HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)
16 iulie 2014(*)
„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate împotriva Siriei – Înghețarea fondurilor – Acțiune în anulare – Adaptarea concluziilor – Tardivitate – Obligația de motivare – Dreptul la apărare – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Eroare vădită de apreciere – Dreptul de proprietate – Proporționalitate – Cerere de despăgubire”
În cauza T‑572/11,
Samir Hassan, cu domiciliul în Damasc (Siria), reprezentat de É. Morgan de Rivery și de E. Lagathu, avocați,
reclamant,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de S. Kyriakopoulou și de M. Vitsentzatos, în calitate de agenți,
pârât,
având ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare a Deciziei de punere în aplicare 2011/515/PESC a Consiliului din 23 august 2011 privind punerea în aplicare a Deciziei 2011/273/PESC privind măsuri restrictive împotriva Siriei (JO L 218, p. 20), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 843/2011 al Consiliului din 23 august 2011 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria (JO L 218, p. 1), a Deciziei 2011/782/PESC a Consiliului din 1 decembrie 2011 privind măsuri restrictive împotriva Siriei și de abrogare a Deciziei 2011/273/PESC (JO L 319, p. 56), a Regulamentului (UE) nr. 36/2012 al Consiliului din 18 ianuarie 2012 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 (JO L 16, p. 1), a Deciziei 2012/739/PESC a Consiliului din 29 noiembrie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Siriei și de abrogare a Deciziei 2011/782/PESC (JO L 330, p. 21), a Deciziei de punere în aplicare 2013/185/PESC a Consiliului din 22 aprilie 2013 de punere în aplicare a Deciziei 2012/739 (JO L 111, p. 77), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 363/2013 al Consiliului din 22 aprilie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 36/2012 (JO L 111, p. 1) și a Deciziei 2013/255/PESC a Consiliului din 31 mai 2013 privind măsuri restrictive împotriva Siriei (JO L 147, p. 14), în măsura în care aceste acte îl vizează pe reclamant, și, pe de altă parte, o cerere de plată a unor despăgubiri cu titlu de reparare a unui prejudiciu pretins suferit,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea),
compus din domnul M. van der Woude, președinte, doamna I. Wiszniewska‑Białecka și domnul I. Ulloa Rubio (raportor), judecători,
grefier: doamna J. Weychert, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 28 februarie 2014,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamantul, domnul Samir Hassan, este un om de afaceri cu cetățenie siriană.
Decizia 2011/273 și Regulamentul nr. 442/2011
2 Condamnând în mod ferm represiunea violentă a manifestațiilor pașnice din diverse locuri din Siria și lansând un apel către autoritățile siriene de a se abține să recurgă la forță, Consiliul Uniunii Europene a adoptat, la 9 mai 2011, Decizia 2011/273/PESC privind măsuri restrictive împotriva Siriei (JO L 121, p. 11). Ținând seama de gravitatea situației, Consiliul a instituit un embargo asupra armelor, interzicerea echipamentelor utilizate în scopuri de represiune internă, restricții privind admiterea pe teritoriul Uniunii, precum și înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale anumitor persoane și entități responsabile de represiunea violentă împotriva populației civile din Siria.
3 Numele persoanelor responsabile de represiunea violentă împotriva populației civile din Siria, precum și cele ale persoanelor, fizice sau juridice, și ale entităților asociate cu acestea sunt menționate în anexa la Decizia 2011/273. În temeiul articolului 5 din această decizie, Consiliul, hotărând la propunerea unui stat membru sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, poate modifica anexa menționată. Numele reclamantului nu figurează în aceasta.
4 Dat fiind că unele dintre măsurile restrictive adoptate împotriva Siriei intră în domeniul de aplicare al Tratatului FUE, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 442/2011 al Consiliului din 9 mai 2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria (JO L 121, p. 1). Acest regulament este în esență identic cu Decizia 2011/273, însă prevede posibilități de deblocare a fondurilor înghețate. Lista persoanelor, entităților și organismelor recunoscute fie ca fiind responsabile de represiunea în cauză, fie ca asociate responsabililor respectivi care figurează în anexa II la regulamentul menționat este identică cu cea care figurează în anexa la Decizia 2011/273. Numele reclamantului nu figurează în aceasta. În temeiul articolului 14 alineatele (1) și (4) din Regulamentul nr. 442/2011, în cazul în care Consiliul decide să aplice măsurile restrictive vizate unei persoane fizice sau juridice, unei entități sau unui organism, acesta modifică anexa II în consecință și, pe de altă parte, revizuiește lista care figurează în aceasta periodic și cel puțin la fiecare 12 luni.
5 Prin Decizia de punere în aplicare 2011/515/PESC a Consiliului din 23 august 2011 privind punerea în aplicare a Deciziei 2011/273 (JO L 218, p. 20), Consiliul a modificat Decizia 2011/273 în special în vederea aplicării măsurilor restrictive în cauză altor persoane și entități. În temeiul articolului 1 din decizia de punere în aplicare menționată, numele a cincisprezece persoane și a cinci entități menționate în anexa la această decizie se adaugă pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/273. Printre aceste nume se regăsește și cel al reclamantului, cu mențiunea datei includerii numelui său pe lista în cauză, și anume „23.8.2011”, și a următoarelor motive:
„Partener de afaceri apropiat al lui Maher Al‑Assad. Cunoscut pentru sprijinul economic acordat regimului din Siria”.
6 În aceeași zi, Consiliul a adoptat, în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE și al Deciziei 2011/273, Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 843/2011 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria (JO L 218, p. 1). Numele reclamantului figurează în acesta cu aceleași informații și motive ca cele reținute în anexa la Decizia de punere în aplicare 2011/515.
7 La 24 august 2011, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene o informare în atenția persoanelor și entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2011/273, astfel cum este pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare 2011/515, și în Regulamentul nr. 442/2011, astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 843/2011 (JO C 245, p. 2).
8 Prin Decizia 2011/522/PESC din 2 septembrie 2011 de modificare a Deciziei 2011/273 (JO L 228, p. 16), Consiliul, modificând din nou Decizia 2011/273, a prevăzut că domeniul său de aplicare, inclusiv anexa, trebuie să includă și „persoane[le] care beneficiază de pe urma regimului sau care sprijină regimul și persoane[le] asociate cu acestea, astfel cum figurează în anexă”.
9 Prin Regulamentul (UE) nr. 878/2011 din 2 septembrie 2011 de modificare a Regulamentului nr. 442/2011 (JO L 228, p. 1), Consiliul a modificat Regulamentul nr. 442/2011 în sensul că anexa II la acesta se aplică „persoanelor și entităților care beneficiază de avantaje din partea regimului sau care îl sprijină pe acesta sau persoanelor și entităților asociate cu acestea”.
Decizia 2011/782 și Regulamentul nr. 36/2012
10 Prin Decizia 2011/782/PESC din 1 decembrie 2011 privind măsuri restrictive împotriva Siriei și de abrogare a Deciziei 2011/273 (JO L 319, p. 56), Consiliul a considerat, ținând seama de gravitatea situației din Siria, că ar trebui impuse măsuri restrictive suplimentare. Din motive de claritate, măsurile impuse prin Decizia 2011/273 și măsurile adiționale au fost integrate într‑un instrument juridic unic. Decizia 2011/782 prevede la articolul 18 restricții privind admisia pe teritoriul Uniunii, iar la articolul 19 înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale persoanelor și entităților ale căror nume figurează în anexa I. Numele reclamantului figurează în aceasta la punctul 50 din tabelul care conține lista în cauză, sub titlul „A. Persoane”, cu aceleași informații și motive ca cele reținute în anexa la Decizia de punere în aplicare 2011/515.
11 La 2 decembrie 2011, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial un aviz în atenția persoanelor și entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2011/782 și în Regulamentul nr. 442/2011, astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1244/2011 al Consiliului privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria (JO C 351, p. 14).
12 Regulamentul nr. 442/2011 a fost înlocuit prin Regulamentul (UE) nr. 36/2012 al Consiliului din 18 ianuarie 2012 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria și de abrogare a Regulamentului nr. 442/2011 (JO L 16, p. 1). Numele reclamantului figurează pe lista din anexa II la Regulamentul nr. 36/2012 cu aceleași informații și motive ca cele reținute în anexa la Decizia de punere în aplicare 2011/515 și la Regulamentul de punere în aplicare nr. 843/2011.
13 La 24 ianuarie 2012, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial o informare în atenția persoanelor și entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2011/782 și în Regulamentul nr. 36/2012 privind măsuri restrictive împotriva Siriei (JO C 19, p. 5).
Decizia 2012/739
14 Prin Decizia 2012/739/PESC a Consiliului din 29 noiembrie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Siriei și de abrogare a Deciziei 2011/782 (JO L 330, p. 21), măsurile restrictive în cauză au fost integrate într‑un instrument juridic unic. Numele reclamantului figurează la punctul 48 din tabelul din anexa I la Decizia 2012/739 cu aceleași informații și motive ca cele reținute și în anexa la Decizia de punere în aplicare 2011/515.
15 La 30 noiembrie 2012, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial un aviz în atenția persoanelor și entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2012/739 și în Regulamentul nr. 36/2012, astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1117/2012 al Consiliului din 29 noiembrie 2012 privind punerea în aplicare a articolului 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 36/2012 (JO C 370, p. 6). Regulamentul de punere în aplicare nr. 1117/2012 al Consiliului din 29 noiembrie 2012 privind punerea în aplicare a articolului 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 36/2012 (JO L 330, p. 9) nu modifică mențiunile referitoare la reclamant.
16 Prin Decizia de punere în aplicare 2013/185/PESC a Consiliului din 22 aprilie 2013 de punere în aplicare a Deciziei 2012/739 (JO L 111, p. 77) se urmărește actualizarea listei persoanelor și entităților care fac obiectul unor măsuri restrictive, prevăzute în anexa I la Decizia 2012/739. Numele reclamantului figurează la punctul 48 din tabelul din anexa I cu aceleași informații și motive ca cele reținute în anexa la actele precedente.
17 Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 363/2013 al Consiliului din 22 aprilie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 36/2012 (JO L 111, p. 1) conține aceleași informații și motive ca cele reținute în anexa la actele precedente.
18 La 23 aprilie 2013, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial o informare în atenția persoanelor și a entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2012/739, astfel cum este pusă în aplicare prin Decizia de punere în aplicare 2013/185, și în Regulamentul nr. 36/2012, astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 363/2013 (JO C 115, p. 5).
Decizia 2013/255
19 La 31 mai 2013, Consiliul a adoptat Decizia 2013/255/PESC a Consiliului privind măsuri restrictive împotriva Siriei (JO L 147, p. 14). Numele reclamantului figurează la punctul 48 din tabelul din anexa I la decizia menționată cu aceleași informații și motive ca cele reținute în anexa la actele precedente.
20 La 1 iunie 2013, Consiliul a publicat în Jurnalul Oficial un aviz în atenția persoanelor și entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2013/255 și în Regulamentul nr. 36/2012 (JO C 155, p. 1).
Procedura și concluziile părților
21 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 noiembrie 2011, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva Deciziei de punere în aplicare 2011/515 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 843/2011, în măsura în care aceste acte îl vizează, și o acțiune în despăgubire.
22 Prin act separat, depus la grefa Tribunalului la 3 februarie 2012, reclamantul a introdus o cerere de măsuri provizorii prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de punere în aplicare 2011/515 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 843/2011, în măsura în care acestea îl vizau, până când Tribunalul se va fi pronunțat cu privire la acțiunea principală. Prin Ordonanțele președintelui Tribunalului din 17 februarie 2012 și din 23 aprilie 2012, Hassan/Consiliul (T‑572/11 R și T‑572/11 R II), această cerere a fost respinsă.
23 În memoriul în replică depus la grefa Tribunalului la 11 aprilie 2012, reclamantul și‑a adaptat concluziile, solicitând și anularea Deciziei 2011/782 și a Regulamentului nr. 36/2012, în măsura în care aceste acte îl vizează. Prin memoriul în duplică, depus la grefa Tribunalului la 13 iunie 2012, Consiliul a luat act de cererea reclamantului.
24 Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 8 iulie 2013, reclamantul și‑a adaptat concluziile, solicitând și anularea Deciziei 2012/739, a Deciziei de punere în aplicare 2013/185, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 363/2013 și a Deciziei 2013/255, în măsura în care aceste acte îl vizează. Consiliul a renunțat să prezinte observații în această privință.
25 Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șaptea, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.
26 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a invitat Consiliul să răspundă la anumite întrebări scrise și să furnizeze anumite documente. Consiliul a dat curs acestei solicitări.
27 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 28 februarie 2014.
28 Reclamantul solicită Tribunalului:
– anularea, în măsura în care aceste acte îl vizează, a Deciziei de punere în aplicare 2011/515, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 843/2011, a Deciziei 2011/782, a Regulamentului nr. 36/2012, a Deciziei 2012/739, a Deciziei de punere în aplicare 2013/185, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 363/2013 și a Deciziei 2013/255;
– constatarea răspunderii extracontractuale a Consiliului ca urmare a adoptării de măsuri restrictive în privința reclamantului, obligarea acestuia la plata sumei de 250 000 euro pe lună începând de la 1 septembrie 2011 pentru repararea prejudiciului material suferit și a sumei de un euro, cu titlu simbolic, reprezentând prejudiciul moral suferit și obligarea Consiliului la repararea prejudiciului material viitor;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
29 Consiliul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– respingerea cererii de despăgubiri ca inadmisibilă;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitatea cererilor de adaptare a concluziilor
30 Astfel cum reiese de la punctele 23 și 24 de mai sus, actele a căror anulare se solicită, care cuprind în anexele lor lista persoanelor și entităților vizate de măsurile restrictive în discuție în care figurează numele reclamantului, au fost modificate sau abrogate de Consiliu de mai multe ori de la introducerea acțiunii în prezenta cauză. În consecință, reclamantul a procedat la adaptarea concluziilor.
31 Potrivit jurisprudenței, atunci când o decizie sau un regulament care privește în mod direct și individual un particular este înlocuit în cursul procedurii printr‑un act având același obiect, acesta trebuie considerat un element nou, care permite reclamantului să își adapteze concluziile și motivele. Astfel, obligarea reclamantului să introducă o nouă acțiune ar fi contrară principiului bunei administrări a justiției și cerinței de economie a procedurii. În plus, ar fi nedrept ca, pentru a contracara criticile cuprinse într‑o cerere introductivă prezentată instanței Uniunii împotriva unui act, instituția în cauză să poată adapta actul atacat sau să îl înlocuiască cu altul și să se prevaleze, în cursul procedurii, de această modificare sau de această înlocuire pentru a priva cealaltă parte de posibilitatea de a‑și extinde concluziile și motivele inițiale la actul ulterior sau de a prezenta concluzii și motive suplimentare împotriva acestuia (Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, Rep., p. II‑3019, punctul 46, și Hotărârea Tribunalului din 6 septembrie 2013, Iranian Offshore Engineering & Construction/Consiliul, T‑110/12, punctul 16).
32 Însă, pentru a fi admisibilă, o cerere de adaptare a concluziilor trebuie să fie prezentată în termenul prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, acest termen este de ordine publică și trebuie aplicat de instanța Uniunii astfel încât să se asigure securitatea juridică, precum și egalitatea justițiabililor în fața legii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, Rec., p. I‑439, punctul 101). Revine astfel instanței sarcina de a verifica, dacă este cazul din oficiu, dacă acest termen a fost respectat (Hotărârea Iranian Offshore Engineering & Construction/Consiliul, citată anterior, punctul 17).
33 Pe de altă parte, trebuie amintit că termenul de două luni, prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, începe să curgă, în ceea ce privește actele prin care sunt impuse măsuri restrictive față de o persoană sau de o entitate, numai pornind fie de la data comunicării individuale a acestui act persoanei interesate, dacă adresa acesteia este cunoscută, fie, în caz contrar, de la publicarea unui anunț în Jurnalul Oficial (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 23 aprilie 2013, Gbagbo și alții/Consiliul, C‑478/11 P-C‑482/11 P, punctele 59-62).
34 În sfârșit, potrivit articolului 102 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, atunci când un termen pentru introducerea unei acțiuni împotriva unui act al unei instituții începe să curgă de la data publicării actului, acest termen se calculează de la sfârșitul celei de a paisprezecea zile de la data publicării actului în Jurnalul Oficial. Potrivit articolului 102 alineatul (2) din același regulament, acest termen trebuie să se prelungească pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile.
35 În speță, în ceea ce privește, în primul rând, adaptarea concluziilor referitoare la Decizia 2011/782 și la Regulamentul nr. 36/2012, este necesar să se arate că adaptarea respectivă a fost formulată de reclamant în cadrul memoriului în replică, care a fost depus la grefa Tribunalului la 11 aprilie 2012, deși actele menționate au fost adoptate la 1 decembrie 2011 și, respectiv, la 18 ianuarie 2012.
36 Or, nu rezultă nici din dosarul prezentei cauze, nici din răspunsurile furnizate de Consiliu în ședință cu privire la acest subiect dacă aceste acte au făcut obiectul unei notificări individuale, în condițiile în care Consiliul cunoștea, de la 22 noiembrie 2011, adresa reclamantului. Astfel, la acea dată, Consiliul a confirmat primirea scrisorii pe care avocații reclamantului i‑au trimis‑o la 17 noiembrie 2011 și în care i‑au solicitat să le furnizeze la acea adresă toate informațiile de natură să justifice adoptarea de măsuri restrictive împotriva reclamantului.
37 În această privință, este necesar să se arate că Consiliul nu are libertatea de a alege în mod arbitrar modul de comunicare a deciziilor sale către persoanele interesate. Astfel, de la punctul 61 din Hotărârea Gbagbo și alții/Consiliul, citată anterior, rezultă că Curtea a înțeles să permită comunicarea indirectă a actelor a căror anulare este solicitată prin publicarea unui anunț în Jurnalul Oficial doar în cazurile în care Consiliul se află în imposibilitatea de a proceda la o notificare. A concluziona în alt sens ar permite de facto Consiliului să se sustragă cu ușurință de la obligația sa de notificare.
38 Rezultă din jurisprudență că, dacă cererea de adaptare a concluziilor privește un act prin care sunt impuse măsuri restrictive față de o persoană sau de o entitate care nu a fost comunicat în mod individual reclamantului, deși instituția cunoștea adresa acestuia, termenul pentru adaptarea capetelor de cerere ale reclamantului în ceea ce privește acel act nu a început să curgă, astfel încât cererea formulată de reclamant nu poate fi considerată tardivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 septembrie 2013, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑35/10 și T‑7/11, punctul 59, și Hotărârea din 16 septembrie 2013, Bank Kargoshaei și alții/Consiliul, T‑8/11, punctul 44). În consecință, în speță, dat fiind că Decizia 2011/782 și Regulamentul nr. 36/2011 nu au fost comunicate în mod individual reclamantului, deși Consiliul cunoștea adresa acestuia, cererea de adaptare a concluziilor referitoare la aceste acte trebuie considerată admisibilă.
39 În ceea ce privește, în al doilea rând, adaptarea concluziilor referitoare la Decizia 2012/739, la Decizia de punere în aplicare 2013/185, la Regulamentul de punere în aplicare nr. 363/2013 și la Decizia 2013/255, este necesar să se arate că adaptarea menționată a fost formulată de reclamant în cadrul memoriului depus la grefa Tribunalului la 8 iulie 2013.
40 În această privință, din documentele furnizate de Consiliu cu titlu de măsuri de organizare a procedurii reiese că Decizia 2012/739 a fost notificată reclamantului la 30 noiembrie 2012. Având în vedere că termenul pentru a solicita anularea deciziei menționate expira la 11 februarie 2013, este necesar să se respingă această adaptare ca inadmisibilă, întrucât este tardivă.
41 În ceea ce privește memoriul în adaptarea concluziilor referitor la Decizia de punere în aplicare 2013/185, la Regulamentul de punere în aplicare nr. 363/2013 și la Decizia 2013/255, trebuie arătat că, ca urmare a adoptării acestor acte, ele au făcut obiectul unei notificări individuale adresate reclamantului la 13 mai 2013 și la 3 iunie 2013. În aceste împrejurări, memoriul în adaptarea concluziilor reclamantului a fost prezentat în cele două luni și zece zile de la primirea notificărilor individuale, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și al articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. Prin urmare, trebuie considerată admisibilă adaptarea concluziilor reclamantului în măsura în care ele sunt îndreptate împotriva acestor acte.
42 Având în vedere constatările efectuate mai sus, concluziile în anulare din prezenta cauză trebuie considerate admisibile în măsura în care vizează anularea Deciziei de punere în aplicare 2011/515, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 843/2011, a Deciziei 2011/782, a Regulamentului nr. 36/2012, a Deciziei de punere în aplicare 2013/185, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 363/2013 și a Deciziei 2013/255, în măsura în care aceste acte îl vizează pe reclamant (denumite în continuare, împreună, „actele atacate”).
Cu privire la cererea în anulare
43 În susținerea acțiunii formulate, reclamantul invocă șase motive, întemeiate, primul, pe o eroare vădită de apreciere, al doilea, pe încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și a obligației de motivare, al treilea, pe încălcarea dreptului de proprietate și a principiului proporționalității, al patrulea, pe încălcarea prezumției de nevinovăție, al cincilea, pe încălcarea Orientărilor din 2 decembrie 2005 ale Consiliului referitoare la aplicarea și la evaluarea măsurilor restrictive (sancțiuni) în cadrul politicii externe și de securitate comune a Uniunii Europene, iar al șaselea, pe un abuz de putere.
44 Tribunalul consideră că este necesar să se examineze mai întâi al doilea motiv, iar după aceea primul.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și a obligației de motivare
45 Al doilea motiv este structurat, în esență, în două aspecte, întemeiate, pe de o parte, pe încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și, pe de altă parte, a obligației de motivare.
– Cu privire la aspectul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă
46 Reclamantul susține, în esență, că nu a fost informat în timp util de adoptarea măsurilor luate în privința sa de Consiliu și că acesta nu i‑a adresat nicio notificare oficială care să îi permită să cunoască motivele includerii sale pe listele cuprinse în actele atacate. În opinia sa, dreptul la protecție jurisdicțională efectivă implică printre altele obligația Consiliului să comunice persoanei sau entității vizate de măsurile restrictive motivele care au stat la baza includerii sale pe listele respective. Pe de altă parte, el arată că afirmația potrivit căreia adresa sa nu era cunoscută de Consiliu este în contradicție cu cea potrivit căreia el ar fi o personalitate de notorietate a elitei economice siriene. În sfârșit, Consiliul l‑ar fi privat pe reclamant de posibilitatea de a‑și valorifica în mod util dreptul la apărare cu ocazia adoptării măsurilor în litigiu.
47 Consiliul contestă temeinicia argumentației reclamantului.
48 Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare, care este consacrat la articolul 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, include dreptul de a fi ascultat și dreptul de acces la dosar, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate (Hotărârea Curții din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, denumită în continuare „Hotărârea Kadi II”, punctul 99).
49 În ceea ce privește dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, care este afirmat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, acesta impune ca persoana interesată să poată lua cunoștință de motivele pe care se întemeiază decizia luată în privința sa fie din cuprinsul deciziei înseși, fie dintr‑o comunicare a acestor motive făcută la cererea sa, pentru a‑i permite să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să sesizeze instanța competentă, precum și pentru a‑i permite pe deplin acesteia din urmă să exercite controlul legalității deciziei în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Kadi II, citată anterior, punctul 100 și jurisprudența citată).
50 Articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale admite totuși restrângeri ale exercițiului drepturilor consacrate de aceasta dacă restrângerea respectivă respectă substanța dreptului fundamental în cauză și dacă, respectând principiul proporționalității, ea este necesară și răspunde efectiv unor obiective de interes general recunoscute de Uniune (a se vedea Hotărârea Kadi II, citată anterior, punctul 101 și jurisprudența citată).
51 În plus, existența unei încălcări a dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă trebuie apreciată în funcție de împrejurările specifice fiecărei spețe, în special de natura actului în cauză, de contextul adoptării sale și de normele juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Kadi II, citată anterior, punctul 102).
52 În ceea ce privește dreptul la apărare al unei persoane care a făcut obiectul unor măsuri restrictive, instanța Uniunii face o distincție între includerea inițială a numelui unei persoane sau al unei entități pe lista prin care sunt impuse măsuri restrictive, pe de o parte, și menținerea numelui acelei persoane sau al acelei entități pe lista respectivă prin decizii ulterioare, pe de altă parte.
53 Astfel, nu se poate cere autorităților Uniunii să comunice motivele includerii numelui unei persoane sau al unei entități pe lista în cauză înaintea includerii inițiale, întrucât o astfel de comunicare ar fi de natură să compromită eficacitatea măsurilor de înghețare a fondurilor și a resurselor economice pe care aceste decizii le impun (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 13 septembrie 2013, Makhlouf/Consiliul, T‑383/11, punctele 38 și 39 și jurisprudența citată).
54 În schimb, în ceea ce privește o decizie constând în menținerea numelui unei persoane pe lista în cauză, autoritatea competentă a Uniunii are obligația să îi comunice persoanei respective, înainte de adoptarea acelei decizii, elementele de care dispune acea autoritate împotriva ei și pe care se întemeiază decizia sa, iar aceasta pentru ca persoana respectivă să își poată apăra drepturile (a se vedea în acest sens Hotărârea Kadi II, citată anterior, punctele 111 și 112).
55 În speță, articolul 5 din Decizia 2011/273 și articolul 14 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 442/2011, al căror cuprins este preluat, în esență, la articolul 21 din Decizia 2011/782, la articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 36/2012 și la articolul 30 alineatul (2) din Decizia 2013/255, prevăd că Consiliul trebuie să își comunice decizia, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei sau entității vizate, fie direct, dacă dispune de adresa acesteia, fie prin publicarea unui anunț, acordându‑i persoanei sau entității în cauză posibilitatea de a prezenta observații.
56 În această privință, este necesar să se arate de la bun început că, astfel cum reiese de la punctul 36 de mai sus, adresa reclamantului nu a fost cunoscută de Consiliu decât începând de la 22 noiembrie 2011. Prin urmare, el nu putea proceda la o notificare individuală a actelor anterioare acestei date.
57 În ceea ce privește, în primul rând, actele atacate în cadrul cererii introductive, și anume Decizia de punere în aplicare 2011/515 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 843/2011, trebuie constatat că Consiliul afirmă în mod întemeiat că reclamantul a putut să aibă cunoștință de adoptarea actelor menționate din anunțul din 24 august 2011, publicat în Jurnalul Oficial în atenția persoanelor și entităților cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute de Decizia 2011/273 și de Regulamentul nr. 442/2011, astfel cum sunt puse în aplicare prin cele două acte menționate anterior (a se vedea punctul 7 de mai sus). Astfel, având în vedere că Consiliul nu dispunea de adresa reclamantului la data adoptării actelor menționate, nu i se poate reproșa că a încălcat dreptul la apărare al acestuia prin neefectuarea unei notificări individuale.
58 În plus, nu se poate considera ca fiind contradictoriu să se afirme, pe de o parte, că reclamantul era partener de afaceri apropiat al domnului Maher Al‑Assad și, pe de altă parte, să nu i se cunoască adresa. În această privință, trebuie amintit că, astfel cum arată Consiliul, instituțiile Uniunii nu pot dispune, în Siria, decât de resurse limitate în vederea aflării adreselor private ale tuturor persoanelor fizice vizate de regimul de măsuri restrictive, în special într‑o perioadă de revolte. Pe de altă parte, practica Consiliului de a transmite o notificare persoanei fizice vizate doar la o adresă concretă, dacă ea este cunoscută, iar nu la o adresă aproximativă în Siria, astfel cum pare să susțină reclamantul, este justificată dat fiind că, în caz contrar, notificarea ar risca să fie deschisă și citită de persoane terțe celei vizate, în condițiile în care măsurile restrictive constituie un domeniu sensibil. În sfârșit, cunoașterea existenței unei legături între reclamant și domnul Maher Al‑Assad este o împrejurare care poate fi dedusă din alte indicii decât din adresa sa.
59 În ceea ce privește, în al doilea rând, actele a căror anulare se solicită în cadrul memoriului în replică din 11 aprilie 2012 și al memoriului în adaptarea concluziilor din 8 iulie 2013, și anume Decizia 2011/782, Regulamentul nr. 36/2012, Decizia de punere în aplicare 2013/185, Regulamentul de punere în aplicare nr. 363/2013 și Decizia 2013/255, trebuie să se constate că, în temeiul jurisprudenței menționate la punctul 54 de mai sus și ținând seama de faptul că Consiliul dispunea de adresa reclamantului de la 22 noiembrie 2011, acesta avea obligația de a aduce la cunoștința reclamantului adoptarea acestor acte printr‑o notificare individuală. Or, deși a procedat în acest fel în ceea ce privește ultimele trei acte menționate mai sus, el nu a adresat o notificare individuală în ceea ce privește primele două dintre aceste acte. În această privință, el ar fi trebuit să comunice în mod individual reclamantului motivele menținerii numelui său pe lista cuprinsă în aceste acte.
60 Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, absența unei notificări individuale nu implică în mod necesar anularea unui act dacă drepturile reclamantului sunt protejate. Astfel, atunci când Consiliul nu și‑a îndeplinit obligația de a notifica în mod individual un act, iar reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv și a introdus o acțiune împotriva lui în termen, dreptul său la apărare nu este afectat, dat fiind că a avut posibilitatea de a se apăra (a se vedea în acest sens Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, punctul 48 și jurisprudența citată).
61 În speță, contrar celor susținute de reclamant, lipsa notificării individuale nu a adus atingere nici dreptului său la apărare, nici dreptului său la o cale de atac jurisdicțională efectivă, întrucât, mai întâi, aceasta nu l‑a împiedicat să ia cunoștință de motivele individuale și specifice ale adoptării măsurilor restrictive în privința sa, nici să reacționeze în consecință. Apoi, este necesar să se arate că reclamantul nu invocă niciun argument prin care să urmărească să demonstreze că această neregularitate i‑ar fi făcut mai dificilă apărarea împotriva Consiliului, în cadrul procedurii administrative sau în fața Tribunalului (a se vedea prin analogie Hotărârea Tribunalului din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul, T‑439/10 și T‑440/10, punctul 68). În sfârșit, trebuie să se constate că capetele de cerere cuprinse în adaptarea concluziilor în ceea ce privește Decizia 2011/782 și Regulamentul nr. 36/2012 au fost în orice caz declarate admisibile (a se vedea punctul 37 de mai sus) și că el a avut, prin urmare, posibilitatea de a introduce o acțiune în fața instanței Uniunii în temeiul articolului 275 al doilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 263 al patrulea și al șaselea paragraf TFUE.
62 În consecință, lipsa notificării către reclamant a unora dintre actele atacate nu este susceptibilă să justifice, în speță, anularea lor.
63 Este necesar să se concluzioneze că dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă au fost protejate în mod corespunzător.
64 Prin urmare, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.
– Cu privire la aspectul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
65 Reclamantul arată că, în speță, Consiliul s‑a limitat să expună considerații vagi și generale pentru a justifica includerea numelui său pe listele cuprinse în actele atacate. În această privință, el amintește că, potrivit jurisprudenței, ținând seama de faptul că persoanele și entitățile vizate de măsuri restrictive nu au dreptul să fie ascultate în prealabil, respectarea obligației de motivare este cu atât mai importantă. Această motivare ar trebui să se refere nu numai la temeiurile juridice de aplicare a actului în cauză, ci și la motivele specifice și concrete pentru care Consiliul consideră, în exercitarea puterii sale de apreciere, că persoanele sau entitățile vizate trebuie să facă obiectul unor măsuri restrictive.
66 Consiliul contestă argumentația reclamantului.
67 Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de a motiva un act cauzator de prejudiciu, care constituie un corolar al principiului respectării dreptului la apărare, are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a afla dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului respectiv (a se vedea Hotărârea Curții din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, punctul 49 și jurisprudența citată).
68 Trebuie amintit de asemenea că motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, punctul 61 și jurisprudența citată).
69 În ceea ce privește măsurile restrictive adoptate în cadrul politicii externe și de securitate comună, este necesar să se sublinieze că, în măsura în care persoana vizată nu dispune de dreptul de a fi ascultată anterior adoptării unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor, respectarea obligației de motivare este cu atât mai importantă cu cât constituie unica garanție care îi permite persoanei interesate, cel puțin după adoptarea acestei măsuri, să se prevaleze în mod util de căile de atac pe care le are la dispoziție pentru a contesta legalitatea deciziei menționate (a se vedea Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, punctul 62 și jurisprudența citată).
70 Prin urmare, motivarea unui act al Consiliului prin care se impune o măsură de înghețare a fondurilor trebuie să identifice motivele specifice și concrete pentru care Consiliul consideră, în exercitarea puterii sale de apreciere discreționare, că persoana interesată trebuie să facă obiectul unei astfel de măsuri (a se vedea Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, punctul 63 și jurisprudența citată).
71 Totuși, cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul pe care destinatarii îl pot avea să primească explicații (a se vedea Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, punctul 64 și jurisprudența citată).
72 Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, punctul 65 și jurisprudența citată).
73 În special, un act cauzator de prejudiciu este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa (a se vedea Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, punctul 66 și jurisprudența citată).
74 În speță, în ceea ce privește, în primul rând, motivele generale ale adoptării de către Uniune a unor măsuri restrictive împotriva Siriei, trebuie arătat, mai întâi, că primele trei considerente ale Deciziei 2011/273, care figurează și în actele atacate ulterioare, expun motivele menționate după cum urmează:
„(1) La 29 aprilie 2011, Uniunea Europeană și‑a exprimat profunda îngrijorare cu privire la situația în curs din Siria și la desfășurarea de forțe militare și de securitate într‑o serie de orașe siriene.
(2) Uniunea a condamnat în mod ferm actele violente de represiune, inclusiv prin folosirea muniției de război, îndreptate împotriva demonstranților pașnici din numeroase localități din Siria, care au cauzat decesul mai multor demonstranți, precum și rănirea și reținerea arbitrară de persoane, și a solicitat forțelor de securitate siriene să dea dovadă de reținere și să nu recurgă la acte de represiune.
(3) Având în vedere gravitatea situației, ar trebui impuse măsuri restrictive împotriva Siriei și împotriva persoanelor răspunzătoare de represiunea violentă împotriva populației civile din Siria.”
75 Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (1) din Decizia 2011/273 precizează că „[s]e îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de persoane răspunzătoare de represiunea violentă împotriva populației civile din Siria, precum și de către persoane fizice sau juridice și entități asociate acestora, astfel cum figurează pe lista din anexă”.
76 În ceea ce privește actele ulterioare Deciziei de punere în aplicare 2011/515 și Regulamentului de punere în aplicare nr. 843/2011, trebuie arătat, mai întâi, că articolul 4 din Decizia 2011/273 a fost modificat prin Decizia 2011/522 după cum urmează:
„Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de către persoane răspunzătoare de represiunea violentă împotriva populației civile din Siria, precum și de către persoane și entități care beneficiază de pe urma regimului sau care sprijină regimul și de către persoane sau entități asociate acestora, astfel cum figurează pe lista din anexă.”
77 Justificarea acestei modificări se găsește în special în considerentul (4) al Deciziei 2011/522, care are următorul cuprins:
„Restricțiile privind admisia și înghețarea fondurilor și resurselor economice ar trebui aplicate unui număr mai mare de persoane și entități care beneficiază de politicile regimului sau care sprijină aceste politici, în special persoanelor și entităților care finanțează regimul sau care furnizează sprijin logistic regimului, în special structurilor de securitate, sau care subminează eforturile depuse în vederea unei tranziții pașnice către democrație în Siria.”
78 Reiese din jurisprudența stabilită prin Hotărârea Makhlouf/Consiliul, citată anterior, că se poate prezuma că contextul general la care se referă Decizia 2011/273 era cunoscut personalităților importante ale societății siriene. Or, în speță, domnul Samir Hassan este, astfel cum reiese din actele dosarului, un om de afaceri de notorietate stabilit în Siria care, prin activitățile sale profesionale, era în măsură să fie informat cu privire la deciziile în materie de înghețare a fondurilor adoptate împotriva sa.
79 În plus, contrar celor susținute de reclamant, criteriile generale în cauză sunt clare și vizează exclusiv persoane sau entități concrete. Astfel, chiar dacă aceste criterii lasă o marjă de apreciere Consiliului în ceea ce privește aplicarea lor, ele nu sunt arbitrare, întrucât stabilesc anumite limite. În această privință, trebuie să se constate că criteriile menționate se aplică doar persoanelor responsabile de represiunea împotriva populației civile din Siria, precum și persoanelor și entităților care le sunt asociate și, în urma adoptării Deciziei 2011/522, persoanelor și entităților care beneficiază de politicile regimului sirian, precum și persoanelor și entităților care finanțează sau care furnizează sprijin logistic regimului. În aceste împrejurări, este necesar să se considere că, contrar celor susținute de reclamant, criteriile generale în cauză permit să se identifice persoanele și entitățile vizate prin actele atacate.
80 În al doilea rând, în ceea ce privește motivele înscrierii numelui reclamantului pe lista cuprinsă în Decizia de punere în aplicare 2011/515 și în actele ulterioare, trebuie arătat că acestea au legătură, pe de o parte, cu faptul că reclamantul ar fi un partener de afaceri apropiat al domnului Maher Al‑Assad și, pe de altă parte, cu faptul că el ar fi cunoscut pentru sprijinul economic pe care îl acordă regimului din Siria.
81 În ceea ce privește, mai întâi, motivul potrivit căruia reclamantul este un partener de afaceri apropiat al domnului Maher Al‑Assad, Tribunalul constată că acest motiv este de asemenea clar și precis în sensul jurisprudenței, întrucât reclamantul a avut posibilitatea de a contesta existența unei legături între el și domnul Maher Al‑Assad. În plus, trebuie să se țină seama de motivarea reținută față de domnul Maher Al‑Assad pentru a analiza dacă obligația de motivare este îndeplinită. Or, reiese cu claritate din această motivare că, potrivit Consiliului, domnul Maher Al‑Assad a fost unul dintre responsabilii represiunii civile în Siria. În special, în Decizia 2011/273, el era descris drept „[ș]eful diviziei a 4-a a armatei, membru al comandamentului central al Baath, șeful Gărzii Republicane; principal artizan al represiunii împotriva manifestanților”.
82 În ceea ce privește, în continuare, motivul potrivit căruia reclamantul este cunoscut pentru sprijinul financiar pe care îl furnizează regimului sirian, faptul că reclamantul a furnizat numeroase documente pentru a demonstra că nu participa la nicio activitate economică având ca finalitate sprijinirea regimului confirmă că motivarea dezvoltată de Consiliu i‑a permis să înțeleagă actele care îi erau reproșate și să constate fie realitatea acestor acte, fie pertinența lor.
83 În consecință, motivarea respecta normele amintite la punctele 67-73 de mai sus. Astfel, ea a permis reclamantului să înțeleagă motivele pentru care numele său a fost inclus pe listele în cauză, și anume legăturile sale cu o persoană responsabilă de represiunea violentă exercitată împotriva populației civile în Siria. În plus, ea i‑a permis să îi constate realitatea, astfel cum reiese din argumentația sa și din probele administrate în cadrul primului motiv al acțiunii.
84 În consecință, motivarea reținută de Consiliu era suficientă pentru îndeplinirea obligației de motivare care îi incumba în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE.
85 Al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie, așadar, respins, precum și acest motiv în integralitatea sa.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere
86 Reclamantul susține că Consiliul nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale motivele care ar justifica includerea numelui său pe listele în litigiu și reproșează Consiliului faptul că nu a precizat nici sursa informațiilor sale, nici elementele de probă care demonstrează sprijinul economic pe care l‑ar furniza regimului sirian. În special, în primul rând, el arată că cele cincisprezece societăți pe care le administrează în Siria au un obiect social și activități strict comerciale și financiare și că cele două bănci în care deține o participație nu au nicio legătură cu regimul sirian. În plus, el nu ar fi ocupat niciodată un post politic sau măcar unul oficial care să demonstreze o legătură cu puterea din Siria și nu ar fi fost membru al consiliului de administrație al societății Cham Holding în august 2011. El afirmă că, în realitate, este acționar minoritar în cadrul societății menționate, participația sa fiind de doar 1,714 %. În al doilea rând, reclamantul afirmă că faptul că includerea numelui său pe listele în litigiu a fost adoptată la propunerea unui stat membru nu justifică temeinicia acestei includeri pe listele menționate cuprinse în actele atacate. În al treilea rând, reclamantul susține că conținutul actelor atacate încalcă principiile generale ale nediscriminării și egalității de tratament garantate de dreptul Uniunii, întrucât numele unui alt acționar care deține aceeași participație în societatea Cham Holding a fost retras de Consiliu de pe listele în litigiu.
87 Consiliul susține, de la bun început, că Tribunalul are obligația să exercite doar un control restrâns în ceea ce privește măsurile restrictive prin care se urmărește să se facă presiune asupra unui regim dintr‑o țară terță care nu respectă nici statul de drept, nici drepturile omului. Pe de altă parte, el susține că includerea numelui reclamantului pe listele în litigiu este foarte justificată întrucât, printre altele, acesta aparține clasei economice conducătoare în Siria. În această privință, el consideră ca suficient faptul că reclamantul este membru al consiliului de administrație și acționar al Cham Holding, societate controlată de domnul Rami Makhlouf, care este de asemenea vizat de măsurile restrictive. În sfârșit, Consiliul consideră că argumentul potrivit căruia ar fi încălcat principiul nediscriminării nu este valabil întrucât el evaluează împrejurările specifice fiecărui caz în parte, în funcție de aprecieri politice complexe și de numeroși factori, uneori chiar necunoscuți publicului.
88 Potrivit jurisprudenței, efectivitatea controlului jurisdicțional garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale impune printre altele ca, în cadrul controlului legalității motivelor pe care se întemeiază decizia de includere sau de menținere a numelui unei persoane determinate pe lista de persoane vizate de sancțiuni, instanța Uniunii să se asigure că această decizie se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă. Aceasta presupune verificarea faptelor invocate în expunerea de motive pe care se bazează decizia menționată, astfel încât controlul jurisdicțional să nu se limiteze la aprecierea verosimilității abstracte a motivelor invocate, ci să privească aspectul dacă respectivele motive – sau cel puțin unul dintre ele, considerat suficient în sine pentru susținerea deciziei în cauză – sunt întemeiate (Hotărârea Kadi II, citată anterior, punctul 119).
89 În caz de contestare, autoritatea competentă a Uniunii este cea care are sarcina să demonstreze temeinicia motivelor reținute împotriva persoanei vizate, aceasta din urmă neavând obligația să facă dovada negativă a netemeiniciei motivelor menționate. Este important ca informațiile sau elementele pe care le prezintă autoritatea respectivă să susțină motivele reținute împotriva persoanei vizate. Dacă aceste elemente nu permit să se constate temeinicia unui motiv, atunci instanța Uniunii nu îl ia în considerare ca temei al deciziei de includere sau de menținere a includerii în cauză (Hotărârea Kadi II, citată anterior, punctele 121-123).
90 În speță, Consiliul susține că reclamantul este un om de afaceri care face parte din clasa economică conducătoare în Siria. Cu toate acestea, deși este adevărat că calitatea de om de afaceri a reclamantului este un fapt cert, pe care el însuși l‑a recunoscut, totuși ea nu constituie motivul pe care sunt întemeiate actele atacate. În consecință, pentru a stabili temeinicia deciziei Consiliului, este necesar să se examineze dacă legătura reclamantului cu domnul Maher Al‑Assad și sprijinul economic (financiar și logistic) acordat regimului sirian responsabil de represiune sunt demonstrate corespunzător cerințelor legale.
91 Or, trebuie să se constate, mai întâi, că singura justificare adusă de Consiliu în această privință sunt extrase din documente datând din 16 august 2011 având referința „Coreu PESC/0060/11” (Documentele Consiliului 5048/12 și 5710/14) și din 21 ianuarie 2012 (Documentul Consiliului 5711/14), care conțin aceeași motivare succintă ca cea care a fost reluată în actele atacate, și anume faptul că reclamantul este partener de afaceri apropiat al domnului Maher Al‑Assad. În aceste împrejurări, Consiliul nu prezintă niciun element de probă care să fie susceptibil să susțină sau măcar să sugereze existența unei legături între reclamant și domnul Maher Al‑Assad.
92 Apoi, Consiliul a furnizat Tribunalului articole de presă referitoare la elita siriană, o adresă a US Department of the Treasury (Trezoreria Statelor Unite) prin care domnul Rami Makhlouf era desemnat drept beneficiar al corupției siriene, precum și un extras dintr‑un document având referința „Coreu PESC/0060/11” din 21 ianuarie 2012 (Documentul Consiliului 5711/14) care cuprinde motivarea potrivit căreia „domnul Samir Hassan este unul dintre principalii acționari ai Cham Holding și administrează unele dintre filialele acestuia”, „[m]ai multe proprietăți ale lui Rami Maklouf [...] sunt înregistrate pe numele lui” și „[e]l are în posesie antrepozite transformate în câmpuri de detenție”. Cu toate acestea, Consiliul, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, nu a fost în măsură să prezinte niciun element de probă susceptibil să susțină aceste afirmații.
93 În consecință, elementele furnizate de Consiliu nu conțin niciun indiciu susceptibil să susțină alegațiile sale potrivit cărora reclamantul are o legătură cu domnul Maher Al‑Assad sau sprijină din punct de vedere economic regimul sirian.
94 În consecință, Consiliul nu și‑a îndeplinit sarcina probei care îi revenea în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Kadi II, citată anterior.
95 Prin urmare, trebuie să se admită primul motiv și trebuie să fie anulate actele atacate în măsura în care se referă la reclamant, fără a fi necesară examinarea celorlalte motive invocate în susținerea prezentei acțiuni.
Cu privire la efectele în timp ale anulării actelor atacate
96 În temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Tribunalul poate indica, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile. Rezultă din jurisprudență că această dispoziție permite instanței Uniunii să decidă cu privire la data la care hotărârile sale de anulare încep să producă efecte (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2013, Nabipour și alții/Consiliul, T‑58/12, punctele 250 și 251 și jurisprudența citată).
97 În speță, Tribunalul consideră, pentru motivele pe care le expune în continuare, că este necesar să mențină în timp efectele actelor atacate până la expirarea termenului de recurs prevăzut la articolul 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene sau, în cazul în care în acest termen se introduce un recurs, până la respingerea acestuia.
98 În consecință, interesul reclamantului de a obține ca prezenta hotărâre în anulare să își producă efectele imediat trebuie să fie analizat comparativ cu obiectivul de interes general urmărit de politica Uniunii în materie de măsuri restrictive împotriva Siriei. Adaptarea în timp a efectelor anulării unei măsuri restrictive se poate astfel justifica prin necesitatea de a asigura eficacitatea măsurilor restrictive și, în definitiv, prin considerații imperative care au legătură cu securitatea sau cu desfășurarea relațiilor internaționale ale Uniunii și ale statelor sale membre (a se vedea, prin analogie cu inexistența obligației de comunicare prealabilă către persoana interesată a motivelor includerii inițiale a numelui său pe liste, Hotărârea Curții din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran, C‑27/09 P, Rep., p. I‑13427, punctul 67).
99 Or, anularea cu efect imediat a actelor atacate în măsura în care este vizat reclamantul ar permite acestuia să transfere toate activele sau o parte dintre acestea în afara Uniunii, fără ca Consiliul să poată aplica în timp util, dacă este cazul, articolul 266 TFUE în vederea remedierii neregularităților constatate prin prezenta hotărâre, așa încât ar exista riscul de a se cauza o atingere serioasă și ireversibilă eficacității oricărei înghețări a activelor susceptibile să fie decisă în viitor de Consiliu în privința reclamantului.
100 Astfel, în ceea ce privește aplicarea articolului 266 TFUE în speța de față, este necesar să se arate că anularea prin prezenta hotărâre a includerii numelui reclamantului pe listele în cauză decurge din faptul că motivele acestei includeri nu sunt susținute de probe suficiente (a se vedea punctul 94 de mai sus). Deși Consiliul are obligația de a decide măsurile de punere în executare a prezentei hotărâri, nu poate fi exclusă din start o nouă includere a numelui reclamantului pe liste. Astfel, în cadrul acestei noi examinări, Consiliul are posibilitatea de a include din nou numele reclamantului pe liste pe baza unor motive întemeiate corespunzător cerințelor legale.
101 În consecință, efectele deciziilor și regulamentelor anulate trebuie să fie menținute față de reclamant până la expirarea termenului de recurs sau, în cazul în care în acest termen se introduce un recurs, până la respingerea recursului.
Cu privire la cererea în despăgubire
102 Reclamantul susține că a suferit un prejudiciul grav din cauza măsurilor adoptate împotriva sa. El invocă existența celor trei condiții cumulative care permit angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și reclamă o despăgubire în sumă de 250 000 euro pe lună începând de la 1 septembrie 2011, pentru repararea prejudiciului material suferit, un euro cu titlu simbolic pentru repararea prejudiciului moral suferit, precum și repararea prejudiciului viitor.
103 Consiliul contestă argumentația reclamantului și consideră că acesta nu a demonstrat că sunt îndeplinite condițiile impuse de o asemenea cerere.
104 Potrivit articolului 340 al doilea paragraf TFUE, în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor.
105 Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, pentru conduita ilicită a organelor sale este supusă întrunirii mai multor condiții cumulative, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita respectivă și prejudiciul invocat (Hotărârea Curții din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, Rec., p. 3057, punctul 16, Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2005, Beamglow/Parlamentul și alții, T‑383/00, Rec., p. II‑5459, punctul 95, și Hotărârea Tribunalului din 23 noiembrie 2011, Sison/Consiliul, T‑341/07, Rep., p. II‑7915, punctul 28).
106 În cazul în care una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii nu este îndeplinită, pretențiile de despăgubire trebuie să fie respinse, fără a fi necesar să se examineze dacă celelalte două condiții sunt îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, Rec., p. I‑4199, punctul 81, Hotărârea Tribunalului Sison/Consiliul, citată anterior, punctul 29, și Hotărârea Tribunalului din 20 februarie 2002, Förde‑Reederei/Consiliul și Comisia, T‑170/00, Rec., p. II‑515, punctul 37). Pe de altă parte, instanța Uniunii nu este obligată să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (Hotărârea Curții din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., p. I‑5251, punctul 13).
107 În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în orice cerere de reparare a unui prejudiciu, indiferent dacă este vorba de un prejudiciu material sau de un prejudiciu moral, cu titlu simbolic sau pentru obținerea unei despăgubiri veritabile, trebuie să se precizeze natura prejudiciului invocat prin raportare la comportamentul reproșat și, chiar de manieră aproximativă, să se evalueze acest prejudiciu în întregime (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2007, Sison/Consiliul, T‑47/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 250 și jurisprudența citată).
108 În speță, cererea de despăgubire a reclamantului trebuie respinsă întrucât existența unui prejudiciu în ceea ce îl privește nu a fost demonstrată. Astfel, reclamantul s‑a limitat să avanseze cifre referitoare la pierderea de venituri economice fără să prezinte nicio probă cu privire la cuantumul acestuia înainte și după includerea numelui său pe listele în cauză, astfel că nu a demonstrat prejudiciul care rezultă din indisponibilizarea fondurilor sale. În această privință, nici scrisorile băncilor prin care reclamantul era informat cu privire la înghețarea fondurilor sale (anexele 5 și 9 la cererea introductivă), nici anularea cardurilor sale bancare (anexele 17 și 18 la cererea introductivă) nu pot fi considerate suficiente pentru justificarea cuantumului reclamat în cererea sa de despăgubire. Pe de altă parte, reclamantul nu explică nici modul în care divulgarea suspendării relațiilor sale contractuale cu pretinșii săi furnizori ar permite să se determine cuantumul solicitat cu titlu de despăgubire (anexele 19-21 la cererea introductivă). În plus, în ședință, reclamantul a fost întrebat cu privire la aceste elemente de probă care ar putea să justifice cuantumul solicitat cu titlu de compensație, fără ca el să fi putut prezenta vreunul. Mai mult, pretinsa pierdere de venituri a reclamantului ar putea fi considerată ca fiind consecința directă a deteriorării economice în Siria de la începutul evenimentelor care afectează această țară.
109 Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se respingă cererea în despăgubire a reclamantului ca neîntemeiată.
Cu privire la cheltuielile de judecată
110 Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.
111 În speță, întrucât Consiliul a căzut în pretenții în privința concluziilor în anulare, iar reclamantul în privința cererii în despăgubire, se va face o justă aplicare dispoziției citate anterior decizându‑se că Consiliul suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în primă instanță. În ceea ce privește cheltuielile de judecată aferente procedurilor de măsuri provizorii, reclamantul va suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Consiliu.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea)
declară și hotărăște:
1) Respinge ca inadmisibilă cererea de anulare a Deciziei 2012/739/PESC a Consiliului din 29 noiembrie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Siriei și de abrogare a Deciziei 2011/782/PESC.
2) Anulează următoarele acte, în măsura în care îl vizează pe domnul Samir Hassan:
– Decizia de punere în aplicare 2011/515/PESC a Consiliului din 23 august 2011 privind punerea în aplicare a Deciziei 2011/273/PESC privind măsuri restrictive împotriva Siriei;
– Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 843/2011 al Consiliului din 23 august 2011 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 442/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria;
– Decizia 2011/782/PESC a Consiliului din 1 decembrie 2011 privind măsuri restrictive împotriva Siriei și de abrogare a Deciziei 2011/273/PESC;
– Regulamentul (UE) nr. 36/2012 al Consiliului din 18 ianuarie 2012 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Siria și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 442/2011;
– Decizia de punere în aplicare 2013/185/PESC a Consiliului din 22 aprilie 2013 de punere în aplicare a Deciziei 2012/739/PESC;
– Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 363/2013 al Consiliului din 22 aprilie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 36/2012;
– Decizia 2013/255/PESC a Consiliului din 31 mai 2013 privind măsuri restrictive împotriva Siriei.
3) Menține față de domnul Hassan efectele deciziilor și ale regulamentelor anulate până la data expirării termenului de recurs sau, în cazul în care în acest termen se introduce un recurs, până la eventuala respingere a recursului.
4) Respinge cererea de despăgubire.
5) Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de domnul Hassan în cadrul prezentei proceduri.
6) Domnul Hassan suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată efectuate în cadrul prezentei proceduri. El suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Consiliu în cadrul procedurilor de măsuri provizorii.
van der Woude | Wiszniewska‑Białecka | Ulloa Rubio |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iulie 2014.
Semnături