HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a zecea extinsă)

20 decembrie 2023(*)

„Ajutoare de stat – Impozitarea autorităților portuare în Italia – Scutire de la plata impozitului pe profit – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă – Ajutor existent – Noțiunea de «întreprindere» – Noțiunea de «activitate economică» – Avantaj – Selectivitate – Denaturarea concurenței – Afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre – Egalitate de tratament”

În cauza T‑166/21,

Autorità di sistema portuale del Mar Ligure occidentale, cu sediul în Genova (Italia) și celelalte reclamante ale căror nume figurează în anexă(1), reprezentate de F. Munari, I. Perego, G. M. Roberti și S. Zunarelli, avocați,

reclamante,

susținute de

Associazione Porti Italiani (Assoporti), cu sediul în Roma (Italia), reprezentată de Munari, Perego, Roberti și Zunarelli, avocați,

intervenientă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de B. Stromsky și F. Tomat, în calitate de agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă),

compus din domnul S. Papasavvas, președinte, doamna O. Porchia și domnii L. Madise, P. Nihoul și S. Verschuur (raportor), judecători,

grefier: P. Nuñez Ruiz, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

în urma ședinței din 19 aprilie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamantele, Autorità di sistema portuale del Mar Ligure occidentale (Autoritatea sistemului portuar din vestul Mării Ligurice, Italia) și celelalte reclamante ale căror nume figurează în anexă, solicită anularea Deciziei (UE) 2021/1757 a Comisiei din 4 decembrie 2020 privind schema de ajutoare SA.38399 – 2019/C (ex 2018/E) pusă în aplicare de Italia – Impozitarea profitului porturilor în Italia – (JO 2021, L 354, p. 1, denumită în continuare „decizia atacată”).

 Cadrul juridic

 Cu privire la legislația italiană referitoare la administrarea porturilor italiene

2        Articolul 28 din codice della navigazione (Codul navigației) prevede că lidoul, plaja, porturile și radele, care aparțin statului în temeiul articolului 822 din codice civile (Codul civil), fac parte din bunurile domeniale maritime.

3        Legge n^o 84 – Riordino della legislazione in materia portuale (Legea nr. 84 privind reorganizarea legislației portuare) din 28 ianuarie 1994 (supliment ordinar la GURI nr. 28 din 4 februarie 1994, denumită în continuare „Legea nr. 84/94”) reglementează activitățile portuare, precum și sarcinile și funcțiile Autorità di sistema portuale (Autoritățile sistemului portuar, denumite în continuare „ASP”).

4        ASP sunt organisme publice fără caracter lucrativ cu personalitate juridică care administrează unul sau mai multe porturi de importanță națională sau internațională în Italia. Legea nr. 84/94 instituie 16 ASP, acoperind cele 57 de porturi principale din Italia (în special Trieste, Genova, Livorno, Cagliari și Gioia Tauro).

5        Articolul 6 alineatul (4) litera a) din Legea nr. 84/94 prevede că ASP sunt responsabile de administrarea exclusivă a zonelor și a bunurilor din domeniul maritim din districtul lor.

6        Potrivit articolului 6 alineatul (5) din Legea nr. 84/94, ASP sunt supuse unei reglementări speciale și beneficiază de autonomie administrativă, organizatorică, de reglementare, bugetară și financiară. Alineatele 7, 8 și 9 ale articolului menționat prevăd că ASP sunt supuse orientării și supravegherii ministrului italian al infrastructurii și transporturilor, că administrarea lor contabilă și financiară este reglementată prin decret aprobat de ministrul italian al economiei și finanțelor, de comun acord cu ministrul italian al economiei și finanțelor, și că administrarea lor financiară este supusă controlului Corte dei conti (Curtea de Conturi, Italia).

7        În conformitate cu articolul 6 alineatul 4 din Legea nr. 84/94, ASP îndeplinesc o pluralitate de sarcini, inclusiv orientarea, programarea, coordonarea, reglementarea și controlul operațiunilor portuare, cum ar fi încărcarea, descărcarea, transbordarea, depozitarea și manipularea în general a mărfurilor și a oricăror alte materiale în interiorul portului (denumite în continuare „operațiuni portuare”).

8        Articolul 6 alineatul 11 din Legea nr. 84/94 prevede că ASP nu pot efectua operațiuni portuare și nici activități strâns legate de acestea, fie direct, fie prin intermediul unor societăți în care participă.

9        Potrivit articolului 16 alineatul 2 din Legea nr. 84/94, ASP reglementează și supraveghează executarea operațiunilor portuare de către terți, și anume întreprinderi, precum și aplicarea tarifelor publicate de fiecare întreprindere. Cu privire la aceste aspecte, ASP raportează periodic ministrului infrastructurii și transporturilor.

10      Conform articolului 16 alineatele 3 și 4 din Legea nr. 84/94, ASP sunt însărcinate cu eliberarea autorizațiilor pentru desfășurarea operațiunilor portuare în porturile pe care le administrează. Aceste autorizații sunt acordate întreprinderilor care îndeplinesc condițiile stabilite prin decret de ministrul infrastructurii și transporturilor. Întreprinderile autorizate să desfășoare operațiuni portuare sunt înscrise în registre ținute de ASP și au obligația plății unei taxe anuale, precum și a furnizării unei garanții.

11      În plus, în temeiul articolului 36 din Codul navigației, ASP pot acorda întreprinderilor concesiuni pentru ocuparea și utilizarea bunurilor domeniale pentru o anumită perioadă. Aceste concesiuni se referă la zonele și docurile incluse în zona portuară (de exemplu, închirierea către întreprinderi terțe a unor terenuri și infrastructuri portuare).

12      Articolul 37 din codul menționat prevede, în plus, că, în caz de pluralitate de cereri de concesiune, se acordă preferință solicitantului care oferă cea mai mare garanție pentru o utilizare rentabilă a concesiunii și care intenționează să o afecteze unei utilizări care răspunde interesului public cel mai important.

13      ASP dispun de diverse resurse financiare, printre care:

–        taxele de ancorare și taxele pentru mărfurile încărcate și descărcate, plătite de nave în schimbul acordării accesului în porturi (denumite în continuare „taxele portuare”);

–        veniturile percepute în schimbul acordării de autorizații pentru operațiunile portuare (denumite în continuare „taxele de autorizare”);

–        taxele percepute în schimbul atribuirii unor concesiuni pentru zone și docuri (denumite în continuare „taxele de concesiune”).

14      Pentru a acoperi costurile generate de lucrările pe care le realizează, ASP, în conformitate cu articolul 5 alineatul (8) din Legea nr. 84/94, pot majora taxele de concesiune sau taxele portuare, impunând suprataxe pentru mărfurile încărcate sau descărcate.

15      Pe de altă parte, articolul 13 alineatul 1 literele d) și e) din Legea nr. 84/94 prevede că ASP primesc contribuții de la regiuni, de la autoritățile locale și de la alte autorități și organisme publice, precum și diverse alte venituri.

 Cu privire la legislația italiană referitoare la impozitul pe profit

16      Titlul II din decreto del Presidente della Repubblica nr. 917 – Approvazione del testo unico delle imposte sui redditi (Decretul Președintelui Republicii nr. 917 de aprobare a textului unic al impozitului pe venitul consolidat) din 22 decembrie 1986 (supliment ordinar la GURI nr. 302 din 31 decembrie 1986, denumit în continuare „TUIV”) cuprinde normele aplicabile în materia impozitului pe profit (denumit în continuare „IP”).

17      Articolul 73 alineatul (1) din TUIV prevede că sunt supuse IP:

„a)      societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni, societățile cu răspundere limitată, societățile cooperative și companiile de asigurare mutuală, precum și societățile europene […] și societățile cooperative europene […] stabilite pe teritoriul statului;

b)      organismele publice și private, altele decât societățile, […], stabilite pe teritoriul statului, care au ca obiect exclusiv sau principal exercitarea de activități comerciale;

c)      entitățile publice și private, altele decât societățile, […] care nu au ca obiect exclusiv sau principal exercitarea unei activități comerciale […] stabilite pe teritoriul statului;

d)      societățile și organismele de orice fel […] cu sau fără personalitate juridică, care nu sunt stabilite pe teritoriul statului.”

18      Articolul 74 alineatul 1 din TUIV scutește o multitudine de entități statale și de organisme publice de IP, cum ar fi organismele și administrațiile de stat, inclusiv cele care desfășoară activități de organizare autonomă, regiunile, provinciile, comunele, comunitățile montane și organismele care administrează „domeniul colectiv”.

19      Articolul 74 alineatul 2 litera a) din TUIV arată că activitățile de stat nu constituie activități comerciale.

20      Autoritățile italiene au considerat că ASP constituiau organisme care administrează domeniul colectiv, în sensul articolului 74 alineatul (1) din TUIV, și au apreciat că acestea desfășurau exclusiv activități statale și, prin urmare, fără caracter lucrativ. În acest temei, acestea au scutit ASP de la plata IP (denumită în continuare „scutirea de IP”).

 Istoricul cauzei

 Procedura administrativă

21      Prin scrisoarea din 3 iulie 2013, Comisia Europeană a trimis un chestionar detaliat tuturor statelor membre privind impozitul pe profit aplicabil porturilor și alte forme posibile de sprijin pentru diferite tipuri de investiții legate de porturi sau de administrarea porturilor.

22      Republica Italiană a răspuns la chestionarul menționat prin scrisorile din 12 septembrie și din 1 octombrie 2013. În anii 2014 și 2017, Comisia a solicitat informații suplimentare, care au fost transmise de autoritățile italiene.

23      Prin scrisoarea din 30 aprilie 2018, conform articolului 21 din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 2015, L 248, p. 9), Comisia a informat Republica Italiană că, în opinia sa, scutirea de IP este o schemă de ajutor existentă, incompatibilă cu piața internă, și a invitat‑o să își prezinte observațiile.

24      Ulterior, în cursul anului 2018 au avut loc mai multe reuniuni între Comisie și Republica Italiană, precum și schimburi de întrebări și de răspunsuri.

25      La 8 ianuarie 2019, Comisia a propus Republicii Italiene să ia măsuri utile în conformitate cu articolul 22 din Regulamentul 2015/1589 pentru a pune capăt scutirii de IP în ceea ce privește activitățile economice ale ASP și, în consecință, pentru a garanta că acestea vor fi supuse IP în același mod ca și celelalte întreprinderi. În plus, Comisia a invitat autoritățile italiene să o informeze în scris, în termen de două luni de la primirea propunerii menționate, cu privire la acceptarea măsurilor propuse în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul 2015/1589.

26      La 7 martie 2019, Republica Italiană a respins propunerea Comisiei.

27      Întrucât autoritățile italiene nu au acceptat măsurile adecvate propuse, Comisia a decis, la 15 noiembrie 2019, să inițieze procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589. În acest cadru, Comisia a invitat Republica Italiană și părțile interesate să își prezinte observațiile.

28      Autoritățile italiene au transmis Comisiei observațiile lor prin scrisoarea din 4 februarie 2020. Ulterior, Comisia a primit, de asemenea, observații de la mai multe părți interesate.

29      Procedura oficială de investigare s‑a încheiat odată cu adoptarea deciziei atacate.

 Decizia atacată

30      În decizia atacată, în primul rând, Comisia constată că ASP desfășoară atât activități economice, cât și activități fără caracter lucrativ.

31      Mai exact, Comisia consideră că trei activități ale ASP sunt de natură economică [considerentele (85)-(129) ale deciziei atacate]:

–        acordarea accesului la porturi în schimbul unei remunerații (și anume, taxele de ancorare și taxele pentru mărfurile descărcate și încărcate, denumită în continuare „acordarea accesului în porturi”);

–        acordarea de autorizații în schimbul unei remunerații pentru operațiunile portuare menționate la articolul 16 din Legea nr. 84/94 (denumită în continuare „acordarea de autorizații pentru operațiunile portuare”);

–        atribuirea de concesiuni în schimbul unei remunerații pentru închirierea de terenuri și de infrastructuri portuare în zone și docuri situate în zonele portuare și cuprinse în circumscripțiile teritoriale (denumită în continuare „atribuirea unor concesiuni pentru zone și docuri”).

32      În al doilea rând, Comisia susține că scutirea de IP determină o pierdere de venituri fiscale echivalentă consumului de resurse de stat sub formă de cheltuieli fiscale, ceea ce constituie un transfer de resurse de stat [considerentele (130)-(134) ale deciziei atacate].

33      În al treilea rând, Comisia susține că scutirea de IP constituie un avantaj în comparație cu alte întreprinderi care nu beneficiază de o astfel de scutire, deși acestea desfășoară activități economice în Italia [considerentele (135)-(138) ale deciziei atacate].

34      În al patrulea rând, Comisia consideră că scutirea de IP poate consolida poziția concurențială a ASP, în măsura în care ASP pot fi în concurență între ele și cu alte porturi din Europa. În consecință, scutirea menționată poate să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și ar putea denatura concurența [considerentele (139)-(157) ale deciziei atacate].

35      În al cincilea rând, Comisia consideră că măsura are un caracter selectiv. Scutirea de IP ar deroga, fără nicio justificare valabilă, de la principiul sistemului italian de impozitare a profitului, potrivit căruia IP se aplică tuturor tipurilor de venituri obținute de societăți sau de organisme publice sau private, altele decât societățile care desfășoară activități economice. În consecință, ASP sunt favorizate în raport cu celelalte societăți care desfășoară activități economice în Italia [considerentele (158)-(174) ale deciziei atacate].

36      Pentru aceste motive, Comisia concluzionează că scutirea de IP constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE [considerentele (175) și (176) ale deciziei atacate].

37      În sfârșit, Comisia constată că scutirea de IP nu poate fi declarată compatibilă cu piața internă nici în temeiul articolului 93, nici al articolului 106 alineatul (2) și nici al articolului 107 alineatele (2) și (3) TFUE [considerentele (177)-(194) ale deciziei atacate].

38      Dat fiind că regimul fiscal aplicabil autorităților portuare italiene înainte de anul 1958, și anume înainte de intrarea în vigoare a Tratatului FUE, era identic cu scutirea de IP și că respectivele autorități portuare nu au fost niciodată supuse nici IP, nici impozitului pe profit în vigoare înainte de IP, Comisia a concluzionat că era vorba despre o schemă de ajutor existentă în sensul articolului 1 litera (b) din Regulamentul 2015/1589 [considerentele (195)-(198) ale deciziei atacate]. Astfel, Comisia a dispus abrogarea scutirii de IP (articolul 2 din decizia atacată).

39      Dispozitivul deciziei atacate are următorul cuprins:

„Articolul 1

Scutirea de la plata [IP] în favoarea [ASP] constituie o schemă de ajutoare existentă, care este incompatibilă cu piața internă.

Articolul 2

[Republica Italiană] elimină scutirea de la plata [IP] prevăzută la articolul 1. Măsura prin care [Republica Italiană] își îndeplinește obligațiile se adoptă în termen de 2 luni de la data notificării prezentei decizii. Această măsură se aplică de la începutul exercițiului financiar care urmează după adoptarea sa și cel târziu în 2022.

Articolul 3

[Republica Italiană] comunică Comisiei, în termen de 2 luni de la data notificării prezentei decizii, măsurile luate pentru a se conforma dispozițiilor acesteia.

Articolul 4

Prezenta decizie se adresează Republicii Italiene.”

 Concluziile părților

40      Reclamantele, susținute de Associazione Porti Italiani (Assoporti), intervenientă în prezenta cauză, solicită Tribunalului:

–        anularea articolelor 1, 2, 3 și 4 din decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

41      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca neîntemeiată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

42      În susținerea acțiunii lor, reclamantele, susținute de intervenientă, invocă patru motive.

43      În primul rând, Comisia ar fi încălcat articolele 107 și 296 TFUE prin faptul că a calificat ASP drept întreprinderi. În al doilea rând, Comisia ar fi încălcat articolul 107 TFUE prin faptul că a considerat că scutirea de IP conduce la un transfer de resurse de stat. În al treilea rând, Comisia ar fi încălcat articolul 107 TFUE considerând că scutirea de IP ar conferi un avantaj selectiv ASP. În al patrulea rând, Comisia ar fi încălcat articolul 107 TFUE considerând că scutirea de IP ar putea denatura concurența și ar putea afecta schimburile comerciale dintre statele membre.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 107 și 296 TFUE ca urmare a calificării ASP drept întreprinderi

44      Primul motiv de recurs este împărțit în patru aspecte.

45      În cadrul primului aspect, reclamantele și intervenienta susțin că Comisia a săvârșit o eroare de apreciere în ceea ce privește statutul juridic al ASP în ordinea juridică italiană. Prin intermediul celui de al doilea aspect, acestea contestă natura economică a activităților portuare ale ASP și invocă o încălcare a principiilor egalității de tratament, bunei administrări și securității juridice. În cadrul celui de al treilea aspect, ele se opun aprecierii efectuate de Comisie cu privire la natura taxelor portuare. Prin intermediul celui de al patrulea aspect, acestea invocă succesiv încălcarea mai multor dispoziții ale tratatelor și un pretins abuz de putere.

46      Trebuie înlăturat de la bun început argumentul invocat în mai multe rânduri de reclamante în cadrul primului motiv, întemeiat pe nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește calificarea ASP drept întreprinderi.

47      Referitor la acest aspect, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, motivul întemeiat pe încălcarea articolului 296 TFUE este un motiv distinct de cel întemeiat pe caracterul neîntemeiat al deciziei atacate. În timp ce primul motiv, care privește lipsa sau insuficiența motivării, se raportează la încălcarea normelor fundamentale de procedură, în sensul articolului 263 TFUE, și constituie un motiv de ordine publică care trebuie invocat de instanța Uniunii Europene, al doilea motiv, care privește legalitatea pe fond a unei decizii, se raportează la încălcarea unei norme de drept privind aplicarea tratatului, în sensul aceluiași articol 263 TFUE, și poate fi examinat de instanța Uniunii numai dacă este invocat de reclamant. Prin urmare, obligația de motivare reprezintă o chestiune distinctă de aceea a temeiniciei motivării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 67, și Hotărârea din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T‑349/03, EU:T:2005:221, punctul 52).

48      Or, în speță, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, nu numai că, de altfel, reclamantele și intervenienta nu au identificat părțile din decizia atacată pentru care reproșează Comisiei că a săvârșit o pretinsă încălcare a articolului 296 TFUE, ci trebuie să se constate că decizia atacată este suficient motivată. Astfel, Comisia a consacrat considerentele (85)-(129) ale acestei decizii calificării ASP drept întreprinderi, astfel încât decizia menționată a permis, pe de o parte, reclamantelor și intervenientei să cunoască justificările măsurii luate în această privință, ceea ce reiese de altfel din examinarea diferitelor motive invocate de acestea, și, pe de altă parte, Tribunalului să își exercite controlul.

49      Prin urmare, trebuie respins argumentul reclamantelor întemeiat pe o încălcare a articolului 296 TFUE.

50      În ceea ce privește celelalte argumente invocate de reclamante și de intervenientă în cadrul primului motiv, trebuie mai întâi să se examineze argumentele invocate în cadrul celui de al patrulea aspect.

 Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe încălcarea mai multor dispoziții ale tratatului și pe existența unui abuz de putere

51      Reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că Comisia a încălcat articolul 345 TFUE prin ignorarea faptului că Tratatele UE și FUE permiteau statelor membre să își păstreze proprietatea publică, inclusiv infrastructurile portuare, și să rezerve reglementarea și administrarea acestei proprietăți exclusiv unor entități infrastatale precum ASP. Sectoarele care nu au fost deschise pieței nu ar intra în domeniul de aplicare al normelor privind ajutoarele de stat.

52      Pe de altă parte, reclamantele afirmă că Comisia a încălcat articolele 3 TUE și 7 TFUE, precum și articolul 121 alineatul (1) TFUE prin limitarea prerogativelor de stat în materie de politică economică și industrială și prin supunerea regimurilor fiscale ale statelor membre autorizării sale prealabile.

53      În plus, reclamantele susțin că Comisia a săvârșit un abuz de putere prin faptul că a urmărit o armonizare prin intermediul unei aplicări nediferențiate a schemei de ajutoare de stat în privința diferitor state membre ale căror metode de administrare a infrastructurilor portuare prezintă caracteristici diferite de cele ale Italiei. Decizia atacată ar încălca de asemenea principiile proporționalității, proximității, subsidiarității, separării puterilor și procesului decizional democratic.

54      Comisia contestă aceste argumente.

55      În această privință, trebuie constatat că reclamantele susțin în esență că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia supune autorizării sale prealabile ansamblul politicii economice și industriale a statelor membre, ceea ce ar încălca mai multe norme și principii ale dreptului Uniunii.

56      Or, contrar celor pretinse de reclamante și de intervenientă, decizia atacată lasă Republicii Italiene întreaga libertate de a organiza și de a reglementa sectorul portuar italian, astfel cum consideră adecvat, sub rezerva, printre altele, a respectării dreptului Uniunii. Astfel, decizia atacată nu obligă Republica Italiană să liberalizeze sau să privatizeze sectorul său portuar și nu impune nicio modificare a statutului juridic sau a proprietății ASP. Decizia atacată impune pur și simplu ca activitățile ASP care sunt de natură economică să fie impozitate în același mod ca activitățile economice din alte sectoare. În acest context, trebuie remarcat faptul că articolul 345 TFUE nu exclude regimurile de proprietate publică de la respectarea normelor privind ajutoarele de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Arriva Italia și alții, C‑385/18, EU:C:2019:1121, punctul 67).

57      Rezultă că Comisia nu a încălcat articolul 3 TUE, articolul 7 și articolul 121 alineatul (1) TFUE, precum și principiile proporționalității, proximității, subsidiarității, separării puterilor și procesului decizional democratic.

58      În sfârșit, în ceea ce privește argumentul reclamantelor întemeiat pe un pretins abuz de putere, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că există un abuz de putere atunci când un act este adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele declarate (a se vedea Hotărârea din 15 mai 2008, Spania/Consiliul, C‑442/04, EU:C:2008:276, punctul 49 și jurisprudența citată). Or, în decizia atacată, Comisia s‑a limitat să aplice normele în materie de ajutoare de stat legate de tratamentul fiscal al ASP în Italia, impunând ca acest tratament să fie modificat, fără a‑și utiliza însă competențele pentru a atinge alte obiective.

59      Având în vedere cele ce precedă, al patrulea aspect al primului motiv trebuie respins.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare în aprecierea statutului juridic al ASP

60      Reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că Comisia a săvârșit o eroare de apreciere prin neluarea în considerare a faptului că, în dreptul italian, ASP sunt considerate entități infrastatale, și anume organisme publice neeconomice de importanță națională, care acționează în numele statului exclusiv în scopul interesului general.

61      ASP ar echivala cu alte entități locale care exercită atribuții de autoritate publică și ar fi fost concepute pentru a îndeplini sarcini tipice ale unei autorități publice, precum atribuirea de concesiuni domeniale și perceperea de taxe.

62      Astfel, legiuitorul italian ar fi ales să interzică exercitarea de către ASP a oricărei activități economice. În temeiul singularităților care însoțesc statutul lor, ASP nu ar urmări niciun scop lucrativ.

63      În plus, numai statul ar fi responsabil pentru funcționarea și pentru viabilitatea lor economică. ASP ar fi entități care nu pot intra în faliment în măsura în care îndatorarea lor constituie o datorie a statului care, potrivit dreptului italian, nu poate intra în faliment. Aceste caracteristici specifice ASP ar fi fost confirmate în mai multe rânduri de jurisprudența și de practica administrativă italiană.

64      Comisia contestă aceste argumente.

65      În această privință, trebuie amintit că noțiunea de „întreprindere” cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, indiferent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (Hotărârea din 23 aprilie 1991, Höfner și Elser, C‑41/90, EU:C:1991:161, punctele 21 și 22; a se vedea de asemenea Hotărârea din 3 martie 2011, AG2R Prévoyance, C‑437/09, EU:C:2011:112, punctul 41 și jurisprudența citată).

66      Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că reprezintă o activitate economică orice activitate care constă în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piață determinată (Hotărârea din 16 iunie 1987, Comisia/Italia, 118/85, EU:C:1987:283, punctul 7; a se vedea de asemenea Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia și Republica Slovacă/Dôvera zdravotná poist’ovňa, C‑262/18 P și C‑271/18 P, EU:C:2020:450, punctul 29 și jurisprudența citată).

67      În schimb, nu prezintă caracter economic activitățile legate de exercitarea prerogativelor de autoritate publică, astfel încât activitățile menționate nu intră în domeniul de aplicare al normelor în materie de ajutoare de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 1994, SAT Fluggesellschaft, C‑364/92, EU:C:1994:7, punctul 30, și Hotărârea din 24 martie 2022, GVN/Comisia, C‑666/20 P, nepublicată, EU:C:2022:225, punctul 70).

68      Faptul că o entitate dispune, pentru exercitarea unei părți din activitățile sale, de prerogative de putere publică nu împiedică, în sine, calificarea acesteia drept întreprindere în măsura în care desfășoară alte activități de natură economică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2002, Aéroports de Paris/Comisia, C‑82/01 P, EU:C:2002:617, punctele 74 și 75, și Hotărârea din 12 iulie 2012, Compass‑Datenbank, C‑138/11, EU:C:2012:449, punctul 37). În măsura în care o entitate publică desfășoară o activitate economică ce poate fi disociată de exercitarea prerogativelor sale de putere publică, entitatea respectivă acționează, în ceea ce privește această activitate, în calitate de întreprindere (Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Aanbestedingskalender și alții/Comisia, C‑687/17 P, nepublicată, EU:C:2019:932, punctul 18, și Hotărârea din 30 aprilie 2019, UPF/Comisia, T‑747/17, EU:T:2019:271, punctul 82).

69      Astfel, în materie de ajutoare de stat, statutul juridic al unei entități în dreptul național este lipsit de relevanță în ceea ce privește calificarea acesteia din urmă drept întreprindere. Chiar și un organ care este integrat în administrația statului cu care se confundă în aceeași persoană juridică poate fi calificat drept întreprindere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 1987, Comisia/Italia, 118/85, EU:C:1987:283, punctul 13). În plus, faptul că o entitate nu poate intra în faliment din cauza, de exemplu, a unei garanții de stat nelimitate nu este susceptibil să o priveze de calificarea drept întreprindere.

70      În același mod, împrejurarea că oferta de bunuri și de servicii este făcută fără scop lucrativ nu se opune ca aceste operațiuni pe piață să trebuiască să fie considerate activități economice, în condițiile în care această ofertă se află în concurență cu aceea a altor operatori care urmăresc un scop lucrativ (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania, C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 46 și jurisprudența citată).

71      Astfel, reclamantele și intervenienta nu au reușit să demonstreze o eroare a Comisiei în aprecierea statutului juridic al ASP.

72      Prin urmare, primul aspect al primului motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o eroare de drept legată de aprecierea caracterului economic al activităților ASP

73      În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, care cuprinde două critici, reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că Comisia a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE atunci când a considerat că ASP desfășurau activități economice prin îndeplinirea celor trei activități indicate la punctul 31 de mai sus, și anume atribuirea unor concesiuni pentru zone și docuri, acordarea accesului în porturi și acordarea de autorizații pentru operațiunile portuare.

–       Cu privire la prima critică, întemeiată pe încălcarea principiului egalității de tratament prin trimiterea la deciziile adoptate anterior cu privire la porturile belgiene, franceze și neerlandeze

74      Reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament, din moment ce a făcut referire la deciziile adoptate anterior cu privire la porturile belgiene, franceze și neerlandeze pentru a susține că ASP exercitau anumite activități economice.

75      Organismele de administrare ale porturilor din statele membre vizate de deciziile menționate ar fi însă societăți pe acțiuni care furnizează bunuri și servicii în schimbul unei remunerații. În plus, operațiunile și serviciile portuare (cum ar fi operațiunile de încărcare, descărcare, transbordare, depozitare și manipulare a mărfurilor) ar fi furnizate direct de porturi pe baza unor considerente de piață. Prin ignorarea acestor diferențe fundamentale, Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament.

76      Comisia contestă aceste argumente.

77      În această privință, trebuie amintit că principiul egalității de tratament, care este consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctele 54 și 55).

78      În esență, reclamantele și intervenienta reproșează Comisiei că a tratat în mod identic organismele de administrare ale porturilor belgiene, franceze și neerlandeze, pe de o parte, și ASP, pe de altă parte. Prin urmare, deciziile în cauză trebuie examinate în lumina diferențelor invocate de reclamante.

79      Contrar celor sugerate de reclamante și de intervenientă, eventualul caracter de drept privat al organismelor de administrare ale porturilor belgiene, franceze și neerlandeze nu a jucat niciun rol în aprecierea efectuată de Comisie în privința lor. Astfel cum se arată la punctul 65 de mai sus, statutul juridic al unei entități nu este astfel relevant pentru calificarea caracterului economic al activităților desfășurate de entitatea menționată. Această calificare nu depinde decât de natura activității în cauză.

80      În plus, faptul că, în cauzele care au condus la deciziile adoptate anterior cu privire la porturile belgiene și franceze, organismele de administrare ale acestora din urmă efectuau în mod direct anumite operațiuni portuare (precum operațiuni de încărcare, descărcare, transbordare, depozitare și manipulare a mărfurilor) este lipsit de relevanță, din moment ce este vorba despre operațiuni portuare despre care Comisia nu a afirmat în decizia atacată că ar fi de asemenea efectuate de ASP.

81      Or, în ceea ce privește, dimpotrivă, acordarea accesului la porturi și atribuirea unor concesiuni pentru zone și docuri, trebuie să se constate că, în deciziile luate anterior cu privire la porturile belgiene și franceze, și anume în considerentul (67) al Deciziei (UE) 2017/2115 a Comisiei din 27 iulie 2017 privind schema de ajutor nr. SA.38393 (2016/C, ex 2015/E) pusă în aplicare de Belgia – Fiscalitatea porturilor în Belgia (JO 2017, L 332, p. 1) și în considerentul (61) al Deciziei (UE) 2017/2116 a Comisiei din 27 iulie 2017 privind schema de ajutor SA.38398 (2016/C, ex 2015/E) pusă în aplicare de Franța – Fiscalitatea porturilor în Franța (JO 2017, L 332, p. 24), Comisia a calificat activitățile echivalente drept activități economice.

82      Această concluzie a fost confirmată în mai multe rânduri de Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2019, Port autonome du Centre et de l’Ouest și alții/Comisia, T‑673/17, nepublicată, EU:T:2019:643, punctele 63-65, Hotărârea din 20 septembrie 2019, Le Port de Bruxelles și Région de Bruxelles‑Capitale/Comisia, T‑674/17, nepublicată, EU:T:2019:651, punctele 63-65, și Hotărârea din 20 septembrie 2019, Havenbedrijf Antwerpen și Maatschappij van de Brugse Zeehaven/Comisia, T‑696/17, EU:T:2019:652, punctele 49 și 50).

83      Rezultă că Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament în ceea ce privește activitățile de acordare a accesului și de atribuire a unor concesiuni prin trimiterea, în decizia atacată, la deciziile adoptate anterior cu privire la porturile belgiene, franceze și neerlandeze, întrucât a tratat în mod egal situații comparabile.

84      În schimb, în ceea ce privește acordarea de autorizații pentru operațiunile portuare, trebuie să se constate că o astfel de activitate nu a făcut încă obiectul unei examinări de către Comisie. Cu privire la acest aspect, astfel cum susțin în esență reclamantele și intervenienta în mod întemeiat, raționamentul urmat în deciziile adoptate anterior cu privire la porturile belgiene și franceze nu poate fi transpus în mod direct la situația ASP.

85      Pe de altă parte, trebuie să se observe că nici Hotărârea din 24 octombrie 2002, Aéroports de Paris/Comisia (C‑82/01 P, EU:C:2002:617, punctul 2), la care se referă atât reclamantele, cât și Comisia, nu privește activități asimilabile celei privind acordarea de autorizații de către ASP. Deși această hotărâre face referire la „autorizații” acordate de organismul de administrare al aeroporturilor Orly și Roissy‑Charles‑de‑Gaulle, acestea nu sunt asimilabile celor din speță.

86      Astfel, autorizațiile organismelor de administrare ale aeroporturilor corespundeau unor concesiuni comerciale acordate unui număr limitat de furnizori de servicii de poliție aeriană pentru aeroportul Orly, precum și unor concesiuni de ocupare a unor bunuri imobile situate în perimetrul acestuia. În schimb, furnizorii menționați se angajaseră să plătească organismului de administrare al aeroportului o remunerație compusă dintr‑o taxă pentru ocuparea terenului proporțională cu suprafața ocupată, precum și o taxă constând într‑un anumit procent din cifra de afaceri realizată cu companiile aeriene.

87      Prin acordarea concesiunilor menționate, organismul de administrare al aeroportului care desfășura o activitate economică exploata spațiul comercial care se afla în perimetrul aeroportului, în timp ce, în cadrul autorizațiilor pe care le acordă, ASP care își exercită prerogativele de putere publică controlează respectarea de către prestatorii operațiunilor portuare a cerințelor legale aplicabile, astfel cum se arată la punctele 100-102 de mai jos.

88      În aceste condiții, nu se poate concluziona din cele ce precedă că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că a tratat situații diferite în același mod. Astfel, în decizia atacată, concluzia la care Comisia a ajuns constituia urmarea investigațiilor proprii speței și a aplicării acelorași principii de drept.

89      Prin urmare, prima critică din cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv trebuie respinsă.

–       Cu privire la a doua critică, întemeiată pe lipsa unei piețe pe care ASP și‑ar oferi serviciile

90      Reclamantele, susținute de intervenientă, arată că, în lipsa unei piețe pe care ASP își oferă serviciile, acestea nu pot fi considerate întreprinderi. Decizia atacată ar presupune existența unei piețe în teorie, ignorând totodată faptul că legislația italiană acordă un monopol legal ASP, care ar exclude orice concurență, chiar potențială, între diferitele porturi.

91      Comisia contestă aceste argumente.

92      În această privință, este suficient să se arate că reclamantele și intervenienta afirmă în mod greșit că ASP nu sunt expuse niciunei concurențe. Astfel, deși, după cum susțin reclamantele, fiecare ASP deține un monopol legal în porturile pe care le administrează, nu este mai puțin adevărat că, după cum Comisia a arătat în esență în mod întemeiat, există o concurență între anumite porturi italiene, pe de o parte, și anumite porturi din alte state membre, pe de altă parte.

93      Astfel, în ceea ce privește acordarea accesului la porturi, după cum s‑a constatat în mod întemeiat în considerentele (142) și (143) ale deciziei atacate, există o concurență între anumite porturi italiene și anumite porturi din alte state membre, dat fiind că operatorii de servicii portuare pot utiliza mai multe porturi pentru a ajunge în același hinterland.

94      În plus, în ceea ce privește atribuirea concesiunilor pentru zone și docuri, astfel cum s‑a constatat în mod întemeiat în considerentul (144) al deciziei atacate, diferite porturi se află în concurență pentru a atrage concesionari care pot exploata zonele lor domeniale, dat fiind că potențialii concesionari pot încerca să ofere servicii portuare și în alte porturi.

95      Rezultă că trebuie respins argumentul reclamantelor și al intervenientei potrivit căruia acordarea accesului la porturi și atribuirea unor concesiuni pentru zone și docuri nu constituie servicii furnizate pe o anumită piață.

96      În schimb, analiza acordării de autorizații pentru operațiunile portuare în considerentele (25)-(32) ale deciziei atacate nu permite să se concluzioneze că este vorba despre un serviciu furnizat pe o anumită piață.

97      Astfel, după cum se arată în considerentele menționate, ASP reglementează și supraveghează executarea operațiunilor portuare efectuate de întreprinderi terțe (în special operațiuni de încărcare, descărcare, transbordare, depozitare și manipulare a mărfurilor și a oricăror materiale legate de nave), a căror executare este supusă unei autorizații prealabile.

98      Această autorizație este acordată de ASP în cauză atunci când întreprinderea terță îndeplinește condițiile stabilite prin decret de ministrul infrastructurii și transporturilor [considerentul (29) al deciziei atacate]. Durata autorizației este legată de programul operațional propus de întreprinderea terță [considerentul (31) al deciziei atacate]. Întreprinderile terțe autorizate sunt înregistrate în registre separate administrate de ASP [considerentul (28) al deciziei atacate], iar tarifele acestora sunt publicate de ASP [considerentul (30) al deciziei atacate].

99      În plus, numărul maxim de autorizații care pot fi eliberate este stabilit de ASP (după consultarea unui comitet consultativ local) pe baza cerințelor de funcționare a portului și a traficului și cu asigurarea unei concurențe maxime în sector [considerentul (32) al deciziei atacate].

100    Aceste sarcini par să corespundă unei misiuni de control care constă în verificarea faptului că întreprinderile interesate vor putea furniza operațiunile portuare pe care le propun în conformitate cu cerințele legale. Exercitarea unor astfel de sarcini este, în principiu, o prerogativă de putere publică fără caracter lucrativ (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea din 18 martie 1997, Diego Calì & Figli, C‑343/95, EU:C:1997:160, punctul 22 și, Hotărârea din 20 septembrie 2019, Port autonome du Centre et de l’Ouest și alții/Comisia, T‑673/17, nepublicată, EU:T:2019:643, punctul 91).

101    În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că Comisia nu și‑a îndeplinit sarcina probei care îi revenea în ceea ce privește calificarea acordării de autorizații pentru operațiunile portuare ca reprezentând un serviciu furnizat pe o piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2015, SACE și Sace BT/Comisia, T‑305/13, EU:T:2015:435, punctul 95).

102    Prin urmare, este necesar să se admită a doua critică din cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv în ceea ce privește acordarea de autorizații pentru operațiunile portuare și să se respingă al doilea aspect în rest.

 Cu privire la al treilea aspect, referitor la natura taxelor percepute de ASP

103    Reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că Comisia a interpretat în mod eronat articolul 107 alineatul (1) TFUE, întrucât nu a ținut seama de faptul că tarifele percepute de ASP constituiau taxe, iar nu remunerații pentru servicii de natură economică. Acest lucru ar decurge nu numai din calificarea diferitelor taxe în temeiul dreptului italian, ci și din faptul că acestea din urmă sunt stabilite de stat și nu sunt legate de valoarea comercială a niciunui serviciu specific.

104    Comisia contestă aceste argumente.

105    Trebuie amintit, astfel cum s‑a arătat la punctul 69 de mai sus, că o calificare a unei entități în temeiul dreptului național nu este relevantă pentru calificarea sa drept întreprindere în sensul normelor în materie de ajutoare de stat.

106    De asemenea, modalitățile de finanțare, în special calificarea dată de părți sau dreptul național veniturilor unei entități, nu sunt relevante pentru calificarea acesteia drept întreprindere. Astfel, după cum arată Comisia în mod întemeiat, denumirea utilizată la nivel național pentru sumele percepute, indiferent dacă sunt denumite taxe sau taxe portuare, nu afectează această calificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2018, Naviera Armas/Comisia, T‑108/16, EU:T:2018:145, punctul 124).

107    Pe de altă parte, reclamantele și intervenienta nu au reușit să își dovedească afirmația potrivit căreia taxele de concesiune și taxele portuare ar trebui considerate mai degrabă o taxă datorată statului decât o contraprestație pentru un serviciu de natură economică. În special, argumentul principal invocat în această privință, și anume că statul ar stabili cuantumul taxelor menționate, este neîntemeiat în fapt.

108    Astfel, reiese din dosar că taxele de concesiune sunt constituite dintr‑o parte fixă și dintr‑o parte variabilă care poate fi defalcată de ASP cu scopul de a încuraja concesionarii să atingă obiective de interes public și de politică generală. La stabilirea acestor taxe, ASP pot adopta alte criterii decât cele prevăzute de legea aplicabilă, dar, în orice caz, cuantumul acestor taxe nu poate fi mai mic decât cel care rezultă din aplicarea criteriilor legale.

109    În plus, reiese din dosar că, pentru a acoperi costurile generate de lucrările pe care le realizează, ASP pot să impună suprataxe asupra mărfurilor îmbarcate sau debarcate, precum și să majoreze taxele de concesiune.

110    Rezultă că influența ASP asupra cuantumului taxelor de concesiune și al taxelor portuare tinde să confirme natura economică a prestațiilor pe care le furnizează în schimbul plății acestor taxe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2002, Aéroports de Paris/Comisia, C‑82/01 P, EU:C:2002:617, punctul 78).

111    Astfel, trebuie să se constate că Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale că taxele de concesiune și taxele portuare constituiau contraprestația pentru activități de natură economică desfășurate de ASP.

112    În schimb, astfel cum a confirmat în ședință, Comisia nu a examinat nici metoda de calcul al taxelor de autorizare, nici cuantumul acestora, nici nivelul de control exercitat de stat în această privință.

113    Astfel cum au susținut reclamantele și intervenienta în cererea introductivă și în ședință, fără ca susținerile lor să fi fost contestate de Comisie cu privire la acest aspect, taxele respective privesc un cuantum stabil și relativ scăzut, ai cărui parametri de bază sunt stabiliți prin decret ministerial și care ar putea fi ușor majorat în funcție de cifra de afaceri a entității în cauză.

114    În acest context, trebuie amintită jurisprudența constantă potrivit căreia faptul că un produs sau un serviciu furnizat de un organism public care este legat de exercitarea de către acesta din urmă a unor prerogative de putere publică este furnizat în schimbul unei remunerații prevăzute de lege nu este suficient pentru a califica activitatea exercitată drept activitate economică și entitatea care o exercită drept întreprindere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 1997, Diego Calì & Figli, C‑343/95, EU:C:1997:160, punctele 22-25, și Hotărârea din 12 septembrie 2013, Germania/Comisia, T‑347/09, nepublicată, EU:T:2013:418, punctul 30 și jurisprudența citată).

115    Întrucât Comisia nu a demonstrat în decizia atacată, având în vedere natura, metoda de calcul și cuantumul taxelor, că acestea din urmă reprezintă o contraprestație pentru un serviciu de natură economică, argumentația reclamantelor și a intervenientei potrivit căreia taxele de autorizare menționate trebuie considerate mai degrabă o taxă datorată statului decât o astfel de contraprestație nu poate fi înlăturată.

116    Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, astfel cum s‑a arătat la punctul 84 de mai sus, nicio decizie anterioară a Comisiei nu se pronunță cu privire la natura economică a unei activități precum acordarea de către ASP a unor autorizații pentru operațiunile portuare.

117    În plus, astfel cum se arată la punctele 96-102 de mai sus, nu reiese nicidecum din decizia atacată că activitatea menționată constă în furnizarea unui serviciu prestat pe o piață.

118    Astfel, Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale că taxele de autorizare constituiau o contraprestație pentru un serviciu de natură economică prestat de ASP.

119    Prin urmare, al treilea aspect al primului motiv trebuie admis în ceea ce privește acordarea de autorizații pentru operațiunile portuare și trebuie respins în rest.

120    În consecință, este necesar să se examineze al doilea și al patrulea motiv numai în ceea ce privește acordarea accesului la porturi și atribuirea unor concesiuni pentru zone și docuri.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe interpretarea eronată dată noțiunii de „transfer de resurse de stat” în conformitate cu articolul 107 alineatul (1) TFUE

121    Reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că scutirea de IP nu implică nicio sarcină financiară pentru statul italian, întrucât activitățile ASP sunt supuse controlului Corte dei conti (Curtea de Conturi), veniturile acestora sunt incluse în venitul consolidat al statului, iar datoriile lor sunt considerate datorii ale statului. Aceste particularități ale sistemului portuar italian nu ar fi fost luate în considerare de Comisie.

122    În plus, reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, subliniază că veniturile ASP trebuie utilizate numai pentru îndeplinirea misiunii lor instituționale, în special securitatea și starea bună a infrastructurii domeniale. Din acest motiv, scutirea de IP nu ar implica o pierdere de resurse pentru stat, întrucât, în lipsa scutirii menționate, statul ar trebui să își majoreze contribuțiile financiare către ASP.

123    Comisia contestă aceste argumente.

124    În această privință, trebuie amintit, cu titlu introductiv că noțiunea de „ajutor” include nu numai prestații pozitive precum subvențiile, ci și intervenții care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, Comisia/Buczek Automotive, C‑405/11 P, nepublicată, EU:C:2013:186, punctul 30 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și alții/Comisia și alții, C‑399/10 P și C‑401/10 P, EU:C:2013:175, punctul 101 și jurisprudența citată).

125    În plus, pentru ca anumite avantaje să poată fi calificate drept ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, de acestea trebuie să beneficieze o întreprindere, cu alte cuvinte, o entitate care desfășoară activități economice. Dacă o astfel de entitate este distinctă din punct de vedere juridic de stat, acordarea unui avantaj acestei entități în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE implică în mod necesar un transfer de resurse de stat.

126    Deși ASP sunt entități de drept public în temeiul dreptului italian, acestea sunt constituite ca entități juridice distincte de stat, precum și de alte entități publice din Italia.

127    Ca urmare a scutirii de IP, ASP sunt scutite de la plata taxelor care ar fi fost datorate pentru activitățile lor economice. În lipsa acestei scutiri, anumite cuantumuri de impozit ar fi fost plătite de ASP statului. Astfel, neplata acestor cuantumuri determină un transfer de resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 15 martie 1994, Banco Exterior de España, C‑387/92, EU:C:1994:100, punctul 14, și Hotărârea din 11 septembrie 2014, Grecia/Comisia, T‑425/11, EU:T:2014:768, punctul 40).

128    În plus, trebuie amintit, asemenea Comisiei, că fiecare întreprindere, indiferent de statutul său juridic, poate fi beneficiara unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Acceptarea tezei potrivit căreia normele în materie de ajutoare de stat nu ar fi aplicabile ca urmare a faptului că beneficiarul este o întreprindere publică și că avantajul acordat rămâne în sfera economică a statului în sens larg ar compromite efectul util al acestor norme și ar introduce o discriminare nejustificată între beneficiarii publici și beneficiarii privați, cu încălcarea principiului neutralității prevăzut la articolul 345 TFUE (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Arriva Italia și alții, C‑385/18, EU:C:2019:1121, punctul 67).

129    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că în mod întemeiat Comisia susține în considerentul (133) al deciziei atacate că administrația fiscală italiană, prin scutirea ASP de la IP, în pofida faptului că acestea exercită o activitate economică, renunță la venituri care constituie resurse de stat. Astfel, scutirea de IP determină un transfer de resurse de stat în sensul articolului 107 TFUE.

130    În consecință, al doilea motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o interpretare eronată a criteriului selectivității

131    În cadrul celui de al treilea motiv, care se împarte în cinci aspecte, reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată în esență că Comisia a interpretat în mod eronat criteriul selectivității.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe confuzia dintre criteriul avantajului și cel al selectivității

132    Reclamantele, susținute de intervenientă, arată că, contrar unei jurisprudențe constante care prevede că trebuie să se aprecieze în mod distinct criteriul avantajului și cel al selectivității, decizia atacată a confundat aceste două criterii aplicând în privința celui al avantajului economic metoda preconizată pentru examinarea celui al selectivității.

133    Comisia contestă aceste argumente.

134    Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că trebuie făcută o distincție în funcție de calificarea măsurii în cauză drept „schemă de ajutor” sau drept „ajutor individual” în sensul articolului 1 literele (d) și (e) din Regulamentul 2015/1589. Astfel, în cadrul examinării unui ajutor individual, identificarea avantajului economic permite, în principiu, să se prezume selectivitatea acestuia. În schimb, în cadrul examinării unei scheme generale de ajutor, este necesar să se determine dacă măsura în cauză, în pofida constatării că furnizează un avantaj cu aplicabilitate generală, operează astfel exclusiv în favoarea anumitor întreprinderi sau a anumitor domenii de activitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2015, Comisia/MOL, C‑15/14 P, EU:C:2015:362, punctul 60, Hotărârea din 30 iunie 2016, Belgia/Comisia, C‑270/15 P, EU:C:2016:489, punctul 49, și Hotărârea din 6 octombrie 2021, World Duty Free Group și Spania/Comisia, C‑51/19 P și C‑64/19 P, EU:C:2021:793, punctul 34).

135    În speță, măsura în cauză, și anume scutirea de IP, constituie o schemă de ajutor.

136    Contrar celor susținute de reclamante și de intervenientă, cele două criterii de selectivitate și de avantaj sunt examinate separat în decizia atacată. Într‑adevăr, atât în considerentele (135)-(138), cât și în considerentele (158)-(176) ale deciziei atacate, Comisia explică succesiv că avantajul conferit ASP constă în scutirea de IP a activităților lor pretins economice și că acest avantaj este acordat numai ASP, și nu altor contribuabili care se află în aceeași situație de fapt și de drept, în lumina obiectivului urmărit de sistemul fiscal de referință.

137    În speță, desigur, reclamantele și intervenienta observă în mod întemeiat că esența analizei avantajului și cea a analizei selectivității se suprapun în mare măsură, însă această constatare este inerentă faptului că metodele de analiză a acestor două aspecte sunt similare.

138    Astfel, existența potențială a unui avantaj este determinată pe baza unei derogări de la nivelul normal de impozitare, și anume în raport cu lipsa scutirii fiscale.

139    Fără a fi necesar să se perceapă în cadrul acesteia o contradicție, o astfel de derogare de la nivelul normal de impozitare constituie de asemenea punctul de plecare pentru analiza selectivității, care se concentrează asupra aspectului dacă același avantaj este primit de alți contribuabili care se află în aceeași situație de fapt și de drept în lumina obiectivului urmărit de sistemul fiscal de referință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/World Duty Free Group și alții, C‑20/15 P și C‑21/15 P, EU:C:2016:981, punctele 54-57, și Hotărârea din 6 octombrie 2021, World Duty Free Group și Spania/Comisia, C‑51/19 P și C‑64/19 P, EU:C:2021:793, punctul 60).

140    Prin urmare, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe stabilirea eronată a sistemului de referință

141    Reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că, întrucât Comisia a considerat în mod greșit ASP ca fiind entități comerciale supuse IP, în conformitate cu articolul 73 alineatul (1) litera c) din TUIV, deși acestea ar intra în realitate sub incidența articolului 74 din TUIV și ar fi, așadar, a priori, scutite de IP, a identificat un sistem de referință care era larg în mod artificial.

142    Potrivit reclamantelor și intervenientei, ASP se află într‑o situație de fapt și de drept diferită de entitățile prevăzute la articolul 73 din TUIV, întrucât acestea nu desfășoară decât activități necomerciale. În consecință, articolul 73 din TUIV, care se aplică entităților care desfășoară activități comerciale, și articolul 74 din TUIV, care s‑ar aplica numai entităților statale și publice care nu desfășoară activități comerciale, ar avea domenii de aplicare distincte și ar constitui, prin urmare, sisteme de referință separate. Reclamantele, susținute de intervenientă, apreciază că sistemul de referință ar fi trebuit astfel limitat la articolul 74 din TUIV.

143    Comisia contestă aceste argumente.

144    În această privință, trebuie amintit cu titlu introductiv că, pentru a califica o măsură fiscală națională drept selectivă, Comisia trebuie să identifice, într‑o primă etapă, sistemul de referință, și anume regimul fiscal normal aplicabil în statul membru în cauză, și să demonstreze, într‑o a doua etapă, că măsura fiscală în cauză derogă de la acest sistem de referință întrucât introduce diferențieri între operatori care se află, în raport cu obiectivul urmărit de acesta din urmă, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2021, World Duty Free Group și Spania/Comisia, C‑51/19 P și C‑64/19 P, EU:C:2021:793, punctul 35 și jurisprudența citată).

145    În plus, pentru a defini sistemul de referință, trebuie să se identifice integralitatea normelor care influențează sarcina fiscală a întreprinderilor [Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Andres (Heitkamp BauHolding – în faliment)/Comisia, C‑203/16 P, EU:C:2017:1017, punctul 109]. Această abordare garantează că o măsură fiscală va fi evaluată în lumina unui cadru care include toate dispozițiile relevante.

146    Sistemul de referință nu poate fi constituit din câteva dispoziții de drept național al statului membru vizat care au fost extrase în mod artificial dintr‑un cadru legislativ mai larg [Hotărârea din 28 iunie 2018, Andres (Heitkamp BauHolding – în faliment)/Comisia, C‑203/16 P, EU:C:2018:505, punctul 103].

147    Cu alte cuvinte, atunci când măsura fiscală în discuție este inseparabilă de sistemul general de impozitare al statului membru în cauză, acest sistem este cel la care trebuie să se facă referire (Hotărârea din 6 octombrie 2021, World Duty Free Group și Spania/Comisia, C‑51/19 P și C‑64/19 P, EU:C:2021:793, punctul 63).

148    În speță, în considerentele (159)-(164) ale deciziei atacate, Comisia a identificat sistemul IP prevăzut de TUIV ca sistem de referință care se aplică, în esență, veniturilor generate de toate entitățile care desfășoară activități comerciale. Potrivit Comisiei, acest sistem de referință cuprinde definiția persoanelor impozabile și a venitului impozabil care rezultă din articolul 72 coroborat cu articolul 73 din TUIV.

149    În această privință, trebuie amintit că articolul 72 din TUIV stabilește principiul potrivit căruia IP se aplică tuturor veniturilor. Articolul 73 alineatul (1) din TUIV supune IP societățile comerciale, precum și alte organisme publice sau private care au sau nu ca obiect exclusiv sau principal desfășurarea unor activități comerciale.

150    Reclamantele, susținute de intervenientă, afirmă că sistemul de referință este constituit numai din articolul 74 din TUIV.

151    În această privință, trebuie amintit că articolul menționat prevede, pe de o parte, că anumite entități statale și anumite colectivități teritoriale nu sunt supuse IP și, pe de altă parte, că exercitarea unor funcții statale de către organisme publice nu este considerată ca fiind de natură comercială. În speță, potrivit interpretării reținute de administrația fiscală italiană, ASP nu ar exercita decât funcții statale și, în consecință, nu ar trebui să fie supuse IP.

152    Or, trebuie să se constate că acest articol se înscrie într‑un sistem fiscal mai larg care stabilește toate dispozițiile italiene referitoare la IP. Acest sistem definește printre altele persoanele impozabile, profitul impozabil și cotele de impozitare. Potrivit articolului 73 alineatul (1) literele b) și c) din TUIV (a se vedea punctul 17 de mai sus), persoanele impozabile cuprind printre altele organisme publice, indiferent dacă activitățile lor sunt sau nu de natură economică.

153    Or, articolul 74 din TUIV nu poate fi separat de sistemul IP prevăzut de TUIV. Astfel, această dispoziție scutește anumite entități și anumite activități de impunerea IP, ceea ce prezumă existența unei norme principale care prevede impozitarea entităților și a activităților menționate. Această normă principală este prevăzută printre altele la articolul 73 alineatul (1) literele b) și c) din TUIV, care precizează că exercitarea unei activități comerciale de către o entitate de drept public sau privat este criteriul determinant pentru supunerea la plata IP. Fără norma principală menționată, care decurge din sistemul IP mai larg, în special din articolul 73 alineatul (1) literele b) și c) din TUIV, scutirea prevăzută la articolul 74 alineatul (2) din TUIV ar fi lipsită de orice utilitate.

154    În sfârșit, este cert că veniturile provenite din activități comerciale în sensul TUIV, ceea ce pare să corespundă noțiunii de „activitate economică” în sensul normelor în materie de ajutoare de stat, trebuie să fie impozitate în temeiul articolului 73 alineatul (1) din TUIV. Astfel, în ședință, reclamantele au confirmat că, în ipoteza în care una sau mai multe activități ale ASP ar fi calificate drept economice, veniturile provenite din această activitate sau din aceste activități ar trebui să fie supuse IP.

155    În realitate, trebuie să se constate că argumentația reclamantelor întemeiată pe o definiție eronată a sistemului de referință se bazează în mare măsură pe ipoteza că ASP nu exercită nicio activitate economică. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 95 și 111 de mai sus, acordarea accesului la porturi și atribuirea unor concesiuni pentru zone și docuri au fost calificate în mod întemeiat de Comisie drept activități economice. Astfel, ipoteza care stă la baza argumentației reclamantelor nu poate fi acceptată.

156    Având în vedere cele de mai sus, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe derogarea de la sistemul de referință

157    Reclamantele, susținute în această privință de intervenientă, arată că Comisia a aplicat în mod eronat a doua etapă a analizei selectivității, limitându‑se să identifice o derogare de la sistemul de referință, fără a identifica întreprinderile care se află în aceeași situație de fapt și de drept ca și ASP.

158    În opinia reclamantelor, în măsura în care articolul 74 din TUIV este sistemul de referință, scutirea de IP nu se îndepărtează de sistemul respectiv și, dat fiind că toate entitățile vizate de articolul menționat fac parte din același sistem de referință, nu există nicio derogare în favoarea uneia dintre categoriile de entități citate.

159    În plus, obiectivul sistemului IP prevăzut de TUIV nu ar fi de a impozita veniturile societăților și ale altor entități juridice, indiferent dacă acestea desfășoară sau nu activități economice. Obiectivul articolul 74 din TUIV ar fi de a nu supune administrația publică la IP.

160    Comisia contestă aceste argumente.

161    În această privință, trebuie amintit cu titlu introductiv că a doua etapă pentru a aprecia selectivitatea potențială a unei măsuri fiscale naționale este, potrivit unei jurisprudențe constante, cea de a stabili dacă măsura fiscală în cauză derogă de la sistemul de referință, întrucât introduce diferențieri între operatori care se află, în raport cu obiectivul urmărit de acest sistem, într‑o situație de fapt și de drept comparabilă. (a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2018, A‑Brauerei, C‑374/17, EU:C:2018:1024, punctul 44 și jurisprudența citată).

162    Prin urmare, în lumina obiectivului sistemului de referință, trebuie să se examineze dacă ASP se află într‑o situație de fapt și de drept comparabilă cu celelalte entități care sunt supuse IP și care nu sunt scutite de acesta în temeiul articolului 74 din TUIV.

163    Astfel cum se arată la punctul 153 de mai sus, obiectivul sistemului de referință, și anume sistemul IP și în special articolele 72 și 73 din TUIV, este în esență de a aplica IP asupra veniturilor care sunt generate de fiecare entitate, indiferent dacă aceasta este de drept privat sau de drept public, care exercită activități economice, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2011, Paint Graphos și alții, C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550, punctul 54, și Hotărârea din 20 septembrie 2019, Port autonome du Centre et de l’Ouest și alții/Comisia, T‑673/17, nepublicată, EU:T:2019:643, punctul 178).

164    În lumina acestui obiectiv, situația de fapt și de drept a ASP, în măsura în care desfășoară activități economice, este comparabilă, dacă nu identică, cu cea a altor entități supuse IP, și nu cu cea a statului și cu cea a organismelor publice în exercitarea prerogativelor de putere publică. În această măsură, nu există nicio diferență între activitățile economice ale ASP și cele ale altor entități supuse IP. Prin urmare, trebuie să se constate că, prin scutirea de IP a veniturilor ASP, inclusiv a celor care decurg din activitățile economice, articolul 74 din TUIV, astfel cum este interpretat și aplicat de administrația fiscală italiană, derogă de la sistemul de referință în favoarea ASP.

165    În plus, trebuie să se constate din nou că argumentația reclamantelor, întemeiată pe lipsa unei derogări de la sistemul de referință, se bazează în esență pe premisa eronată că ASP nu desfășoară nicio activitate economică. Or, astfel cum s‑a arătat deja la punctele 95 și 111 de mai sus, această premisă trebuie respinsă. În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 163 și 164 de mai sus, în ipoteza în care una sau mai multe activități ale ASP ar fi calificate drept activități economice, veniturile provenite din aceste activități ar trebui supuse IP.

166    Având în vedere cele de mai sus, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe justificarea derogării prin natura sau prin economia sistemului de referință

167    Reclamantele susțin că decizia atacată este eronată în măsura în care a concluzionat că scutirea de IP nu poate fi justificată de economia și de natura sistemului fiscal. Astfel, scutirea menționată ar fi justificată deoarece ar decurge direct din principiile fondatoare sau directoare ale sistemului de referință, precum principiul potrivit căruia statul nu este impozitat, principiul „taxa pe taxă nu se aplică” și principiul potrivit căruia organismele care administrează domeniul colectiv nu sunt supuse IP.

168    Comisia contestă aceste argumente.

169    În această privință, trebuie amintit cu titlu introductiv că o măsură care derogă de la sistemul de referință poate fi justificată prin natura sau prin economia generală a acestui sistem, ceea ce ar priva măsura de caracterul său selectiv. Acest lucru este valabil în cazul în care o măsură decurge în mod direct din principiile de bază sau directoare ale sistemului de referință sau rezultă din mecanismele inerente sistemului necesare pentru funcționarea și eficiența acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Paint Graphos și alții, C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550, punctul 69).

170    Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, revine statului membru și, dacă este cazul, părților interesate sarcina de a demonstra că derogarea de la sistemul de referință este efectiv justificată prin natura sau prin economia generală a sistemului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 146).

171    Or, astfel cum a arătat Comisia, nici autoritățile italiene, nici părțile interesate nu au prezentat argumente în acest scop în cadrul procedurii administrative, aspect care, pe de altă parte, nu a fost contestat nici de ASP, nici de intervenientă. Lipsa unor astfel de argumente este suficientă pentru a concluziona că măsura în cauză nu este justificată prin natura și prin economia sistemului de referință. Afirmația ASP potrivit căreia, în esență, Comisia ar fi trebuit să demonstreze lipsa unei astfel de justificări încalcă, prin urmare, jurisprudența constantă cu privire la acest aspect (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 29 aprilie 2004, Țările de Jos/Comisia, C‑159/01, EU:C:2004:246, punctul 43, și Hotărârea din 6 septembrie 2006, Portugalia/Comisia, C‑88/03, EU:C:2006:511, punctul 103).

172    Desigur, ASP au arătat că scutirea prevăzută la articolul 74 din TUIV decurgea din principiile generale ale dreptului fiscal italian, și anume principiul potrivit căruia statul nu este impozitat, principiul „impozitul pe impozit nu este admisibil” și principiul potrivit căruia organismele care administrează domeniul colectiv nu sunt supuse IP.

173    Or, este necesar să se constate că acesta se întemeiază din nou pe premisa eronată că ASP nu exercită decât activități fără caracter lucrativ. Astfel cum s‑a arătat deja la punctele 85, 86, 107 și 111 de mai sus, această premisă trebuie totuși respinsă.

174    Având în vedere cele de mai sus, al patrule aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al cincilea aspect, întemeiat pe lipsa de pertinență a deciziilor adoptate anterior cu privire la porturile belgiene, franceze și neerlandeze

175    Reclamantele subliniază diferențele dintre sistemul IP prevăzut de TUIV, pe de o parte, și sistemele fiscale în cauză în deciziile adoptate anterior cu privire la porturile belgiene, franceze și neerlandeze, pe de altă parte.

176    Comisia contestă aceste argumente.

177    Trebuie constatat că analiza Comisiei privind caracterul selectiv al scutirii de IP, menționată în considerentele (158)-(174) ale deciziei atacate, nu se bazează pe deciziile luate anterior cu privire la porturile belgiene, franceze și neerlandeze. În consecință, eventualele diferențe dintre cauzele care au condus la deciziile menționate și prezenta cauză nu au incidență asupra legalității analizei menționate a Comisiei.

178    Rezultă că al cincilea motiv și, în consecință, al treilea motiv trebuie să fie respinse în totalitate.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare în aprecierea condițiilor referitoare la denaturarea concurenței și la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre, precum și pe insuficiența motivării

179    Reclamantele și intervenienta susțin că decizia este eronată în măsura în care concluzionează că scutirea de IP determină o denaturare a concurenței și afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

180    În primul rând, reclamantele susțin că decizia atacată este afectată de o insuficiență a motivării, din moment ce Comisia ar fi prezumat pur și simplu că măsura în cauză denatura concurența și afecta schimburile comerciale dintre statele membre, fără a stabili însă existența acestor două elemente.

181    În al doilea rând, reclamantele și intervenienta arată că, întrucât articolul 107 alineatul (1) TFUE nu se aplică decât sectoarelor deschise concurenței, acesta nu poate fi aplicabil sectorului portuar italian care este închis concurenței și neliberalizat.

182    În al treilea rând, reclamantele susțin că Comisia a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a indicat că întreprinderile care doreau să se stabilească în apropierea unui port puteau face acest lucru și în afara portului pe un teritoriu care nu era nici deținut, nici administrat de o ASP, astfel încât ASP s‑ar afla în concurență cu alți operatori care închiriază terenuri în afara porturilor. Potrivit reclamantelor și intervenientei, întregul teritoriu de coastă italian susceptibil să încorporeze activități portuare ține de domeniul statului, astfel încât orice întreprindere care dorește să exercite o asemenea activitate este supusă autorității ASP.

183    În al patrulea rând, reclamantele susțin că decizia încalcă jurisprudența potrivit căreia, în lipsa unei politici fiscale armonizate la nivelul Uniunii, Comisia nu este autorizată să efectueze o analiză comparativă a normelor fiscale în vigoare în diferitele state membre. Astfel, existența unei posibile denaturări a concurenței ar trebui examinată la nivel național și fără a ține seama de condițiile existente în alte state membre.

184    În al cincilea rând, decizia atacată ar fi afectată de un abuz de putere și de un viciu de necompetență și ar încălca articolele 107, 116 și 117 TFUE, în măsura în care, cât timp Comisia intenționează să condamne denaturările rezultate din disparitățile existente între actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre, aceasta ar fi trebuit să intervină în temeiul articolelor 116 și 117 TFUE, iar nu în temeiul normelor în materie de ajutoare de stat.

185    Comisia contestă aceste argumente.

186    În această privință, în primul rând, trebuie respinsă critica întemeiată pe încălcarea articolului 296 TFUE ca urmare a nemotivării deciziei atacate în ceea ce privește afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre și denaturarea concurenței în sensul articolului 107 TFUE.

187    Astfel, după cum arată în mod întemeiat Comisia, trebuie să se constate că decizia atacată este suficient motivată, întrucât Comisia a consacrat considerentele (139)-(157) afectării schimburilor comerciale dintre statele membre și denaturării concurenței. În plus, din analiza diferitelor motive rezultă în mod clar că decizia atacată a permis reclamantelor să cunoască justificările măsurii luate în această privință, iar Tribunalului, să își exercite controlul.

188    Prin urmare, argumentul reclamantelor întemeiat pe încălcarea articolului 296 TFUE trebuie respins.

189    În al doilea rând, trebuie analizat argumentul reclamantelor și al intervenientei potrivit căruia, în esență, Comisia nu a ținut seama de faptul că sectorul portuar italian se caracteriza printr‑o lipsă a liberalizării cauzată de existența unui monopol legal în fiecare port italian.

190    În această privință, trebuie arătat că, astfel cum s‑a indicat la punctul 93 de mai sus, există o concurență între anumite porturi italiene și anumite porturi din alte state membre, din moment ce operatorii de servicii portuare au posibilitatea de a alege între mai multe porturi pentru a ajunge în același hinterland. În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 94 de mai sus, ASP se află în concurență pentru a atrage concesionari care vor putea exploata zonele domeniale în porturile pe care le administrează.

191    Existența acestei concurențe potențiale este suficientă pentru a concluziona că scutirea de IP este susceptibilă să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Eventech, C‑518/13, EU:C:2015:9, punctul 65).

192    În al treilea rând, în ceea ce privește în special existența concurenței între ASP și operatorii care închiriază terenuri în afara porturilor, trebuie să se constate că, desigur, contextul geografic și spațial în jurul porturilor în cauză nu pare să permită unor terți să exploateze terenuri în concurență cu ASP, ceea ce de altfel nu este contestat de Comisie.

193    Această constatare nu este totuși suficientă pentru a repune în discuție concluzia Comisiei potrivit căreia scutirea de IP este susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să denatureze concurența.

194    Astfel, celelalte motive enumerate în decizia atacată cu privire la acest aspect, în special, după cum s‑a arătat la punctele 92-94 de mai sus, existența unei anumite concurențe la care sunt expuse porturile italiene, sunt suficiente pentru a susține concluzia Comisiei menționată. Prin urmare, acest argument este inoperant.

195    În al patrulea rând, contrar celor afirmate de reclamante, lipsa unei armonizări în materie de fiscalitate directă nu înseamnă că denaturarea potențială a concurenței trebuie să fie examinată numai pe plan național. Astfel, în timp ce condiția referitoare la selectivitate, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, nu poate fi apreciată decât la nivelul unui singur stat membru și nu rezultă decât dintr‑o analiză a diferenței de tratament numai între întreprinderile sau producerea de bunuri din acest stat membru, aprecierea condiției referitoare la denaturarea concurenței, în sensul aceluiași alineat al acestui articol, nu se limitează în mod necesar la întreprinderile sau la producerea de bunuri din statul membru în cauză, întrucât, pentru a intra sub incidența articolului 107 TFUE, o măsură de ajutor trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența prin afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Spania/Comisia, C‑73/03, nepublicată, EU:C:2004:711, punctele 28 și 29).

196    În plus, în cazul unei scheme de ajutor de stat, precum scutirea de IP, Comisia se poate limita la o examinare a caracteristicilor schemei respective pentru a aprecia dacă aceasta este de natură să denatureze concurența, profitând în principal unor întreprinderi care participă la schimburile comerciale dintre statele membre (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 14 octombrie 1987, Spania/Comisia, 248/84, nepublicată, EU:C:1987:437, punctul 18). Din moment ce sectorul portuar se caracterizează prin schimburi transfrontaliere, Comisia a putut constata în mod întemeiat că scutirea de IP era susceptibilă să denatureze concurența între anumite porturi italiene și anumite porturi din alte state membre.

197    În sfârșit, trebuie înlăturate argumentele reclamantelor întemeiate pe un abuz de putere, care sunt lipsite de pertinență în raport cu împrejurările speței, astfel cum se arată la punctele 56-58 de mai sus. Pentru aceleași motive, argumentele reclamanților privind viciul de necompetență trebuie de asemenea respinse.

198    În consecință, al doilea motiv trebuie respins.

 Concluzii

199    Chiar dacă dispozitivul deciziei atacate este redactat în termeni generali, calificând scutirea de IP drept schemă de ajutor de stat existentă incompatibilă cu piața internă și obligând Republica Italiană să elimine scutirea menționată, rezultă din considerentele deciziei menționate, din perspectiva cărora trebuie interpretat dispozitivul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2011, Quinn Barlo și alții/Comisia, T‑208/06, EU:T:2011:701, punctul 131), că acesta nu vizează decât activitățile economice desfășurate de ASP.

200    Astfel cum s‑a arătat la punctele 118 și 119 de mai sus, Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale că acordarea autorizațiilor pentru operațiunile portuare constituia o activitate economică. Având în vedere natura separabilă a activităților ASP calificate drept economice în decizia atacată și pentru a asigura securitatea juridică în punerea în aplicare a deciziei menționate de către Republica Italiană, decizia atacată trebuie anulată în măsura în care califică drept activitate economică acordarea de autorizații pentru operațiunile portuare (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2002, Aéroports de Paris/Comisia, C‑82/01 P, EU:C:2002:617, punctul 77, și Hotărârea din 30 septembrie 2003, Germania/Comisia, C‑239/01, EU:C:2003:514, punctul 33). Acțiunea trebuie respinsă în rest.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

201    Astfel cum s‑a arătat la punctul 200 de mai sus, decizia atacată trebuie anulată în măsura în care califică una dintre cele trei activități desfășurate de ASP, și anume acordarea de autorizații pentru operațiunile portuare, drept activitate economică.

202    Conform articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. De asemenea, conform articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Curtea poate decide ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2), să suporte propriile cheltuieli de judecată.

203    Or, trebuie să se observe că atât reclamantele, susținute de intervenientă, cât și Comisia au căzut în pretenții în ceea ce privește o parte din concluziile lor și că decizia atacată a fost anulată în parte.

204    În plus, în duplică, Comisia informează Tribunalul cu privire la publicarea memoriului în apărare pe site‑ul internet „Shipping Italy”. În această privință, Comisia susține că publicarea menționată constituie o utilizare necorespunzătoare de către reclamante a actelor de procedură, care ar trebui să aibă un impact asupra cheltuielilor de judecată, în temeiul articolului 135 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, care precizează că Tribunalul poate obliga o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, în cazul în care conduita sa justifică acest lucru.

205    Cu toate acestea, Comisia nu a prezentat probe care să demonstreze că reclamantele s‑ar afla la originea publicării pe internet a memoriului în apărare. Din acest motiv, nu era posibil să se stabilească cu certitudine sursa scurgerii documentului menționat. În consecință, chiar dacă un astfel de incident este regretabil, în lipsa probelor privind susținerile Comisiei, cererea acesteia din urmă nu poate fi admisă.

206    Având în vedere cele de mai sus, fiecare parte trebuie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia (UE) 2021/1757 a Comisiei din 4 decembrie 2020 privind schema de ajutoare SA.38399 – 2019/C (ex 2018/E) pusă în aplicare de Italia – Impozitarea profitului porturilor în Italia, în măsura în care califică acordarea unor autorizații pentru operațiunile portuare drept activități economice.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Autorità di sistema portuale del Mar Ligure occidentale și celelalte reclamante al căror nume figurează în anexă, Associazione Porti Italiani (Assoporti) și Comisia Europeană vor suporta, fiecare, propriile cheltuieli de judecată.

Papasavvas Porchia Madise

Nihoul       Verschuur

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 20 decembrie 2023.

Semnături

*      Limba de procedură: italiana.

1      Lista celorlalte reclamante este anexată doar la versiunea notificată părților.