), Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos (C‑279/08 P, EU:C:2011:551, punctul 62), Hotărârea din 8 septembrie 2011, Paint Graphos și alții (C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550, punctul 49 și urm.), și Hotărârea din 8 noiembrie 2001, Adria‑Wien Pipeline și Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke (C‑143/99, EU:C:2001:598, punctul 48).

72      Hotărârea din 8 septembrie 2011, Paint Graphos și alții (C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550, punctele 69 și 70), Hotărârea din 6 septembrie 2006, Portugalia/Comisia (C‑88/03, EU:C:2006:511, punctul 81), Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos (C‑279/08 P, EU:C:2011:551), Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia (C‑487/06 P, EU:C:2008:757), și Hotărârea din 18 iulie 2013, P (C‑6/12, EU:C:2013:525, punctul 27 și urm.).

73      Orientări privind ajutoarele de stat pentru protecția mediului și energie pentru perioada 2014-2020 (JO 2014, C 200, p. 1).

74      Considerentul (215) al Deciziei 2015/1585.

75      Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 24), Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 16), și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 20).

76      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 24).

77      Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 18), Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 22), și Ordonanța din 22 octombrie 2014, Elcogás (C‑275/13, EU:C:2014:2314, punctul 23).

78      Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 62).

79      Hotărârea din 7 mai 1998, Viscido și alții (C‑52/97, C‑53/97 și C‑54/97, EU:C:1998:209, punctele 13 și 14), și Hotărârea din 30 noiembrie 1993, Kirsammer‑Hack (C‑189/91, EU:C:1993:907, punctele 17 și 18).

80      Hotărârea din 22 martie 1977, Steinike & Weinlig (78/76, EU:C:1977:52, punctul 21), Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 58), și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 23).

81      Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 23).

82      Hotărârea din 22 martie 1977, Steinike & Weinlig (78/76, EU:C:1977:52, punctul 22).

83      A se vedea Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 37), Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 70), Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 21), și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 25).

84      Hotărârea C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 25, și Hotărârea din 2 iulie 1974, Italia/Comisia (173/73, EU:C:1974:71, punctul 35).

85      Hotărârea din 15 iulie 2004, Pearle și alții (C‑345/02, EU:C:2004:448, punctul 41). În această speță referitoare la finanțarea unei campanii publicitare în favoarea opticienilor, resursele din care se finanțează această publicitate erau colectate, de la întreprinderi private, de un organism profesional de drept public. Curtea a respins calificarea acestor resurse ca „resurse de stat”, întrucât acest organism nu a avut „în niciun moment, posibilitatea de a dispune liber” cu privire la contribuțiile care erau „alocate în mod obligatoriu pentru finanțarea campaniei [publicitare]”.

86      Hotărârea din 30 mai 2013, Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE (C‑677/11, EU:C:2013:348, punctul 36). În această speță referitoare la un decret prin care se extindea în mod obligatoriu la toți profesioniștii din domeniul agricol al producției și al creșterii curcanilor un acord, încheiat în cadrul unei organizații profesionale, care instituia o cotizație destinată să finanțeze acțiuni comune decise de această organizație, nu a fost constatată existența unor resurse de stat. Autoritățile naționale nu puteau utiliza în mod efectiv resursele provenite din cotizațiile în cauză pentru a susține anumite întreprinderi, organizația interprofesională respectivă fiind cea care decidea în legătură cu utilizarea acestor resurse, în vederea îndeplinirii unor obiective stabilite chiar de aceasta. Aceste resurse nu erau în mod constant sub control public și nici la dispoziția autorităților statale.

87      Hotărârea din 24 ianuarie 1978, Van Tiggele (82/77, EU:C:1978:10, punctele 25 și 26).

88      Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord y otros (C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 74), Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 35), și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 26).

89      Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160, punctele 59-62). A se vedea de asemenea Hotărârea din 5 martie 2009, UTECA (C‑222/07, EU:C:2009:124, punctele 43-47), privind contribuțiile obligatorii impuse operatorilor de radiodifuziune în favoarea producției cinematografice care nu implică un transfer de resurse de stat.

90      Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA (C‑329/15, EU:C:2017:671, punctele 27-30). Autoritatea poloneză competentă aproba tarifele maxime de vânzare de energie electrică consumatorilor finali, astfel încât sarcina financiară care rezulta din această obligație de achiziționare nu putea să fie sistematic repercutată de întreprinderi asupra consumatorilor finali. De aceea, în anumite împrejurări, furnizorii de energie electrică achiziționau energie electrică produsă în cogenerare la un preț superior celui practicat în cadrul vânzării către consumatorii finali, ceea ce determina un supracost pentru aceștia. Imposibilitatea unei repercutări integrale a unui astfel de supracost asupra utilizatorului final, a finanțării sale printr‑o contribuție obligatorie impusă de statul membru sau a unui mecanism de compensare integrală a determinat Curtea să statueze că întreprinderile de aprovizionare nu erau mandatate de stat să gestioneze o resursă de stat, ci finanțau o obligație de achiziționare care le revenea prin intermediul resurselor proprii.

91      Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord (C‑206/06, EU:C:2008:413, punctele 69-75).

92      Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent de Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctele 25 și 26).

93      Ordonanța din 22 octombrie 2014 (C‑275/13, nepublicată, EU:C:2014:2314, punctul 20).

94      Ibidem, punctele 30 și 31. Această ultimă precizare poate fi relevantă pentru a respinge obiecțiile [menționate în considerentul (116) al Deciziei 2015/1585], conform căreia „suprataxa pe energia din surse regenerabile nu constituie o contribuție specială (Sonderabgabe) în sensul dreptului constituțional german, întrucât încasările din suprataxa pe energia din surse regenerabile nu erau alocate bugetului de stat și autoritățile publice nu dispuneau de fonduri, nici măcar în mod indirect”.

95      Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Comisia/TV2/Danmark (C‑656/15 P, EU:C:2017:836, punctele 59 și 63). În această speță, două întreprinderi publice (TV2 Reklame și Fondul TV2) au fost constituite, controlate și mandatate de statul danez pentru a gestiona veniturile provenite din comercializarea spațiilor publicitare ale unei alte întreprinderi publice, și anume TV2/Danmark. Aceste venituri au fost întotdeauna sub controlul și la dispoziția statului, iar Ministerul Culturii avea posibilitatea să decidă dacă ele vor servi unui alt scop decât transferul lor către Fondul TV2.

96      Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413), și Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851), Ordonanța din 22 octombrie 2014, Elcogás (C‑275/13, nepublicată, EU:C:2014:2314), și Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2014, Austria/Comisia (T‑251/11, EU:T:2014:1060).

97      În considerentul (54) al Deciziei 2015/1585 se precizează: „[…] Asociația germană a consumatorilor de energie (Bund der Energieverbraucher), care inițial a înaintat o plângere Comisiei privind Legea EEG 2012, a susținut că reducerea suprataxei pe energia din surse regenerabile constituie într‑adevăr ajutor de stat […], în favoarea utilizatorilor mari consumatori de energie, și că reducerea aduce prejudicii întreprinderilor germane respective și consumatorilor care trebuie să plătească o suprataxă pe energia din surse regenerabile mai mare, fără a beneficia de reduceri similare.”

98      Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 25), Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 70), și Ordonanța din 22 octombrie 2014, Elcogás (C‑275/13, EU:C:2014:2314, punctul 32).

99      Hotărârea din 30 mai 2013, Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE (C‑677/11, EU:C:2013:348).

100      Hotărârea din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium (C‑393/04 și C‑41/05, EU:C:2006:403, punctul 46 și jurisprudența citată).

101      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 35).

102      În conformitate cu considerentul (106) al Deciziei 2015/1585, revine OTS:

„–      să achiziționeze energie electrică din surse regenerabile produsă în zona lor fie direct de la producător, în cazul în care acesta este conectat direct la linia de transport, fie de la operatorii sistemului de distribuție (OSD) la tarife fixe sau să plătească o primă de piață (prin urmare, energia electrică din surse regenerabile, precum și sarcina financiară a sprijinului prevăzute de Legea EEG 2012 sunt centralizate la nivelul fiecăruia dintre cei patru OTS);

–      să aplice «privilegiul privind energia electrică ecologică» furnizorilor care solicită acest lucru și care îndeplinesc condițiile relevante, prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Legea EEG 2012;

–      să egalizeze între ei cantitatea de energie electrică din surse regenerabile, astfel încât fiecare dintre ei să achiziționeze aceeași proporție de energie electrică din surse regenerabile;

–      să vândă energia electrică din surse regenerabile pe piața la vedere în conformitate cu normele definite în Legea EEG 2012 și dispozițiile de aplicare ale acesteia, care poate fi realizată în comun;

–      să calculeze împreună suprataxa pe energia din surse regenerabile, care trebuie să fie aceeași pentru fiecare kWh consumat în Germania, ca diferența dintre veniturile obținute din vânzarea energiei electrice din surse regenerabile și cheltuielile legate de achiziția energiei electrice din surse regenerabile;

–      să publice în comun suprataxa pe energia din surse regenerabile într‑un format specific pe un site comun;

–      de asemenea, să publice informații agregate privind energia electrică din surse regenerabile;

–      să compare previziunile privind suprataxa pe energia din surse regenerabile cu valoarea pe care ar fi trebuit să o aibă de fapt într‑un anumit an și să adapteze suprataxa pentru anul următor;

–      să publice previziuni pentru mai mulți ani în avans;

–      să colecteze suprataxa pe energia din surse regenerabile de la furnizorii de energie electrică;

–      fiecare dintre ei trebuie să mențină separat contabilitatea financiară pentru toate fluxurile financiare (cheltuieli și venituri) legate de Legea EEG 2012.”

103      În conformitate cu considerentul (39) al Deciziei 2015/1585, BNetzA trebuie să asigure că:

„–      operatorii de transport și de sistem comercializează pe piața la vedere energia electrică pentru care se plătesc tarife fixe în conformitate cu normele aplicabile (și anume AusglMechV);

–      operatorii de transport și de sistem determină, stabilesc și publică valoarea suprataxei pe energia din surse regenerabile în mod corespunzător;

–      operatorii de transport și de sistem percep în mod corespunzător suprataxa pe energia din surse regenerabile de la furnizorii de energie electrică;

–      tarifele fixe și primele sunt percepute în mod corespunzător de operatorii de rețea de la OTS.

[…]”