Language of document : ECLI:EU:C:2020:454

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL EVGENI TANCHEV

prezentate la 11 iunie 2020(1)

Cauza C303/19

Istituto Nazionale della Previdenza Sociale

împotriva

VR

[cerere de decizie preliminară formulată de Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia)]

„Trimitere preliminară – Directiva 2003/109/CE – Drepturile resortisanților unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung – Articolul 11 – Dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială – Derogare – Legislație națională care exclude membrii de familie nerezidenți ai resortisanților unor țări terțe în scopul determinării dreptului la o prestație familială”






I.      Introducere

1.        Prin intermediul cererii de decizie preliminară, Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia) solicită îndrumare din partea Curții de Justiție cu privire la interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung(2).

2.        Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 acordă resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung dreptul la egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă. Problema principală care rezultă din prezenta cauză este de a ști dacă acest articol se opune unei legislații naționale care, spre deosebire de dispozițiile stabilite pentru resortisanții statului membru gazdă, exclude, în scopul determinării dreptului la o prestație familială, membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe care nu au reședința în acest stat. De asemenea, Curtea este solicitată să decidă dacă derogările de la egalitatea de tratament pe care statele membre le pot stabili în temeiul articolului 11 alineatele (2) și (4) din Directiva 2003/109 pot fi aplicate în împrejurările din prezenta cauză.

3.        În consecință, prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a‑și dezvolta jurisprudența cu privire la dreptul la egalitatea de tratament pentru rezidenții pe termen lung în temeiul articolului 11 din Directiva 2003/109, în lumina Hotărârii din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233).

4.        Prezenta cauză este judecată de Curte în paralel cu o altă cauză, Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (Prestații familiale pentru deținătorii de permise unice) (C‑302/19), în care prezentăm astăzi concluziile. În cauza respectivă, instanța de trimitere ridică o problemă similară referitoare la interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru(3), și anume dacă aceeași excludere aplicabilă resortisanților unor țări terțe ai căror membri de familie nu au reședința în statul membru gazdă este conformă cu dreptul la egalitate de tratament acordat deținătorilor de permise unice în temeiul acestei directive.

5.        În mod fundamental, aceste două cauze ridică probleme noi referitoare la aplicarea egalității de tratament resortisanților unor țări terțe potrivit dreptului Uniunii și interacțiunea între Directiva 2003/109 și Directiva 2011/98 în această privință. Asemănările chestiunilor din aceste două cauze ne vor permite, așadar, pentru lămurirea anumitor aspecte, să facem trimitere la argumentația pe care am dezvoltat‑o în concluziile noastre în această cauză paralelă, pentru a evita repetările.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

6.        Articolul 2 din Directiva 2003/109, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive: […]

(e)      «membru al familiei» înseamnă resortisantul unei țări terțe care are reședința în statul membru în cauză în conformitate cu Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei[(4)]; […]”

7.        Articolul 11 din Directiva 2003/109, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede:

„(1)      Rezidentul pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu cel aplicat resortisanților naționali în ceea ce privește: […]

(d)      securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă;

(2)      În ceea ce privește alineatul (1) literele (b), (d), (e), (f) și (g), statul membru în cauză poate limita egalitatea de tratament la cazurile în care locul de reședință înregistrat sau obișnuit al rezidentului pe termen lung sau acela al membrilor familiei sale pentru care solicită indemnizații se găsește pe teritoriul său.

[…]

(4)      În ceea ce privește asistența socială și protecția socială, statele membre pot limita aplicarea egalității de tratament la acordarea indemnizațiilor de bază.”

B.      Dreptul italian

8.        Articolul 2 din Decreto legge 13 marzo 1988, n. 69, Norme in materia previdenziale, per il miglioramento delle gestioni degli enti portuali ed altre disposizioni urgenti (Decretul lege nr. 69 din 13 martie 1988 privind norme în materie de securitate socială, îmbunătățirea gestiunii entităților portuare și alte măsuri urgente), aprobat cu modificări prin Legea nr. 153 din 13 mai 1988 (denumită în continuare „Legea nr. 153/1988”) (GURI nr. 143 din 20 iunie 1988), a introdus „assegno per il nucleo familiare” („alocația pentru gospodărie”). Acest articol prevede:

„1.      Pentru lucrătorii salariați, pentru persoanele care beneficiază de pensii și de prestații economice de asigurări sociale care rezultă dintr‑o activitate salariată […] alocațiile familiale, alocațiile familiale suplimentare și toate celelalte prestații familiale, indiferent de natură […] se înlocuiesc, în condițiile prevăzute de dispozițiile prezentului articol, cu alocația pentru gospodărie.

2.      Alocația se acordă într‑un cuantum diferențiat în funcție de numărul membrilor și de venitul gospodăriei, potrivit tabelului anexat la prezentul decret. Nivelurile de venit prevăzute în tabelul menționat anterior se majorează […] pentru gospodăriile care includ persoane care, din cauza unei infirmități sau a unei deficiențe fizice sau mentale, se află în imposibilitate absolută și permanentă de a desfășura o activitate remunerată sau, în cazul minorilor, care întâmpină dificultăți persistente în desfășurarea sarcinilor și a funcțiilor proprii vârstei lor. Aceleași niveluri de venit se majorează […] în cazul în care persoanele menționate la alineatul 1 au calitatea de văduv sau văduvă, de divorțat sau divorțată, de separat sau separată de drept, de necăsătorit sau necăsătorită. Începând cu 1 iulie 1994, în cazul în care din gospodăria menționată la alineatul 6 fac parte doi sau mai mulți copii, cuantumul lunar al alocației cuvenite se majorează […] pentru fiecare copil, cu excepția celui dintâi.

[…]

6.      Gospodăria este formată din soți, cu excepția soțului separat de drept și de fapt, copiii lor și persoanele asimilate acestora […] cu vârsta sub 18 ani împliniți sau fără limită de vârstă în cazul în care, din cauza unei infirmități sau a unei deficiențe fizice sau mentale, se află în imposibilitate absolută și permanentă de a desfășura o activitate remunerată. […]

6 bis      Nu fac parte din gospodăria menționată la alineatul 6 soțul, copiii și persoanele asimilate acestora ai unui cetățean străin care nu au reședința pe teritoriul republicii, cu excepția cazului în care statul al cărui resortisant este străinul acordă un tratament de reciprocitate în privința cetățenilor italieni sau a fost încheiată o convenție internațională privind prestațiile familiale. Determinarea statelor în care se aplică principiul reciprocității este efectuată de ministrul muncii și securității sociale, după consultarea ministrului afacerilor externe. […]”

9.        Directiva 2003/109 a fost transpusă în dreptul italian prin Decreto legislativo 8 gennaio 2007, n. 3, Attuazione della direttiva 2003/109/CE relativa allo status di cittadini di Paesi terzi soggiornanti di lungo periodo (Decretul legislativ nr. 3 din 8 ianuarie 2007 de transpunere a Directivei 2003/109/CE) (GURI nr. 24 din 30 ianuarie 2007). Acest decret încorporează dispozițiile directivei menționate în textul Decreto legislativo 25 luglio 1998, n. 286, Testo unico delle disposizioni concernenti la disciplina dell’immigrazione e norme sulla condizione dello straniero [Decretul legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998 referitor la Textul unic al dispozițiilor privind reglementarea imigrației și al normelor privind situația străinului (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 286/1998”) (supliment ordinar la GURI nr. 191 din 18 august 1998)].

10.      Articolul 9 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998 prevede:

„Străinul care deține de cel puțin cinci ani un permis de ședere valid și care dovedește că dispune de un venit cel puțin egal cu cuantumul anual al alocației sociale și, în cazul unei cereri referitoare la membrii de familie, de un venit suficient […] și de o locuință adecvată care se încadrează în parametrii minimi prevăzuți de dispozițiile de drept național poate să solicite chestorului eliberarea permisului de ședere UE pentru rezidenți pe termen lung pentru el însuși și pentru membrii de familie […]”

11.      Articolul 9 alineatul 12 din Decretul legislativ nr. 286/1998 prevede:

„În afara dispozițiilor prevăzute pentru străinul care este rezident legal în Italia, deținătorul unui permis de ședere UE pentru rezidenți pe termen lung poate: […]

c)      să beneficieze de prestațiile de asistență socială, de securitate socială, de cele care vizează subvențiile în materie de sănătate, de studii și sociale și de prestațiile referitoare la accesul la bunuri și servicii aflate la dispoziția publicului, inclusiv accesul la procedura de obținere a locuințelor sociale, în afară de cazul în care există o dispoziție contrară și cu condiția să se facă dovada că străinul este în mod efectiv rezident pe teritoriul național […]”

III. Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară

12.      Potrivit deciziei de trimitere, VR este un resortisant al unei țări terțe încadrat în muncă în Italia. Acesta deține un permis de ședere pe termen lung în temeiul Decretului legislativ nr. 286/1998 de transpunere a Directivei 2003/109. Pentru perioada cuprinsă între luna septembrie a anului 2011 și luna aprilie a anului 2014, soția lui VR și cei cinci copii au părăsit Italia și s‑au întors în țara terță de origine (Pakistan).

13.      În legătură cu această perioadă, Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (Institutul Național de Asigurări Sociale, denumit în continuare „INPS”) i‑a refuzat domnului VR acordarea alocației pentru gospodărie pentru motivul că, în cazul resortisanților unor țări terțe, articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 exclude din calculul alocației menționate membrii de familie care nu au reședința în Italia.

14.      VR a introdus o acțiune împotriva INPS și a angajatorului său în fața Tribunale Giudice del Lavoro di Brescia (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Brescia, Italia), susținând că refuzul INSP de a‑i plăti alocația pentru gospodărie era discriminatoriu. Această instanță s‑a pronunțat în favoarea lui VR, constatând că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 era contrar articolului 11 din Directiva 2003/109, în măsura în care legislația respectivă tratează rezidenții pe termen lung mai puțin favorabil decât resortisanții statului membru gazdă.

15.      INPS a atacat cu apel această decizie la Corte d’appello di Brescia (Curtea de Apel din Brescia, Italia). Instanța respectivă a confirmat această decizie.

16.      INPS a declarat recurs, solicitând anularea hotărârii instanței de apel.

17.      Instanța de trimitere a arătat că alocația pentru gospodărie constituie un supliment pecuniar de care beneficiază toți lucrătorii din Italia, cu condiția ca aceștia să aparțină unei gospodării ale cărei venituri nu depășesc un anumit prag. Cuantumul acestei alocații se calculează proporțional cu numărul membrilor de familie, cu numărul copiilor și cu venitul gospodăriei. Pentru salariați, plata este efectuată de angajator împreună cu plata remunerației, potrivit unei cote procentuale din remunerația brută a lucrătorului, iar ulterior INPS efectuează o regularizare finală între alocațiile plătite de angajator și contribuțiile la asigurările sociale datorate de acesta. Instanța de trimitere a considerat că, în pofida jurisprudenței sale care definește natura alocației pentru gospodărie ca fiind legată de securitatea socială și de asistența socială, această alocație intră în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

18.      Instanța de trimitere a observat printre altele că membrii gospodăriei au o importanță esențială în structura alocației și sunt identificați drept beneficiari efectivi ai alocației. În consecință, aceasta a ridicat problema dacă articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 se opune unei legislații naționale, cum este articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988, potrivit căreia membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe, iar nu cei ai cetățenilor italieni sunt excluși din cadrul gospodăriei atunci când au reședința în afara Italiei și nu există condiții de reciprocitate cu țara lor de cetățenie, având în vedere că considerentul (4) și, respectiv, articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109 afirmă că obiectivul acestei directive îl constituie integrarea resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung în statele membre și definesc membrul de familie ca fiind „resortisantul unei țări terțe care are reședința în statul membru în cauză”.

19.      În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei principale și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 și principiul egalității de tratament între rezidenții pe termen lung și cetățenii naționali trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia, contrar celor prevăzute pentru resortisanții statului membru, la stabilirea membrilor gospodăriei în vederea calculării alocației pentru gospodărie, sunt excluși membrii de familie ai lucrătorului care este rezident pe termen lung și care este resortisant al unui stat terț, în cazul în care aceștia au reședința în țara terță de origine?”

20.      INPS, VR, guvernul italian și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în fața Curții. Aceste părți la procedură au participat de asemenea la ședința care a avut loc la data de 27 februarie 2020.

IV.    Rezumatul observațiilor părților

21.      INPS susține că răspunsul la întrebarea adresată trebuie să fie negativ. Acesta susține că, în ceea ce privește țările terțe, este dificil să se verifice existența altor prestații familiale plătite în străinătate acelorași membri de familie și modificările situației familiale care ar putea afecta dreptul de a primi alocația pentru gospodărie. Astfel, în opinia acestuia, excluderea la articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 a membrilor de familie care nu au reședința în Italia – care se aplică numai resortisanților unor țări terțe care nu au încheiat cu Italia un acord internațional care vizează prestațiile familiale sau care nu rezervă reciprocitate de tratament pentru resortisanții italieni și care nu se aplică resortisanților italieni sau resortisanților Uniunii – este proporțională și rezonabilă, întrucât este destinată să prevină faptul ca această alocație să devieze de la funcția sa de sprijin efectiv pentru gospodărie. Această legislație distinge de asemenea situații care sunt obiectiv diferite între ele, având în vedere că un resortisant al unui stat membru se bucură de o relație permanentă și originală cu acest stat, în timp ce un resortisant al unei țări terțe se bucură de o relație dobândită și în general temporară cu statul membru.

22.      INPS consideră că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 este conform cu articolul 11 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) coroborat cu articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109. Potrivit INPS, nu este suficient ca rezidentul pe termen lung să aibă reședința în Italia, deoarece membrii familiei sunt destinatarii alocației pentru gospodărie și, astfel, ei trebuie să aibă reședința pe teritoriul național. Astfel cum INPS a subliniat în ședință, membrii familiei care nu au reședința în statul membru gazdă nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, întrucât sunt excluși din definiția membrilor familiei prevăzută la articolul 2 litera (e) din această directivă, și este posibilă restrângerea prestațiilor doar la membrii de familie cu reședința în statul membru gazdă în temeiul articolului 11 alineatul (2) din această directivă.

23.      INPS afirmă că compatibilitatea articolului 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 cu articolul 11 din Directiva 2003/109 nu este afectată de faptul că alocația pentru gospodărie are o funcție de asistență socială. În opinia sa, această alocație nu poate fi clasificată drept o indemnizație de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din directiva menționată coroborat cu considerentul (13) al acesteia, întrucât această alocație este finanțată prin contribuții plătite de angajatori și lucrători și nu este destinată să atenueze situațiile de necesitate care sunt remediate prin indemnizații de bază(5). De asemenea, acesta susține că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 nu derogă de la egalitatea de tratament, întrucât nu pune în discuție dreptul la alocație, ci doar cuantumul acesteia, și este conformă cu obiectivul Directivei 2003/109 de a promova integrarea resortisanților țărilor terțe în statele membre.

24.      VR susține că articolul 11 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) din Directiva 2003/109 se opune unei legislații naționale precum cea în discuție. Potrivit lui VR, în temeiul articolului 2 din Legea nr. 153/1988, persoanele care lucrează în Italia, cărora li se aplică sistemul de remunerare și contribuții în temeiul dreptului italian, sunt supuse, în ceea ce privește alocația pentru gospodărie, unui tratament diferit pe bază de naționalitate: lucrătorii din țări terțe, spre deosebire de lucrătorii italieni, nu pot include în cadrul gospodăriei membrii de familie cu reședința în străinătate în scopul de a beneficia de această alocație și pentru calculul cuantumului acesteia. Întrucât Italia ia în considerare pentru resortisanții săi membrii de familie cu reședința în străinătate, trebuie să procedeze la fel pentru resortisanții unor țări terțe în temeiul articolului 11 din Directiva 2003/109. O soluție diferită ar fi contrară obiectivelor de egalitate și de coeziune menționate în considerentul (4) al acestei directive.

25.      VR consideră că definiția membrilor de familie de la articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109 nu este relevantă în prezenta cauză și nu poate fi utilizată pentru a interpreta articolul 11 alineatul (2) din directiva respectivă, întrucât ar lipsi de substanță acest articol. VR susține că, pe baza jurisprudenței Curții(6), o dispoziție precum articolul 9 alineatul 12 din Decretul legislativ nr. 286/1998 care păstrează în termeni generali („cu excepția unor dispoziții contrare”) legislația care precedă Directiva 2003/109 nu este calificată ca o derogare în temeiul articolului 11 alineatul (2) din directiva respectivă, întrucât nu există nicio indicație expresă a dispozițiilor care fac obiectul derogării. Astfel cum a subliniat VR în ședință, articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 nu se aplică alocației pentru gospodărie, întrucât dreptul la această alocație nu este specific unui membru de familie pentru care se pot solicita prestații în sensul acestei dispoziții. VR adaugă că controalele pentru alocațiile în raport cu membrii de familie care au reședința în străinătate sunt separate de egalitatea de tratament și, în orice caz, nu s‑ar schimba în funcție de aspectul dacă situația privește membrii de familie nerezidenți ai resortisanților italieni sau pe cei ai resortisanților unor țări terțe cu reședința în Italia.

26.      Guvernul italian susține că articolul 11 alineatul (1) litera (d) coroborat cu articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 și principiul egalității de tratament nu se opun unei legislații precum cea în discuție. Acesta consideră că, în lumina Hotărârii Martinez Silva(7), alocația pentru gospodărie se încadrează în categoria securității sociale, iar nu în cea a asistenței sociale sau a protecției sociale, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109. Acesta susține că, pe baza definiției membrilor de familie de la articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109, trebuie să se țină seama de membrii de familie ai unui rezident pe termen lung pentru dreptul la prestații de securitate socială numai dacă ei locuiesc împreună cu acesta în statul membru gazdă. Guvernul italian afirmă că excluderea membrilor de familie nerezidenți la articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 se justifică pentru a preveni practici abuzive, precum posibilitatea alegerii unei instanțe mai favorabile în domeniul securității sociale. În opinia sa, această legislație este de asemenea proporțională, întrucât afectează cuantumul, iar nu dreptul la alocație și este conformă cu obiectivul Directivei 2003/109 de integrare a rezidenților pe termen lung în statele membre, astfel cum este exprimat în considerentul (4) al directivei respective.

27.      Astfel cum a subliniat guvernul italian în ședință, articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 nu se aplică alocației pentru gospodărie, întrucât această alocație se acumulează pentru rezidentul pe termen lung care are dreptul la aceasta, spre deosebire de prestațiile care le revin membrilor de familie prin legătura lor cu acest rezident, precum prestațiile de invaliditate sau de maternitate. În consecință, este irelevant dacă Italia a declarat în mod clar că intenționează să se bazeze pe derogarea de la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109. În plus, în opinia sa, Hotărârea Kamberaj(8) nu este relevantă în prezenta cauză, întrucât Curtea a stabilit că este necesară o declarație expresă de derogare pentru articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, în timp ce o astfel de declarație nu este necesară în temeiul articolului 11 alineatul (2) din directiva menționată. De asemenea, nu are sens să se vorbească despre o derogare în legătură cu articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988, întrucât această legislație a existat cu 15 ani înainte de adoptarea Directivei 2003/109, prin urmare Italia nu are obligația să facă o declarație expresă de derogare și nu a introdus nicio derogare în Decretul legislativ nr. 286/1998 care transpune această directivă.

28.      Comisia propune să se răspundă la întrebarea adresată în sensul că, în absența unei intenții clar exprimate de statul membru de a se baza pe derogarea de la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109, articolul 11 alineatul (1) litera (d) din directiva respectivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție. Aceasta susține că, pe baza jurisprudenței Curții(9), Italia nu și‑a exprimat în mod clar intenția de a se baza pe derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109. Comisia subliniază că articolul 9 alineatul 12 din Decretul legislativ nr. 286/1998 nu menționează reședința membrilor de familie ai rezidentului pe termen lung, iar formularea „cu excepția unor dispoziții contrare” care figurează la această dispoziție nu poate fi considerată o declarație expresă de derogare.

29.      Comisia a subliniat în ședință importanța acordată unei declarații exprese de derogare din partea unui stat membru, în special din motive de transparență în raport cu subiecții cărora li se aplică o astfel de derogare și pentru îndeplinirea rolului său de gardian al tratatelor. În plus, în opinia acesteia, articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109 servește numai pentru a defini ce se înțelege prin membri de familie ai rezidentului pe termen lung în cazul în care dispozițiile directivei respective utilizează acest termen și nu exclude din sfera de aplicare a articolului 11 din această directivă membrii de familie care nu locuiesc împreună cu rezidentul pe termen lung în statul membru gazdă, întrucât în caz contrar derogarea de la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 ar deveni inutilă.

V.      Analiză

30.      Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă principiul egalității de tratament pentru rezidenții pe termen lung consacrat la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale, cum este articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988, care exclude membrii de familie ai unui resortisant al unei țări terțe care este rezident pe termen lung, dar nu pe cei ai unui resortisant al statului membru gazdă, în cazul în care aceștia nu au reședința în statul respectiv, în scopul determinării dreptului la o prestație familială al resortisantului unei țări terțe.

31.      Astfel cum reiese din decizia de trimitere, întrebarea adresată în prezenta cauză decurge din faptul că, după cum se poate vedea la punctul 8 din prezentele concluzii, în temeiul articolului 2 din Legea 153/1988, gospodăria pe baza căreia se stabilește alocația este alcătuită din toate persoanele care au o anumită relație de familie cu un lucrător din Italia, indiferent dacă membrii de familie au reședința în Italia sau în altă parte a lumii. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 2 alineatul 6 bis din această lege, pentru persoanele care lucrează în Italia și sunt cetățeni ai unor țări terțe, gospodăria este compusă numai din acei membri de familie care locuiesc în Italia, iar nu din cei care locuiesc în străinătate (cu excepția cazului în care există un tratament reciproc sau un acord specific)(10).

32.      Observăm că întrebarea adresată în speță nu a făcut încă obiectul unei aprecieri din partea Curții. Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se prezinte mai întâi unele observații introductive referitoare la Directiva 2003/109 și la cadrul juridic al Uniunii privind migrația legală, precum și la Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj(11) (secțiunea A). Vom aborda ulterior interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 (secțiunea B). În sfârșit, vom aborda posibila aplicare a derogărilor de la egalitatea de tratament prevăzute la articolul 11 alineatele (2) și (4) din Directiva 2003/109 (secțiunea C).

33.      Pe baza acestei analize, am ajuns la concluzia că articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 se opune unei legislații precum cea în discuție în litigiul principal.

A.      Observații introductive

1.      Directiva 2003/109 și cadrul juridic al Uniunii privind migrația legală

34.      Trebuie avut în vedere faptul că Directiva 2003/109 este un instrument juridic esențial în așa‑numitul cadru juridic al Uniunii privind migrația legală, care face parte din politica comună de imigrație a Uniunii în domeniul libertății, securității și justiției(12). Cadrul juridic al Uniunii privind migrația legală cuprinde un set de directive care reglementează, în general, condițiile de intrare și de ședere a unor categorii de resortisanți ai țărilor terțe și drepturile acestora în urma admiterii lor în statele membre(13). Dispozițiile privind egalitatea de tratament sunt un element important al acestor directive și promovează unul dintre obiectivele principale ale politicii de imigrație a Uniunii, și anume asigurarea tratamentului echitabil al resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre(14).

35.      În acest context, Directiva 2003/109 stabilește condițiile de acordare și de retragere a statutului de rezident pe termen lung și drepturile aferente acestuia, precum și condițiile de ședere în alte state membre pentru resortisanții unor țări terțe care beneficiază de acest statut(15). Astfel, directiva menționată stabilește pentru resortisanții unor țări terțe care au reședința legală în Uniune de cel puțin cinci ani un statut juridic special, și anume de rezident pe termen lung, care decurge exclusiv din dreptul Uniunii(16) și constituie etapa cea mai înaltă pe care o poate atinge resortisantul unei țări terțe, cu excepția cetățeniei statului membru gazdă(17).

36.      Astfel cum a recunoscut Curtea, obiectivul principal al Directivei 2003/109, astfel cum rezultă de la considerentele (4), (6) și (12) ale acestei directive, îl constituie integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre(18). În mod similar, după cum rezultă în mod clar din considerentul (2) al Directivei 2003/109, aceasta urmărește, prin acordarea statutului de rezident pe termen lung resortisanților amintiți ai țărilor terțe, să apropie statutul juridic al acestora din urmă de cel al resortisanților statelor membre(19). În acest scop, Directiva 2003/109 instituie egalitatea de tratament între acești resortisanți ai unor țări terțe și resortisanții statelor membre într‑o gamă largă de domenii economice și sociale(20).

37.      În acest scop, articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/109 prevede că rezidenții pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru gazdă în anumite domenii, inclusiv securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă în temeiul literei (d), sub rezerva derogărilor pe care statele membre le pot stabili în temeiul articolului 11 alineatele (2), (3) și (4) din directiva respectivă. Aceasta înseamnă că, în temeiul articolului 11 din Directiva 2003/109, statele membre trebuie să se asigure că resortisanții unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung sunt tratați în principiu la fel ca resortisanții statului membru gazdă într‑o situație comparabilă în ceea ce privește acordarea unor astfel de prestații.

2.      Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj

38.      Trebuie subliniat de asemenea că Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj(21), este relevantă în prezenta cauză, chiar dacă Curtea a abordat întrebări diferite în această hotărâre. Ea s‑a bazat pe o cerere de decizie preliminară prezentată de o instanță italiană și a constituit prima ocazie a Curții de a interpreta articolul 11 din Directiva 2003/109.

39.      În această hotărâre(22), Curtea a statuat că articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 se opune unei legislații naționale care prevede un tratament diferit pentru rezidenții pe termen lung și resortisanții statului membru gazdă în ceea ce privește acordarea unui ajutor pentru locuință, dacă un astfel de ajutor se încadrează în această dispoziție și derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din directiva menționată nu este aplicabilă. În special, Curtea a statuat că, în pofida referinței la dreptul intern de la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, statele membre nu pot aduce atingere efectului util al acestei directive și trebuie să țină seama de obiectivul său de integrare, precum și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în special de articolul 34 din aceasta privind securitatea socială și asistența socială, atunci când determină măsurile care fac obiectul egalității de tratament în temeiul acestei dispoziții(23).

40.      În plus, Curtea a mai statuat că, întrucât dreptul la egalitate de tratament pentru rezidenții pe termen lung prevăzut la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/109 este regula generală, derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din directiva respectivă privind asistența socială și protecția socială trebuie interpretată strict și aplicată numai dacă statele membre au precizat în mod clar că intenționează să invoce această derogare(24). În acest sens, Curtea a subliniat că articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109 nu permite derogarea de la egalitatea de tratament în ceea ce privește prestațiile de securitate socială, astfel cum sunt definite de dreptul național. De asemenea, aceasta a clarificat faptul că noțiunea de indemnizații de bază în sensul dispoziției menționate se referă la prestațiile de asistență socială și de protecție socială acordate de autoritățile publice care îi permit persoanei satisfacerea necesităților de bază și că, în cazul în care prestația în cauză îndeplinește scopul prevăzut la articolul 34 din cartă, acesta nu poate fi considerată, în temeiul dreptului Uniunii, că nu face parte din indemnizațiile de bază(25).

41.      În consecință, din Hotărârea Kamberaj rezultă că, în situațiile în care legislația națională creează o diferență de tratament între resortisanții unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung și resortisanții statului membru gazdă în ceea ce privește acordarea unor prestații care se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 și nu pot fi aplicate derogări, trebuie respectat dreptul la egalitatea de tratament acordat acestor resortisanți ai unor țări terțe în temeiul dispoziției menționate. Prin urmare, această hotărâre susține opinia potrivit căreia o legislație națională precum cea în cauză este contrară articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109. Vom reveni ulterior în analiza noastră la această hotărâre (a se vedea punctele 45, 64, 67 și 68 din prezentele concluzii).

B.      Interpretarea articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109

1.      Considerații generale

42.      Trebuie menționat de la bun început că, astfel cum am observat la punctele 39 și 40 din Concluziile noastre prezentate în cauza C‑302/19 în ceea ce privește Directiva 2011/98, Directiva 2003/109 nu armonizează legislația statelor membre în domeniile securității sociale, asistenței sociale și protecției sociale și revine, în principiu, fiecărui stat membru sarcina de a stabili condițiile referitoare printre altele la dreptul la prestații în aceste domenii.

43.      Rezultă că Directiva 2003/109 nu se opune ca un stat membru, de exemplu, să excludă de la acordarea de prestații familiale lucrătorii ai căror membrii de familie au reședința în țări terțe sau să excludă membrii de familie din baza de calcul al cuantumului unor astfel de prestații. Cu toate acestea, articolul 11 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată impune statelor membre să se asigure că resortisanții unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung beneficiază de egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă cu privire la securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă. Astfel, în măsura în care legislația statului membru gazdă (în speță, Italia) acordă o prestație familială resortisanților săi indiferent de locul unde au reședința membrii de familie ai acestora, trebuie acordat în principiu același tratament resortisanților unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung aflați într‑o situație comparabilă potrivit acestei dispoziții. În consecință, considerăm că excluderea membrilor de familie nerezidenți ai unor astfel de resortisanți ai unor țări terțe în temeiul legislației naționale în cauză nu este conformă cu această dispoziție pentru următoarele motive.

44.      În primul rând, nu se contestă faptul că un lucrător dintr‑o țară terță, precum VR, se încadrează în domeniul de aplicare ratione personae al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 și, în consecință, are dreptul la egalitate de tratament în temeiul acestei dispoziții. Astfel cum se arată în decizia de trimitere, VR este un resortisant al unei țări terțe angajat în Italia și deține un permis de rezident pe termen lung în conformitate cu legislația italiană care transpune Directiva 2003/109.

45.      În al doilea rând, nu există nicio îndoială că, astfel cum a arătat instanța de trimitere, alocația pentru gospodărie se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109, care se referă la securitatea socială, la asistența socială și la protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă. Conform observațiilor INPS și ale guvernului italian, această alocație se încadrează în categoria securității sociale, iar nu în cea a asistenței sociale sau a protecției sociale în temeiul acestei dispoziții. Pe baza Hotărârii Kamberaj(26), este de competența instanței de trimitere să facă această verificare. Cu toate acestea, subliniem că, astfel cum am detaliat la punctul 42 din Concluziile noastre prezentate în cauza C‑302/19, această alocație îndeplinește condițiile pentru a fi considerată o prestație de securitate socială inclusă în cadrul prestațiilor familiale menționate la articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială(27), în sensul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

46.      În al treilea rând, nu există nicio îndoială că, în conformitate cu legislația națională în cauză, resortisanții unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung sunt supuși unui tratament mai puțin favorabil decât resortisanții statului membru gazdă cu privire la dreptul la alocația pentru gospodărie, ceea ce este interzis de articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109. Rezultă că articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988 introduce un regim diferit pentru resortisanții unor țări terțe (cu excepția cazului în care există un tratament reciproc sau un acord specific) de la regimul general aplicabil resortisanților italieni cărora li se plătește alocația indiferent de reședința membrilor de familie. În temeiul acestei legislații, resortisanții unor țări terțe, spre deosebire de resortisanții italieni, nu pot include membrii de familie care nu au reședința în Italia în componența gospodăriei în scopul stabilirii dreptului la această alocație. Acest lucru are ca efect reducerea cuantumului alocației pe care o primește resortisantul unei țări terțe sau eliminarea în totalitate a plății acestei alocații, în funcție de numărul membrilor de familie rezidenți în Italia, spre deosebire de alocația acordată resortisanților statului membru gazdă, ai căror membri de familie sunt luați în considerare chiar dacă nu sunt rezidenți în Italia.

47.      În consecință, contrar observațiilor INPS și ale guvernului italian și după cum indică VR, trebuie să se considere că o astfel de legislație națională afectează dreptul unui resortisant al unei țări terțe la alocația pentru gospodărie, iar nu doar cuantumul acesteia, întrucât legislația respectivă are ca efect privarea efectivă a acestor resortisanți de dreptul lor la alocația respectivă pentru perioadele de timp relevante în care toți membrii lor de familie au reședința în afara Italiei, astfel cum ilustrează împrejurările din prezenta cauză.

48.      Trebuie adăugat că, în măsura în care INPS neagă existența discriminării pentru motivul că situațiile resortisanților unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung și ale resortisanților statului membru gazdă sunt diferite ca urmare a legăturilor acestora cu statul respectiv, un astfel de argument nu poate fi acceptat, având în vedere că legiuitorul Uniunii a acordat dreptul la egalitatea de tratament unor astfel de resortisanți ai unor țări terțe în temeiul articolului 11 din Directiva 2003/109. Același lucru se poate spune și cu privire la argumentele avansate de INPS și de guvernul italian referitoare la dificultățile de a controla alocațiile, a preveni practicile abuzive în domeniul securității sociale și a menține funcția alocației pentru gospodărie, în condițiile în care, astfel cum arată VR, aceste probleme ar putea fi aceleași în ceea ce privește membrii de familie ai resortisanților italieni cu reședința în străinătate, iar Directiva 2003/109 impune egalitatea de tratament.

49.      În consecință, pe baza considerațiilor care precedă, există indicii puternice conform cărora ar trebui să răspundă afirmativ la întrebarea adresată [în măsura în care nu se aplică derogările de la articolul 11 alineatele (2) și (4) din Directiva 2003/109, astfel cum s‑a indicat la punctele 63-68 din prezentele concluzii]. Cu toate acestea, având în vedere anumiți factori observați de instanța de trimitere și anumite argumente prezentate de INPS și de guvernul italian, prezenta cauză ridică probleme complexe cu privire la modul în care articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în raport cu legislația națională în aceste împrejurări. Complexitățile prezentei cauze decurg în special din natura prestației în cauză și din faptul că anumite dispoziții ale Directivei 2003/109 ar putea fi interpretate în sensul că exclud din domeniul de aplicare al acestei directive membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe care au reședința în afara statului membru gazdă.

2.      Considerații suplimentare în lumina situației din litigiul principal

50.      Trebuie să precizăm de la bun început că suntem de acord cu VR și Comisia că dispozițiile privind egalitatea de tratament de la articolul 11 din Directiva 2003/109 se aplică unei legislații naționale precum cea în cauză.

51.      În primul rând, nu considerăm convingătoare argumentele prezentate de INSP potrivit cărora nu este suficient, în sensul Directivei 2003/109, ca rezidentul pe termen lung să aibă reședința în statul membru gazdă, întrucât membrii de familie sunt destinatarii alocației pentru gospodărie și, în consecință, aceștia trebuie să aibă reședința în statul respectiv.

52.      Similar celor arătate la punctele 50 și 51 din Concluziile noastre prezentate în cauza C‑302/19, trebuie reamintit că, astfel cum indică instanța de trimitere, precum și INSP, VR și guvernul italian, alocația pentru gospodărie este accesibilă tuturor persoanelor care lucrează în Italia, cu condiția ca acestea să facă parte dintr‑o gospodărie al cărei venit nu depășește un anumit prag. În plus, ea este plătită de angajator și finanțată printr‑un sistem de contribuții. În consecință, trebuie să se considere că dreptul la această alocație este legat de situația lucrătorului dintr‑o țară terță care este rezident pe termen lung și intră sub incidența articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

53.      Recunoaștem că, astfel cum arată instanța de trimitere, INSP și guvernul italian, membrii de familie ai lucrătorului dintr‑o țară terță sunt beneficiari ai alocației pentru gospodărie. Într‑adevăr, cu caracter general, natura unei alocații pentru gospodărie este de a servi familiei(28). Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate Curții, în timp ce membrii de familie sunt o condiție prealabilă pentru această alocație și beneficiază de ea, dreptul la alocația respectivă este unul care în principiu este acordat lucrătorului dintr‑o țară terță care este rezident pe termen lung, iar nu membrilor de familie ai acestuia. Pe această bază, un astfel de lucrător are dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește condițiile impuse resortisanților statului membru gazdă pentru a beneficia de dreptul la această alocație în temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

54.      În al doilea rând, considerăm că definiția membrilor de familie care figurează la articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109 nu exclude membrii de familie care nu locuiesc împreună cu rezidentul pe termen lung în statul membru gazdă din domeniul de aplicare al articolului 11 din directiva respectivă. Astfel cum se poate observa la punctul 6 din prezentele concluzii, această dispoziție definește membrul de familie în sensul directivei respective drept „resortisantul unei țări terțe care are reședința în statul membru în cauză în conformitate cu [Directiva 2003/86] privind dreptul la reîntregirea familiei”. Definiția membrilor de familie în temeiul articolului 2 litera (e) din Directiva 2003/109 este utilizată într‑un mod specific în directiva respectivă și se referă în principal la reședința din cel de al doilea stat membru pe baza articolului 16 din directiva respectivă(29), astfel cum rezultă din considerentul (20) al acesteia(30). Prin urmare, după cum a arătat Comisia, în timp ce articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109 definește ceea ce se înțelege prin membrii de familie atunci când dispozițiile acestei directive utilizează noțiunea menționată, nu există nimic care să sugereze că acesta limitează dreptul la egalitatea de tratament pentru rezidenții pe termen lung în temeiul articolului 11 din directiva respectivă în împrejurările din prezenta cauză.

55.      În special, această abordare este conformă cu articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109, în temeiul căruia un stat membru poate limita egalitatea de tratament, în special în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială, la cazurile în care locul de reședință înregistrat sau obișnuit al membrilor de familie pentru care solicită indemnizații se găsește pe teritoriul său. În opinia noastră, ar fi ilogic ca articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 să prevadă o astfel de derogare în cazul în care membrii de familie care nu sunt rezidenți pe teritoriul statului membru în cauză nu sunt în orice caz membri de familie în sensul articolului 2 litera (e) din această directivă.

56.      Această abordare este conformă și cu istoricul legislativ al Directivei 2003/109. Mai precis, din anumite documente instituționale rezultă că definiția membrilor de familie din directiva respectivă a fost legată inițial de anumite persoane care locuiesc în statul membru gazdă, în conformitate cu ceea ce urma să devină Directiva 2003/86 privind reîntregirea familiei(31). În cele din urmă, această definiție a fost redusă la conținutului articolul 2 litera (e) din Directiva 2003/109(32). Cu toate acestea, în documentele respective nu există nicio indicație că această definiție avea scopul de a afecta dreptul la egalitatea de tratament pentru rezidenții pe termen lung în temeiul acestei directive. Într‑adevăr, în pofida faptului că acordarea de beneficii persoanelor din străinătate a fost discutată în timpul procesului decizional(33) și a existat o propunere de derogare de la egalitatea de tratament atunci când un stat membru acordă drepturi propriilor resortisanți rezidenți în afara teritoriului său(34), astfel de dispoziții nu au fost preluate în Directiva 2003/109, astfel cum a fost adoptată.

57.      În plus, având în vedere contextul Directivei 2003/109, trebuie subliniat că în definiția membrilor de familie conținută în alte directive din cadrul Uniunii privind migrația legală nu se face nicio referire specifică la reședința lor în statul membru în cauză, iar noțiunea menționată înseamnă resortisanți ai unor țări terțe, astfel cum sunt definiți(35) sau menționați(36) la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86, care enumeră persoanele pentru care statele membre trebuie să autorizeze reîntregirea familiei, inclusiv soțul și copiii minori ai resortisantului unei țări terțe.

58.      În sfârșit, nu considerăm convingătoare argumentele INPS și ale guvernului italian potrivit cărora o reglementare națională precum cea în cauză este conformă cu obiectivul Directivei 2003/109 de a încuraja integrarea resortisanților unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung în cadrul statelor membre. Astfel cum s‑a precizat la punctul 36 din prezentele concluzii, Curtea a acordat importanță faptului că obiectivul de integrare al Directivei 2003/109 este realizat prin asigurarea egalității de tratament pentru resortisanții unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung în temeiul articolului 11 din directiva respectivă. În consecință, în împrejurările din prezenta cauză, în care un astfel de resortisant al unei țări terțe se află într‑o situație comparabilă cu un resortisant al statului membru gazdă, considerăm că este pe deplin conform cu obiectivele de integrare și de egalitate de tratament urmărite de Directiva 2003/109 ca resortisantul respectiv să beneficieze de egalitate de tratament în ceea ce privește dreptul la alocația pentru gospodărie în temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (d) din directiva respectivă.

C.      Posibila aplicare a articolului 11 alineatele (2) și (4) din Directiva 2003/109

59.      Trebuie amintit că, astfel cum se poate observa la punctul 7 din prezentele concluzii, articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 prevede că, în ceea ce privește anumite domenii menționate la articolul 11 alineatul (1) din directiva respectivă, inclusiv securitatea socială, asistența socială și protecția socială astfel cum sunt definite de legislația internă în temeiul literei (d), statul membru „poate limita egalitatea de tratament la cazurile în care locul de reședință înregistrat sau obișnuit al rezidentului pe termen lung sau acela al membrilor familiei sale pentru care solicită indemnizații se găsește pe teritoriul său”.

60.      În această privință, trebuie menționat că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 prevede o derogare orizontală de la egalitatea de tratament pentru mai multe domenii care nu se regăsește în alte directive în cadrul Uniunii privind migrația legală(37). Astfel cum se arată în literatura de specialitate, această dispoziție are scopul de a împiedica exportul de prestații în domeniile reglementate de articolul 11 din Directiva 2003/109, inclusiv prestațiile familiale pentru rezidenții pe termen lung și membrii de familie care locuiesc în străinătate(38). În vederea aplicării articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109, împrejurările din prezenta cauză atrag atenția asupra a două aspecte principale.

61.      În primul rând, trebuie să se observe că, având în vedere modul de redactare a articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109, nu este clar dacă această dispoziție include prestațiile familiale, precum alocația pentru gospodărie, care este plătită către lucrător în beneficiul întregii familii, sau dacă se referă numai la prestații solicitate ca urmare a unei împrejurări specifice referitoare la unul sau mai mulți membri de familie, astfel cum susțin VR și guvernul italian. Nici istoricul legislativ al Directivei 2003/109 nu pare să ofere prea multe orientări în această privință(39).

62.      Tindem să considerăm că derogarea de la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 se aplică prestațiilor sociale de care beneficiază rezidentul pe termen lung, precum și celor de care beneficiază membrii familiei sale. În special, acest lucru se datorează faptului că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 se referă la „alineatul (1) liter[a] […] (d)” fără nicio rezervă, ceea ce înseamnă că, în cazul în care o prestație se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată, aceasta ar trebui să se încadreze și în domeniul de aplicare al articolului 11 alineatul (2) din directiva respectivă. Pe această bază, ar trebui să se considere că această derogare acoperă o prestație familială precum alocația pentru gospodărie.

63.      În al doilea rând, trebuie să se analizeze dacă se justifică limitarea de către Italia a egalității de tratament potrivit articolului 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109 prin aplicarea derogării prevăzute la articolul 11 alineatul (2) din această directivă.

64.      Trebuie subliniat că, contrar argumentelor prezentate de guvernul italian, din jurisprudența Curții pare să rezulte în mod clar că un stat membru poate invoca derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 numai dacă statul respectiv a precizat în mod clar că intenționează să invoce această derogare. Astfel cum s‑a arătat la punctele 39 și 40 din prezentele concluzii, în timp ce Hotărârea Kamberaj(40) a vizat derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, care a fost în discuție în procedura respectivă, nu există nimic care să sugereze că concluziile Curții în această privință s‑au limitat la dispoziția respectivă și nu pot fi aplicate în ceea ce privește articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109, având în vedere în special că acesta constituie de asemenea o derogare de la regula generală a egalității de tratament prevăzute la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/109. În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 37 din Concluziile noastre prezentate în cauza C‑302/19, Curtea s‑a bazat pe constatările sale din cauza Kamberaj pentru a stabili în Hotărârea Martinez Silva(41) că, precum în cazul Directivei 2003/109, derogările de la egalitatea de tratament din Directiva 2011/98 pot fi invocate de statele membre cu condiția ca acestea să fi declarat în mod clar că intenționează să se bazeze pe ele.

65.      În prezenta cauză, din informațiile prezentate Curții reiese că, astfel cum a confirmat guvernul italian în ședință (a se vedea punctul 27 din prezentele concluzii), Italia nu a declarat că intenționa să se bazeze pe derogarea prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109. Astfel, nu se poate considera că dispozițiile privind alocația pentru gospodărie prevăzute la articolul 2 alineatul 6 bis din Legea nr. 153/1988, adoptate cu mulți ani înainte ca Directiva 2003/109 să fie transpusă în dreptul intern prin Decretul legislativ nr. 286/1998, introduc restricții privind egalitatea de tratament pe care statele membre au posibilitatea de a le stabili în temeiul articolului 11 alineatul (2) din directiva respectivă.

66.      În plus, astfel cum se poate observa la punctul 11 din prezentele concluzii, articolul 9 alineatul 12 din Decretul legislativ nr. 286/1998 se limitează la a condiționa accesul la prestațiile de asistență socială și securitate socială pentru un rezident pe termen lung de reședința sa efectivă pe teritoriul național și „cu excepția unor dispoziții contrare”. Această dispoziție nu se referă la locul de reședință al membrilor de familie ai acestui rezident, iar formularea „cu excepția unor dispoziții contrare” nu poate fi considerată, în opinia noastră, o expresie clară a intenției unui stat membru de a deroga, având în vedere că această formulare nu specifică dispozițiile de la care se derogă. În aceste condiții, trebuie să se considere că Italia nu se poate baza pe articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2003/109 în împrejurările din prezenta cauză.

67.      În opinia noastră, se pot extrage concluzii similare în ceea ce privește posibila aplicare în prezenta cauză a derogării prevăzute la 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109. În special, trebuie menționat că, astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea Kamberaj(42) (a se vedea punctul 40 din prezentele concluzii), această derogare permite statelor membre să limiteze egalitatea de tratament în ceea ce privește asistența socială și protecția socială la indemnizațiile de bază, care sunt prestații acordate de autoritățile publice care îi permit persoanei satisfacerea necesităților de bază. Totuși, această derogare nu se aplică prestațiilor de securitate socială, astfel cum sunt definite de legislația națională.

68.      În consecință, din Hotărârea Kamberaj rezultă că, în măsura în care instanța de trimitere ar considera alocația pentru gospodărie ca fiind o prestație pentru asistență socială sau pentru protecție socială, iar nu parte a indemnizațiilor de bază în sensul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, articolul 11 alineatul (1) litera (d) din această directivă s‑ar opune, cu toate acestea, legislației naționale în cauză, întrucât din informațiile aflate la dispoziția Curții rezultă că Italia nu a declarat că intenționează să se bazeze pe această derogare (a se vedea punctul 27 din prezentele concluzii).

69.      În lumina tuturor considerațiilor care precedă, considerăm că o reglementare națională precum cea în cauză, care exclude membrii de familie ai resortisanților unor țări terțe care sunt rezidenți pe termen lung, dar nu și pe cei ai resortisanților statului membru gazdă, în cazul în care aceștia nu au reședința în acest stat, în scopul determinării dreptului la o prestație familială nu este conformă cu articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109.

VI.    Concluzie

70.      În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia) după cum urmează:

Articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru, cum este cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia, spre deosebire de dispozițiile prevăzute pentru resortisanții statului membru, membrii de familie ai unui lucrător dintr‑o țară terță care este rezident pe termen lung sunt excluși atunci când se stabilesc membrii gospodăriei în scopul calculării alocației pentru gospodărie, în cazul în care acești membri de familie nu au reședința pe teritoriul acestui stat membru.


1      Limba originală: engleza.


2      JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225.


3      JO 2011, L 343, p. 1.


4      JO 2003, L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164.


5      INPS face referire în această privință la Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233).


6      VR face referire în această privință la Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233), și la Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485).


7      Hotărârea din 21 iunie 2017 (C‑449/16, EU:C:2017:485).


8      Hotărârea din 24 aprilie 2012 (C‑571/10, EU:C:2012:233).


9      Comisia face referire în această privință la Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233), și la Hotărârea din 21 iunie 2017, Martinez Silva (C‑449/16, EU:C:2017:485).


10      Trebuie să se arate că, astfel cum a indicat VR, în timp ce instanța de trimitere menționează țara terță de origine în întrebarea adresată, din legislația națională în cauză reiese că întrebarea adresată se pune și în cazul în care membrii de familie au reședința în alte țări decât Italia.


11      (C‑571/10, EU:C:2012:233).


12      A se vedea titlul V capitolul 2 TFUE, în special articolul 79 TFUE.


13      Pentru o imagine de ansamblu, a se vedea de exemplu documentul de lucru al serviciilor Comisiei intitulat „Verificările privind adecvarea legislației Uniunii privind migrația legală”, SWD(2019) 1055 final, 29 martie 2019 („Verificările privind adecvarea ale Comisiei”). După cum s‑a arătat în acesta, cadrul juridic al Uniunii privind migrația legală include următoarele directive: 1) Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei; 2) Directiva 2003/109/CE privind rezidenții pe termen lung; 3) Directiva 2009/50/CE a Consiliului din 25 mai 2009 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate (JO 2009, L 155, p. 17); 4) Directiva 2011/98 privind permisele unice; 5) Directiva 2014/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în scopul ocupării unui loc de muncă în calitate de lucrători sezonieri (JO 2014, L 94, p. 375); 6) Directiva 2014/66/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii (JO 2014, L 157, p. 1) și 7) Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind printre altele studenții și cercetătorii, care a abrogat și a înlocuit Directiva 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condițiile de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (JO 2004, L 375, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 94), și Directiva 2005/71/CE a Consiliului din 12 octombrie 2005 privind o procedură specială de admisie a resortisanților țărilor terțe în scopul desfășurării unei activități de cercetare științifică (JO 2005, L 289, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 199).


14      A se vedea articolul 79 alineatul (1) TFUE; a se vedea de asemenea articolul 67 alineatul (2) TFUE.


15      A se vedea Directiva 2003/109, în special articolul 1 și considerentul (24); a se vedea de asemenea Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind punerea în aplicare a Directivei 2003/109, COM(2019) 161 final, 29 martie 2019. Pentru o discuție detaliată, a se vedea de exemplu Thym, D., „Long Term Residents Directive 2003/109/EC”, în Hailbronner, K., și Thym, D. (ed.), EU Immigration and Asylum Law – A Commentary, ediția a doua, C. H. Beck/Hart/Nomos, 2016, p. 427-519.


16      A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza P și S (C‑579/13, EU:C:2015:39, punctul 29).


17      A se vedea în această privință Thym, citat la nota de subsol 15 din prezentele concluzii, p. 437-438.


18      A se vedea de exemplu Hotărârea din 4 iunie 2015, P și S (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctul 46), și Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – resurse stabile, regulate și suficiente) (C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 29).


19      A se vedea de exemplu Hotărârea din 15 mai 2019, Çoban (C‑677/17, EU:C:2019:408, punctul 58), și Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – resurse stabile, regulate și suficiente) (C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 29).


20      A se vedea de exemplu Hotărârea din 14 martie 2019, Y.Z. și alții (Fraudă în reîntregirea familiei) (C‑557/17, EU:C:2019:203, punctul 63).


21      (C‑571/10, EU:C:2012:233).


22      A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 93).


23      A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 78-81).


24      A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 86 și 87).


25      A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 83, 91 și 92). Curtea a statuat că revine instanței naționale sarcina de a efectua constatările necesare, luând în considerare finalitatea acestui ajutor, cuantumul său, condițiile de acordare a acestuia și locul acestui ajutor în sistemul național de asistență socială.


26      A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012 (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 78-81).


27      JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82.


28      A se vedea în această privință Strban, G., „Family Benefits in the EU: Is It Still Possible to Coordinate Them?” (2016) 23 Maastricht Journal of European and Comparative Law 775, 782-783.


29      A se vedea în această privință Hotărârea din 17 iulie 2014, Tahir (C‑469/13, EU:C:2014:2094, punctul 36). A se vedea de asemenea Thym, citat la nota de subsol 15 din prezentele concluzii, p. 439.


30      A se vedea în continuare în această privință Directiva 2003/109, articolul 17 alineatul (1), articolul 18 alineatul (1) și articolul 22 alineatele (1), (2) și (5). În afară de articolul 11 alineatul (2) din această directivă, membrii de familie sunt menționați la articolul 5 alineatul (1) privind condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung și la articolul 12 alineatul (3) privind protecția împotriva expulzării.


31      A se vedea de exemplu documentul 10312/01, 12 iulie 2001, p. 7 (care definește membrii de familie drept „soțul/soția solicitantului sau partenerul său necăsătorit, copiii minori, rudele în linie ascendentă și copiii adulți aflați în întreținere admiși în statul membru în cauză și care locuiesc acolo în conformitate cu Directiva Consiliului …/…/CE privind dreptul la reîntregirea familiei”).


32      A se vedea de exemplu documentul 9754/03, 26 mai 2003, p. 3.


33      A se vedea documentul 13420/01, 18 decembrie 2001, p. 12, nota de subsol 2 (care consemnează răspunsul Comisiei la o problemă ridicată de un stat membru cu privire la aplicarea egalității de tratament în ceea ce privește beneficiile educaționale pentru studiile desfășurate în afara Uniunii).


34      A se vedea documentul 13700/02, 9 decembrie 2002, p. 16, nota de subsol 1 [care consemnează o sugestie a Președinției Consiliului pentru articolul 11 alineatul (3) privind egalitatea de tratament: „În cazul în care un stat membru acordă oricare dintre drepturile menționate la alineatele (1) și (2) resortisanților săi în timp ce aceștia au reședința în afara teritoriului său, acest stat membru nu este obligat să acorde aceste drepturi resortisanților unor țări terțe care au dobândit statut de rezident pe termen lung într‑un alt stat membru și cărora li s‑a eliberat un permis de ședere în conformitate cu dispozițiile capitolului III, în cazul în care aceste persoane locuiesc în afara teritoriului său”].


35      A se vedea Directiva 2009/50, articolul 2 litera (f); Directiva 2016/801, articolul 3 alineatul (24).


36      A se vedea Directiva 2014/66, articolul 3 litera (h).


37      Dispoziții similare din alte directive din cadrul Uniunii privind migrația legală se referă la educație și formare profesională [a se vedea Directiva 2009/50, articolul 14 alineatul (2) litera (b)] și la avantajele fiscale [a se vedea Directiva 2011/98, articolul 12 alineatul (2) litera (c); Directiva 2014/36, articolul 23 alineatul (2) punctul (iii) și Directiva 2016/801, articolul 22 alineatul (2) litera (c)].


38      A se vedea de exemplu Peers, S., „Implementing Equality? The Directive on Long‑Term Resident Third‑Country Nationals” (2004) 29 European Law Review 437, 452; Thym, citat la nota de subsol 15 din prezentele concluzii, p. 480 și 486.


39      A se vedea în această privință Halleskov, L., „The Long‑Term Residents Directive: A Fulfilment of the Tampere Objective of Near‑Equality?” (2005) 7 European Journal of Migration and Law 181, 193.


40      A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012 (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 86 și 87).


41      A se vedea Hotărârea din 21 iunie 2017 (C‑449/16, EU:C:2017:485, punctul 29 [cu referire prin analogie la Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj) (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctele 86 și 87)].


42      A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2012 (C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 83).