Cauza C‑105/14
Procedură penală
împotriva Ivo Taricco și alții
(cerere de decizie preliminară
formulată de Tribunale di Cuneo)
„Trimitere preliminară – Procedură penală privind infracțiuni în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Articolul 325 TFUE – Legislație națională care prevede termene de prescripție absolute care pot conduce la nepedepsirea infracțiunilor – Atingere potențială adusă intereselor financiare ale Uniunii Europene – Obligația instanței naționale de a lăsa neaplicată orice dispoziție de drept intern care poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre de dreptul Uniunii”
Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 8 septembrie 2015
1. Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Întrebări vădit lipsite de pertinență, întrebări ipotetice adresate într‑un context care exclude un răspuns util și întrebări fără legătură cu obiectul litigiului principal
(art. 267 TFUE)
2. Resurse proprii ale Uniunii Europene – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Combaterea fraudei și a altor activități ilegale – Obligația statelor membre de a institui sancțiuni efective și disuasive – Conținut – Infracțiuni fiscale în domeniul taxei pe valoarea adăugată – Reglementare națională care prevede o limitare a duratei totale a prescripției în materie penală în caz de întrerupere și care poate conduce la nepedepsire în numeroase cazuri – Inadmisibilitate – Verificare care incumbă instanței naționale
[art. 4 alin. (3) TUE; art. 325 alin. (1) și (2) TFUE; Directiva 2006/112 a Consiliului]
3. Resurse proprii ale Uniunii Europene – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Combaterea fraudei și a altor activități ilegale – Obligația statelor membre de a institui sancțiuni efective și disuasive – Conținut – Infracțiuni fiscale în materia taxei pe valoarea adăugată – Apreciere de către instanța națională a conformității unui regim de prescripție care implică o limitare în materie de prelungire în urma unei întreruperi – Relevanța articolelor 101 TFUE, 107 TFUE și 119 TFUE – Inexistenţă
[art. 4 alin. (3) TUE; art. 101 TFUE, 107 TFUE, 119 TFUE și 325 TFUE]
1. A se vedea textul deciziei.
(a se vedea punctele 29 și 30)
2. O reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale care prevede că un act de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată are ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE în ipoteza în care această reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau ar prevedea termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale. Revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse la articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE.
Într‑adevăr, în materie de taxă pe valoarea adăugată, rezultă din Directiva 2006/112 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată coroborată cu articolul 4 alineatul (3) TUE că statele membre nu au doar obligația generală să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a taxei pe valoarea adăugată datorate pe teritoriile lor respective, ci trebuie de asemenea să combată frauda. Astfel, deși statele membre dispun, desigur, de libertatea de alegere a sancțiunilor aplicabile, care pot să îmbrace forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a unei combinații a celor două, pentru a garanta perceperea integralității încasărilor din taxa pe valoarea adăugată și, prin aceasta, protecția intereselor financiare ale Uniunii în conformitate cu dispozițiile Directivei 2006/112 și ale articolului 325 TFUE, sancțiuni penale pot fi însă indispensabile pentru a combate efectiv și disuasiv anumite cazuri de fraudă gravă în materia taxei pe valoarea adăugată.
(a se vedea punctele 36, 39 și 58 și dispozitiv 1)
3. Un regim de prescripție aplicabil unor infracțiuni comise în materia taxei pe valoarea adăugată, care prevede termene de prescripție absolute ce nu pot fi prelungite, în caz de întrerupere, cu mai mult de un sfert din durata lor inițială, nu poate fi apreciat în lumina articolelor 101 TFUE, 107 TFUE și 119 TFUE.
Astfel, în primul rând, o eventuală aplicare inadecvată a dispozițiilor penale naționale în materie de taxă pe valoarea adăugată nu are relevanța necesară asupra unor posibile comportamente coluzive între întreprinderi, contrare articolului 101 TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (3) TUE. În al doilea rând, deși caracterul neefectiv și/sau nedisuasiv al sancțiunilor prevăzute în materie de taxă pe valoarea adăugată poate procura eventual un avantaj financiar întreprinderilor în cauză, nu poate fi vorba totuși de aplicarea articolului 107 TFUE, întrucât toate tranzacțiile sunt supuse regimului taxei pe valoarea adăugată și orice infracțiune comisă în această materie este pedepsită penal, cu excepția cazurilor speciale în care regimul prescripției ar putea priva de consecințe penale anumite infracțiuni. În al treilea rând, problema dacă dispoziții de drept național care pot determina nepedepsirea anumitor infracțiuni în materie de taxă pe valoarea adăugată sunt conforme cu principiul privind finanțele publice sănătoase nu intră în domeniul de aplicare al articolului 119 TFUE întrucât ea este foarte indirect legată de această obligație care incumbă statelor membre.
(a se vedea punctele 60, 62, 64 și 65 și dispozitiv 2)