CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
prezentate la 23 noiembrie 2017(1)
Cauza C‑572/16
INEOS Köln GmbH
împotriva
Bundesrepublik Deutschland
[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania)]
„Trimitere preliminară – Directiva 2003/87/CE – Mediu – Sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în Uniunea Europeană – Articolul 10a – Decizia 2011/278/UE – Norme tranzitorii privind alocarea cu titlu gratuit a cotelor – Reglementare a unui stat membru care supune cererea de alocare unui termen de decădere – Imposibilitate de a completa sau de a corecta cererea după expirarea acestui termen – Lipsa unei armonizări exhaustive – Autonomie procedurală – Principiile efectivității și echivalenței”
I. Introducere
1. Prin decizia din 3 noiembrie 2016, primită de Curte la 14 noiembrie 2016, Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania) a adresat Curții o cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolului 10a din Directiva 2003/87/CE(2) și a Deciziei 2011/278/UE(3).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între INEOS Köln GmbH (denumită în continuare „INEOS”) și Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), reprezentată de Umweltbundesamt (Oficiul Federal al Mediului, Germania), cu privire la refuzul adresat acestei societăți de a proceda la corecția cererii sale de alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră pentru cea de a treia perioadă de comercializare (2013-2020), pentru motivul că a expirat termenul de decădere prevăzut de reglementarea națională pentru depunerea unor astfel de cereri.
3. Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unui astfel de termen de decădere cu articolul 10a din Directiva 2003/87 și cu Decizia 2011/278.
4. Vom propune Curții să răspundă la această întrebare în sensul că aceste dispoziții, coroborate cu principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretate în sensul că nu se opun reglementării unui stat membru care prevede un astfel de termen de decădere și care exclude astfel posibilitatea unui operator de a‑și corecta sau de a completa cererea de alocare de cote de emisie cu titlu gratuit după expirarea acestui termen, cu condiția ca această modalitate procedurală să nu fie mai puțin favorabilă decât cele care privesc acțiuni similare de natură internă.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva 2003/87
5. Articolul 1 din Directiva 2003/87, intitulat „Obiectul”, prevede:
„Prezenta directivă instituie un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră [în Uniune] pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într‑un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic.
[…]”
6. Articolul 10a din Directiva 2003/87, intitulat „Norme comunitare tranzitorii privind alocarea de cote cu titlu gratuit”, prevede:
„(1) Până la 31 decembrie 2010, Comisia adoptă dispoziții integral armonizate de punere în aplicare pentru o alocare armonizată a cotelor […].
[…]
(5) Cantitatea anuală maximă de cote utilizată ca bază pentru calcularea cotelor alocate instalațiilor care nu intră sub incidența alineatului (3) și care nu sunt nou intrate nu depășește suma reprezentată de:
(a) cantitatea totală anuală la nivel[ul Uniunii] calculată în conformitate cu articolul 9 înmulțită cu ponderea emisiilor provenite de la instalațiile care nu intră sub incidența alineatului (3) din totalul emisiilor medii verificate în perioada 2005-2007 provenite de la instalațiile incluse în sistemul comunitar în perioada 2008-2012 și
(b) totalul mediei emisiilor anuale verificate ale instalațiilor în 2005-2007, care au fost incluse în sistemul comunitar doar începând cu 2013 și care nu intră sub incidența alineatului (3), ajustat cu factorul linear menționat la articolul 9.
Dacă este cazul, se aplică un factor de corecție transsectorial uniform.
[…]”
7. Articolul 11 din această directivă, intitulat „Măsuri naționale de punere în aplicare”, prevede:
„(1) Fiecare stat membru publică și prezintă Comisiei, până la 30 septembrie 2011, lista instalațiilor de pe teritoriul său care intră sub incidența prezentei directive, precum și cotele gratuite alocate fiecărei instalații de pe teritoriul său, calculate în conformitate cu normele menționate la articolul 10a alineatul (1) și la articolul 10c.
[…]”
2. Decizia 2011/278
8. Potrivit articolului 1, Decizia 2011/278 stabilește, pentru întreaga Uniune, normele tranzitorii privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul Directivei 2003/87 începând din anul 2013.
9. Articolul 7 din această decizie, intitulat „Colectarea datelor de referință”, prevede:
„(1) Pentru fiecare instalație autorizată eligibilă pentru alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva [2003/87] […], inclusiv pentru instalațiile care funcționează numai ocazional, și anume, în special, instalațiile care sunt menținute în rezervă sau în standby și instalațiile care funcționează după un program sezonier, statele membre colectează de la operator, pentru toți anii din perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2008 sau, dacă este cazul, din perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2010, în care instalația a funcționat, toate informațiile și datele relevante privind fiecare parametru care figurează în anexa IV.
[…]
(7) Statele membre solicită operatorilor să furnizeze date complete și coerente și să se asigure că nu se produc suprapuneri între subinstalații, iar emisiile nu sunt dublu contabilizate. Statele membre se asigură, în special, că operatorii exercită diligența cuvenită și furnizează date care ating cel mai înalt nivel de acuratețe posibil, astfel încât să poată fi furnizată o asigurare rezonabilă cu privire la integritatea datelor.
În acest scop, statele membre se asigură că fiecare operator transmite, de asemenea, un raport metodologic, care conține, în special, o descriere a instalației, metoda de compilare aplicată, diferitele surse de date, etapele de calcul și, după caz, ipotezele folosite și metoda aplicată pentru a atribui emisiile subinstalațiilor respective în conformitate cu alineatul (6). Statele membre pot impune operatorului să demonstreze faptul că datele furnizate sunt exacte și complete.
(8) Atunci când lipsesc date, statele membre solicită operatorului să justifice în mod corespunzător orice lipsă a datelor.
Statele membre solicită operatorului să înlocuiască, înainte de verificarea efectuată de verificator sau cel târziu în cursul acesteia, toate datele care lipsesc cu estimări prudente, bazate, în special, pe cele mai bune practici din industrie și pe cunoștințele științifice și tehnice recente.
[…]”
10. Articolul 8 din decizia menționată, intitulat „Verificare”, prevede:
„(1) În procesul de colectare a datelor în conformitate cu articolul 7, statele membre trebuie să accepte numai date care au fost verificate și considerate satisfăcătoare de către un verificator. Raportul metodologic și parametrii raportați, menționați la articolul 7 și în anexa IV, fac obiectul procesului de verificare. Verificarea privește fiabilitatea, credibilitatea și acuratețea datelor furnizate de operator și are ca rezultat un aviz de verificare, în care se precizează cu o asigurare rezonabilă dacă datele transmise conțin sau nu inexactități materiale.
[…]
(4) Statele membre nu alocă unei instalații cote de emisii cu titlu gratuit dacă datele referitoare la aceasta nu au fost considerate satisfăcătoare în urma verificării.
[…]”
11. Articolul 10 din Decizia 2011/278, intitulat „Alocarea la nivelul instalației”, prevede:
„(1) Pe baza datelor colectate în conformitate cu articolul 7, statele membre calculează în fiecare an numărul de cote de emisii alocate cu titlu gratuit fiecărei instalații autorizate de pe teritoriul lor începând din 2013, în conformitate cu alineatele (2)-(8).
(2) În acest scop, statele membre determină mai întâi numărul anual preliminar de cote de emisii alocate cu titlu gratuit, pentru fiecare subinstalație separat […].
[…]
(4) În vederea aplicării articolului 10a alineatul (11) din Directiva [2003/87], factorii menționați în anexa IV se aplică numărului anual preliminar de cote de emisii alocate cu titlu gratuit, determinat pentru fiecare subinstalație în conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol pentru anul respectiv, dacă procesele din aceste subinstalații deservesc sectoare sau subsectoare care nu sunt considerate a fi expuse unui risc important de relocare a emisiilor de dioxid de carbon stabilit de Decizia 2010/2/UE.
[…]
(9) Cantitatea anuală totală finală a cotelor de emisii alocate cu titlu gratuit fiecărei instalații autorizate, cu excepția instalațiilor prevăzute la articolul 10a alineatul (3) din Directiva [2003/87], este cantitatea anuală totală preliminară a cotelor de emisii alocate cu titlu gratuit fiecărei instalații, determinată în conformitate cu alineatul (7), înmulțită cu factorul de corecție transsectorial determinat în conformitate cu articolul 15 alineatul (3).
[…]”
12. Potrivit articolului 15 din această decizie, intitulat „Măsuri naționale de punere în aplicare”:
(1) În conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din Directiva [2003/87], statele membre transmit Comisiei, până la 30 septembrie 2011, o listă a instalațiilor de pe teritoriul lor care intră sub incidența Directivei [2003/87], în care includ instalațiile identificate în conformitate cu articolul 5, utilizând un model electronic furnizat de Comisie.
[…]
(3) La primirea listei menționate la alineatul (1) din prezentul articol, Comisia evaluează includerea fiecărei instalații în listă, precum și cantitățile anuale totale preliminare corespunzătoare ale cotelor de emisii alocate cu titlu gratuit.
După notificarea de către toate statele membre a cantităților anuale totale preliminare ale cotelor de emisii alocate cu titlu gratuit în perioada 2013-2020, Comisia determină factorul de corecție transsectorial uniform menționat la articolul 10a alineatul (5) [din] Directiva [2003/87]. […]
(4) Dacă Comisia nu respinge înscrierea unei instalații pe această listă și nici cantitățile anuale totale preliminare corespunzătoare ale cotelor de emisii alocate cu titlu gratuit instalației respective, statul membru în cauză poate determina cantitatea anuală finală a cotelor de emisii alocate cu titlu gratuit în perioada 2013-2020 în conformitate cu articolul 10 alineatul (9) din prezenta decizie.
[…]”
B. Dreptul german
13. Articolul 9 alineatele 1-4 din Gesetz über den Handel mit Berechtigungen zur Emission von Treibhausgasen (Treihausgas‑Emissionshandelgesetz – TEHG) (Legea privind comercializarea cotelor de emisii de gaze cu efect de seră) din 21 iulie 2011 (BGBl. I S. 1475, denumită în continuare „TEHG”) are următorul cuprins:
„(1) Operatorilor instalațiilor li se alocă o cotă cu titlu gratuit pe baza principiilor enunțate la articolul 10a […] din Directiva 2003/87 […] în versiunea aplicabilă și pe baza celor enunțate în Decizia 2011/278 […]
(2) Alocarea este condiționată de depunerea unei cereri la autoritatea competentă. Cererea de alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisie se va depune într‑un termen pe care autoritatea competentă îl va comunica cu cel puțin trei luni înainte de expirare, prin publicare în Bundesanzeiger. Comunicarea termenului se va face cel mai devreme după intrarea în vigoare a regulamentului privind regulile de alocare în temeiul articolului 10. În cazul unei cereri tardive, nu există dreptul la alocarea cu titlu gratuit. La cerere se vor anexa documentele necesare examinării dreptului. Cu excepția cazului în care regulamentul vizat la articolul 10 prevede altfel, datele efective din cererea de alocare trebuie să fi fost verificate de un organism de control prevăzut la articolul 21.
(3) Autoritatea competentă calculează cantitățile provizorii care trebuie alocate, publică în Bundesanzeiger o listă cu toate instalațiile care intră în domeniul de aplicare al legii, precum și a cantităților provizorii care trebuie alocate și comunică această listă Comisiei Europene. La calculul cantităților provizorii care trebuie alocate se vor lua în considerare numai datele operatorului a căror corectitudine este asigurată în mod suficient. […]
(4) Înainte de începerea perioadei de comercializare, autoritatea competentă decide cu privire la alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie pentru o instalație unor operatori care au depus o cerere în acest sens în termenul comunicat în temeiul alineatului 2 a doua teză. În rest, procedura de alocare este reglementată de dispozițiile Legii privind procedurile administrative.”
14. Prin publicare în buletinul electronic german privind anunțurile juridice obligatorii (elektronischer Bundesanzeiger, eBAnz AT118 2011 B1, 20 octombrie 2011), Deutsche Emissionshandelsstelle (Oficiul German pentru Comercializarea Emisiilor, denumit în continuare „DEHSt”) a stabilit că termenul prevăzut la articolul 9 alineatul 2 din TEHG expiră la 23 ianuarie 2012.
15. Articolul 5 din Verordnung über die Zuteilung von Treibhausgas‑Emissionsberechtigungen in der Handelsperiode 2013 bis 2020 (Zuteilungsverordnung 2020 – ZuV 2020) (Regulamentul german privind alocarea de cote de emisii de gaze cu efect de seră în perioada de comercializare 2013-2020) din 26 septembrie 2011 (BGBl. I 2011, p. 1921), intitulat „Colectarea datelor de referință”, prevede, potrivit alineatului 1, că în cererea sa de alocare cu titlu gratuit pentru instalații existente operatorul instalației are obligația să precizeze în special informații generale privind instalația, informații suplimentare privind instalația, informații generale privind fiecare element al alocării și informații suplimentare privind elementele alocării în situații speciale.
III. Litigiul principal și întrebarea preliminară
16. INEOS exploatează o instalație de cracare în scopul fabricării de produse chimice prin cracarea cu abur a naftei la o temperatură ridicată. Această instalație este supusă, de la 1 ianuarie 2008, obligației de comercializare a cotelor de emisii.
17. La 23 ianuarie 2012, INEOS a solicitat DEHSt, în temeiul articolului 9 alineatul 1 din TEHG, alocarea cu titlu gratuit de cote de emisie pentru această instalație pentru perioada de comercializare 2013-2020, pe baza perioadei de referință 2005-2008. Termenul pentru depunerea acestei cereri fusese stabilit pentru aceeași dată, în conformitate cu alineatul 2 al articolului menționat. Cererea menționată a fost verificată de un organism de control. Aceasta indica printre altele că pornea de la o cantitate anuală provizorie de 547 635 de cote de emisie care trebuiau să fie alocate.
18. Prin decizia din 17 februarie 2014, DEHSt a alocat INEOS 3 867 032 de cote pentru această perioadă de comercializare pentru emisiile instalației în discuție, precizând că alocarea se întemeia pe datele comunicate de INEOS în cererea sa de alocare.
19. La 11 martie 2014, INEOS a sesizat DEHSt cu o contestație împotriva acestei decizii, susținând în special că acesta din urmă ar fi obligat să ia în considerare anumite informații suplimentare pentru calculul emisiilor directe aferente anilor 2006 și 2007.
20. La 3 septembrie 2015, DEHSt a respins această contestație, în special pentru motivul că noile date nu puteau fi luate în considerare în decizia de alocare, întrucât INEOS le depusese abia în luna aprilie 2015, în cadrul contestației, așadar la peste trei ani de la expirarea termenului pentru depunerea cererii, respectiv 23 ianuarie 2012. Acesta a arătat că nu numai articolul 9 alineatul 2 din TEHG prevede un termen legal de decădere, ci și că legătura strânsă dintre procedura națională și procedura europeană de alocare se opune oricărei modificări a datelor care figurează în cerere.
21. La 29 septembrie 2015, INEOS a sesizat Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin) cu o acțiune împotriva acestei decizii, argumentând printre altele că omisese din greșeală să transmită unele date cu privire la emisiile directe pentru anii 2006 și 2007, presupunând în mod eronat că DEHSt dispunea deja de aceste date, în timp ce instalația în discuție a fost supusă sistemului de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră abia de la 1 ianuarie 2008. Potrivit INEOS, DEHSt ar fi trebuit să o invite să completeze sau să corecteze datele furnizate în cererea de alocare.
22. Potrivit instanței de trimitere, dat fiind că dreptul Uniunii nu conține reglementări exprese privind consecințele juridice ale comunicării de către operatorul unei instalații a unor date după expirarea unui termen prevăzut de dreptul național pentru depunerea unei cereri de alocare, trebuie clarificat aspectul dacă articolul 9 alineatul 2 din TEHG, potrivit căruia în cazul unei cereri tardive nu există dreptul la alocare gratuită, este compatibil cu dispozițiile Directivei 2003/87 și ale Deciziei 2011/278.
23. În aceste condiții, Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Dispozițiile articolului 10a din Directiva [2003/87], precum și dispozițiile Deciziei [2011/278] se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede, pentru perioada de comercializare 2013-2020, un termen de decădere material pentru cereri de alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisii pentru instalații existente care nu au fost depuse la termen și care exclude astfel o corecție a erorilor constatate abia după expirarea termenului stabilit de statul membru respectiv sau o completare a informațiilor (incomplete) din cererea de alocare după expirarea acestui termen?”
IV. Procedura în fața Curții
24. Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 14 noiembrie 2016.
25. Au depus observații scrise INEOS, guvernul german și Comisia.
26. La ședința care a avut loc la 14 septembrie 2017 s‑au prezentat pentru a formula observații orale INEOS, Oficiul Federal al Mediului, guvernul german și Comisia.
V. Analiză
27. Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 10a din Directiva 2003/87 și Decizia 2011/278 trebuie interpretate în sensul că se opun reglementării unui stat membru care prevede, pentru perioada de comercializare 2013-2020, un termen de decădere pentru depunerea cererilor de alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisii și care exclude astfel posibilitatea ca un operator să corecteze sau să completeze cererea respectivă după expirarea acestui termen.
28. Subliniem, cu titlu introductiv, că această întrebare este adresată într‑un context caracterizat, pe de o parte, prin existența unei erori săvârșite de operatorul instalației la depunerea cererii sale de alocare cu titlu gratuit și, pe de altă parte, prin dorința operatorului de a‑și corecta eroarea pentru a obține un număr mai ridicat de cote cu titlu gratuit(4).
29. În continuarea prezentării noastre ne vom limita la această situație. Prin urmare, nu ne vom pronunța cu privire la ipoteza unei erori săvârșite de autoritatea competentă, nici cu privire la cea a unei corecții vizând reducerea numărului de cote care au fost alocate cu titlu gratuit. În pofida interesului pe care îl prezintă, aceste situații depășesc cadrul litigiului principal.
30. În continuarea prezentării noastre, vom examina dacă termenul de decădere în discuție în litigiul principal este contrar principiului efectivității drepturilor conferite în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87(5). În vederea examinării acestei întrebări, considerăm oportună descrierea, în prealabil, a trăsăturilor principale ale regimului instituit prin Directiva 2003/87.
A. Cu privire la regimul instituit prin Directiva 2003/87
31. Regimul instituit prin Directiva 2003/87 poate fi descris prin intermediul obiectivelor sale, al celor trei obligații principale impuse operatorilor și al celor trei modalități de dobândire a cotelor de emisie.
1. Obiectivele urmărite de Directiva 2003/87
32. Nu considerăm necesar să insistăm asupra obiectivelor urmărite de Directiva 2003/87, în pofida importanței lor fundamentale, din moment ce aceste obiective reies cu claritate din legislația și din jurisprudența Uniunii.
33. Reiese din considerentele (3)-(5) ale acesteia că Directiva 2003/87 are drept obiectiv instituirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisii de gaze cu efect de seră care să permită aducerea unei contribuții la îndeplinirea angajamentelor Uniunii în contextul Convenției‑cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice(6), care urmărește reducerea acestor emisii în atmosferă la un nivel care să împiedice orice interferență antropică periculoasă cu sistemul climatic(7).
34. Acest obiectiv de reducere a emisiilor antropice de gaze cu efect de seră se înscrie în cadrul luptei împotriva schimbărilor climatice, care este menționată în mod expres la articolul 191 alineatul (1) TFUE ca fiind unul dintre obiectivele politicii Uniunii în domeniul mediului.
35. Astfel cum reiese printre altele din considerentele (3) și (5) ale Directivei 2009/29(8), Directiva 2003/87 ar trebui să contribuie la reducerea, până în 2020, a emisiilor totale de gaze cu efect de seră din Uniune cu cel puțin 20 % prin comparație cu nivelurile din 1990, într‑un mod „eficient din punct de vedere economic”(9).
36. Eficiența economică este, astfel, un alt obiectiv urmărit de Directiva 2003/87, după cum confirmă articolul 1 din aceasta. În aceasta constă rațiunea de a fi a regimului „cap and trade” instituit prin această directivă. Astfel, posibilitatea de a vinde cotele („trade”), al căror număr este limitat pentru toți operatorii supuși acestui regim („cap”), ar trebui să favorizeze reducerea emisiilor la instalațiile în care aceasta se poate realiza cu un cost mai scăzut(10).
37. Astfel, logica economică a sistemului de comercializare a cotelor constă în a face astfel încât reducerile emisiilor de gaze cu efect de seră necesare atingerii unui rezultat de mediu prestabilit să se realizeze la cele mai scăzute costuri. În special permițând vânzarea cotelor alocate, acest sistem urmărește să stimuleze toți participanții la sistemul menționat să emită o cantitate de gaze cu efect de seră inferioară cotelor ce le‑au fost acordate inițial, pentru ca astfel să cedeze surplusul unui alt participant care a produs o cantitate de emisii superioară cotelor alocate(11).
2. Cele trei obligații principale impuse operatorilor prin Directiva 2003/87
38. Pentru a înțelege cum funcționează în practică regimul instituit prin Directiva 2003/87, este util să descriem cele trei obligații principale care sunt impuse operatorilor care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87, astfel cum este delimitat la articolul 2 alineatul (1) din aceasta.
39. În primul rând, operatorii instalațiilor staționare au obligația să dețină, în temeiul articolului 4 din Directiva 2003/87, un permis de emisie de gaze cu efect de seră, care trebuie emis potrivit modalităților prevăzute la articolele 5-8 din această directivă(12).
40. În al doilea rând, operatorii au obligația de a monitoriza și de a raporta emisiile, în conformitate cu articolul 14 din Directiva 2003/87(13). Arătăm, în această privință, că cererea pentru eliberarea permisului trebuie să includă o descriere a măsurilor planificate pentru monitorizarea și raportarea emisiilor(14) și că autoritatea competentă poate elibera permisul numai dacă a stabilit că operatorul poate monitoriza și raporta emisiile(15).
41. În temeiul articolului 15 din această directivă, rapoartele operatorilor trebuie să facă, în plus, obiectul unei verificări de către un verificator independent(16).
42. În al treilea rând, în temeiul articolului 12 alineatul (2a) și alineatul (3) din Directiva 2003/87, operatorii sunt obligați ca, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, să „restituie” un număr de cote egal cu totalul emisiilor pe parcursul anului calendaristic anterior, conform verificării efectuate în conformitate cu articolul 15 din această directivă. Cotele restituite sunt ulterior anulate de statele membre.
43. Această obligație reprezintă cheia de boltă a sistemului instituit de Directiva 2003/87(17). Restituirea cotelor de emisie de către operator a fost descrisă tocmai în sensul că concretizează „plata unei datorii către mediu”(18), și anume plata datoriei către mediu ce revine operatorului în cursul anului calendaristic anterior. Mai precis, operatorul este obligat să restituie o cotă pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă în această perioadă(19).
44. Trebuie să explicăm în continuare cum poate dobândi un operator, în practică, cotele care îi sunt necesare pentru a‑și îndeplini obligația anuală de restituire.
3. Cele trei modalități de dobândire a cotelor de emisie în vederea îndeplinirii obligației anuale de restituire
45. Dacă obligația anuală de restituire descrisă anterior creează o cerere pentru cote de emisie în rândul operatorilor supuși regimului instituit prin Directiva 2003/87(20), oferta de cote poate fi descompusă în trei surse distincte. Există, astfel, trei modalități de dobândire a cotelor de emisie, primele două fiind deschise tuturor operatorilor, iar cea de a treia numai unora.
46. Prima modalitate de dobândire constă în achiziționarea de cote de emisie de la orice persoană care deține astfel de cote(21). Astfel de tranzacții nu pot privi, prin ipoteză, decât cote care au fost alocate anterior de statele membre. În acest sens, aceste tranzacții formează „piața secundară” a cotelor de emisie.
47. Celelalte două modalități de dobândire sunt legate, în schimb, de cele două metode prin care cotele sunt alocate de statele membre în aplicarea Directivei 2003/87, și anume alocarea prin licitație (care poate fi calificată drept „piață primară”) și alocarea cu titlu gratuit. Aceste două metode de alocare fac obiectul unei reglementări detaliate și cu un înalt nivel tehnic în cadrul acestei directive și al actelor adoptate pentru punerea în aplicare a acesteia, ale căror caracteristici principale pot fi rezumate după cum urmează.
48. În primul rând, numărul de cote care sunt alocate în fiecare an face obiectul unui plafon calculat pentru întreaga Uniune(22). Acesta este unul dintre aspectele esențiale ale regimului „capand trade” instituit prin Directiva 2003/87. În practică, pentru orice operator supus acestui regim, stimularea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră va depinde de nivelul acestui plafon(23).
49. În aplicarea articolului 9 din Directiva 2003/87, plafonul pentru emisiile instalațiilor staționare a fost stabilit la puțin peste două miliarde de cote pentru anul 2013(24). Acest plafon diminuează în fiecare an cu un factor linear de 1,74 %, care a fost calculat astfel încât să respecte angajamentul asumat de Uniune de a‑și reduce emisiile globale cu cel puțin 20 % până în anul 2020 în comparație cu nivelurile înregistrate în anul 2005(25).
50. În al doilea rând, numărul de cote astfel limitat, care urmează să fie emise anual, trebuie distribuit între cotele scoase la licitație și cotele alocate cu titlu gratuit. Potrivit articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2003/87, începând din anul 2013, statele membre scot la licitație toate cotele care nu sunt alocate cu titlu gratuit. Astfel, numărul de cote care urmează să fie scoase la licitație depinde de numărul de cote acordate cu titlu gratuit(26).
51. În al treilea rând, rămâne să fie descris sistemul „general”(27) de alocare cu titlu gratuit a cotelor prevăzut la articolul 10a din Directiva 2003/87, care reprezintă probabil aspectul cel mai complex al regimului instituit prin această directivă. Astfel, lectura acestui articol îi poate descuraja până și pe juriștii cei mai competenți.
52. Curtea a arătat că alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie nu urmărește să acorde subvenții producătorilor în discuție, ci să atenueze impactul economic al introducerii imediate și unilaterale de către Uniune a unei piețe a cotelor de emisie, evitând o pierdere a competitivității anumitor sectoare de producție care intră sub incidența acestei directive(28).
53. Pe de altă parte, alocarea de cote cu titlu gratuit nu anihilează total stimularea beneficiarilor acestora la reducerea emisiilor. Curtea a subliniat, în această privință, că încurajarea reducerii emisiilor fiecărei instalații constă în câștigul care poate fi obținut din diminuarea nevoilor acesteia de cote de emisie, care au o valoare economică care se poate materializa prin vânzare, indiferent dacă au fost sau nu au fost primite cu titlu gratuit(29).
54. Totuși, cotele alocate cu titlu gratuit au ca efect să stimuleze în mai mică măsură adoptarea unor practici care să conducă la reducerea emisiilor, întrucât operatorii care beneficiază de acestea nu trebuie să cumpere, în tot sau în parte, cotele pe care trebuie să le restituie anual. Prin urmare și astfel cum a precizat avocatul general Kokott, diminuarea cantității de cote alocate cu titlu gratuit stimulează în mai mare măsură limitarea emisiilor și, prin urmare, contribuie la protecția mediului și la combaterea schimbărilor climatice, astfel cum se prevede la articolul 191 TFUE(30).
55. Articolul 10a alineatul (11) din Directiva 2003/87 prevede eliminarea alocărilor cu titlu gratuit a cotelor în anul 2027, toate cotele destinate instalațiilor staționare trebuind să fie scoase la licitație la acel moment. Trebuie totuși să subliniem că Comisia pare să fi abandonat această ambiție lăudabilă introdusă prin Directiva 2009/29, întrucât Propunerea de directivă de modificare pentru cea de a patra perioadă (2021-2030) stabilește procentajul de cote care urmează să fie scoase la licitație la 57 % din pachetul global(31).
56. Pe de altă parte, indiferent de eventuala eliminare, la un moment dat, a alocărilor cu titlu gratuit, articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87 exclude, în orice caz, anumite instalații staționare de la beneficiul acestor alocări, în special producătorii de energie electrică. Prin urmare, aceste instalații trebuie să achiziționeze, de pe piața primară sau secundară, toate cotele necesare pentru a‑și îndeplini obligația anuală de restituire(32).
57. În ceea ce privește instalațiile care beneficiază de alocări cu titlu gratuit în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87, procedura care permite stabilirea cuantumului acestor alocări poate fi descompusă în trei etape, finalizate prin alocarea de bază, alocarea preliminară și, respectiv, alocarea definitivă(33).
58. Alocarea de bază, în primul rând, depinde nu de emisiile reale ale beneficiarului (precum obligația de restituire(34)), ci de „criterii de referință” teoretice calculate de Comisie pornind de la emisiile a 10 % dintre cele mai eficiente instalații, potrivit articolului 10a alineatul (2) din Directiva 2003/87(35). Astfel, pentru fiecare instalație sau subinstalație, alocarea de bază rezultă din înmulțirea criteriului de referință aplicabil cu nivelul de activitate istorică, acesta din urmă fiind determinat pe baza datelor de referință comunicate de operatori în conformitate cu articolele 7 și 9 din Decizia 2011/278. Acest calcul trebuie efectuat de statele membre, în temeiul articolului 10 alineatele (1) și (2) din această decizie(36).
59. Alocarea preliminară, în al doilea rând, este calculată prin aplicarea unui coeficient de reducere la alocarea de bază, în conformitate cu articolul 10a alineatul (11) din Directiva 2003/87. Acest coeficient de reducere, care este de 0,8 pentru anul 2013 (reducere de 20 %), scade în fiecare an cu aceeași cantitate, urmând să ajungă la 0,3 (reducere de 70 %) în anul 2020(37).
60. Trebuie totuși să subliniem că această reducere nu privește toate instalațiile care beneficiază de alocări cu titlu gratuit. Astfel, în temeiul articolului 10a alineatul (12) din Directiva 2003/87, nu sunt supuse reducerii alocările cu titlu gratuit din sectoarele care prezintă un risc semnificativ de relocare către țări terțe ca urmare a obligațiilor privind mediul impuse de această directivă. Cu alte cuvinte, aceste sectoare au obținut o diminuare a obligațiilor lor privind mediul ca urmare a existenței unui risc de relocare calificat în mod rezervat drept „risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon”. În conformitate cu articolul 10a alineatele (13)-(18) din această directivă, Comisia a întocmit o listă lungă de sectoare sau subsectoare care prezintă un astfel de risc de relocare(38).
61. Articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87 și articolul 15 alineatele (1) și (2) din Decizia 2011/278 obligă fiecare stat membru să publice și să prezinte Comisiei lista instalațiilor și a subinstalațiilor de pe teritoriul său care intră sub incidența acestei directive, precizând pentru fiecare dintre ele cuantumul alocării de bază și pe cel al alocării preliminare(39) pentru toată perioada a treia (2013-2020).
62. A treia și ultima etapă a calculului constă în eventuala aplicare a unui al doilea mecanism de reducere, prevăzut la articolul 10a alineatul (5) din Directiva 2003/87. Astfel, alocarea definitivă va fi echivalentă fie cu alocarea preliminară (în cazul în care acest mecanism nu trebuie aplicat), fie cu alocarea preliminară redusă (în cazul contrar).
63. Astfel, pe baza listelor comunicate de statele membre, Comisia este obligată să se asigure că suma totală a alocărilor de bază – iar nu a alocărilor preliminare(40) – calculate pentru instalațiile de pe teritoriul Uniunii nu depășește subplafonul prevăzut la articolul 10a alineatul (5) din Directiva 2003/87(41), care corespunde unei părți din pachetul global prevăzut la articolul 9 din directiva menționată(42).
64. În cazul în care acest plafon este realmente depășit, Comisia este obligată să procedeze la o reducere proporțională, aplicând un „factor de corecție transsectorial” alocărilor prevăzute de statele membre, care corespunde raportului dintre plafonul menționat și suma corespunzătoare alocărilor de bază(43).
65. Subliniem că Comisia a trebuit să stabilească efectiv un factor de corecție transsectorial pentru cea de a treia perioadă (2013-2020)(44). În urma acestei decizii, statele membre au procedat la alocările definitive aplicând acest factor de corecție – sau, pentru mai multă precizie, de reducere – alocărilor preliminare care nu au fost respinse de Comisie(45).
B. Cu privire la întrebarea adresată de instanța de trimitere
66. Subliniem, cu titlu introductiv, că întrebarea adresată Curții(46) privește nu obligația de raportare a emisiilor anuale care revine operatorilor în temeiul articolului 14 din Directiva 2003/87(47), ci colectarea de către statele membre a datelor de referință de la operatori în conformitate cu articolul 7 din Decizia 2011/278, în vederea determinării nivelului activității istorice prevăzut la articolul 9 din această decizie, care va servi la calculul alocării de bază(48).
67. Astfel, problema cu care se confruntă INEOS în cadrul litigiului principal își are originea în necomunicarea de către aceasta a datelor de referință complete pentru anii 2006 și 2007, ceea ce a avut drept consecință reducerea cuantumului alocării de bază calculate de autoritatea competentă, precum și, prin urmare, a numărului de cote emise cu titlu gratuit în favoarea INEOS(49).
68. Pentru a răspunde la întrebarea adresată, vom arăta, în primul rând, că Directiva 2003/87 și Decizia 2011/278 nu realizează o armonizare exhaustivă a modalităților procedurale aferente cererilor de alocare de cote cu titlu gratuit. În al doilea rând, vom prezenta motivele pentru care considerăm că termenul de decădere și imposibilitatea de a aduce corecții după expirarea acestui termen, aflate în discuție în litigiul principal, nu sunt contrare principiului efectivității, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența constantă a Curții.
1. Cu privire la lipsa armonizării exhaustive a modalităților procedurale aferente cererilor de alocare cu titlu gratuit a cotelor
69. INEOS a susținut că legislația Uniunii realizează o armonizare exhaustivă a tuturor aspectelor, inclusiv procedurale, referitoare la cererile de alocare cu titlu gratuit a cotelor, astfel încât statele membre nu ar dispune de nicio marjă de apreciere în această privință. Guvernul german și Comisia au contestat acest punct de vedere.
70. Suntem de acord cu poziția guvernului german și a Comisiei. Desigur, potrivit articolului 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87, Comisia adoptă „dispoziții integral armonizate de punere în aplicare pentru o alocare armonizată a cotelor menționate la alineatele (4), (5), (7) și (12)” (sublinierea noastră). În acest temei, Comisia a adoptat Decizia 2011/278 și nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că această decizie coroborată cu articolul 10a din această directivă realizează o armonizare exhaustivă a aspectelor materiale ale alocării cu titlu gratuit a cotelor(50), ale cărei caracteristici principale le‑am schițat în prezentele concluzii(51).
71. În schimb, aceste instrumente nu cuprind nicio dispoziție care să reglementeze în mod explicit aspectele procedurale ale acestei alocări, în special termenul în care trebuie depusă o cerere de alocare cu titlu gratuit sau posibilitatea de a aduce corecții după expirarea unui astfel de termen.
72. În special, articolul 7 din Decizia 2011/278, care privește colectarea datelor de referință de către statele membre, nu conține nicio precizare în această privință. Articolul 7 alineatul (8) din această decizie prevede că operatorul trebuie să justifice orice „lipsă” și să înlocuiască „datele disponibile parțial” cu estimări prudente, fără să prevadă însă o procedură care ar permite corectarea sau completarea datelor colectate. De asemenea, articolul 8 din această decizie interzice statelor membre să accepte date care nu au fost considerate satisfăcătoare de către un verificator, fără să prevadă însă un termen sau o procedură de corecție pentru datele nesatisfăcătoare.
73. Potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei armonizări exhaustive, normele de procedură aplicabile rezultă din ordinea juridică internă a fiecărui stat membru în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, însă cu condiția ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele care se aplică unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității)(52).
74. În ceea ce privește principiul echivalenței, nu reiese din niciun element al dosarului prezentat Curții și nu s‑a susținut în fața Curții că termenul de decădere în discuție în litigiul principal ar fi contrar acestui principiu. În orice caz, revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța în această privință, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia(53).
75. În consecință, analiza noastră se va concentra, în continuare, pe compatibilitatea cu principiul efectivității a termenului de decădere în discuție în litigiul principal.
76. Dorim să precizăm, în această privință, că nu ni se pare posibil să fie urmată abordarea propusă de INEOS care constă în a aprecia „în mod direct” compatibilitatea termenului de decădere în discuție în litigiul principal cu anumite dispoziții ale Directivei 2003/87 sau ale Deciziei 2011/278.
77. Rezultă, astfel, din jurisprudența sus‑menționată că compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unor norme de procedură adoptate de statele membre trebuie să fie apreciată în raport cu principiile echivalenței și efectivității. În consecință, conținutul dispozițiilor Directivei 2003/87 sau ale Deciziei 2011/278 trebuie luat în considerare în cadrul examinării compatibilității cu principiul efectivității a termenului de decădere în discuție în litigiul principal(54).
2. Cu privire la compatibilitatea termenului de decădere în discuție în litigiul principal
78. Cu titlu introductiv, precizăm că Comisia a propus să se examineze separat posibilitatea statelor membre de a prevedea un termen de decădere pentru depunerea cererilor de alocare cu titlu gratuit în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87, pe de o parte, și imposibilitatea operatorilor de a corecta cererea după expirarea acestui termen, pe de altă parte.
79. În opinia noastră, cele două aspecte sunt totuși indisociabile, astfel cum reiese din modul de redactare a întrebării adresate(55). Astfel, imposibilitatea ca INEOS să completeze sau să corecteze, în cadrul litigiului principal, cererea sa de alocare cu titlu gratuit își are originea în faptul că reglementarea națională stabilește un termen de decădere – iar nu un termen indicativ – pentru depunerea unor astfel de cereri. În consecință, în cele ce urmează vom examina cele două aspecte împreună.
80. Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând seama de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie în special să se ia în considerare, după caz, protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii(56).
81. În ceea ce privește, mai specific, impunerea de către un stat membru a unor termene de decădere, Curtea a statuat de mult timp că principiul efectivității nu se opune unor astfel de termene atunci când acestea sunt „rezonabile”(57).
82. În ceea ce privește caracterul rezonabil al termenelor de decădere, Curtea a precizat de asemenea că este de competența statelor membre să determine, pentru reglementările naționale care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, termene în raport, printre altele, cu importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, cu complexitatea procedurilor și a legislației care trebuie aplicată, cu numărul de persoane susceptibile de a fi vizate și cu celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare(58).
83. În aplicarea acestor principii, Curtea tinde să procedeze, în practică, la o examinare relativ scurtă a termenelor relativ lungi(59) și la o examinare relativ lungă a termenelor relativ scurte(60). În principiu, numai acestea din urmă sunt susceptibile să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii în sensul jurisprudenței amintite la punctul 73 din prezentele concluzii, ceea ce justifică o examinare mai detaliată a caracterului lor rezonabil.
84. Reiese din elementele comunicate de instanța de trimitere că data‑limită pentru depunerea cererilor de alocare cu titlu gratuit în discuție în litigiul principal era 23 ianuarie 2012 și că această dată fusese publicată oficial la 20 octombrie 2011(61). Reiese, pe de altă parte, din observațiile prezentate de guvernul german că această dată fusese de asemenea anunțată printr‑un e‑mail adresat operatorilor de instalații și printr‑un comunicat de presă, ambele din data de 20 octombrie 2011. Rezultă din ceea ce precedă că termenul impus operatorilor pentru depunerea cererilor de alocare cu titlu gratuit era puțin mai lung de trei luni.
85. Un termen de trei luni reprezintă un termen relativ scurt în sensul jurisprudenței sus‑menționate(62), al cărui caracter rezonabil trebuie, prin urmare, să facă obiectul unei examinări mai detaliate.
86. În primul rând, dreptul conferit de ordinea juridică a Uniunii care este în discuție în litigiul principal este dreptul de a beneficia de alocări cu titlu gratuit în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87 și al Deciziei 2011/278. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă un termen de decădere de trei luni, precum cel în discuție în acest litigiu, este susceptibil să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept.
87. Or, dosarul prezentat Curții nu conține niciun element care să permită să se considere că un astfel de termen ar face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă, în special din cauza duratei sale scurte, exercitarea dreptului de a beneficia de o alocare cu titlu gratuit. Amintim că depunerea unei astfel de cereri presupune comunicarea de către un operator precum INEOS a datelor de referință prevăzute la articolul 7 din Decizia 2011/278, aceste date trebuind să facă, în plus, obiectul unei verificări în conformitate cu articolul 8 din această decizie(63).
88. Astfel cum a subliniat în mod întemeiat guvernul german, INEOS nici măcar nu a susținut că acest termen era prea scurt pentru a‑și depune cererea. Astfel, reiese din cererea de decizie preliminară că aceasta a omis să transmită, din greșeală, unele date pentru anii 2006 și 2007, presupunând în mod eronat că DEHSt dispunea deja de aceste date(64). Astfel, INEOS critică nu durata termenului în discuție în litigiul principal, ci imposibilitatea de a corecta, după expirarea acestui termen, datele de referință comunicate în cererea inițială.
89. În această privință, Curtea a precizat în mai multe rânduri că un termen de decădere este, în principiu, compatibil cu principiul efectivității în pofida faptului că expirarea unui astfel de termen este susceptibilă, prin natura sa, să împiedice persoanele în cauză să își valorifice în tot sau în parte drepturile(65). În contextul litigiului principal, adăugăm că a oferi operatorilor posibilitatea de a corecta sau de a modifica cererea după expirarea termenului de decădere în discuție le‑ar permite acestora să eludeze efectul de decădere al acestui termen.
90. În al doilea rând, INEOS a invocat argumentul obligației care revine statelor membre de a se întemeia pe datele de referință cele mai precise și mai complete posibil, în conformitate cu Directiva 2003/87 și cu Decizia 2011/278. Potrivit INEOS, din această obligație ar reieși că autoritățile competente sunt obligate să înlăture orice modalitate procedurală care împiedică corectarea datelor inexacte sau completarea datelor care lipsesc, cum este termenul de decădere în discuție în litigiul principal, pentru a garanta aplicarea efectivă a dreptului Uniunii.
91. În această privință, este adevărat că articolul 7 alineatul (7) din Decizia 2011/278 obligă statele membre să colecteze date de referință „complete și coerente” și „care ating cel mai înalt nivel de acuratețe posibil”. Pe de altă parte, articolul 7 alineatul (8), precum și articolul 8 alineatele (1) și (4) din această decizie prevăd mai multe obligații care întăresc cerința privind exactitatea datelor utilizate pentru a calcula alocările cu titlu gratuit.
92. Amintim totuși că aprecierea compatibilității cu principiul efectivității, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 73 din prezentele concluzii, constă în a stabili dacă termenul de decădere în discuție în litigiul principal face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea unui drept conferit unui operator precum INEOS.
93. Or, obligațiile pe care dreptul Uniunii le impune statelor membre nu dau toate naștere unor drepturi în beneficiul particularilor(66). Nu aceasta este, în opinia noastră, situația obligației impuse statelor membre de a colecta datele de referință cele mai exacte posibil. Dimpotrivă, din modul de redactare a dispozițiilor citate anterior din Decizia 2011/278 reiese, în opinia noastră, că cerința de exactitate a datelor de referință ține de responsabilitatea comună a statelor membre și a operatorilor.
94. În consecință, un operator precum INEOS nu poate invoca în mod întemeiat, împotriva autorităților naționale competente, un pretins drept la exactitatea datelor de referință cu scopul de a anula expirarea unui termen de decădere. În lipsa unui asemenea drept, este necesar să se respingă argumentația INEOS potrivit căreia imposibilitatea de a corecta cererea inițială după expirarea unui termen de decădere ar fi incompatibilă cu principiul efectivității.
95. În al treilea rând, apreciem că posibilitatea oferită operatorilor de a completa sau de a corecta datele de referință în vederea obținerii unei alocări suplimentare de cote cu titlu gratuit ar fi, în realitate, susceptibilă să facă excesiv de dificilă exercitarea dreptului de a beneficia de astfel de alocări, din cauza incertitudinii juridice pe care o implică această posibilitate.
96. Astfel cum am explicat în prezentele concluzii(67), trecerea de la alocarea preliminară la alocarea definitivă necesită o verificare din partea Comisiei pentru a garanta că numărul de cote alocate cu titlu gratuit nu depășește plafonul prevăzut la articolul 10a alineatul (5) din Directiva 2003/87. În cazul în care acest plafon este depășit, Comisia trebuie să stabilească un factor de corecție transsectorial care va permite reducerea proporțională a tuturor alocărilor preliminare prevăzute de statele membre și să stabilească astfel cuantumul alocărilor definitive pentru fiecare instalație beneficiară din cadrul Uniunii.
97. Or, în cazul în care Curtea ar adopta poziția INEOS, fiecare alocare suplimentară intervenită în urma unei corecții efectuate de un operator cu privire la datele sale de referință ar impune Comisiei să procedeze la o nouă verificare, precum și, dacă este cazul, la o modificare a factorului de corecție(68). Pe lângă faptul că o asemenea modificare nu este prevăzută de dispozițiile relevante ale Directivei 2003/87 și ale Deciziei 2011/278, aceasta ar avea drept rezultat o reducere a cuantumului alocării definitive pentru fiecare beneficiar. Cu alte cuvinte, beneficiarul unei alocări cu titlu gratuit nu ar putea considera niciodată ca fiind definitiv numărul de cote care i‑au fost alocate.
98. Astfel cum au subliniat în mod corect guvernul german și Comisia, o asemenea situație ar fi dificil de conciliat cu principiul securității juridice. Prin urmare, aceasta ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului de a beneficia de o alocare cu titlu gratuit. Într‑un astfel de context, efectul unui termen de decădere precum cel în discuție în litigiul principal este tocmai acela de a menține securitatea juridică în beneficiul tuturor persoanelor interesate. Astfel cum a precizat în mai multe rânduri Curtea, stabilirea termenelor de decădere îndeplinește, în principiu, cerința efectivității, întrucât aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, care protejează atât persoana interesată, cât și administrația vizată(69).
99. În al patrulea rând, a oferi operatorilor posibilitatea de a modifica cererea de alocare de cote cu titlu gratuit nu ni se pare compatibilă cu procedura prevăzută la articolul 10a de Directiva 2003/87 și cu Decizia 2011/278 pentru a stabili existența și întinderea dreptului de a beneficia de o astfel de alocare.
100. Astfel cum am explicat în prezentele concluzii(70), desfășurarea acestei proceduri este progresivă, fiecare etapă de calcul trebuind să fie încheiată înainte de a se trece la etapa următoare. Or, abordarea propusă de INEOS, care ar permite operatorilor să corecteze și să completeze datele de referință fără a ține seama în niciun mod de acest termen, ar însemna în esență să fie menținută deschisă pe termen nedefinit prima etapă a calculului, și anume stabilirea alocării de bază pe baza nivelului activității istorice și a criteriului de referință aplicabil(71). Astfel, alocarea preliminară (a doua etapă) și alocarea definitivă (a treia etapă) ar trebui să facă obiectul unui nou calcul la fiecare corecție a datelor de referință.
101. În opinia noastră, o astfel de abordare ar fi incompatibilă cu buna desfășurare a acestei proceduri, întrucât ar implica o sarcină administrativă disproporționată pentru statele membre și pentru Comisie(72).
102. În al cincilea rând și în măsura în care este necesar, subliniem că interpretarea pe care o propunem este conformă cu obiectivul principal urmărit de regimul instituit prin Directiva 2003/87, și anume protecția mediului printr‑o reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
103. Astfel, această interpretare constă în a exclude posibilitatea operatorilor de a corecta sau de a completa datele lor de referință în vederea obținerii unei alocări suplimentare de cote. În practică, această interpretare va conduce la situații de „alocare insuficientă” în privința operatorilor care ar fi putut obține un număr mai ridicat de cote cu titlu gratuit în cazul în care cererea lor ar fi fost corect întocmită. În consecință, acești operatori vor trebui să achiziționeze un număr mai mare de cote pentru a‑și îndeplini obligația de restituire, ceea ce îi va stimula în mai mare măsură să își reducă emisiile(73).
VI. Concluzie
104. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania) după cum urmează:
„Articolul 10a din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009, și Decizia 2011/278/UE a Comisiei din 27 aprilie 2011 de stabilire, pentru întreaga Uniune, a normelor tranzitorii privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2012/498/UE a Comisiei din 17 august 2012, coroborate cu principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretate în sensul că nu se opun reglementării unui stat membru care prevede, pentru perioada de comercializare 2013-2020, un termen de decădere pentru depunerea cererilor de alocare de cote cu titlu gratuit și care exclude astfel posibilitatea unui operator de a corecta sau de a completa cererea respectivă după expirarea acestui termen, cu condiția ca această modalitate procedurală să nu fie mai puțin favorabilă decât cele referitoare la acțiuni similare de natură internă.”