HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
17 februarie 2016(*)
„Trimitere preliminară – Directiva 2010/13/UE – Articolul 19 alineatul (1) – Separare între publicitatea televizată și programe – Ecran partajat – Articolul 23 alineatele (1) și (2) – Limitare a timpului de difuzare a unor spoturi de publicitate televizată la 20 % dintr‑un interval de o oră – Anunțuri de sponsorizare – Alte trimiteri la un sponsor – «Secunde negre»”
În cauza C‑314/14,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda), prin decizia din 27 iunie 2014, primită de Curte la 1 iulie 2014, în procedura
Sanoma Media Finland Oy–Nelonen Media
împotriva
Viestintävirasto,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președintele Camerei a treia, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a patra, domnii J. Malenovský (raportor) și M. Safjan și doamnele A. Prechal și K. Jürimäe, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul finlandez, de J. Heliskoski, în calitate de agent;
– pentru guvernul elen, de N. Dafniou și de L. Kotroni, în calitate de agenți;
– pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de I. Koskinen și de A. Marcoulli, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 6 octombrie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 19 alineatul (1) și a articolului 23 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO L 95, p. 1, rectificare în JO 2010, L 263, p. 15).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Sanoma Media Finland Oy–Nelonen Media (denumită în continuare „Sanoma”), pe de o parte, și Viestintävirasto (Autoritatea de reglementare a telecomunicațiilor, denumită în continuare „Autoritatea de reglementare”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii prin care aceasta din urmă a constatat că Sanoma a încălcat legislația finlandeză privind publicitatea televizată și a somat‑o să remedieze o astfel de situație.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale a codificat și a abrogat Directiva 89/552/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO L 298, p. 23, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 215).
4 Considerentele (79), (81), (83), (85) și (87) ale Directivei serviciilor mass‑media audiovizuale au următorul cuprins:
„(79) […] Cu toate acestea, toate comunicațiile comerciale audiovizuale ar trebui să respecte nu doar normele de identificare, ci și un set minim de norme calitative pentru îndeplinirea unor obiective clare de ordine publică.
[…]
(81) Evoluțiile în domeniul comercial și tehnologic oferă utilizatorilor o mai mare posibilitate de alegere și o mai mare responsabilitate în utilizarea serviciilor mass‑media audiovizuale. Pentru a rămâne proporțională în raport cu obiectivele de interes general, reglementarea trebuie să permită un anumit grad de flexibilitate față de transmisiile de televiziune. Principiul separării ar trebui să fie limitat la publicitatea televizată și teleshopping, și poziționarea produsului (product placement) ar trebui permisă în anumite împrejurări, cu excepția cazului în care un stat membru decide altfel. Cu toate acestea, în cazurile în care poziționarea ia forma publicității mascate, aceasta ar trebui interzisă. Principiul separării nu ar trebui să împiedice utilizarea de noi tehnici de publicitate.
[…]
(83) Pentru a asigura protecția completă și eficientă a intereselor consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune, este esențial ca publicitatea prin televiziune să se conformeze unui set de reglementări și standarde minime și ca statele membre să își poată rezerva dreptul de a stabili reglementări mai detaliate sau mai stricte, iar în anumite împrejurări să stabilească condiții diferite pentru posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor.
[…]
(85) Având în vedere posibilitățile sporite de care dispun telespectatorii pentru a evita publicitatea prin utilizarea de noi tehnologii, cum ar fi aparatele digitale personale de înregistrare video și o mai mare posibilitate de alegere a posturilor, nu se justifică o reglementare detaliată asupra introducerii de spoturi publicitare în scopul protecției telespectatorilor. Volumul orar de publicitate admisă nu ar trebui să crească, iar prezenta directivă ar trebui să acorde o flexibilitate emițătorilor față de introducerea acesteia acolo unde nu prejudiciază în mod nejustificat integritatea programelor.
[…]
(87) O limită de 20 % ar trebui prevăzută pentru spoturile publicitare și de teleshopping pe oră, care se aplică și în perioada de audiență maximă. Noțiunea de spot publicitar de televiziune trebuie să fie înțeleasă ca publicitate televizată, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (i), cu o durată ce nu depășește douăsprezece minute.”
5 Printre noțiunile definite la articolul 1 alineatul (1) din această directivă figurează în special următoarele:
„(a) «serviciu mass‑media audiovizual» înseamnă:
(i) un serviciu, astfel cum este definit la articolele 56 și 57 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care se află sub responsabilitatea editorială a unui furnizor de servicii mass‑media și al cărui scop principal este furnizarea de programe în scop informativ, de divertisment sau educativ, pentru publicul larg, prin rețele de comunicații electronice […]. Un astfel de serviciu media audiovizual reprezintă fie o transmisie de televiziune, astfel cum este definită la litera (e) din prezentul alineat, fie un serviciu mass‑media audiovizual la cerere, astfel cum este definit la litera (g) din prezentul alineat;
(ii) comunicații comerciale audiovizuale;
(b) «program» înseamnă un ansamblu de imagini în mișcare cu sau fără sunet care constituie un articol individual în cadrul unei grile sau al unui catalog realizat de un furnizor de servicii mass‑media și care este comparabil ca formă și conținut cu forma și conținutul transmisiilor de televiziune. Spre exemplificare, astfel de programe sunt filme artistice de lung metraj, transmisii sportive, comedii de situație, documentare, programe pentru copii și piese de teatru;
[…]
(h) «comunicație comercială audiovizuală» înseamnă imaginea cu sau fără sunet care este destinată să promoveze, direct sau indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei persoane fizice sau juridice care desfășoară o activitate economică. Imaginile respective însoțesc sau sunt incluse într‑un program în schimbul unei plăți sau retribuții similare sau în scopul autopromovării. Formele de comunicații comerciale audiovizuale includ, printre altele, publicitatea televizată, sponsorizarea, teleshopping și poziționarea de produse;
(i) «publicitatea televizată» înseamnă orice formă de anunț difuzat fie în schimbul unei plăți, fie al unei retribuții similare sau difuzat în scopuri autopromoționale de către o întreprindere publică sau privată sau de către o persoană fizică în legătură cu o activitate comercială, ramură de activitate, meserie sau profesie pentru a promova furnizarea de bunuri și servicii, inclusiv bunuri imobiliare, drepturi și obligații, în schimbul unei plăți;
[…]
(k) «sponsorizare» înseamnă orice contribuție din partea unor întreprinderi publice sau private sau din partea unor persoane fizice neangajate în activități de furnizare de servicii mass‑media audiovizuale sau în realizarea de opere audiovizuale la finanțarea de servicii sau programe mass‑media audiovizuale în vederea promovării numelui, a mărcii, a imaginii, a activității sau a produselor proprii;
[…]”
6 Articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată prevede:
„Statele membre își păstrează libertatea de a solicita furnizorilor de servicii mass‑media aflați sub jurisdicția lor să respecte norme mai detaliate sau mai stricte în domeniile coordonate de prezenta directivă, cu condiția ca normele respective să fie conforme cu legislația Uniunii.”
7 Potrivit articolului 10 alineatul (1) din aceeași directivă:
„Serviciile sau programele mass‑media audiovizuale care sunt sponsorizate trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
[…]
(c) telespectatorii sunt informați clar cu privire la existența unui acord de sponsorizare. Programele sponsorizate trebuie să fie identificate cu precizie prin specificarea numelui, a siglei și/sau a oricărui alt simbol corespunzător sponsorului, cum ar fi mențiuni asupra produsului (produselor) sau serviciului (serviciilor) acestuia sau un semn distinctiv, prezentate în mod adecvat pentru astfel de programe, la începutul, în cuprinsul și/sau la sfârșitul acestora.”
8 Articolul 19 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale prevede:
„Publicitatea televizată și emisiunile de teleshopping trebuie să fie imediat identificabile ca atare și separate de conținutul editorial. Fără a aduce atingere utilizării de noi tehnici publicitare, se păstrează o separare prin mijloace optice și/sau acustice și/sau spațiale între publicitatea televizată și teleshopping și, respectiv, celelalte părți ale programelor.”
9 Articolul 23 din această directivă prevede:
„(1) Proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshopping dintr‑un interval de o oră nu poate depăși 20 %.
(2) Alineatul (1) nu se aplică în cazul anunțurilor difuzate de către emițător în legătură cu propriile sale programe și cu produsele auxiliare derivate direct din acestea, al anunțurilor de sponsorizare și al poziționărilor de produse.”
10 Articolul 26 din directiva menționată prevede:
„Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 4, statele membre pot stabili, ținând cont în mod corespunzător de dreptul Uniunii, alte condiții decât cele prevăzute la articolul 20 alineatul (2) și articolul 23 cu privire la emisiunile de televiziune destinate exclusiv teritoriului național și care nu pot fi recepționate, direct sau indirect, de către publicul dintr‑unul sau mai multe alte state membre.”
Dreptul finlandez
11 Directiva 89/552 a fost transpusă în dreptul finlandez prin Legea 744/1998 privind activitățile televizuale și radiofonice (televisio- ja radiotoiminnasta annettu laki, denumită în continuare „Legea 744/1998”).
12 Potrivit articolului 2 alineatul 16 din Legea 744/1998, prin „comunicație comercială” se înțelege, printre altele, publicitatea și sponsorizarea. Sponsorizarea și publicitatea sunt ele înseși definite la alineatele 13 și, respectiv, 14 ale articolului menționat. Rezultă în special din acest din urmă alineat că „publicitate” înseamnă o informație, o declarație sau o altă comunicație teledifuzată sau radiodifuzată, în general în schimbul unei plăți ori al unei alte contraprestații, care nu este o sponsorizare și nici o plasare a unui produs și care are drept scop să promoveze vânzarea produselor autorului anunțului sau notorietatea unui autor de anunțuri care desfășoară o activitate economică.
13 Potrivit articolului 22 alineatul 1 din legea menționată, care pune în aplicare articolul din Directiva 89/552 care corespunde articolului 19 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, publicitatea televizată și emisiunile de teleshopping trebuie să fie separate de programele audiovizuale printr‑un semnal acustic sau optic sau printr‑o partajare a ecranului.
14 Potrivit articolului 26 alineatul 2 din legea menționată, care pune în aplicare articolul din Directiva 89/552 care corespunde articolului 10 alineatul (1) litera (c) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, denumirea sau sigla sponsorului trebuie indicate în mod clar la începutul sau la sfârșitul programelor audiovizuale și radiofonice sponsorizate.
15 Potrivit articolului 29 alineatul 1 din aceeași lege, care pune în aplicare articolul din Directiva 89/552 care corespunde articolului 23 din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, proporția emisiunilor publicitare și de teleshopping nu poate depăși 12 minute pe oră. Rezultă din cuprinsul alineatului 2 al aceluiași articol că această dispoziție nu se aplică, printre altele, anunțurilor de sponsorizare.
16 Rezultă din dispozițiile articolului 35 alineatul 1 coroborate cu cele ale articolului 36 alineatul 1 din Legea 744/1998 că, în cazul în care Autoritatea de reglementare constată că o societate care desfășoară activități de teledifuziune sau de radiodifuziune încalcă dispozițiile prevăzute de această lege, autoritatea menționată are printre altele competența de a obliga societatea în cauză să remedieze o astfel de situație.
Litigiul principal și întrebările preliminare
17 Sanoma este un furnizor de servicii mass‑media audiovizuale stabilit în Finlanda. Serviciile sale includ emiterea de programe televizate în cadrul cărora aceasta difuzează printre altele publicitate, pe de o parte, și programe care fac obiectul unei sponsorizări, pe de altă parte.
18 Pentru a separa secvențele de publicitate pe care le inserează între două programe televizate, Sanoma a recurs la tehnica denumită „partajarea ecranului” sau „ecranul partajat”, care constă în scindarea acestuia din urmă în două părți, după începutul genericului de la sfârșitul unui program, prin defilarea în paralel a respectivului generic într‑o coloană și a unui meniu de prezentare a programelor sale viitoare în cealaltă. În plus, Sanoma face ca fiecare dintre spoturile de publicitate difuzate în cadrul respectivelor secvențe să fie urmat și precedat de imagini negre cu o durată de 0,4-1 secundă, denumite „secunde negre”.
19 Pe de altă parte, atunci când un program difuzat de Sanoma face obiectul unei sponsorizări, aceasta poate conduce la plasarea unor semne care fac trimitere la persoana fizică sau juridică ce sponsorizează programul respectiv nu numai în programul sponsorizat însuși, ci și în anunțurile anterioare referitoare la acel program, pe de o parte, și în alte programe, pe de altă parte.
20 Prin decizia din 9 martie 2012, Autoritatea de reglementare a considerat că aceste diferite practici ale Sanoma încalcă anumite dispoziții din Legea 744/1998 și a somat‑o să remedieze această situație.
21 În acest cadru, Autoritatea de reglementare a concluzionat, în primul rând, că Sanoma nu respectă cerința de separare a publicității de programe prevăzută la articolul 22 alineatul 1 din legea menționată. În această privință, a apreciat că recurgerea la tehnica constând în defilarea meniului de prezentare a programelor viitoare într‑un ecran partajat, paralel cu genericul de la sfârșitul programului în curs, nu asigură o separare suficientă între programul menționat și secvența de publicitate inserată între acesta și programul următor.
22 În al doilea rând, Autoritatea de reglementare a concluzionat că Sanoma difuza 12 minute și 7 secunde de publicitate pe oră și, în consecință, nu respecta durata orară maximă de 12 minute impusă la articolul 29 alineatul 1 din Legea 744/1998. Pentru a ajunge la această concluzie, Autoritatea de reglementare a apreciat, pe de o parte, că prezența unor semne care fac trimitere la sponsorul unui program în altă parte decât în acest program însuși trebuie calificată drept timp de publicitate. Ea a reținut, pe de altă parte, că „secundele negre” intercalate de Sanoma între o secvență de publicitate și programul care o precedă trebuie considerate ca făcând parte din acel program, dar că cele care separă fiecare dintre spoturile ce constituie respectiva secvență de publicitate și cele intercalate între aceasta din urmă și programul următor trebuie considerate drept timp de publicitate.
23 În al treilea și ultimul rând, Autoritatea de reglementare a somat Sanoma să modifice tehnica utilizată pentru a separa programele televizate pe care le emite de secvențele de publicitate inserate între aceste programe. În plus, a impus Sanoma să ia în considerare, în calculul timpului pe care îl consacră difuzării de publicitate televizată, pe de o parte, semnele privind sponsorizarea prezente în altă parte decât în programele care fac obiectul respectivei sponsorizări și, pe de altă parte, „secundele negre” intercalate între fiecare dintre spoturile de publicitate difuzate în cursul unei secvențe de publicitate, precum și între această secvență și programul următor.
24 Sanoma a introdus o acțiune în anulare împotriva respectivei decizii a Autorității de reglementare la Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki), care a respins‑o prin decizia din 9 aprilie 2013. Această instanță a considerat, mai întâi, că recurgerea la un ecran partajat între două programe televizate diferite (cel care se termină și cel care îl urmează) nu îndeplinește cerința privind separarea dintre publicitate și programe prevăzută la articolul 22 alineatul 1 din Legea 744/1998. În continuare, instanța amintită a apreciat că prezența unor semne care fac trimitere la un sponsor în altă parte decât în programul sponsorizat de acesta ar ajunge să eludeze durata orară maximă de difuzare a publicității prevăzută la articolul 29 alineatul 1 din legea respectivă în cazul în care ea nu ar fi luată în considerare la calcularea timpului de publicitate difuzată de furnizorii de servicii mass‑media audiovizuale. În sfârșit, instanța menționată a statuat că nu este contrar Legii 744/1998 ca „secundele negre” care urmează după o secvență de publicitate să fie considerate drept timp de publicitate.
25 Sanoma a declarat recurs împotriva acestei decizii la Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă), care ridică problema interpretării care trebuie dată articolului 19 alineatul (1) și articolului 23 alineatele (1) și (2) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, pentru a putea determina ea însăși sensul și domeniul de aplicare ale dispozițiilor Legii 774/1998 care, în opinia Autorității de reglementare și a Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki), au fost încălcate de Sanoma.
26 În aceste împrejurări, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 19 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală, se opune unei interpretări a legislației naționale potrivit căreia partajarea ecranului nu este considerată semnal de separare a unui program audiovizual de publicitatea televizată, dacă o parte a ecranului este rezervată genericului de la finalul programului, iar o altă parte este rezervată prezentării programelor care vor fi difuzate în continuare pe canalul unui organism de radiodifuziune, fără a apărea pe ecranul partajat și nici ulterior un semnal acustic sau optic care să indice în mod expres începutul unei pauze publicitare?
2) Având în vedere caracterul de reglementare minimă al Directivei serviciilor mass‑media audiovizuale, articolul 23 alineatul (2) din directiva respectivă trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală, se opune calificării semnelor de menționare a sponsorului, prezentate în cadrul altor programe decât programele sponsorizate, drept «spoturi publicitare», în sensul articolului 23 alineatul (1) din directivă, care trebuie incluse în spațiul publicitar maxim admis?
3) Având în vedere caracterul de reglementare minimă al Directivei serviciilor mass‑media audiovizuale, noțiunea «spoturi publicitare» prevăzută la articolul 23 alineatul (1) din respectiva directivă coroborată cu expresia «[p]roporția […] dintr‑un interval de o oră nu poate depăși 20 %», care descrie spațiul publicitar maxim admis, trebuie interpretată în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală, aceasta nu este compatibilă cu includerea în spațiul publicitar a unor «secunde negre» care sunt cuprinse în intervalul dintre diferite spoturi publicitare și sfârșitul unei pauze publicitare?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
27 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că reiese din decizia de trimitere, pe de o parte, că legislația națională în discuție în litigiul principal prevede că nu trebuie impus, în plus față de ecranul partajat, ca un semnal acustic și/sau optic special să fie utilizat în vederea separării programului care se termină de secvența de publicitate care îl urmează și, pe de altă parte, că instanța de trimitere apreciază că nu ar trebui să se admită cerințe suplimentare în această privință decât în cazul în care ele ar fi impuse la articolul 19 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale.
28 În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care ar permite ca un ecran partajat în care apare genericul de la sfârșitul unui program televizat într‑o coloană și un meniu de prezentare a programelor viitoare ale furnizorului în cealaltă, în vederea separării programului care se termină de secvența de publicitate televizată care îl urmează, să nu fie în mod necesar combinat cu sau urmat de un semnal acustic sau optic.
29 Articolul 19 alineatul (1) prima teză din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale prevede că publicitatea televizată și emisiunile de teleshopping trebuie să fie imediat identificabile ca atare și separate de conținutul editorial. Potrivit celei de a doua teze a acestui articol 19 alineatul (1), fără a aduce atingere utilizării de noi tehnici publicitare, se păstrează o separare prin mijloace optice și/sau acustice și/sau spațiale între publicitatea televizată și teleshopping și, respectiv, programe.
30 Prima teză a acestei dispoziții cuprinde, în consecință, două cerințe de principiu, și anume, pe de o parte, ca publicitatea televizată și emisiunile de teleshopping să fie imediat identificabile ca atare și, pe de altă parte, ca acestea să fie separate de conținutul editorial și, prin urmare, de programele televizate.
31 Cerințele respective trebuie interpretate ținând seama de obiectivul enunțat în cuprinsul considerentului (83) al Directivei serviciilor mass‑media audiovizuale.
32 Acesta menționează în special că, pentru a asigura protecția completă și eficientă a intereselor consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune, este esențial ca publicitatea prin televiziune să se conformeze unui set de reglementări și standarde minime.
33 Prin urmare, articolul 4 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale acordă în mod explicit statelor membre posibilitatea de a stabili norme mai detaliate sau mai stricte decât cele prevăzute de directiva respectivă, impunând totodată ca ele să fie conforme cu dreptul Uniunii.
34 Interpretată în lumina considerentului (83) al Directivei serviciilor mass‑media audiovizuale, prima teză a articolului 19 alineatul (1) din această directivă trebuie înțeleasă ca exprimând voința legiuitorului de a asigura protecția completă și eficientă a intereselor consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune (a se vedea în acest sens Hotărârea Österreichischer Rundfunk, C‑195/06, EU:C:2007:613, punctele 26 și 27, și Hotărârea Comisia/Spania, C‑281/09, EU:C:2011:767, punctul 46).
35 La rândul său, a doua teză a articolului 19 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale precizează domeniul de aplicare al normei prevăzute la prima teză a acestuia, enumerând diferitele mijloace a căror utilizare poate fi prevăzută de către statele membre pentru a asigura respectarea normei menționate.
36 Astfel cum reiese în special din folosirea, de două ori, a termenilor „și/sau”, această a doua teză lasă statelor membre posibilitatea de a alege unele dintre aceste mijloace și de a înlătura altele.
37 În consecință, deși publicitatea televizată și teleshoppingul trebuie să fie separate în mod clar de programele televizate, prin recurgerea la diferitele mijloace enumerate la articolul 19 alineatul (1) a doua teză din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, nu se poate considera totuși că asemenea mijloace trebuie aplicate, în temeiul acestei dispoziții, în mod cumulativ. Astfel, în cazul în care unul singur dintre acestea, indiferent că este optic, acustic sau spațial, este de natură să asigure respectarea deplină a cerințelor care decurg din prima teză a articolului 19 alineatul (1) din directiva amintită, statele membre pot să nu impună utilizarea combinată a mijloacelor menționate.
38 În speță, din decizia de trimitere reiese că tehnica în discuție în litigiul principal constă în separarea unui program care se termină de secvența de publicitate televizată care îl urmează prin intermediul unui ecran partajat, asigurând, în esență, această separare în mod spațial.
39 În măsura în care utilizarea mijlocului respectiv îndeplinește prin ea însăși cele două cerințe care decurg din norma prevăzută la articolul 19 alineatul (1) prima teză din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, nu este necesar ca un astfel de mijloc să fie combinat cu sau urmat de alte mijloace de separare, de exemplu acustice sau optice. Este de competența instanței de trimitere să verifice dacă aceasta este situația.
40 În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 19 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite ca un ecran partajat în care apare genericul de la sfârșitul unui program televizat într‑o coloană și un meniu de prezentare a programelor viitoare ale furnizorului în cealaltă, în vederea separării programului care se termină de secvența de publicitate televizată care îl urmează, să nu fie în mod necesar combinat cu sau urmat de un semnal acustic sau optic, cu condiția ca un astfel de mijloc de separare să îndeplinească prin el însuși cerințele prevăzute la prima teză a acestui articol 19 alineatul (1), aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
Cu privire la a doua întrebare
41 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (2) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale trebuie interpretat în sensul că se opune ca semnele privind sponsorizarea prezentate în alte programe decât programele sponsorizate, precum cele în discuție în litigiul principal, să fie incluse în timpul maxim de difuzare a publicității dintr‑un interval de o oră prevăzut la articolul 23 alineatul (1) din această directivă.
42 Articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale prevede că proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshopping dintr‑un interval de o oră nu poate depăși 20 %.
43 Cu toate acestea, alineatul (2) al aceluiași articol precizează că alineatul (1) al acestuia nu se aplică, printre altele, anunțurilor de sponsorizare.
44 Întrucât textul articolului 23 alineatul (2) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale nu precizează sensul și domeniul de aplicare ale expresiei „anunțuri de sponsorizare”, expresia respectivă trebuie interpretată ținând seama de contextul în care aceasta se înscrie și de obiectivul urmărit de directiva amintită.
45 În această privință, trebuie arătat mai întâi că, potrivit articolului 1 alineatul (1) literele (h) și (k) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, sponsorizarea este una dintre formele de comunicație comercială audiovizuală prin care o altă persoană fizică sau juridică decât un furnizor de servicii mass‑media sau un realizator de opere audiovizuale contribuie la finanțarea unor servicii mass‑media audiovizuale sau a unor programe, în vederea promovării numelui, a mărcii, a imaginii, a activității sau a produselor proprii.
46 În continuare, articolul 10 alineatul (1) din directiva menționată, care enunță condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice sponsorizare, prevede printre altele, la litera (c), că telespectatorii trebuie să fie informați clar cu privire la existența unui acord de sponsorizare și că programele sponsorizate trebuie să fie identificate cu precizie prin intermediul unor simboluri ale sponsorului, al unor trimiteri la produsele sau la serviciile sale sau al altor semne distinctive.
47 Din coroborarea acestor dispoziții se poate deduce că, din moment ce intervenția unui sponsor constă exclusiv în faptul de a contribui la finanțarea unui serviciu sau a unui program, simbolurile, trimiterile sau alte semne distinctive referitoare la o sponsorizare trebuie să fie strict legate de serviciul sau de programul finanțat sau cofinanțat de acel sponsor.
48 Pentru acest motiv, în ceea ce privește programele sponsorizate, și astfel cum prevede în mod explicit articolul 10 alineatul (1) litera (c) in fine din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, respectivele simboluri, trimiteri sau alte semne distinctive care se raportează la sponsor trebuie să fie plasate fie la începutul, fie la sfârșitul, fie în cursul programului sponsorizat, iar nu, în consecință, în afara acestui program.
49 Respectarea acestei obligații se impune în special în interesul consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune. Ea vizează, pe de o parte, să permită acestora din urmă să înțeleagă în mod clar că un program face obiectul unui acord de sponsorizare, spre deosebire de un program nesponsorizat, și să identifice în mod clar sponsorul acestuia. Pe de altă parte, împiedică eludarea timpului maxim de difuzare a unor spoturi de publicitate televizată dintr‑un interval de o oră, stabilit la articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale.
50 Astfel, atunci când trimiterile sau semnele privind sponsorizarea nu îndeplinesc condiția potrivit căreia trebuie să fie plasate la începutul, la sfârșitul sau în cursul programului sponsorizat, respectivele trimiteri sau semne nu pot intra sub incidența articolului 23 alineatul (2) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, întrucât această dispoziție nu privește decât anunțurile de sponsorizare plasate în cadrul programului sponsorizat.
51 În consecință, în situația menționată la punctul anterior din prezenta hotărâre, articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale rămâne aplicabil în privința semnelor sau a trimiterilor amintite.
52 Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 23 alineatul (2) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale trebuie interpretat în sensul că semnele privind sponsorizarea prezentate în alte programe decât programul sponsorizat, precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie să fie incluse în timpul maxim de difuzare a publicității dintr‑un interval de o oră prevăzut la articolul 23 alineatul (1) din această directivă.
Cu privire la a treia întrebare
53 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, ținând seama de caracterul de reglementare minimă al Directivei serviciilor mass‑media audiovizuale, articolul 23 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune ca „secundele negre” care sunt inserate între diferitele spoturi ale unei secvențe de publicitate televizată sau între această secvență și programul televizat care o urmează să fie incluse în timpul maxim de 20 % privind difuzarea de publicitate televizată dintr‑un interval de o oră pe care îl stabilește articolul menționat.
54 Trebuie amintit că, potrivit articolului 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshopping dintr‑un interval de o oră nu poate depăși 20 %.
55 Reiese cu claritate din textul acestei dispoziții că ea se limitează să stabilească un timp maxim, deci un plafon, de difuzare a unor spoturi de publicitate televizată și a unor spoturi de teleshopping dintr‑un interval de o oră, înțelegându‑se că, astfel cum s‑a arătat la punctul 33 din prezenta hotărâre, statele membre au posibilitatea de a adopta o normă mai strictă și, în consecință, să stabilească un timp maxim de difuzare a unor asemenea spoturi inferior acestui plafon.
56 Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că, după cum s‑a arătat la punctul 15 din prezenta hotărâre, cauza principală implică o legislație națională care prevede că partea privind emisiunile publicitare și de teleshopping nu trebuie să depășească un plafon care corespunde întocmai celui stabilit la articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale și care, așadar, nu a făcut uz de posibilitatea menționată la punctul 33 din prezenta hotărâre.
57 În această privință, textul articolului 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale nu permite, prin el însuși, să se stabilească dacă respectiva dispoziție trebuie interpretată în sensul că, într‑o situație precum cea din litigiul principal, impune sau nu impune includerea „secundelor negre”, precum cele în discuție în litigiul principal, în limita de 20 % pe care o prevede.
58 Prin urmare, trebuie stabilit statutul unor asemenea „secunde negre” în raport cu obiectivul pe care îl urmărește articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale.
59 Întrucât articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale vizează plafonarea timpului de difuzare a unor spoturi de publicitate televizată și a unor spoturi de teleshopping dintr‑un interval de o oră, din această dispoziție rezultă în mod implicit, dar necesar intenția legiuitorului Uniunii de a asigura realizarea corectă a obiectivului esențial al acestei directive care constă în protecția consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune împotriva difuzării excesive de publicitate televizată (a se vedea în acest sens Hotărârea Sky Italia, C‑234/12, EU:C:2013:496, punctul 17).
60 Prin urmare, dispoziția amintită trebuie interpretată în sensul că nu permite statelor membre să reducă, în beneficiul elementelor publicitare, timpul minim de emisie care trebuie consacrat difuzării de programe sau de alte conținuturi editoriale la mai puțin de 80 % dintr‑un interval de o oră, limită pe care articolul menționat o prevede în mod implicit.
61 Or, atunci când un stat membru nu a plafonat, astfel cum este cazul în speță, timpul de difuzare a publicității televizate la un nivel mai strict decât cel stabilit la articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale, voința legiuitorului Uniunii nu ar fi respectată dacă „secundele negre”, precum cele din litigiul principal, care separă fie diferitele spoturi care constituie o secvență de publicitate televizată, fie ultimul dintre aceste spoturi și programul care urmează secvenței respective nu ar fi considerate drept timp de difuzare a publicității televizate în sensul respectivei dispoziții. Astfel, aceasta ar determina reducerea sub limita garantată în mod implicit prin dispoziția menționată a intervalului orar rezervat difuzării de programe și de alte conținuturi editoriale cu o durată care corespunde celei a unor asemenea „secunde negre”.
62 În consecință, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 23 alineatul (1) din Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale trebuie interpretat, în cazul în care un stat membru nu a făcut uz de posibilitatea de a prevedea o normă mai strictă decât cea instituită la respectivul articol, în sensul că nu numai că nu se opune ca „secundele negre” care sunt inserate între diferitele spoturi ale unei secvențe de publicitate televizată sau între această secvență și programul televizat care o urmează să fie incluse în timpul maxim de 20 % privind difuzarea de publicitate televizată dintr‑un interval de o oră pe care îl stabilește respectivul articol, ci impune o astfel de includere.
Cu privire la cheltuielile de judecată
63 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
1) Articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite ca un ecran partajat în care apare genericul de la sfârșitul unui program televizat într‑o coloană și un meniu de prezentare a programelor viitoare ale furnizorului în cealaltă, în vederea separării programului care se termină de secvența de publicitate televizată care îl urmează, să nu fie în mod necesar combinat cu sau urmat de un semnal acustic sau optic, cu condiția ca un astfel de mijloc de separare să îndeplinească prin el însuși cerințele prevăzute la prima teză a acestui articol 19 alineatul (1), aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
2) Articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2010/13 trebuie interpretat în sensul că semnele privind sponsorizarea prezentate în alte programe decât programul sponsorizat, precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie să fie incluse în timpul maxim de difuzare a publicității dintr‑un interval de o oră prevăzut la articolul 23 alineatul (1) din această directivă.
3) Articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2010/13 trebuie interpretat, în cazul în care un stat membru nu a făcut uz de posibilitatea de a prevedea o normă mai strictă decât cea instituită la respectivul articol, în sensul că nu numai că nu se opune ca „secundele negre” care sunt inserate între diferitele spoturi ale unei secvențe de publicitate televizată sau între această secvență și programul televizat care o urmează să fie incluse în timpul maxim de 20 % privind difuzarea de publicitate televizată dintr‑un interval de o oră pe care îl stabilește respectivul articol, ci impune o astfel de includere.
Semnături