Cauza C‑665/20 PPU
X
(cerere de decizie preliminară formulată de Rechtbank Amsterdam)
Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 29 aprilie 2021
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Motive de neexecutare facultativă – Articolul 4 punctul 5 – Persoană căutată care a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într‑o țară terță – Sentință care a fost executată sau nu mai poate fi executată în conformitate cu dreptul țării de condamnare – Punere în aplicare – Marjă de apreciere a autorității judiciare de executare – Noțiunea de «aceleași fapte» – Înlăturarea executării pedepsei acordată de o autoritate nejurisdicțională în cadrul unei măsuri generale de clemență”
1. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Persoană căutată care a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță – Marjă de apreciere a autorității judiciare de executare – Întindere
(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 4 pct. 5)
(a se vedea punctele 43, 44, 47, 49-53, 55, 59, 60 și 67 și dispozitiv 1)
2. Cooperare judiciară în materie penală – Decizii‑cadru care vizează apropierea legislațiilor naționale – Executare de către statele membre – Efectele juridice ale deciziilor‑cadru – Obligația de a lăsa neaplicată o dispoziție națională contrară unei decizii‑cadru – Inexistență – Obligația de interpretare conformă a dreptului național – Conținut – Necesitatea asigurării efectivității depline a deciziei‑cadru
(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299)
(a se vedea punctele 62-64)
3. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Persoană căutată care a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță – Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare – Persoană căutată care a făcut obiectul unei hotărâri definitive pentru aceleași fapte într‑un stat membru – Noțiunea de aceleași fapte – Interpretare uniformă
(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 3 pct. 2 și art. 4 pct. 5)
(a se vedea punctele 70, 72, 75-78 și 83 și dispozitiv 2)
4. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Persoană căutată care a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță – Condamnare care a fost executată sau care nu mai poate fi executată în conformitate cu dreptul țării de condamnare – Noțiune – Condamnare executată în parte în țara menționată înainte de o înlăturare a pedepsei – Includere – Înlăturarea executării pedepsei acordată de o autoritate nejurisdicțională în cadrul unei măsuri generale de clemență fără considerații obiective de politică penală – Lipsa incidenței
(Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 4 pct. 5)
(a se vedea punctele 86-88, 92, 94 și 98-104 și dispozitiv 3)
Rezumat
Curtea clarifică domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem aplicabil în cadrul executării unui mandat european de arestare pentru fapte care au făcut deja obiectul unei condamnări anterioare într‑o țară terță
În luna septembrie 2019, un mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) a fost emis de autoritățile judiciare germane împotriva lui X în scopul efectuării urmăririi penale pentru fapte săvârșite în anul 2012 asupra partenerei sale și a fiicei acesteia. În luna martie 2020, X a fost reținut în Țările de Jos. El s‑a opus predării sale acestor autorități, arătând că fusese deja urmărit și judecat definitiv pentru aceleași fapte în Iran. Mai precis, a fost achitat pentru o parte din aceste fapte și condamnat pentru cealaltă parte la o pedeapsă cu închisoarea pe care a executat‑o aproape integral înainte de a beneficia de o înlăturare a executării pedepsei. Această înlăturare i‑a fost acordată ca urmare a unei măsuri generale de clemență proclamate de o autoritate nejurisdicțională, Ghidul Suprem al Iranului, cu ocazia celei de a 40‑a aniversări a revoluției islamice. Astfel, potrivit lui X, ca urmare a condamnării sale anterioare în Iran, principiul ne bis in idem, așa cum este prevăzut la articolul 4 punctul 5 din decizia‑cadru privind MEA(1), transpus în dreptul neerlandez, se opune executării MEA care îl privește.
Potrivit acestui articol, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea MEA în cazul în care persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță, cu condiția ca, în caz de condamnare, sentința să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare. Acest motiv, denumit „de neexecutare facultativă”, este similar cu cel denumit „de neexecutare obligatorie” prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, numai că acesta din urmă nu vizează o hotărâre pronunțată „de o țară terță”, ci „de un stat membru”.
În acest context, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a decis să solicite Curții interpretarea articolului 4 punctul 5 din decizia‑cadru. Astfel, această instanță, chemată să se pronunțe cu privire la predarea lui X, ridică problema marjei de apreciere de care dispune într‑un asemenea caz, cu privire la noțiunea de „aceleași fapte” care figurează la articolul menționat, în măsura în care instanțele iraniene nu s‑au pronunțat în mod explicit cu privire la anumite fapte reținute în sarcina lui X în Germania, precum și cu privire la domeniul de aplicare al condiției ca, în caz de condamnare, aceasta „să fi fost executată sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare”.
Prin hotărârea pronunțată în cadrul procedurii de urgență, Curtea statuează mai întâi că autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună de o marjă de apreciere pentru a stabili dacă este sau nu necesar să refuze executarea unui MEA pentru motivul în cauză. În continuare, noțiunea de „aceleași fapte”(2) trebuie să facă obiectul unei interpretări uniforme. În sfârșit, condiția privind executarea condamnării este îndeplinită într‑o ipoteză precum cea în discuție în cauza principală.
Aprecierea Curții
În primul rând, Curtea amintește că decizia‑cadru prevede, pe de o parte, motive de neexecutare obligatorie a unui MEA(3) și, pe de altă parte, motive de neexecutare facultativă(4) pe care statele membre sunt libere să le transpună sau nu în dreptul lor intern. Totuși, în cazul transpunerii acestora din urmă, statele membre nu pot prevedea că autoritățile judiciare sunt obligate să refuze automat executarea oricărui MEA în cauză. Astfel, acestea trebuie să dispună de o marjă de apreciere care să le permită să efectueze o examinare de la caz la caz, luând în considerare ansamblul împrejurărilor relevante. Privarea lor de această posibilitate ar avea ca efect înlocuirea unei simple posibilități de refuz al executării unui MEA cu o adevărată obligație, în condițiile în care un asemenea refuz constituie excepția, iar executarea MEA, regula de principiu.
Pe de altă parte, Curtea subliniază diferența față de motivul de neexecutare obligatorie prevăzut la articolul 3 punctul 2 din decizia‑cadru, a cărui aplicare nu lasă, în schimb, nicio marjă de apreciere autorității judiciare de executare. Astfel, principiile încrederii și recunoașterii reciproce, care prevalează între statele membre și le impun să considere că fiecare dintre acestea respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale, nu pot fi transpuse în mod automat în privința hotărârilor pronunțate de instanțele din țările terțe. Așadar, un grad ridicat de încredere în sistemul de justiție penală, așa cum există între statele membre, nu poate fi prezumat în ceea ce privește țările terțe. Pentru acest motiv, autorității judiciare de executare trebuie să i se recunoască o marjă de apreciere.
În al doilea rând, Curtea statuează că noțiunea de „aceleași fapte”, care figurează la articolul 3 punctul 2 și la articolul 4 punctul 5 din decizia‑cadru, trebuie să facă obiectul unei interpretări uniforme. Astfel, pentru motive de coerență și de securitate juridică, acestor două noțiuni, formulate în termeni identici, trebuie să li se atribuie același domeniu de aplicare. Curtea adaugă că împrejurarea că articolul 3 punctul 2 privește hotărârile pronunțate în Uniune, în timp ce articolul 4 punctul 5 le vizează pe cele pronunțate într‑o țară terță, nu poate, ca atare, să justifice ca acestei noțiuni să i se confere un domeniu de aplicare diferit.
În al treilea rând, Curtea statuează că condiția privind executarea condamnării, prevăzută la articolul 4 punctul 5 din decizia‑cadru, este îndeplinită într‑o ipoteză precum cea în discuție în litigiul principal. În această privință, Curtea subliniază că acest articol menționează, în mod general, „dreptul țării de condamnare”, fără a preciza mai mult motivul imposibilității de executare a condamnării. Prin urmare, trebuie recunoscute în principiu toate măsurile de clemență prevăzute de legile țării de condamnare care au ca efect că sancțiunea pronunțată nu mai poate fi executată. Din această perspectivă, sunt lipsite de relevanță gravitatea faptelor, natura autorității care a acordat măsura sau considerațiile pe care această măsură se bazează atunci când, de exemplu, ea nu este întemeiată pe considerații obiective de politică penală.
Curtea adaugă însă că autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o evaluare comparativă în exercitarea marjei de apreciere de care dispune în vederea aplicării motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 5 din decizia‑cadru. Este vorba despre a concilia, pe de o parte, prevenirea impunității persoanelor care au fost condamnate și combaterea criminalității și, pe de altă parte, garantarea securității juridice a acestor persoane prin respectarea deciziilor rămase definitive ale organelor publice. Astfel, principiul ne bis in idem, enunțat în decizia‑cadru atât la articolul 4 punctul 5, cât și la articolul 3 punctul 2, înglobează aceste două aspecte.