HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra extinsă)

9 noiembrie 2022(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața fier‑betonului – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 65 CO, după expirarea Tratatului CECO, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 – Stabilirea prețurilor – Limitarea și controlul producției și ale vânzărilor – Decizie adoptată ca urmare a anulării unor decizii anterioare – Desfășurarea unei noi audieri în prezența autorităților de concurență ale statelor membre – Dreptul la apărare – Principiul bunei administrări – Termen rezonabil – Obligația de motivare”

În cauza T‑655/19,

Ferriera Valsabbia SpA, cu sediul în Odolo (Italia),

Valsabbia Investimenti SpA, cu sediul în Odolo,

reprezentate de D. Fosselard, D. Slater și G. Carnazza, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de P. Rossi, G. Conte și C. Sjödin, în calitate de agenți, asistați de P. Manzini, avocat,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei C(2019) 4969 final a Comisiei din 4 iulie 2019 privind o încălcare a articolului 65 din Tratatul CECO (cazul AT.37956 – Fier‑beton), în măsura în care în aceasta se constată că reclamantele au încălcat această dispoziție și în măsura în care ele sunt obligate la plata în solidar a unei amenzi de 5,125 milioane de euro,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă),

compus, la momentul deliberărilor, din domnii S. Gervasoni, președinte, L. Madise și P. Nihoul (raportor), doamna R. Frendo și domnul J. Martín y Pérez de Nanclares, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 2 iunie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului

1        Reclamantele, Ferriera Valsabbia SpA și Valsabbia Investimenti SpA, sunt societăți de drept italian, rezultate din divizarea, la 1 martie 2000, a Ferriera Valsabbia SpA, societate de drept italian care își desfășoară activitatea în sectorul fier‑betonului începând cu anul 1954. Ramura operațională a acesteia din urmă a fost cedată către Enifer Srl, care a luat numele de Ferriera Valsabbia. Valsabbia Investimenti controlează 100 % din capitalul actualei Ferriera Valsabbia.

 Prima decizie a Comisiei (2002)

2        În perioada octombrie-decembrie a anului 2000, Comisia Comunităților Europene a efectuat, conform articolului 47 CO, verificări la întreprinderile italiene producătoare de fier‑beton, printre care și reclamantele, și la o asociație de întreprinderi, Federazione imprese siderurgiche italiane (Federația întreprinderilor siderurgice italiene, denumită în continuare „Federacciai”). Comisia le‑a adresat de asemenea solicitări de informații, în temeiul acestei dispoziții.

3        La 26 martie 2002, Comisia a deschis o procedură de aplicare a articolului 65 CO și a formulat obiecțiuni în temeiul articolului 36 CO (denumite în continuare „comunicarea privind obiecțiunile”), notificate printre altele reclamantelor. Acestea au răspuns la comunicarea privind obiecțiunile la 14 mai 2002.

4        O audiere a părților la procedura administrativă a avut loc la 13 iunie 2002.

5        La 12 august 2002, Comisia a adresat acelorași destinatari obiecțiuni suplimentare (denumite în continuare „comunicarea privind obiecțiunile suplimentare”), întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3). În această comunicare privind obiecțiunile suplimentare, Comisia a explicat poziția sa referitoare la continuarea procedurii, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, la 23 iulie 2002. Reclamantele au răspuns la comunicarea privind obiecțiunile suplimentare la 20 septembrie 2002.

6        O nouă audiere a părților la procedura administrativă a avut loc la 30 septembrie 2002 în prezența autorităților de concurență ale statelor membre. Aceasta a privit obiectul comunicării privind obiecțiunile suplimentare, și anume efectele juridice ale expirării Tratatului CECO asupra continuării procedurii.

7        La finalul procedurii administrative, Comisia a adoptat Decizia C(2002) 5087 final din 17 decembrie 2002 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 65 din Tratatul CECO (COMP/37.956 – Fier‑beton) (denumită în continuare „Decizia din 2002”), adresată către Federacciai și opt întreprinderi, printre care și reclamantele. În această decizie, Comisia a constatat că, în perioada decembrie 1989-iulie 2000, acestea din urmă puseseră în aplicare o înțelegere unică, complexă și continuă pe piața italiană a fier‑betonului în bare sau în rulouri (denumit în continuare „fier‑beton”) având ca obiect sau ca efect stabilirea prețurilor și limitarea sau controlul producției sau al vânzărilor, contrar articolului 65 alineatul (1) CO. În acest temei, Comisia a aplicat reclamantelor, în solidar, o amendă în cuantum de 10,25 milioane de euro.

8        La 5 martie 2003, reclamantele au formulat o acțiune la Tribunal împotriva Deciziei din 2002. Tribunalul a anulat decizia menționată în privința reclamantelor (Hotărârea din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia, T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, EU:T:2007:317) și a altor întreprinderi destinatare, pentru motivul că temeiul juridic utilizat, și anume articolul 65 alineatele (4) și (5) CO, nu mai era în vigoare la momentul adoptării deciziei. Din această cauză, Comisia nu avea competența, în temeiul acestor dispoziții, să constate și să sancționeze o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO după expirarea Tratatului CECO. Tribunalul nu a examinat celelalte aspecte ale acestei decizii.

9        Decizia din 2002 a rămas definitivă în privința Federacciai, care nu a introdus o acțiune la Tribunal.

 A doua decizie a Comisiei (2009)

10      Prin scrisoarea din 30 iunie 2008, Comisia a informat reclamantele și celelalte întreprinderi în cauză cu privire la intenția sa de a adopta o nouă decizie, prin corectarea temeiului juridic utilizat. În plus, Comisia a precizat că decizia respectivă ar fi întemeiată pe dovezile prezentate în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare. Fiind invitate în acest sens, reclamantele au prezentat observații scrise la 4 septembrie 2008.

11      La 30 septembrie 2009, Comisia a adoptat Decizia C(2009) 7492 final privind o procedură inițiată în temeiul articolului 65 din Tratatul CECO (cazul COMP/37.956 – Fier‑beton, readoptare). Această decizie a fost adoptată în temeiul normelor procedurale din Tratatul CE și al Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269). Aceasta s‑a întemeiat pe elementele menționate în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare și a reluat în esență conținutul și concluziile Deciziei din 2002. În special, cuantumul amenzii aplicate în solidar reclamantelor, de 10,25 milioane de euro, a rămas neschimbat.

12      La 8 decembrie 2009, Comisia a adoptat o decizie de modificare prin care a inclus în anexa sa tabelele care evidențiau variațiile de preț omise în Decizia din 30 septembrie 2009 și care a corectat trimiterile numerotate la tabelele respective în opt note de subsol.

13      La 17 februarie 2010, reclamantele au formulat o acțiune la Tribunal împotriva Deciziei Comisiei din 30 septembrie 2009, cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Decizia din 2009”). La 9 decembrie 2014, Tribunalul a respins această acțiune (Hotărârea din 9 decembrie 2014, Ferriera Valsabbia și Valsabbia Investimenti/Comisia, T‑92/10, nepublicată, EU:T:2014:1032). Tribunalul a anulat în parte Decizia din 2009 în ceea ce privește un alt destinatar al acesteia, a redus cuantumul amenzii aplicate altor doi destinatari ai acesteia și a respins celelalte acțiuni introduse.

14      La 20 februarie 2015, reclamantele au formulat recurs împotriva Hotărârii din 9 decembrie 2014, Ferriera Valsabbia și Valsabbia Investimenti/Comisia (T‑92/10, nepublicată, EU:T:2014:1032). Prin Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717), Curtea a anulat hotărârea menționată a Tribunalului, precum și Decizia din 2009 în privința, printre altele, a reclamantelor.

15      În Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717), Curtea a statuat că, atunci când este adoptată o decizie în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, procedura care a condus la această decizie trebuie să fie conformă cu normele de procedură prevăzute de acest regulament, precum și de Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), chiar dacă această procedură a început înainte de intrarea lor în vigoare.

16      Or, Curtea a constatat că, în speță, audierea din 13 iunie 2002, singura care privea fondul procedurii, nu putea fi considerată conformă cu cerințele procedurale referitoare la adoptarea unei decizii în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, în lipsa participării autorităților de concurență ale statelor membre.

17      Curtea a concluzionat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că, înainte de adoptarea Deciziei din 2009, Comisia nu avea obligația să organizeze o nouă audiere pentru motivul că întreprinderile avuseseră deja posibilitatea să fie ascultate oral în cadrul audierilor din 13 iunie 2002 și din 30 septembrie 2002.

18      În Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717), Curtea a amintit importanța desfășurării, la cererea părților în cauză, a unei audieri la care sunt invitate autoritățile de concurență ale statelor membre, omisiunea acestei obligații constituind o încălcare a normelor fundamentale de procedură.

19      Curtea a statuat că, din moment ce nu fusese respectat acest drept precizat în Regulamentul nr. 773/2004, nu era necesar ca întreprinderea al cărei drept fusese astfel încălcat să demonstreze că această încălcare a putut influența, în defavoarea sa, desfășurarea procedurii și conținutul deciziei în litigiu.

20      Curtea a anulat de asemenea, pentru aceleași motive, alte hotărâri ale Tribunalului din 9 decembrie 2014, pronunțându-se asupra legalității Deciziei din 2009, precum și această decizie în privința altor patru întreprinderi. În schimb, Decizia din 2009 a rămas definitivă pentru întreprinderile destinatare care nu au formulat recurs împotriva hotărârilor menționate.

 A treia decizie a Comisiei (2019)

21      Prin scrisoarea din 15 decembrie 2017, Comisia a informat reclamantele cu privire la intenția sa de a relua procedura administrativă și de a organiza, în acest cadru, o nouă audiere a părților la procedura menționată, în prezența autorităților de concurență ale statelor membre.

22      Prin scrisoarea din 1 februarie 2018, reclamantele au prezentat observații în care au contestat competența Comisiei de a relua procedura administrativă și au invitat‑o astfel să nu recurgă la această reluare.

23      La 23 aprilie 2018, Comisia a desfășurat o nouă audiere privind fondul procedurii, la care au participat, în prezența autorităților de concurență ale statelor membre și a consilierului‑auditor, reclamantele, precum și alte trei întreprinderi destinatare ale Deciziei din 2009.

24      Prin scrisorile din 19 noiembrie 2018, precum și din 18 ianuarie 2019 și din 6 mai 2019, Comisia a trimis reclamantelor trei solicitări de informații privind cifra lor de afaceri.

25      La 4 iulie 2019, Comisia a adoptat Decizia C(2019) 4969 final privind o procedură inițiată în temeiul articolului 65 din Tratatul CECO (cazul AT.37956 – Fier‑beton) (denumită în continuare „decizia atacată”), adresată celor cinci întreprinderi în privința cărora fusese anulată Decizia din 2009, și anume, pe lângă reclamante, Alfa Acciai SpA, Feralpi Holding SpA (fostă Feralpi Siderurgica SpA și Feralpi Siderurgica SRL), Partecipazioni Industriali SpA (fostă Riva Acciaio SpA, ulterior Riva Fire SpA, denumită în continuare „Riva”) și Ferriere Nord SpA.

26      Prin decizia atacată, Comisia a constatat aceeași încălcare precum cea care face obiectul Deciziei din 2009, reducând în același timp amenzile aplicate întreprinderilor destinatare cu 50 % ca urmare a duratei procedurii. Prin articolul 2 din decizia atacată, Comisia a aplicat astfel reclamantelor, obligate în solidar la plată, o amendă în cuantum de 5,125 milioane de euro.

27      La 8 iulie 2019, o copie incompletă a deciziei atacate, care cuprindea numai paginile impare, a fost notificată reclamantelor.

28      La 18 iulie 2019, o versiune completă a deciziei atacate a fost notificată reclamantelor.

 Procedura și concluziile părților

29      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 septembrie 2019, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

30      La propunerea Camerei a patra, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită prezenta cauză în fața unui complet de judecată extins.

31      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a adresat părților întrebări scrise și le‑a solicitat să depună documente. Părțile au răspuns la aceste întrebări și la aceste cereri de depunere de documente în termenul stabilit.

32      Prin Decizia președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 16 aprilie 2021, cauzele T‑655/19 și T‑656/19 au fost reunite pentru buna desfășurare a procedurii orale, conform articolului 68 din Regulamentul de procedură.

33      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 2 iunie 2021.

34      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate, în măsura în care le privește;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

35      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

36      În susținerea acțiunii, reclamantele invocă patru motive, întemeiate:

–        primul, pe încălcarea normelor procedurale în cursul audierii din 23 aprilie 2018, care ar fi determinat o încălcare a dreptului la apărare;

–        al doilea, pe refuzul nelegal al Comisiei de a verifica, înainte de adoptarea deciziei atacate, compatibilitatea acestei adoptări cu principiul termenului rezonabil al procedurii;

–        al treilea și o parte a celui de al patrulea, pe încălcarea principiului termenului rezonabil al procedurii;

–        al patrulea, pe încălcarea obligației de motivare și pe erori vădite de apreciere.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a normelor procedurale în cadrul audierii din 23 aprilie 2018

37      Reclamantele susțin că decizia atacată a fost adoptată la finalul unei proceduri marcate de existența unor neregularități săvârșite în organizarea audierii ca urmare a Hotărârii din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717).

38      În special, reclamantele invocă trei critici privind imparțialitatea cerută din partea Comitetului consultativ, lipsa unor actori importanți în cursul audierii din 23 aprilie 2018 și imposibilitatea Comisiei de a remedia viciul procedural cenzurat de Curte, toate aceste critici fiind contestate de Comisie.

 Cu privire la audierea organizată în urma reluării procedurii administrative

39      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că în Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717, punctele 42-47), Curtea a reproșat Comisiei că aceasta nu dăduse reclamantelor ocazia să își dezvolte argumentele în cadrul unei audieri care ar fi privit fondul cauzei în prezența autorităților de concurență ale statelor membre.

40      Curtea a statuat în continuare că viciul astfel identificat trebuia să fie analizat ca o încălcare a normelor fundamentale de procedură care afectează procedura, independent de consecințele prejudiciabile care pot rezulta din acesta pentru reclamante (Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia, C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717, punctele 48-50).

41      Analizând Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717), Comisia a apreciat că, dacă acest viciu era corectat, procedura administrativă putea fi reluată împotriva întreprinderilor încă vizate [considerentul (15) al deciziei atacate].

42      Prin scrisoarea din 15 decembrie 2017, Comisia a informat întreprinderile în cauză că dorea să reia procedura administrativă începând din punctul în care a apărut viciul identificat de Curte, și anume începând cu audierea.

43      În scrisoarea sa din 15 decembrie 2017, Comisia a solicitat întreprinderilor în cauză să își manifeste în scris, dacă doreau acest lucru, interesul de a participa la o nouă audiere care, având ca obiect fondul dosarului, era organizată în prezența autorităților de concurență ale statelor membre, în conformitate cu reglementarea aplicabilă.

44      După ce a primit răspunsurile date de întreprinderile în cauză, Comisia a organizat o nouă audiere la 23 aprilie 2018 în prezența autorităților de concurență ale statelor membre.

 Cu privire la executarea hotărârilor de anulare

45      Trebuie amintit că, în temeiul articolului 266 alineatul (1) TFUE, instituția emitentă a actului anulat trebuie să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curții.

46      Pentru a se conforma unei hotărâri de anulare și pentru a‑i asigura executarea integrală, instituțiile trebuie să respecte nu numai dispozitivul hotărârii, ci și motivele care constituie temeiul său necesar, întrucât sunt indispensabile pentru a determina sensul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2017, Franța/Comisia, T‑74/14, nepublicată, EU:T:2017:471, punctul 45 și jurisprudența citată).

47      Anularea unui act prin care se finalizează o procedură administrativă nu afectează toate etapele care au precedat adoptarea sa, ci numai pe cele care sunt vizate de motivele de fond sau de procedură care au justificat anularea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2017, Franța/Comisia, T‑74/14, nepublicată, EU:T:2017:471, punctul 47 și jurisprudența citată).

48      Prin urmare, procedura prin care se urmărește înlocuirea unui act anulat poate, în principiu, să fie reluată începând cu etapa afectată de nelegalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 73, și Hotărârea din 6 iulie 2017, Franța/Comisia, T‑74/14, nepublicată, EU:T:2017:471, punctul 46 și jurisprudența citată).

49      În speță, întrucât actul a fost anulat ca urmare a unei încălcări a normelor fundamentale de procedură intervenită în organizarea audierii (Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia, C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717), Comisia avea posibilitatea să reia procedura, astfel cum a procedat, începând cu acea etapă.

50      Acesta este contextul în care trebuie examinate criticile invocate de reclamante în susținerea primului motiv.

 Cu privire la prima critică, referitoare la imparțialitatea necesară din partea Comitetului consultativ

51      Reclamantele susțin că Comitetul consultativ nu a fost consultat în mod valabil, întrucât modalitățile instituite pentru organizarea audierii la care trebuiau să fie invitate autoritățile de concurență ale statelor membre, ai căror reprezentanți compun comitetul menționat, nu au permis garantarea imparțialității lor în momentul în care acesta trebuia să emită avizul în temeiul reglementării.

52      În această privință, trebuie amintit că procedura de adoptare a deciziilor întemeiate pe articolele 101 și 102 TFUE este reglementată, în ceea ce privește aspectele vizate de prezentul litigiu, de Regulamentul nr. 1/2003:

–        potrivit articolului 14 alineatele (1) și (2) din acest regulament, înainte de luarea deciziei, Comisia consultă un comitet compus din reprezentanți ai autorităților de concurență ale statelor membre;

–        articolul 14 alineatul (3) din regulamentul menționat precizează că acest comitet emite un aviz scris privind proiectul preliminar de decizie prezentat de Comisie;

–        articolul 14 alineatul (5) din același regulament precizează că Comisia ia în considerare în cât mai mare măsură avizul emis de acest comitet, informându‑l cu privire la modul în care a ținut seama de avizul acestuia.

53      Pentru organizarea audierilor, Regulamentul nr. 773/2004 stabilește următoarele norme:

–        articolul 12 din acest regulament impune Comisiei să ofere părților cărora le adresează o comunicare a obiecțiunilor posibilitatea de a‑și elabora argumentele în cadrul unei audieri, dacă ele solicită acest lucru în observațiile scrise;

–        articolul 14 alineatul (3) din regulamentul menționat prevede că autoritățile de concurență ale statelor membre sunt invitate să participe la audiere.

54      Potrivit jurisprudenței, consultarea Comitetului consultativ constituie o normă fundamentală de procedură a cărei încălcare afectează legalitatea deciziei în litigiu și determină anularea sa în cazul în care se stabilește că nerespectarea normelor a împiedicat Comitetul consultativ să emită avizul în deplină cunoștință de cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2018, Servier și alții/Comisia, T‑691/14, atacată cu recurs, EU:T:2018:922, punctul 148 și jurisprudența citată).

55      Reclamantele nu susțin că normele prevăzute la punctele 52 și 53 de mai sus nu au fost respectate ca atare. Ele apreciază totuși că atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre au participat la audierea din 23 aprilie 2018 și, în continuare, au emis avizul, nu se aflau într‑o situație care să garanteze imparțialitatea lor. În opinia reclamantelor, aceste autorități cunoșteau, astfel, la momentul emiterii acestui aviz, poziția pe care o adoptaseră Comisia și instanțele Uniunii Europene în deciziile și în hotărârile care au trasat procedura. Reclamantele arată că, pe de o parte, înainte de adoptarea deciziei atacate, Comisia adoptase deja în două rânduri (în anii 2002 și 2009) o decizie de sancționare, fără a consulta autoritățile respective pe fondul cauzei și că, pe de altă parte, în anul 2014 Tribunalul pronunțase o hotărâre prin care se confirma poziția reținută de Comisie. În opinia reclamantelor, marcat de existența acestor decizii și a acestei hotărâri, contextul a influențat în mod inevitabil autoritățile respective într‑un mod care face imposibilă formularea unui aviz în deplină imparțialitate.

56      În această privință, trebuie amintit că, atunci când un act este anulat, acesta dispare din ordinea juridică și se consideră că nu a existat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2017, Crédit mutuel Arkéa/BCE, T‑712/15, EU:T:2017:900, punctul 42 și jurisprudența citată), chiar dacă, atunci când are un caracter individual, anularea, cu anumite rezerve, este doar în beneficiul părților din proces (a se vedea Hotărârea din 8 mai 2019, Lucchini/Comisia, T‑185/18, nepublicată, EU:T:2019:298, punctele 33-37 și jurisprudența citată).

57      Astfel, hotărârile Tribunalului, care sunt acte adoptate de una dintre instituțiile Uniunii, dispar retroactiv din ordinea juridică atunci când sunt anulate în recurs.

58      Prin urmare, în speță, deși Comitetul consultativ a emis avizul, pe de o parte, după ce Comisia a adoptat Decizia din 2002, iar ulterior Decizia din 2009 și, pe de altă parte, după ce Tribunalul s‑a pronunțat în Hotărârea din 9 decembrie 2014, Ferriera Valsabbia și Valsabbia Investimenti/Comisia (T‑92/10, nepublicată, EU:T:2014:1032), nu este mai puțin adevărat că, întrucât au fost anulate, aceste decizii și această hotărâre au dispărut din ordinea juridică a Uniunii și au fost considerate, în temeiul jurisprudenței menționate, că nu au existat niciodată.

59      În ceea ce privește pretinsa lipsă de imparțialitate a autorităților de concurență ale statelor membre, care ar face imposibilă formularea de către Comitetul consultativ a unui aviz în deplină imparțialitate, trebuie să se arate că, potrivit articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), orice persoană are printre altele dreptul de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial din partea instituțiilor Uniunii.

60      Cerința de imparțialitate prevăzută la articolul 41 din cartă privește, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în sensul că niciunul dintre membrii instituției în cauză care este însărcinat cu soluționarea cauzei nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți, și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în sensul că instituția trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia, C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctul 155 și jurisprudența citată).

61      În speță, este pusă în discuție imparțialitatea Comitetului consultativ atunci când a emis avizul întrucât, potrivit reclamantelor, atitudinea reprezentanților autorităților care compun comitetul menționat a putut fi influențată de faptul ca aceste autorități să fi avut cunoștință de poziția adoptată cu privire la cauză, pe de o parte, de Comisie în Deciziile din 2002 și 2009 și, pe de altă parte, de Tribunal în Hotărârea din 9 decembrie 2014, Ferriera Valsabbia și Valsabbia Investimenti/Comisia (T‑92/10, nepublicată, EU:T:2014:1032).

62      Dintr‑o asemenea cunoaștere, chiar dacă se presupune că ar fi dovedită, nu se poate deduce totuși o lipsă de imparțialitate care poate afecta legalitatea deciziei atacate, fără a fi puse în discuție dispozițiile tratatului în temeiul cărora actele declarate nelegale pot fi înlocuite, fără a fi necesar să se stabilească dacă, în speță, reclamantele pun în discuție imparțialitatea subiectivă sau imparțialitatea obiectivă.

63      Astfel, posibila cunoaștere a unei soluții adoptate anterior și, eventual, care este confirmată într‑o hotărâre a Tribunalului anulată ulterior de Curte în recurs este inerentă obligației de a se acționa în consecință în urma unei anulări. A decide că cunoașterea unei asemenea situații ar putea împiedica, prin ea însăși, reluarea procedurii ar afecta în sine mecanismul de anulare care să indice că acesta implică nu numai dispariția retroactivă a actului anulat, ci și interdicția de reluare a procedurii. O asemenea eventualitate ar fi incompatibilă cu articolul 266 TFUE, care, în cazul anulării în temeiul articolului 263 TFUE, impune instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii să ia măsurile pe care le presupune executarea hotărârilor pronunțate în privința lor, fără a le exonera totuși de misiunea care constă în a asigura, în domeniile care țin de competența lor, aplicarea dreptului Uniunii.

64      Prin urmare, critica trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la a doua critică, referitoare la lipsa unor actori importanți în cursul audierii din 23 aprilie 2018

65      Reclamantele susțin că Comisia, pe de o parte, a încălcat diverse norme referitoare la organizarea audierilor și, pe de altă parte, a săvârșit o eroare prin faptul că a omis să invite mai multe entități la audierea din 23 aprilie 2018, deși, întrucât au jucat un rol important în dosar, aceste entități ar fi putut să comunice autorităților de concurență ale statelor membre elemente care să le permită acestora din urmă să adopte poziția în deplină cunoștință de cauză. Potrivit reclamantelor, întrucât nu au putut beneficia de un aviz emis de aceste autorități în deplină cunoștință de cauză, dreptul lor la apărare a fost încălcat, pentru următoarele motive:

–        Federacciai ar fi trebuit să participe la audierea menționată, la fel ca Leali SpA, care a intrat între timp în stare de faliment, având în vedere rolul central avut de acestea din urmă în toate faptele vizate de investigație;

–        Lucchini SpA, care a intrat de asemenea în stare de faliment, și Riva, plasată în administrare extraordinară, care erau liderii de piață, ar fi trebuit deopotrivă să participe la reuniunea respectivă;

–        Industrie Riunite Odolesi SpA (denumită în continuare „IRO”), care nu a contestat, în ceea ce o privește, Hotărârea din 9 decembrie 2014, IRO/Comisia (T‑69/10, nepublicată, EU:T:2014:1030) ar fi trebuit de asemenea să participe la reuniunea respectivă;

–        Associazione Nazionale Sagomatori Ferro (Asociația Națională a Întreprinderilor de Modelare a Fierului, denumită în continuare „Ansfer”) ar fi trebuit să fie invitată, întrucât această asociație, ce reprezintă clienții întreprinderilor în cauză, a intervenit în calitate de terț în audierea din 13 iunie 2002 și a declarat cu acea ocazie că existența unor înțelegeri de restrângere a concurenței nu fusese niciodată resimțită pe piață.

66      Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, în organizarea audierii, Comisia a încălcat o normă care i se impunea și dacă, în acest fel sau în orice alt mod, a creat un obstacol în calea exercitării dreptului la apărare al reclamantelor cu ocazia audierii din 23 aprilie 2018.

67      În primul rând, este necesar să se arate că participarea la audiere face parte din drepturile procedurale a căror încălcare, din cauza naturii lor obiective, trebuie să fie invocată de întreprinderea sau terțul care este titularul acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, ThyssenKrupp Acciai Speciali Terni/Comisia, T‑62/08, EU:T:2010:268, punctul 186, Hotărârea din 12 mai 2011, Région Nord‑Pas‑de‑Calais și Communauté d’agglomération du Douaisis/Comisia, T‑267/08 și T‑279/08, EU:T:2011:209, punctul 77, și Hotărârea din 19 septembrie 2019, Zhejiang Jndia Pipeline Industry/Comisia, T‑228/17, EU:T:2019:619, punctul 36).

68      Astfel, reclamantele nu pot solicita cu succes anularea unei decizii doar pentru motivul că, în speță, ar fi fost încălcate drepturi procedurale de care beneficiază terți sau alte părți.

69      Pe de altă parte, trebuie arătat că, deși audierile organizate în cadrul procedurilor în materia înțelegerilor se desfășoară cel mai adesea sub o formă colectivă în practica Comisiei, reglementarea nu recunoaște dreptul la o audiere colectivă pentru întreprinderile cărora le‑a fost adresată o comunicare privind obiecțiunile.

70      Dimpotrivă, articolul 14 alineatul (6) din Regulamentul nr. 773/2004 precizează că fiecare persoană poate fi audiată fie separat, fie în prezența altor persoane invitate să asiste, ținând seama de interesul legitim al întreprinderilor ca secretele lor de afaceri și alte informații confidențiale să nu fie divulgate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, EU:T:2000:77, punctul 697).

71      În al doilea rând, trebuie să se examineze, dincolo de respectarea drepturilor de care dispun alte persoane sau entități, dacă, într‑un mod care a putut să împiedice apărarea reclamantelor, Comisia a încălcat unele norme privind organizarea audierilor.

72      În această privință, este necesar să se arate că dreptul la apărare se încadrează în drepturile fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de instanța Uniunii. O respectare analogă în cadrul unei proceduri desfășurate la Comisie având ca obiect aplicarea în privința unei întreprinderi a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență impune ca întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și al împrejurărilor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului. Acest drept este prevăzut la articolul 41 alineatul (2) literele (a) și (b) din cartă (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia, C‑109/10 P, EU:C:2011:686, punctele 52 și 53 și jurisprudența citată).

73      În speță, reclamantele au insistat asupra faptului că absența anumitor entități avusese drept consecință imposibilitatea Comitetului consultativ de a emite avizul în deplină cunoștință de cauză. Potrivit reclamantelor, dacă aceste entități ar fi fost ascultate, conținutul avizului său și, în consecință, conținutul deciziei atacate ar fi putut fi, astfel, diferit. Această problematică a făcut obiectul unor discuții intense între părți, atât în scris, cât și în ședință.

74      În această privință, trebuie să se diferențieze între situația întreprinderilor destinatare ale comunicării privind obiecțiunile și ale deciziei atacate, situația terților care justifică un interes suficient și situația celorlalți terți.

–       Cu privire la situația întreprinderilor destinatare ale comunicării privind obiecțiunile și ale deciziei atacate

75      Potrivit articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, înaintea adoptării unei decizii de aplicare a articolului 101 sau 102 TFUE, întreprinderile și asocierile de întreprinderi care fac obiectul procedurii desfășurate trebuie să aibă ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate împotriva lor. Comisia își fundamentează deciziile în privința lor doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii.

76      Articolul 12 din Regulamentul nr. 773/2004 precizează că Comisia oferă părților cărora le adresează o comunicare a obiecțiunilor posibilitatea de a‑și elabora argumentele în cadrul unei audieri, dacă ele solicită acest lucru în observațiile scrise.

77      În speță, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 12 din Regulamentul nr. 773/2004 aveau, așadar, vocație să se aplice tuturor întreprinderilor care au participat la înțelegere, în privința cărora Decizia din 2002 sau Decizia din 2009 nu devenise definitivă, inclusiv în privința Riva.

78      Potrivit reclamantelor, absența Riva de la audierea din 23 aprilie 2018 a putut să contribuie la vicierea procedurii, afectând condițiile în care își puteau asigura apărarea.

79      În această privință, trebuie să se arate că, astfel cum se menționează în considerentele (45) și (46) ale deciziei atacate, fără ca acest lucru să fie contestat de părți:

–        Riva a fost informată de Comisie, prin scrisoarea din 15 decembrie 2017, cu privire la reluarea procedurii;

–        ca răspuns la această scrisoare, Riva a depus observații scrise, fără a solicita totuși să participe la o audiere;

–        întrucât Riva nu a formulat o asemenea cerere, Comisia nu a invitat‑o să ia parte la audierea din 23 aprilie 2018.

80      Având în vedere aceste elemente, nu se poate considera că, prin faptul că nu a invitat Riva să participe la audierea din 23 aprilie 2018, Comisia a încălcat articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 12 din Regulamentul nr. 773/2004. Întrucât nu a solicitat să participe la audiere, Riva nu trebuia să fie invitată de Comisie la o audiere. Prin urmare, reclamantele nu pot invoca în mod valabil o încălcare a dispozițiilor sus‑menționate care ar fi putut să le afecteze apărarea.

–       Cu privire la situația terților care demonstrează un interes suficient

81      Audierea terților interesați este guvernată la articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003. Această dispoziție prevede că cererile de audiere ale acestor persoane se aprobă dacă ele demonstrează suficient interes.

82      Articolul 13 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 773/2004 precizează:

–        în cazul în care persoane fizice sau juridice solicită să fie audiate și manifestă un interes suficient, Comisia le informează în scris cu privire la natura și la obiectul procedurii;

–        Comisia stabilește un termen în care aceste persoane își pot face cunoscut punctul de vedere în scris;

–        Comisia poate invita persoanele respective să își elaboreze argumentele în cadrul audierii, dacă ele solicită acest lucru în observațiile scrise.

83      În speță, articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 13 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 773/2004 aveau, așadar, vocația să se aplice în special în privința a cinci entități a căror prezență era necesară, potrivit reclamantelor, pentru ca audierea din 23 aprilie 2018 să fie organizată în mod valabil, și anume, pe de o parte, Federacciai, Leali, IRO și Lucchini și, pe de altă parte, Ansfer.

84      În primul rând, în ceea ce privește primele patru entități menționate la punctul 83 de mai sus, trebuie să se arate că acestea au renunțat, într‑un stadiu anterior al procedurii, să conteste decizia care le fusese adresată:

–        Federacciai nu a depus acțiune în anulare împotriva Deciziei din 2002;

–        Leali, IRO și Lucchini nu au introdus recurs împotriva Hotărârii din 9 decembrie 2014, Leali și Acciaierie e Ferriere Leali Luigi/Comisia (T‑489/09, T‑490/09 și T‑56/10, nepublicată, EU:T:2014:1039), a Hotărârii din 9 decembrie 2014, IRO/Comisia (T‑69/10, nepublicată, EU:T:2014:1030), și a Hotărârii din 9 decembrie 2014, Lucchini/Comisia (T‑91/10, EU:T:2014:1033), prin care au fost respinse acțiunile lor în anulare împotriva Deciziei din 2009.

85      În consecință, potrivit jurisprudenței, decizia Comisiei adoptată în privința lor a devenit definitivă în ceea ce privește aceste entități, iar ulterior, întrucât, în raport cu ele, procedura era terminată, acestea nu mai erau părți la procedura reluată la 15 decembrie 2017 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții, C‑310/97 P, EU:C:1999:407, punctul 63).

86      În aceste condiții, primele patru entități menționate la punctul 83 de mai sus nu dispuneau de un drept de a participa la audierea din 23 aprilie 2018 în calitate de părți la procedură.

87      Desigur, primele patru entități menționate la punctul 83 de mai sus aveau posibilitatea să solicite Comisiei, prin demonstrarea faptului că prezentau un interes suficient, permisiunea de a lua parte la audierea din 23 aprilie 2018 în calitate de terți interesați, în conformitate cu dispozițiile amintite la punctele 81 și 82 de mai sus.

88      Cu toate acestea, Federacciai, Leali și IRO nu au efectuat un asemenea demers și, astfel, nu se poate susține că, în acest cadru, Comisia ar fi putut încălca o anumită normă, având ca efect posibilitatea de a afecta exercitarea de către reclamante a dreptului lor la apărare.

89      În schimb, trebuie să se rețină că Lucchini a considerat, la rândul său, că trebuia să beneficieze de anularea pronunțată de Curte în Hotărârea din 21 septembrie 2017, Feralpi/Comisia (C‑85/15 P, EU:C:2017:709), în Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717), în Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriere Nord/Comisia (C‑88/15 P, EU:C:2017:716), și în Hotărârea din 21 septembrie 2017, Riva Fire/Comisia (C‑89/15 P, EU:C:2017:713), chiar dacă nu a introdus recurs împotriva Hotărârii din 9 decembrie 2014, Lucchini/Comisia (T‑91/10, EU:T:2014:1033). Pe baza acestei argumentații, Lucchini a solicitat Comisiei permisiunea de a participa la audierea din 23 aprilie 2018. Totuși, această cerere a fost formulată de Lucchini în calitate de parte la procedura reluată la 15 decembrie 2017, în același temei, printre altele, ca și reclamantele, iar nu în calitate de terț interesat. Această cerere a fost respinsă de Comisie în mod întemeiat pentru motivele arătate la punctele 84 și 85 de mai sus (Hotărârea din 8 mai 2019, Lucchini/Comisia, T‑185/18, nepublicată, EU:T:2019:298, punctele 41 și 42). Întrucât i s‑a refuzat această posibilitate în calitate de parte la procedură, Lucchini nu a susținut ulterior că putea fi invitată la audiere în calitate de terț care avea un interes suficient.

90      În aceste condiții, nu se poate considera că, prin faptul că nu a invitat, pe de o parte, Federacciai și, pe de altă parte, Leali, IRO și Lucchini să participe la audiere, Comisia a încălcat o normă procedurală care putea avea efect asupra exercitării de către reclamante a dreptului lor la apărare.

91      În al doilea rând, în ceea ce privește a cincea entitate menționată la punctul 83 de mai sus, și anume Ansfer, reclamantele consideră că aceasta ar fi trebuit să fie invitată la audierea din 23 aprilie 2018, având în vedere informațiile pe care le deținea și care puteau să exercite o influență asupra autorităților de concurență ale statelor membre în ceea ce privește aspectele cunoscute de acestea cu privire la dosar.

92      În susținerea poziției formulate, reclamantele prezintă trei argumente.

93      Primo, reclamantele susțin că, după toate aparențele, dacă Ansfer ar fi fost informată de Comisie cu privire la reluarea procedurii, aceasta ar fi participat la audierea din 23 aprilie 2018, astfel cum a procedat în cazul audierii din 13 iunie 2002.

94      În această privință, este necesar să se amintească modul în care a fost deschisă în anul 2002 procedura desfășurată împotriva reclamantelor și împotriva celorlalte întreprinderi vizate la acel moment.

95      Astfel cum a arătat Comisia în răspunsul la întrebările adresate de Tribunal și în ședință, fără a fi contrazisă de reclamante, deschiderea în discuție a intervenit la 26 martie 2002, urmată de notificarea comunicării privind obiecțiunile către părțile în cauză, în conformitate cu articolul 36 CO.

96      În aceste condiții, deschiderea în discuție nu a fost însoțită de nicio măsură de publicitate, întrucât reglementarea nu impunea Comisiei să facă publică decizia de deschidere a unei proceduri administrative, adoptarea unei comunicări privind obiecțiunile sau, precum în speță, adoptarea unei comunicări privind obiecțiunile suplimentare.

97      Modul în care a procedat nu a fost diferit după pronunțarea de către Tribunal a Hotărârii din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia (T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, EU:T:2007:317), și pronunțarea de către Curtea a Hotărârii din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717).

98      După analizarea hotărârilor menționate la punctul 97 de mai sus, Comisia a informat reclamantele, prima dată prin scrisoarea din 30 iunie 2008, iar a doua oară prin scrisoarea din 15 decembrie 2017, cu privire la intenția sa de a „relua” procedura.

99      În special, a doua scrisoare a fost notificată întreprinderilor destinatare ale deciziei atacate, însă nu a fost comunicată niciunei alte persoane sau entități, după cum nu a făcut obiectul niciunei măsuri de publicitate.

100    Potrivit reclamantelor, Comisia avea obligația să informeze publicul cu privire la reluarea procedurii după anularea Deciziei din 2009 și, dacă această obligație ar fi fost respectată în speță, Ansfer ar fi fost informată și ar fi putut solicita să participe la noua audiere.

101    În această privință, trebuie să se rețină că nicio normă nu impune Comisiei să facă publică reluarea unei proceduri ca urmare a anulării uneia dintre deciziile sale printr‑o hotărâre a Curții sau a Tribunalului.

102    Astfel, o asemenea reluare a procedurii intervine în cadrul executării unei hotărâri de anulare.

103    Or, articolul 266 TFUE nu obligă instituția emitentă a actului anulat decât în limitele a ceea ce este necesar pentru a asigura executarea hotărârii de anulare. În acest sens, dispoziția menționată impune instituției în cauză să evite ca orice act menit să înlocuiască actul anulat să fie afectat de aceleași neregularități ca cele identificate în hotărârea respectivă. Totuși, instituțiile dispun de o largă putere de apreciere pentru a decide mijloacele care trebuie puse în aplicare pentru a acționa în conformitate cu o hotărâre de anulare sau de declarare a nevalidității, cu precizarea că aceste mijloace trebuie să fie compatibile cu dispozitivul hotărârii în discuție și cu motivele care constituie susținerea necesară a acestuia. În afară de cazul în care neregularitatea constatată a afectat de nulitate ansamblul procedurii, instituțiile în cauză pot relua procedura, în vederea adoptării unui act ce are ca obiect înlocuirea unui act precedent anulat sau nevalid, în stadiul în care această nelegalitate a fost săvârșită (a se vedea Hotărârea din 11 decembrie 2017, Léon Van Parys/Comisia, T‑125/16, EU:T:2017:884, punctele 49 și 52 și jurisprudența citată).

104    În urma aprecierii pe care a efectuat‑o în acest cadru, Comisia poate decide astfel reluarea procedurii, așa cum a procedat în prezenta cauză, după cum poate abandona procedura dacă apreciază că dosarul poate fi închis sau, în cazul în care consideră că se impun măsuri de investigare, poate deschide o nouă procedură, susceptibilă, în acest caz, să conducă la notificarea unei noi comunicări privind obiecțiunile către întreprinderile destinatare, în conformitate cu articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

105    În speță, Comisia, după ce a efectuat aprecierea menționată, a decis să reia procedura din momentul în care fusese întreruptă, astfel cum permite jurisprudența menționată la punctele 47 și 48 de mai sus.

106    În ședință, părțile au avut dezbateri pe marginea Comunicării Comisiei din 20 octombrie 2011 privind cele mai bune practici de desfășurare a procedurilor inițiate în aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE (JO 2011, C 308, p. 6) (a se vedea în special punctul 20 din aceasta), în care Comisia s‑a fi angajat, pe de o parte, să anunțe inițierea fiecărei proceduri de aplicare a acestor dispoziții pe site‑ul internet al Direcției Generale Concurență și, pe de altă parte, să emită un comunicat de presă cu privire la acest aspect, cu excepția cazurilor în care asemenea măsuri de publicitate sunt susceptibile să producă prejudicii desfășurării investigației.

107    Cu toate acestea, comunicarea în discuție nu impunea, în speță, Comisiei să pună în aplicare angajamentele menționate la punctul 106 de mai sus. Astfel, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens, nu este necesară extinderea domeniului de aplicare al acestor angajamente atunci când Comisia reia o procedură în stadiul unei audieri desfășurate anterior în mod nelegal, care este stadiul în care această procedură a fost întreruptă, așa cum a decis Comisia în speță în cadrul executării hotărârii Curții de anulare, situație care este diferită de cea a inițierii procedurii, prevăzută în această comunicare.

108    Așadar, argumentul trebuie să fie respins.

109    Secundo, reclamantele susțin că, pentru determinarea terților care urmau să fie invitați la audiere, Ansfer nu putea fi considerat simplu membru al publicului, ci avea statutul de „terț care demonstrează suficient interes” în sensul articolului 27 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și al articolului 13 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 773/2004.

110    În susținerea poziției formulate, reclamantele amintesc că statutul de „terț care demonstrează suficient interes” fusese recunoscut în privința Ansfer, în anul 2002, de consilierul‑auditor, recunoaștere ce a permis participarea acestei asociații la audierea din 13 iunie 2002.

111    Întrucât în acea perioadă dispunea de statutul de „terț care demonstrează suficient interes”, nu este posibil ca Ansfer să îl fi pierdut între timp și ar fi trebuit să fie invitată să participe, în această calitate, la audierea din 23 aprilie 2018.

112    În această privință, trebuie să se arate că argumentația reclamantelor în ceea ce privește menținerea statutului de „terț care demonstrează suficient interes” este conformă cu poziția susținută de Comisie cu privire la continuitatea existentă între etapele procedurii administrative, chiar dacă aceasta a fost întreruptă de proceduri jurisdicționale în care s‑au pronunțat hotărâri de anulare.

113    Din această perspectivă, ar fi legitim să se considere că o entitate căreia i s‑a recunoscut statutul de „terț care demonstrează suficient interes” într‑un stadiu anterior al procedurii a avut posibilitatea să îl păstreze pe tot parcursul procedurii, chiar dacă aceasta a putut fi întreruptă de o procedură jurisdicțională care a condus la o anulare pronunțată de instanța Uniunii.

114    Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă, în speță, prin faptul că i s-a recunoscut statutul de „terț care demonstrează suficient interes” într‑un moment al procedurii, Ansfer a putut să păstreze acest statut pe tot parcursul procedurii și ar fi trebuit să fie invitată la audierea din 23 aprilie 2018 sau, cel puțin, să fie informată cu privire la reluarea procedurii pentru a se permite să își manifeste interesul și, astfel, să fie invitată, dacă era cazul, să participe la audierea menționată.

115    În această privință, este necesar să se constate că, astfel cum reiese din dosar, fără ca această constatare să fie contestată de reclamante, interesul manifestat de Ansfer pentru a participa la procedură nu s‑a menținut pe tot parcursul acesteia.

116    Într‑adevăr, recapitulând etapele care s‑au succedat, Comisia a precizat în ședință, fără a fi contrazisă de reclamante, ca răspuns la întrebările adresate de Tribunal, că:

–        în anul 2002, Ansfer aflase despre deschiderea procedurii prin intermediul unor informații apărute în presa italiană;

–        pe baza informațiilor respective, Ansfer a solicitat Comisiei să fie autorizată să participe la audierea din 13 iunie 2002, susținând că putea demonstra în acest scop existența unui interes suficient în privința sa;

–        fiind invitată să participe, Ansfer s‑a prezentat la audierea respectivă în care a depus observații scrise, fără ca reprezentantul acesteia să fi luat cuvântul în cursul audierii;

–        pe acest temei, Ansfer a fost invitată să participe la a doua audiere din 30 septembrie 2002, referitoare la consecințele expirării Tratatului CECO asupra procedurii;

–        cu toate acestea, Ansfer nu a răspuns la invitația respectivă și nici nu s‑a prezentat la acea audiere;

–        întrucât Ansfer nu a răspuns la invitația la noua audiere care îi fusese adresată și nu s-a prezentat la acea audiere, Comisia a considerat că Ansfer nu mai solicita să participe la continuarea procedurii și, prin urmare, nu trebuia să fie invitată la audierea din 23 aprilie 2018;

–        în acest cadru, Comisia a ținut seama de faptul că, pe de o parte, participarea Ansfer la audierea din 13 iunie 2002 s‑a limitat la prezentarea de observații scrise, fără a lua cuvântul, și, pe de altă parte, aceste observații fuseseră depuse la dosar.

117    Or, în temeiul reglementării, terții pot participa la o audiere organizată într‑o procedură referitoare la aplicarea normelor de concurență, însă, în acest scop, trebuie să se manifeste în fața Comisiei și să dovedească acesteia din urmă că prezintă un interes suficient pentru a le permite să participe la audiere (a se vedea punctele 81 și 82 de mai sus).

118    În plus, trebuie să se considere că, atunci când unui terț i s‑a recunoscut statutul de „terț care demonstrează suficient interes” în cadrul unei proceduri administrative care a fost întreruptă de un control jurisdicțional la finalul căruia a fost pronunțată o anulare de către instanța Uniunii, Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a decide dacă acest terț păstrează un interes suficient pentru a‑și face cunoscut punctul de vedere. Astfel, garantarea dreptului la apărare nu impune Comisiei, atunci când reia procedura respectivă, să efectueze audierea terților care nu mai dispun de un asemenea interes suficient (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iunie 2015, FSL și alții/Comisia, T‑655/11, EU:T:2015:383, punctul 406, și Hotărârea din 11 iulie 2019, Silver Plastics și Johannes Reifenhäuser/Comisia, T‑582/15, nepublicată, EU:T:2019:497, punctul 202 și jurisprudența citată).

119    În interesul unei bune administrări, trebuie evitată astfel o creștere a numărului intervenienților, fiind asigurată în același timp participarea celor care pot aduce o contribuție reală, incriminatoare sau dezincriminatoare, la analiza dosarului și la respectarea dreptului la apărare, astfel încât să se asigure emiterea avizului de către Comitetul consultativ și adoptarea deciziei de către Comisie în deplină cunoștință de cauză și cu respectarea garanțiilor procedurale.

120    În speță, tocmai în urma unei asemenea aprecieri Ansfer a fost invitată, în calitate de „terț care demonstrează suficient interes”, să participe la audierea din 13 iunie 2002 și la audierea din 30 septembrie 2002.

121    Ulterior, având în vedere lipsa unui răspuns din partea Ansfer la invitația de a participa la a doua audiere din 30 septembrie 2002 și faptul că nu a participat la acea audiere, Comisia a putut să considere fără a săvârși o eroare că Ansfer renunțase să intervină în continuarea procedurii sau, cel puțin, nu dorea să își mai dezvolte argumentele în cursul audierii din 23 aprilie 2018, iar contribuția sa, deja depusă la dosar și reluată ulterior în proiectul deciziei atacate, nu justifica informarea acesteia cu privire la reluarea procedurii pentru a‑i permite să își manifeste din nou interesul și astfel, eventual, să participe la audierea menționată.

122    Așadar, argumentul trebuie să fie respins.

123    Tertio, reclamantele susțin că, în scrisoarea din 1 februarie 2018, au atras atenția Comisiei asupra faptului că procedura nu putea fi reluată în mod valabil din moment ce toți actorii prezenți în anul 2002 nu ar putea fi prezenți la noua audiere, cu consecința de a le fi dată doar o viziune parțială asupra cauzei autorităților de concurență ale statelor membre, ai căror reprezentanți sunt însărcinați să exprime o opinie pentru a permite Comitetului consultativ să emită avizul în conformitate cu reglementarea.

124    În această privință, este necesar să se arate că, formulată într‑un asemenea mod, o astfel de observație nu poate fi analizată ca fiind o cerere care a fost adresată Comisiei și prin care se urmărește să se obțină din partea acesteia invitarea Ansfer sau a altor terți la audiere în temeiul articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004, care permite părților să propună în observațiile lor scrise „Comisiei să audieze persoane care ar putea confirma faptele prezentate în observațiile lor”.

125    Astfel cum arată Comisia, reclamantele aveau obligația, în cazul în care apreciau că intervenția Ansfer era necesară, chiar utilă pentru apărarea argumentației lor, să informeze această asociație cu privire la reluarea procedurii pentru ca aceasta să se manifeste la Comisie sau să solicite Comisiei, în mod specific, să adreseze o invitație acestei entități.

126    Or, în răspunsurile lor scrise la întrebările Tribunalului, reclamantele au admis că nu au efectuat niciun demers în acest sens la Comisie sau la Ansfer.

127    Trebuie să se adauge că, în temeiul articolului 27 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, autoritățile de concurență ale statelor membre pot solicita Comisiei să audieze terți în cazul în care consideră că acest lucru este adecvat.

128    Nimic nu împiedica reclamantele să sugereze autorităților de concurență ale statelor membre, în cursul audierii din 23 aprilie 2018 sau înaintea acesteia, să solicite Comisiei să audieze Ansfer.

129    Or, reclamantele nu au efectuat un asemenea demers la autoritățile de concurență ale statelor membre și nici autoritățile respective nu au solicitat Comisiei să audieze Ansfer.

130    Prin urmare, întrucât Ansfer nu mai dispunea de un interes suficient pentru a‑și face cunoscut punctul de vedere cu ocazia reluării procedurii (a se vedea punctele 112-122 de mai sus) și întrucât Comisiei nu i‑a fost adresată nicio cerere de audiere, acesteia nu i se poate reproșa în mod valabil că nu a invitat Ansfer să participe la audierea din 23 aprilie 2018.

131    Așadar, argumentul trebuie să fie respins.

–       Cu privire la situația altor terți

132    În măsura în care argumentația prezentată de reclamante poate fi interpretată că face trimitere la situația altor terți, trebuie să se arate că reglementarea prevede, pentru organizarea audierilor, o a treia situație, ce privește terții care nu demonstrează suficient interes, în sensul stabilit la punctele 81 și 82 de mai sus.

133    Articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004 prevede posibilitatea invitării oricărei persoane fizice sau juridice, alta decât întreprinderile vizate de procedură sau terții care manifestă un asemenea interes, să își exprime punctul de vedere în scris și să asiste, dacă este cazul, la audiere. În afară de faptul că pot fi autorizate să asiste la audiere, aceste persoane pot fi invitate să își exprime punctul de vedere în cursul audierii.

134    Aceasta este situația în care se afla în special Ansfer, din moment ce, astfel cum s‑a stabilit, Comisia a putut considera că această asociație nu mai dispunea de un interes suficient pentru a‑și face cunoscut punctul de vedere cu ocazia reluării procedurii (a se vedea punctele 112-122 de mai sus).

135    Or, Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a determina dacă participarea unor terți care nu manifestă interes poate fi utilă în cadrul dezbaterilor, cu precizarea că garantarea dreptului la apărare al reclamantelor nu impune în toate cazurile efectuarea de către Comisie a audierilor solicitate (a se vedea în acest sens jurisprudența citată la punctul 118 de mai sus).

136    Astfel, în speță, Comisia a putut considera, fără a săvârși o eroare, pentru motivele amintite la punctele 112-122 de mai sus, că invitarea Ansfer la audierea din 23 aprilie 2018 nu aducea elemente noi în cadrul dezbaterilor.

137    În aceste condiții, Comisiei nu i se poate reproșa în mod valabil că, prin faptul că a omis să invite alți terți la audierea din 23 aprilie 2018, a încălcat o normă procedurală care ar fi putut avea efect asupra exercitării de către reclamante a dreptului lor la apărare.

138    Așadar, argumentul trebuie să fie respins.

139    Având în vedere elementele care precedă, se poate concluziona că Comisia nu a încălcat norme procedurale privind audierea altor persoane sau entități și, în consecință, că exercitarea dreptului la apărare invocată de reclamante nu a putut fi împiedicată în niciun mod prin încălcarea unor asemenea norme.

140    În măsura în care este necesar, trebuie să se arate că reclamantele nu au dovedit că au fost împiedicate în exercitarea dreptului lor la apărare, independent de încălcarea unei norme, din cauza absenței unei întreprinderi sau a unui terț la audierea organizată în vederea adoptării deciziei atacate.

141    Așadar, critica trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la a treia critică, referitoare la imposibilitatea Comisiei de a remedia viciul procedural cenzurat de Curte

142    Reclamantele susțin în esență că era imposibilă remedierea viciului procedural cenzurat de Curte. Din cauza perioadei scurse, schimbările intervenite în identitatea actorilor și în structura pieței erau de asemenea natură, în opinia acestora, încât nu mai putea fi organizată nicio audiere în condiții identice sau, cel puțin, echivalente celor care prevalau în anul 2002.

143    În această privință, trebuie să se arate că, dată fiind amploarea sarcinilor pe care le implică, contextul în care sunt organizate procedurile de concurență este inevitabil alterat de trecerea timpului.

144    Într‑un asemenea context, în care concurența determină în mod constant modificări ale actorilor, produselor și cotelor de piață, posibilitatea ca astfel de modificări să facă imposibilă, prin ele însele, adoptarea unei noi decizii ar afecta, în chiar principiul său, posibilitatea Comisiei de a relua o procedură în vederea aplicării normelor de concurență în executarea misiunii care îi este atribuită prin tratate.

145    În cazul în care Comisia decide să reia o procedură ca urmare a anulării uneia dintre deciziile sale printr‑o hotărâre a Curții sau a Tribunalului, aceasta trebuie totuși să efectueze o evaluare destinată să determine, având în vedere împrejurările existente la momentul reluării și în special efectele care au putut rezulta din trecerea timpului, dacă o continuare a procedurii încă apare ca fiind o soluție care este adecvată situației, astfel cum a procedat în speță, așa cum s‑a explicat în răspunsul la prima critică a celui de al doilea motiv prezentat de reclamante în susținerea acțiunii (a se vedea punctele 149-173 de mai jos).

146    Prin urmare, se impune respingerea criticii și, așadar, a primului motiv în totalitate.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe refuzul nelegal al Comisiei de a verifica, înainte de adoptarea deciziei atacate, compatibilitatea acesteia cu principiul termenului rezonabil al procedurii

147    Reclamantele susțin că Comisia nu a verificat corespunzător cerințelor legale dacă decizia atacată putea fi adoptată, deși, în opinia lor, principiul termenului rezonabil, consacrat la articolul 41 din cartă, se opunea acestei adoptări. Pe de o parte, reclamantele reproșează Comisiei o eroare de drept în această privință. Pe de altă parte, acestea reproșează Comisiei că nu a respectat obligația de motivare care îi revine.

148    Comisia contestă argumentația reclamantelor.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept

149    Reclamantele susțin că Comisia a încălcat articolul 41 din cartă, prin faptul că a refuzat să evalueze, înainte de adoptarea deciziei atacate, compatibilitatea adoptării acestei decizii cu principiul termenului rezonabil.

150    În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum semnalează reclamantele, Comisia are obligația să respecte principiul termenului rezonabil prevăzut la articolul 41 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 179, și Hotărârea din 5 iunie 2012, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑214/06, EU:T:2012:275, punctul 285).

151    Astfel, curgerea termenului trebuie luată în considerare atunci când, prin utilizarea marjei de apreciere care îi este conferită de dreptul Uniunii, Comisia apreciază dacă, în aplicarea normelor de concurență, sunt necesare inițierea unei investigații și adoptarea unei decizii.

152    Din decizia atacată reiese că, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia nu a încălcat obligația de a ține seama de curgerea termenului atunci când apreciază dacă sunt necesare inițierea unei investigații și adoptarea unei decizii de sancționare. Decizia atacată indică într‑adevăr că această instituție a examinat înainte de a se pronunța dacă, în speță, procedura putea fi reluată și dacă aceasta putea conduce la adoptarea unei asemenea decizii prin care se aplică o amendă.

153    Astfel, Comisia a analizat în mai multe pasaje ale deciziei atacate, pe de o parte, dacă procedura în care aceasta a fost adoptată fusese desfășurată în mod satisfăcător în ceea ce privește termenele și, pe de altă parte, dacă trebuiau deduse consecințe din durata fazelor care au condus la această adoptare.

154    De exemplu, Comisia a arătat că, potrivit analizei pe care a putut să o efectueze, pe de o parte, activitățile de investigație fuseseră efectuate cu diligență și, pe de altă parte, întreruperile intervenite în cursul procedurii administrative se datorau controlului jurisdicțional [considerentele (528) și (555) ale deciziei atacate].

155    În acest cadru, Comisia a recunoscut că săvârșise erori procedurale, așa cum acest aspect a fost reținut de Tribunal în Hotărârea din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia (T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, EU:T:2007:317), și de Curte în Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717). Totuși, Comisia a arătat că aceste erori, care au putut să prelungească durata procedurii, se datorau incertitudinii juridice în care se aflase ca urmare a expirării Tratatului CECO [considerentul (555) al deciziei atacate].

156    În același mod, Comisia a admis că, în urma erorilor procedurale care fuseseră săvârșite, diferitele faze care s‑au succedat au putut determina, în privința procedurii avute în vedere în ansamblul său, inclusiv a fazelor administrative și a întreruperilor cauzate de controlul jurisdicțional, la o durată „în mod obiectiv” lungă [considerentul (528) al deciziei atacate].

157    Comisia a adăugat în cadrul acestei aprecieri că, în opinia sa, durata respectivă nu depășea termenele considerate acceptabile în raport cu jurisprudența [considerentul (528) al deciziei atacate].

158    În mod suplimentar, Comisia a semnalat că, în temeiul jurisprudenței, o durată contrară principiului termenului rezonabil nu putea determina în mod individual anularea unei decizii. Astfel, potrivit Curții, un asemenea rezultat nu ar putea fi atins decât dacă durata nerezonabilă ar fi afectat dreptul la apărare prin compromiterea posibilității întreprinderilor în cauză de a colecta probele și de a‑și prezenta argumentele. Or, potrivit Comisiei, reclamantele nu demonstraseră că aceasta era situația în speță [considerentele (556) și (557) ale deciziei atacate].

159    Pe de altă parte, în considerentul (536) al deciziei atacate, Comisia a arătat că, având în vedere reglementarea aplicabilă și în conformitate cu jurisprudența dezvoltată în materie, avea competența să adopte o nouă decizie.

160    Comisia a admis că adoptarea unei noi decizii trebuia precedată de o examinare care să urmărească, în cadrul puterii de apreciere care îi este recunoscută în materia investigării încălcărilor dreptului concurenței, să evalueze comparativ, pe de o parte, interesul public de a asigura aplicarea efectivă a normelor de concurență și, pe de altă parte, interesul părților de a obține o decizie într‑un termen rezonabil și de a fi atenuate posibilele consecințe ale erorilor care au putut fi săvârșite în cursul procedurii [considerentele (536) și (559) ale deciziei atacate].

161    În speță, Comisia a efectuat o asemenea evaluare comparativă concluzionând, având în vedere caracterul grav al încălcării constatate, pe de o parte, că era necesară adoptarea unei decizii și, pe de altă parte, că trebuia aplicată o sancțiune întreprinderilor destinatare [considerentele (560)-(568) ale deciziei atacate].

162    În sfârșit, Comisia a redus cuantumul amenzii în conformitate cu sugestia formulată de consilierul‑auditor, astfel încât să atenueze ‑o anumită măsură (50 %) consecințele negative care ar fi putut rezulta, pentru întreprinderile în cauză, din durata procedurii și din erorile procedurale săvârșite [considerentele (570)-(573) ale deciziei atacate].

163    Astfel, din decizia atacată reiese că, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia a verificat înainte de adoptarea acestei decizii dacă fusese respectat principiul termenului rezonabil, analizând durata lungă a procedurii administrative, fazele administrative și întreruperile datorate inclusiv controlului jurisdicțional, cauzele putând explica durata procedurii și consecințele care pot fi deduse din acestea.

164    Această concluzie este contestată de reclamante, în opinia cărora Comisia, în decizia atacată, a refuzat să se pronunțe cu privire la durata lungă nerezonabilă a procedurii pentru motivul că această apreciere trebuia să fie rezervată instanței Uniunii, fără ca ea să se poată pronunța în legătură cu acest aspect.

165    În această privință, este necesar să se arate că instanța Uniunii poate fi sesizată cu chestiuni referitoare la durata procedurilor. În contenciosul răspunderii, instanța Uniunii trebuie să sancționeze instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii atunci când acestea din urmă au cauzat un prejudiciu prin încălcarea principiului termenului rezonabil (Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Kendrion/Comisia, C‑50/12 P, EU:C:2013:771, punctul 94, și Hotărârea din 11 iulie 2019, Italmobiliare și alții/Comisia, T‑523/15, nepublicată, EU:T:2019:499, punctul 159). În contenciosul anulării, durata unei proceduri poate avea drept consecință anularea unei decizii atacate dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, prima fiind ca durata respectivă să apară că a fost nerezonabilă, iar a doua fiind ca depășirea termenului rezonabil să fi împiedicat exercitarea dreptului la apărare (Hotărârea din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, EU:C:2006:593, punctele 47 și 48, Hotărârea din 8 mai 2014, Bolloré/Comisia, C‑414/12 P, nepublicată, EU:C:2014:301, punctele 84 și 85, și Hotărârea din 9 iunie 2016, PROAS/Comisia, C‑616/13 P, EU:C:2016:415, punctele 74-76).

166    Așa cum semnalează reclamantele, competența astfel încredințată instanței Uniunii nu poate exonera Comisia de aprecierea pe care trebuie să o efectueze în momentul stabilirii soluțiilor care trebuie luate ca urmare a unei hotărâri de anulare în temeiul articolului 266 TFUE.

167    După cum s‑a arătat, atunci când efectuează o asemenea apreciere, Comisia trebuie să țină seama de toate elementele cauzei, în special de oportunitatea adoptării unei noi decizii, de oportunitatea aplicării unei sancțiuni și de oportunitatea reducerii, eventual, a sancțiunii avute în vedere, dacă rezultă în special că, fără a constitui în sine o neîndeplinire culpabilă a obligațiilor, durata procedurii, întrucât a cuprins faze administrative, dar și, eventual, întreruperi datorate controlului jurisdicțional, a putut avea efect asupra elementelor ce trebuie luate în considerare pentru stabilirea cuantumului amenzii, în special asupra caracterului său eventual disuasiv, atunci când aceasta intervine la mult timp după faptele constitutive ale încălcării.

168    Această apreciere, care privește în special durata globală a procedurii, inclusiv fazele jurisdicționale, a fost efectuată în principal în considerentul (528) al deciziei atacate.

169    Rezultă că, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia a verificat în decizia atacată dacă durata procedurii putea împiedica reluarea procedurii, recunoscând totodată că o asemenea apreciere era plasată sub controlul instanței Uniunii în contenciosul legalității și, eventual, al răspunderii.

170    În cererea introductivă, reclamantele invocă articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), în privința obligației, care ar reveni Comisiei, de a verifica înainte de adoptarea unei noi decizii dacă această adoptare ar fi conformă cu principiul termenului rezonabil.

171    În această privință, trebuie să se arate că, la fel ca articolul 47 din cartă, invocat deopotrivă de reclamante, articolul 6 din CEDO implică obligația de respectare a principiului termenului rezonabil în procedurile jurisdicționale.

172    În orice caz, în speță, articolul 6 din CEDO și articolul 47 din cartă nu pot să aibă efect asupra soluției care trebuie dată litigiului în ceea ce privește motivul examinat în acest loc, dat fiind că, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia a efectuat, în fapt, astfel cum reiese din decizia atacată, verificarea despre care este vorba în argumentația dezvoltată de acestea.

173    Așadar, critica trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la a doua critică, întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare

174    Reclamantele reproșează Comisiei că a încălcat obligația de motivare prin faptul că nu a explicat corespunzător cerințelor legale motivul pentru care a considerat că nu are obligația să aprecieze respectarea principiului termenului rezonabil.

175    În această privință, trebuie să se considere că critica este neîntemeiată în fapt.

176    Astfel, după cum s‑a statuat în răspunsul la prima critică a prezentului motiv, în decizia atacată, Comisia nu a refuzat să verifice compatibilitatea adoptării acestei decizii cu principiul termenului rezonabil.

177    Dimpotrivă, din răspunsul la prima critică reiese că Comisia a efectuat această verificare corespunzător cerințelor legale, concluzionând că nicio considerație nu putea împiedica reluarea procedurii, adoptarea unei noi decizii și aplicarea unei amenzi.

178    Așadar, se impune respingerea celei de a doua critici și, prin urmare, a celui de al doilea motiv în totalitate.

 Cu privire la al treilea și, în parte, la al patrulea motiv, ambele întemeiate pe încălcarea principiului termenului rezonabil al procedurii

179    În susținerea celui de al treilea motiv, reclamantele susțin că decizia atacată trebuie anulată deoarece a fost adoptată la finalul unei proceduri care ar fi depășit termenul rezonabil. În opinia reclamantelor, durata excesivă a procedurii are drept consecință faptul că Comisia nu mai dispunea de competența de sancționare și că decizia menționată este, prin urmare, în egală măsură nelegală, pentru abuz de putere. Argumentația dezvoltată în susținerea celui de al treilea motiv apare de asemenea, în parte, în cadrul celui de al patrulea motiv. În esență, reclamantele invocă trei critici, referitoare la durata fazelor administrative, la durata globală a procedurii și, respectiv, la efectul duratei lungi a procedurii asupra dreptului la apărare, toate aceste critici fiind contestate de Comisie.

180    Înainte de examinarea criticilor menționate, trebuie amintit că, potrivit Curții, durata unei proceduri poate avea drept consecință anularea unei decizii atacate dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, prima fiind ca durata respectivă să apară că a fost nerezonabilă, iar a doua fiind ca depășirea termenului rezonabil să fi împiedicat exercitarea dreptului la apărare (a se vedea punctul 165 de mai sus).

181    Din aceste considerații rezultă că o decizie a Comisiei nu ar putea fi anulată pentru simplul motiv al depășirii termenului rezonabil dacă dreptul la apărare al reclamantelor nu a fost afectat de această depășire. Prin urmare, argumentul reclamantelor potrivit căruia simpla depășire a termenului rezonabil ar fi trebuit să determine Comisia să renunțe la adoptarea deciziei atacate trebuie respins de la bun început.

182    Pentru analiza motivului, Tribunalul va examina prima condiție, luând în considerare în mod succesiv durata fazelor administrative (prima critică) și durata globală a procedurii administrative, care include întreruperile datorate controlului jurisdicțional (a doua critică). În continuare, Tribunalul va analiza, în cadrul celei de a doua condiții, dacă exercitarea dreptului la apărare al reclamantelor a fost împiedicată (a treia critică).

 Cu privire la prima critică, referitoare la durata fazelor administrative

183    Reclamantele susțin că, întrucât are o întindere mai mare de șase ani, durata fazelor administrative s‑a dovedit contrară principiului termenului rezonabil. Acestea critică în special lentoarea cu care Comisia a reacționat la anulările pronunțate succesiv de Tribunal și de Curte:

–        între pronunțarea Hotărârii din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia (T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, EU:T:2007:317), și adoptarea Deciziei din 2009, și anume timp de peste doi ani, Comisia s‑ar fi limitat să trimită scrisoarea din 30 iunie 2008 menționată la punctul 10 de mai sus, prin care a anunțat reluarea procedurii, precum și la solicitări de informații, iar în această perioadă nu ar fi existat nici o nouă comunicare privind obiecțiunile, nici o nouă audiere, în condițiile în care Comisiei îi era ușor să corecteze viciul care a condus la invalidarea deciziei atacate, dat fiind că acest viciu fusese identificat cu claritate de Tribunal;

–        de asemenea, între Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717), și adoptarea deciziei atacate, și anume timp de un an și nouă luni, activitatea desfășurată de Comisie s‑ar fi limitat la trimiterea scrisorii din 15 decembrie 2017 prin care a anunțat reluarea procedurii, la trimiterea scrisorilor prin care a anunțat și a explicat audierea din 23 aprilie 2018, precum și la solicitări limitate de informații cu privire la cifra de afaceri a reclamantelor.

184    Potrivit reclamantelor, durata lungă a acestor faze nu poate fi justificată în raport cu jurisprudența:

–        în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 16 iunie 2011, Bavaria/Comisia (T‑235/07, EU:T:2011:283, punctul 323), o durată de 20 de luni pentru a doua fază administrativă, cuprinsă între primirea comunicării privind obiecțiunile și adoptarea deciziei în litigiu în acea cauză, ar fi fost considerată nerezonabilă;

–        în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582), procedura de readoptare ar fi durat doar zece luni;

–        pe de altă parte, procedura de readoptare ar fi durat mai puțin de opt luni în cauza Solvay/Comisia (Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Solvay/Comisia, C‑109/10 P, EU:C:2011:256, punctul 242), nouă luni în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 mai 2014, Bolloré/Comisia (C‑414/12 P, EU:C:2014:301), trei luni în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 12 februarie 2019, Printeos/Comisia (T‑201/17, EU:T:2019:81), și patru luni în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 octombrie 2018, GEA/Comisia (T‑640/16, EU:T:2018:700).

185    În această privință, trebuie să se arate că dreptul Uniunii obligă instituțiile să examineze într‑un termen rezonabil cauzele în cadrul procedurilor administrative pe care le desfășoară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑214/06, EU:T:2012:275, punctul 284).

186    Astfel, obligația de respectare a unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative constituie un principiu general de drept prevăzut în special la articolul 41 alineatul (1) din cartă (Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 167, Hotărârea din 11 aprilie 2006, Angeletti/Comisia, T‑394/03, EU:T:2006:111, punctul 162, și Hotărârea din 7 iunie 2013, Italia/Comisia, T‑267/07, EU:T:2013:305, punctul 61).

187    În speță, din dosar reiese că, în cursul examinării cauzei, la Comisie s‑au succedat patru faze, care au avut o durată totală de șase ani și o lună:

–        o primă fază, având o durată de un an și cinci luni, a separat primele măsuri de investigație și trimiterea comunicării privind obiecțiunile către Federacciai și către întreprinderile în cauză;

–        următoarele trei faze sunt cele care s-au finalizat prin adoptarea Deciziei din 2002, prin adoptarea Deciziei din 2009 și, respectiv, prin adoptarea deciziei atacate și care, fiecare, au o durată de nouă luni, de doi ani și o lună și, respectiv, de un an și nouă luni.

188    Potrivit jurisprudenței, caracterul rezonabil al termenului trebuie să fie apreciat în funcție de toate împrejurările proprii fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei, precum și de comportamentul reclamantului și de comportamentul autorităților competente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctele 187 și 188).

189    Astfel, chiar dacă se presupune că în alte cauze faza administrativă care a urmat anulării unei decizii a Comisiei de către instanța Uniunii, în cadrul unei proceduri reluate pentru adoptarea unei noi decizii, ar fi fost mai scurtă decât în împrejurările cauzei, astfel cum susțin reclamantele, acest lucru nu ar permite, în sine, să se concluzioneze că a existat o încălcare a principiului termenului rezonabil.

190    Așa fiind, trebuie să se examineze caracterul rezonabil al termenului, cu luarea în considerare a împrejurărilor proprii fiecărei cauze în raport, în special, cu criteriile menționate la punctul 188 de mai sus.

191    În primul rând, în ceea ce privește miza litigiului pentru persoana interesată, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări a normelor de concurență, cerința fundamentală a securității juridice de care trebuie să beneficieze operatorii economici, precum și obiectivul de a se asigura că pe piața internă nu este denaturată concurența prezintă un interes considerabil nu numai pentru reclamanți și pentru concurenții lor, ci și pentru terți, din cauza numărului mare de persoane vizate și a intereselor financiare aflate în joc (a se vedea Hotărârea din 1 februarie 2017, Aalberts Industries/Uniunea Europeană, T‑725/14, EU:T:2017:47, punctul 40 și jurisprudența citată).

192    În speță, Comisia a constatat în decizia atacată că reclamantele încălcaseră articolul 65 alineatul (1) CO prin participarea, în perioada 6 decembrie 1989-27 iunie 2000, la un acord continuu sau la practici concertate referitoare la fier‑beton, care aveau ca obiect sau ca efect stabilirea prețurilor și limitarea sau controlul producției sau al vânzărilor pe piața internă.

193    Pe baza acestei constatări, Comisia a aplicat reclamantelor, obligate în solidar, o amendă de 5,125 milioane de euro.

194    Ținând seama de aceste elemente, se poate considera că miza cauzei era importantă pentru reclamante.

195    În al doilea rând, în ceea ce privește complexitatea cauzei, este necesar să se arate că erorile săvârșite de Comisie privesc consecințele care trebuiau deduse, în privința procedurii, din expirarea Tratatului CECO.

196    Or, trebuie amintit că problemele legate de normele aplicabile situației de fapt din cauză atât în ceea ce privește fondul, cât și în ceea ce privește procedura, ca urmare a expirării Tratatului CECO, prezentau, astfel cum a arătat Comisia, o anumită complexitate.

197    Pe de altă parte, înțelegerea acoperea o perioadă relativ lungă (10 ani și 7 luni), privea un număr semnificativ de actori (8 întreprinderi care includeau 11 societăți și o asociație profesională) și implica un volum important de documente furnizate sau obținute în cursul inspecțiilor (aproximativ 20 000 de pagini).

198    Având în vedere aceste elemente, cauza trebuie considerată ca fiind complexă.

199    În al treilea rând, în ceea ce privește comportamentul părților, este necesar să se arate că Comisia a desfășurat o activitate continuă din cauza solicitărilor abundente care i‑au parvenit de la părțile din procedura administrativă.

200    Astfel, Comisia a trebuit să examineze, în contextul adoptării deciziei atacate, numeroase scrisori, în același timp în care trebuia să pregătească audierea din 23 aprilie 2018 și să examineze o propunere de tranzacție prezentată la 4 decembrie 2018 de anumite părți din procedura administrativă.

201    Din aceste elemente luate în considerare în ansamblu rezultă că durata fazelor administrative ale procedurii nu apare ca fiind nerezonabilă în raport cu împrejurările proprii cauzei și, în special, cu complexitatea acesteia, într‑un context în care, în cursul etapelor care au marcat fazele administrative menționate, Comisiei nu îi poate fi reproșată nicio perioadă de inactivitate care nu este explicată.

202    Așadar, critica trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la a doua critică, referitoare la durata globală a procedurii

203    Reclamantele contestă durata globală care a fost necesară pentru examinarea dosarului, de la primele acte de investigare până la adoptarea deciziei atacate. În opinia acestora, faptul că, în cadrul adoptării respective, această durată se ridica la aproape 19 ani și privea comportamente dintre care unele s‑au desfășurat cu mai mult de 30 de ani în urmă face ca această durată să fie contrară principiului termenului rezonabil.

204    În această privință, trebuie amintit că obligația de respectare a unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative constituie un principiu general de drept prevăzut în special la articolul 41 alineatul (1) din cartă. Pe de altă parte, nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil constituie o neregularitate de procedură (Hotărârea din 16 iulie 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, C‑385/07 P, EU:C:2009:456, punctul 191). Într‑adevăr, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa, în conformitate cu articolul 47 din cartă și cu articolul 6 din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, C‑385/07 P, EU:C:2009:456, punctele 177-179, și Hotărârea din 5 iunie 2012, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑214/06, EU:T:2012:275, punctele 282 și 283).

205    Astfel, dreptul Uniunii impune ca instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii să examineze într‑un termen rezonabil cauzele în cadrul procedurilor administrative pe care le desfășoară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑214/06, EU:T:2012:275, punctul 284).

206    Obligația de respectare a unui termen rezonabil se aplică fiecărei etape care se înscrie într‑o procedură, precum și ansamblului format de ea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctele 230 și 231, și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Solvay/Comisia, C‑109/10 P, EU:C:2011:256, punctul 239).

207    În speță, este necesar să se constate că perioada în care s‑a desfășurat întreaga procedură administrativă a fost excepțional de lungă, ceea ce a determinat de altfel Comisia să reducă amenda aplicată în final reclamantelor (a se vedea punctul 162 de mai sus).

208    Cu toate acestea, durata globală a procedurii administrative poate fi explicată în speță prin complexitatea dosarului, având în vedere că, în privința anumitor aspecte, aceasta se datorează elementelor aferente cauzei propriu‑zise, în timp ce, în privința altora, aceasta este legată de contextul în care se înscrie dosarul, și anume expirarea Tratatului CECO (a se vedea punctele 195-198 de mai sus).

209    Desigur, Comisia a săvârșit erori în aprecierea consecințelor care trebuie deduse din expirarea Tratatului CECO, iar aceste erori au determinat anulări pronunțate succesiv de Tribunal și de Curte.

210    Totuși, aceste erori, precum și impactul pe care l‑au putut avea asupra duratei procedurii administrative trebuie să fie apreciate ținând seama de complexitatea chestiunilor invocate.

211    Pe de altă parte, durata globală a procedurii administrative este, în parte, imputabilă întreruperilor datorate controlului jurisdicțional, legate de numărul de acțiuni introduse la instanța Uniunii cu privire la diferitele aspecte ale cauzei.

212    În această privință, trebuie să se arate că posibilitatea ca autoritățile administrative și, după caz, instanțele Uniunii să examineze de mai multe ori cauzele întreprinderilor, într‑o situație cum este cea a reclamantelor, este inerentă sistemului instituit, prevăzut de autorii tratatelor pentru controlul comportamentelor și al operațiunilor în materia concurenței. Astfel, obligația autorității administrative de a îndeplini anumite formalități și demersuri înainte de a putea să adopte o decizie finală în domeniul concurenței și posibilitatea ca aceste formalități și demersuri să determine o cale de atac nu pot fi utilizate de o întreprindere ca argument la finalul procesului pentru a susține că a fost depășit termenul rezonabil (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauzele Feralpi și alții/Comisia, C‑85/15 P, C‑86/15 P și C‑87/15 P, C‑88/15 P și C‑89/15 P, EU:C:2016:940, punctul 70).

213    În aceste condiții, nu se poate considera că, apreciată în ansamblu, durata lungă a procedurii administrative a fost excesivă și, așadar, că a putut să se opună adoptării de către Comisie a unei noi decizii de aplicare a unei amenzi.

214    Așadar, critica trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la a treia critică, referitoare la efectul asupra dreptului la apărare al duratei lungi a procedurii

215    Reclamantele susțin că durata lungă a procedurii administrative a afectat dreptul lor la apărare. În opinia reclamantelor, din cauza acestei durate lungi, audierea din 23 aprilie 2018 nu a permis autorităților de concurență ale statelor membre să îi audieze pe toți actorii ale căror opinii puteau avea o influență asupra capacității lor de a se apăra.

216    În această privință, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 180 de mai sus, este necesară îndeplinirea a două condiții pentru ca instanța să pronunțe anularea deciziei adoptate de Comisie în temeiul unei încălcări a principiului termenului rezonabil. Întrucât prima (durata lungă nerezonabilă a procedurii) nu este îndeplinită, în principiu, nu este necesar să se verifice în răspunsul la a treia critică dacă durata lungă a procedurii administrative a împiedicat exercitarea dreptului la apărare. Totuși, această examinare trebuie efectuată cu titlu suplimentar pentru a se răspunde pe deplin preocupărilor formulate de reclamante.

217    Pe de o parte, se impune constatarea că, în cursul procedurii vizate în ansamblu, reclamantele au avut cel puțin în șapte rânduri ocazia de a‑și exprima punctul de vedere și de a‑și prezenta argumentele (a se vedea punctele 3-6, 10, 22 și 23 de mai sus).

218    Mai precis, reclamantele au putut să își exprime punctul de vedere pe durata celei de a treia faze administrative, în observațiile lor din 1 februarie 2018 și în cadrul audierii din 23 aprilie 2018 (a se vedea punctele 22 și 23 de mai sus).

219    Pe de altă parte, examinarea primului motiv a permis să se rețină că dreptul la apărare al reclamantelor nu a fost afectat nici de faptul că la audierea din 23 aprilie 2018 nu erau prezenți toți actorii care au participat la audierile anterioare, nici de faptul că reprezentanții autorităților de concurență ale statelor membre aveau cunoștință, la momentul exprimării avizului lor în cadrul Comitetului consultativ, că două decizii, dintre care una fusese confirmată de Tribunal, fuseseră adoptate anterior împotriva întreprinderilor în cauză (a se vedea punctele 66-146 de mai sus).

220    Din aceste elemente rezultă că, chiar dacă se presupune că durata procedurii administrative poate fi considerată contrară principiului termenului rezonabil, condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se obține anularea deciziei atacate nu ar fi îndeplinite, din moment ce reclamantele nu au putut demonstra nicio atingere adusă dreptului la apărare care decurge din durata menționată.

221    În aceste condiții, trebuie să se considere că nu este îndeplinită niciuna dintre cerințele necesare pentru ca Tribunalul să poată pronunța anularea deciziei atacate în temeiul unei încălcări a principiului termenului rezonabil.

222    Prin urmare, se impune respingerea criticii și, împreună cu aceasta, a motivului luat în considerare în ansamblu.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare și pe erori vădite de apreciere

223    În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamantele invocă trei critici care privesc, prima, lipsa unei explicații suficiente cu privire la motivele care au determinat Comisia să adopte o nouă decizie de aplicare a unei amenzi, a doua, o eroare vădită de apreciere săvârșită de Comisie în legătură cu efectul disuasiv care poate fi produs prin adoptarea unei asemenea decizii și, a treia, o eroare săvârșită de Comisie în aprecierea posibilității terților de a introduce o acțiune în răspundere la instanțele naționale, precum și alte argumente, toate acestea fiind contestate de Comisie.

 Cu privire la prima critică, referitoare la lipsa unei explicații suficiente pentru motivele care au determinat Comisia să adopte o nouă decizie de aplicare a unei amenzi

224    Reclamantele susțin că Comisia nu a explicat suficient motivele care au putut să o determine să reia procedura:

–        pe de o parte, motivarea nu ar justifica adoptarea unei decizii de aplicare a unei amenzi, în plus față de constatarea unei încălcări;

–        pe de altă parte, Comisia nu și‑ar fi susținut afirmația potrivit căreia o amendă este necesară pentru a garanta un efect disuasiv pe piața relevantă, deși piața s‑ar fi schimbat radical.

225    În primul rând, trebuie să se arate că Comisia este învestită prin articolul 105 alineatul (1) TFUE cu misiunea de a asigura aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE.

226    În acest temei, Comisia este chemată să definească și să pună în aplicare politica Uniunii în materia concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2013, Vivendi/Comisia, T‑432/10, nepublicată, EU:T:2013:538, punctul 22 și jurisprudența citată).

227    În acest cadru, Comisia dispune de o largă putere de apreciere atestată de Regulamentul nr. 1/2003, potrivit căruia, în cazul în care constată existența unei încălcări, „poate”, pe de o parte, să oblige întreprinderile în cauză să înceteze această încălcare [articolul 7 alineatul (1)] și, pe de altă parte, să aplice amenzi întreprinderilor care au săvârșit încălcarea [articolul 23 alineatul (2)].

228    În materia concurenței, Comisiei i s‑a încredințat astfel, independent de calea urmată pentru a i se aduce la cunoștință dosarul, și anume printre altele în cadrul unei plângeri sau din proprie inițiativă, competența de a decide dacă unele comportamente trebuie să facă obiectul unei investigații, al unei decizii și al unei amenzi, în funcție de prioritățile pe care le definește în cadrul politicii sale în domeniul concurenței.

229    Totuși, existența acestei competențe nu exonerează Comisia de obligația de motivare care îi revine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 martie 2020, LL‑Carpenter/Comisia, T‑531/18, nepublicată, EU:T:2020:91, punctul 90 și jurisprudența citată).

230    Într‑un context în care, precum în speță, pe de o parte, o decizie adoptată de Comisie a fost anulată în două rânduri și în care, pe de altă parte, timpul care a curs între primele acte de investigare și adoptarea deciziei a fost excepțional de lung, acestei instituții îi revine sarcina, în temeiul principiului bunei administrări, de a ține seama de durata procedurii și de consecințele pe care această durată a putut să le aibă asupra deciziei sale, de a investiga întreprinderile în cauză, fiind necesar ca această apreciere să apară astfel în motivarea deciziei.

231    Or, Comisia a procedat tocmai în acest mod, indicând în detaliu, pe de o parte, în considerentele (526)-(529) ale deciziei atacate și, pe de altă parte, în considerentele (536)-(573) ale acestei decizii, motivele pentru care a considerat că trebuia adoptată o nouă decizie de stabilire a existenței încălcării și de aplicare a unei amenzi întreprinderilor în cauză. În special, Comisia a arătat că aplicarea unei amenzi ar permite să se garanteze că întreprinderile destinatare, care au participat la o înțelegere de lungă durată, nu rămân nesancționate, adăugând că, în opinia sa, numai aplicarea unei amenzi ar garanta o aplicare coerentă a normelor de concurență și ar produce un efect disuasiv în privința întreprinderilor [considerentul (565) al deciziei menționate].

232    Așadar, primul argument trebuie să fie respins.

233    În al doilea rând, trebuie să se arate că, în considerentul (505) al deciziei atacate, Comisia a menționat că a informat întreprinderile destinatare, la finalul aprecierii sale potrivit căreia dorea să reia procedura pentru a stabili, în urma unei audieri privind fondul și care se desfășura în conformitate cu Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004, dacă participarea întreprinderilor respective la încălcarea care le era imputată în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare reieșea sau nu cu suficientă claritate.

234    În ceea ce privește sancțiunea, astfel cum s‑a arătat la punctul 231 de mai sus, Comisia a arătat în considerentul (565) al deciziei atacate că aplicarea unei amenzi ar permite prevenirea oricărei impunități a întreprinderilor în cauză și că numai o asemenea aplicare a amenzii ar garanta o aplicare coerentă a normelor de concurență ale Uniunii și un efect disuasiv.

235    În sfârșit, în ceea ce privește schimbarea intervenită pe piață, care ar trebui, potrivit reclamantelor, să justifice o indulgență mai mare din partea Comisiei în materia amenzilor, această chestiune este analizată în considerentul (567) al deciziei atacate, în care Comisia a arătat că, deși încălcarea încetase de mult timp, adoptarea unei decizii de aplicare a unei amenzi își menținea importanța, în special pentru piața fier‑betonului în Italia, pentru a descuraja întreprinderile destinatare să se angajeze din nou în comportamente de o asemenea gravitate.

236    Din aceste elemente se poate concluziona că motivarea furnizată de Comisie în decizia atacată evidențiază în mod clar și neechivoc raționamentul pe care l‑a urmat pentru a justifica adoptarea unei noi decizii de aplicare a unei amenzi, în pofida anulărilor intervenite anterior, inclusiv preocuparea de a conferi deciziei atacate un efect disuasiv.

237    Așadar, se impune respingerea celui de al doilea argument și, împreună cu acesta, a criticii luate în considerare în ansamblu.

 Cu privire la a doua critică, referitoare la o eroare vădită de apreciere săvârșită de Comisie în legătură cu efectul disuasiv care poate fi produs prin adoptarea unei noi decizii de aplicare a unei amenzi

238    Reclamantele susțin că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a considerat, în pofida schimbărilor intervenite pe piața fier‑betonului, că adoptarea unei decizii și aplicarea unei sancțiuni era încă necesară pentru a descuraja întreprinderile destinatare să adopte un asemenea comportament în viitor și pentru a descuraja toți actorii eventual interesați să săvârșească în viitor încălcări comparabile.

239    În această privință, trebuie să se arate că Comisia a putut să considere, având în vedere caracterul grav al încălcării constatate, că adoptarea unei decizii și aplicarea unei sancțiuni erau încă justificate la momentul la care decizia atacată a fost adoptată, ținând seama de efectul disuasiv pe care această decizie și această sancțiune l‑ar putea produce pe piețe.

240    Într‑adevăr, sancțiunea, și anume obligația de plată a amenzii aplicate, este cea care descurajează în mod efectiv o întreprindere și, în general, actorii de pe piață să săvârșească o încălcare a normelor de concurență prevăzute la articolele 101 și 102 TFUE.

241    Este adevărat că, în cursul procedurii, reclamantelor le‑a fost aplicată o sancțiune în două rânduri, prima dată prin Decizia din 2002, iar a doua oară, prin Decizia din 2009. Totuși, aceste decizii au fost anulate de instanțele Uniunii prin Hotărârea din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia (T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, EU:T:2007:317), și, respectiv, prin Hotărârea din 21 septembrie 2017, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia (C‑86/15 P și C‑87/15 P, EU:C:2017:717). În aceste condiții, aplicarea unei sancțiuni prin decizia atacată a putut fi considerată justificată având în vedere necesitatea asigurării efectului disuasiv.

242    Se poate adăuga că aplicarea unei amenzi de către Comisie nu a avut ca unic obiectiv, în speță, să confere deciziei atacate un anumit efect disuasiv, ci și să evite o impunitate totală a întreprinderilor în cauză, astfel cum ar fi fost situația dacă ele nu ar fi fost sancționate prin decizia atacată [a se vedea considerentul (527) al deciziei atacate].

243    Or, acest din urmă obiectiv era suficient, în mod individual, având în vedere elementele menționate în decizia atacată și ținând seama mai ales, pe de o parte, de caracterul grav al încălcării constatate de Comisie și, pe de altă parte, de durata acestei încălcări, astfel cum fusese stabilită de această instituție, pentru a justifica în speță adoptarea unei decizii prin care se aplică o sancțiune.

244    Așadar, critica trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la a treia critică, referitoare la o eroare săvârșită de Comisie în aprecierea posibilității terților de a introduce o acțiune în reparație la instanțele naționale

245    Reclamantele contestă unul dintre argumentele invocate de Comisie pentru a justifica reluarea procedurii administrative, și anume că era necesar să se garanteze posibilitatea terților de a introduce de asemenea acțiuni în reparație în urma adoptării deciziei atacate. În opinia reclamantelor, nicio acțiune civilă nu mai putea fi introdusă în momentul în care fusese adoptată această decizie, întrucât o asemenea acțiune se prescrie după cinci ani în Italia, iar comportamentele vizate de prezenta procedură au avut loc, în cazul unora, în urmă cu mai mult de 30 de ani.

246    În această privință, trebuie să se arate că, în considerentul (564) al deciziei atacate, Comisia a explicat că, în opinia sa, reluarea procedurii și adoptarea unei noi decizii puteau facilita sarcina terților care doresc să introducă eventual o acțiune în reparație la instanțele naționale.

247    Această apreciere este întemeiată. Într‑adevăr, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia nu putea exclude posibilitatea ca anumite victime să fi întrerupt prescripția și ca decizia menționată să poată facilita în acest mod introducerea de către acestea a unei acțiuni prin care să obțină repararea unui eventual prejudiciu.

248    Pe de altă parte, este necesar să se arate că reclamantele își concentrează argumentația pe termenul de prescripție în materie civilă în Italia.

249    Cu toate acestea, alte țări precum Italia puteau fi vizate prin introducerea unor acțiuni în vederea obținerii reparării unui eventual prejudiciu rezultat din înțelegere, din moment ce produsele care fuseseră afectate de această înțelegere au putut fi cumpărate de clienți situați în străinătate.

250    În acest context, Comisia nu putea exclude aplicarea altor drepturi naționale în care sunt prevăzute eventual norme diferite privind termenul de prescripție sau cauzele care îl pot suspenda sau chiar întrerupe.

251    Astfel, în argumentația lor, reclamantele nu reușesc să dovedească existența unei erori, poziția lor limitându‑se să indice că au o opinie diferită de cea a Comisiei cu privire la chestiunea vizată, și anume interesul existenței unei decizii a Comisiei pentru introducerea de către terți eventual lezați a unor acțiuni în reparație la instanțele naționale.

252    Așadar, critica trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la celelalte argumente

253    În susținerea celui de al patrulea motiv, reclamantele invocă încă două argumente care au fost analizate, în orice caz în parte, în răspunsul dat la celelalte motive examinate mai sus.

254    Prin intermediul primului argument, reclamantele susțin că, în decizia atacată, Comisia nu a examinat corespunzător cerințelor legale dacă durata procedurii administrative depășise termenul rezonabil.

255    În special, reclamantele reproșează Comisiei că nu a explicat corespunzător cerințelor legale motivul pentru care, în cadrul analizei sale, nu trebuia să examineze decât durata procedurii administrative.

256    În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum s‑a menționat la punctele 152-169 de mai sus în răspunsul la prima critică din cadrul celui de al doilea motiv, Comisia, contrar celor susținute de reclamante, a verificat durata globală a procedurii administrative, fazele administrative și inclusiv întreruperile datorate controlului jurisdicțional și a examinat dacă această durată putea sau trebuia să aibă consecințe asupra posibilității de reluare a procedurii respective asupra situației întreprinderilor în cauză.

257    În acest cadru, Comisia a admis că, în urma erorilor procedurale care fuseseră săvârșite, diferitele faze care s‑au succedat au putut conduce, în cazul procedurii administrative avute în vedere în ansamblu, al fazelor administrative și inclusiv al întreruperilor cauzate de controlul jurisdicțional, la o durată „în mod obiectiv” lungă, astfel cum se arată la punctele 156 și 157 de mai sus.

258    În continuare, prin efectuarea unei evaluări comparative între interesul public de a se obține aplicarea efectivă a normelor de concurență și interesul părților ca posibilele consecințe ale erorilor procedurale săvârșite să fie luate în considerare, Comisia a decis să adopte o decizie de constatare a unei încălcări a normelor de concurență, dar să reducă amenda aplicată cu 50 %.

259    Așadar, primul argument trebuie să fie respins.

260    Prin intermediul celui de al doilea argument, reclamantele susțin că, atunci când a considerat că termenul rezonabil nu fusese depășit, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere.

261    În special, reclamantele susțin că Comisia nu putea afirma, astfel cum a procedat, că procedura administrativă s‑a desfășurat cu celeritate.

262    În această privință, ținând seama de elementele menționate în răspunsul la al treilea motiv (a se vedea punctele 183-214 de mai sus), trebuie să se considere că, prin faptul că a concluzionat că durata procedurii administrative nu fusese nerezonabilă, Comisia nu a săvârșit o eroare de apreciere.

263    Din aceste considerații și, în special, din cuprinsul punctelor 185-202 de mai sus rezultă, în același sens, că nici afirmația Comisiei cuprinsă în considerentul (555) al deciziei atacate, potrivit căreia, „[î]n prezenta cauză, în ceea ce privește etapa administrativă, consideră că și‑a desfășurat activitatea de investigație cu celeritate și fără întreruperi nejustificate”, nu conține nicio eroare de apreciere.

264    Așadar, al doilea argument trebuie să fie respins.

265    Având în vedere considerațiile care precedă, al patrulea motiv trebuie să fie respins în totalitate ca nefondat.

 Cu privire la cererea formulată în ședință de către reclamante în legătură cu reformarea amenzii

266    Reclamantele au menționat în ședință că, în acțiunea lor, au contestat legalitatea deciziei atacate, dar și, implicit, cuantumul amenzii, astfel încât Tribunalul ar fi sesizat deopotrivă cu o cerere de reformare a amenzii în exercitarea competenței de fond.

267    În această privință, trebuie amintit că, astfel cum a arătat Comisia în ședință, potrivit jurisprudenței, instanța Uniunii nu poate exercita din oficiu competența de fond prevăzută la articolul 261 TFUE și la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003.

268    Într‑adevăr, întrucât procedura în fața instanțelor Uniunii se desfășoară în contradictoriu, reclamantul este cel care are obligația să formuleze această cerere împotriva deciziei atacate, să dezvolte motivele care justifică această cerere și să furnizeze elemente de probă în susținerea acestor motive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Siemens și alții/Comisia, C‑239/11 P, C‑489/11 P și C‑498/11 P, nepublicată, EU:C:2013:866, punctul 335).

269    Or, trebuie să se constate că, în speță, cererea introductivă nu conține nicio cerere de reformare a amenzii. Desigur, reclamantele au susținut în ședință că o asemenea cerere reieșea din structura cererii introductive. Totuși, reclamantele nu au formulat niciun element în susținerea acestei afirmații. În aceste condiții, trebuie să se considere că cerințele care decurg din articolul 76 litera (e) din Regulamentul de procedură, potrivit cărora reclamantul este obligat să indice concluziile sale în cererea introductivă, nu sunt îndeplinite. În temeiul acestei dispoziții, numai concluziile cuprinse în cererea de sesizare a instanței pot fi luate în considerare, iar temeinicia acțiunii nu poate fi examinată decât în raport cu concluziile cuprinse în cererea de sesizare (Hotărârea din 18 noiembrie 2020, H/Consiliul, T‑271/10 RENV II, EU:T:2020:548, punctul 84 și jurisprudența citată).

270    Prin urmare, este necesar să se considere că cererea de reformare a amenzii a fost formulată tardiv în cursul procedurii și, în urma deducerii consecințelor ce rezultă din acest caracter tardiv, în temeiul articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, că această cerere este inadmisibilă.

271    În orice caz, întrucât argumentele în susținerea acțiunii au fost respinse în totalitate, amenda nu poate fi redusă și nici, a fortiori, anulată în temeiul motivelor invocate în susținerea acțiunii.

 Concluzie

272    Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, acțiunea trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

273    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Ferriera Valsabbia SpA și Valsabbia Investimenti SpA la plata cheltuielilor de judecată.

Gervasoni Madise Nihoul

Frendo       Martín y Pérez de Nanclares

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 noiembrie 2022.

Semnături

*      Limba de procedură: italiana.