HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

26 septembrie 2018(*)

„Concurență – Înțelegeri – Comerțul paralel cu medicamente – Acord prin care se face o distincție între prețurile facturate în cazul revânzării în Spania și prețurile facturate în cazul exportului către alte state membre – Cerere de reexaminare a unei plângeri în urma hotărârilor Curții și ale Tribunalului – Articolul 266 TFUE – Respingerea unei plângeri – Lipsa interesului Uniunii – Încetarea practicii anticoncurențiale – Inexistența unor efecte anticoncurențiale persistente – Soluționarea cauzei de către o autoritate de concurență a unui stat membru – Obligații în materie de examinare a unei plângeri – Articolul 105 TFUE – Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Drepturile procedurale ale autorului plângerii – Obligația de motivare”

În cauza T‑574/14,

European Association of Euro‑Pharmaceutical Companies (EAEPC), cu sediul în Bruxelles (Belgia), reprezentată de J. L. Buendía Sierra, de L. Ortiz Blanco, de Á. Givaja Sanz și de M. Araujo Boyd, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Castilla Contreras, de F. Jimeno Fernández și de C. Vollrath, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

GlaxoSmithKline plc, cu sediul în Brentford (Regatul Unit),

și de

GlaxoSmithKline SA, cu sediul în Madrid (Spania),

reprezentate inițial de I. S. Forrester, QC, și de A. Komninos, avocat, ulterior de A. Komninos,

interveniente,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei C(2014) 3654 final a Comisiei din 27 mai 2014 de respingere a plângerii introduse de reclamantă cu privire la o pretinsă încălcare de către Glaxo Wellcome SA a articolului 101 TFUE (cazul COMP/AT.36957 – Glaxo Wellcome),

TRIBUNALUL (Camera a patra),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, și domnii C. Iliopoulos (raportor) și L. Calvo‑Sotelo Ibáñez‑Martín, judecători,

grefier: doamna C. Heeren, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 4 aprilie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului

1        Reclamanta, European Association of Euro‑Pharmaceutical Companies (EAEPC), este o asociație europeană cu sediul în Bruxelles (Belgia) care reprezintă interesele unor societăți independente care își desfășoară activitatea în domeniul exportului sau al importului și al reambalării de produse farmaceutice finite în cadrul Spațiului Economic European (SEE).

2        GlaxoSmithKline SA, fostă Glaxo Wellcome SA, este o societate de drept spaniol cu sediul în Madrid (Spania), a cărei activitate principală constă în dezvoltarea, fabricarea și comercializarea medicamentelor în Spania. GlaxoSmithKline plc, societatea‑mamă a GlaxoSmithKline SA (denumite în continuare împreună „GSK” sau „intervenientele”), are sediul în Brentford (Regatul Unit) și este unul dintre principalii producători mondiali de produse farmaceutice.

 Procedura administrativă inițială

3        La 6 martie 1998, Glaxo Wellcome SA a notificat Comisiei Comunităților Europene noile sale condiții generale de vânzare către angrosiștii autorizați în Spania (denumite în continuare „acordul”), cu scopul de a obține un certificat privind lipsa obiecțiilor în temeiul articolului 2 din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [85 și 86 din Tratatul CE, devenite articolele 81 și 82 CE, devenite la rândul lor articolele 101 și 102 TFUE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3) sau, alternativ, o exceptare individuală în temeiul articolului 4 din același regulament, în prezent abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (devenite articolele 101 și 102 TFUE) (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167). Prin scrisoarea din 28 iulie 1998, Glaxo Wellcome plc, societatea‑mamă a Glaxo Wellcome SA, a adresat Comisiei o notificare suplimentară, prin care i‑a atras atenția asupra factorilor care afectau activitățile sale și pe cele ale filialelor sale pe întreg teritoriul Uniunii Europene și care nu erau specifice activităților Glaxo Wellcome.

4        Acordul privea 82 de medicamente care urmau să fie vândute angrosiștilor stabiliți în Spania, cu care GSK avea relații comerciale. Aceștia din urmă le puteau vinde, la rândul lor, fie spitalelor și farmaciilor din Spania, fie în alte state membre. Or, articolul 4 din acord prevedea o distincție între prețurile facturate angrosiștilor pentru medicamentele destinate revânzării pe piața națională și cele facturate pentru medicamentele destinate exportului. Acordul a fost semnat de GSK și de 75 de angrosiști, a intrat în vigoare la 9 martie 1998 și a fost suspendat de Tribunal de Defensa de la Competencia (Tribunalul pentru Concurență, Spania) la 16 octombrie 1998.

5        La 19 ianuarie 1999, reclamanta a depus la Comisie o plângere în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 (denumită în continuare „plângerea din anul 1999”), prin care solicita Comisiei să refuze să elibereze un certificat privind lipsa obiecțiilor sau o exceptare și să oblige GSK să pună capăt politicii de prețuri prevăzute de acord. Reclamanta concluziona că regimul de dublu preț prevăzut de acord cuprindea o interdicție indirectă privind exportul și un instrument de blocare a pieței contrar articolului 101 alineatul (1) TFUE și nu putea beneficia de nicio exceptare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

6        La 8 mai 2001, Comisia a adoptat Decizia 2001/791/CE privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE [cazurile IV/36.957/F3 Glaxo Wellcome (notificare), IV/36.997/F3 Aseprofar și Fedifar (plângere), IV/37.121/F3 Spain Pharma (plângere), IV/37.138/F3 BAI (plângere) și IV/37.380/F3 EAEPC (plângere)] (JO 2001, L 302, p. 1, denumită în continuare „Decizia din anul 2001”), potrivit căreia acordul notificat avea ca obiect și ca efect restrângerea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE. Articolul 1 din această decizie prevede că Glaxo Wellcome „a încălcat articolul [101] alineatul (1) [TFUE] prin încheierea cu angrosiștii spanioli a unui acord prin care se făcea o distincție între prețurile facturate angrosiștilor în cazul revânzării de medicamente rambursabile farmaciilor sau spitalelor pe teritoriul național și prețurile mai mari facturate în cazul exportării medicamentelor în orice alt stat membru”. Articolul 2 din Decizia din anul 2001 prevede că condițiile de vânzare notificate nu îndeplinesc condițiile de exceptare menționate la articolul 101 alineatul (3) TFUE. În sfârșit, articolele 3 și 4 din Decizia din anul 2001 impun Glaxo Wellcome să „încet[eze] de îndată încălcarea menționată la articolul 1” și să informeze Comisia cu privire la măsurile luate în acest scop.

 Procedura în fața Tribunalului și a Curții

7        La 23 iulie 2001, GlaxoSmithKline Services Unlimited, fostă Glaxo Wellcome plc, a introdus o acțiune în anularea Deciziei din anul 2001. Reclamanta a intervenit în susținerea concluziilor Comisiei.

8        Prin Hotărârea din 27 septembrie 2006, GlaxoSmithKline Services/Comisia (T‑168/01, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în cauza T‑168/01”, EU:T:2006:265), Tribunalul a respins acțiunea în măsura în care privea articolul 1 din Decizia din anul 2001. În această privință, el a apreciat că, deși concluzia principală a Comisiei – potrivit căreia articolul 4 din acord avea ca obiect restrângerea concurenței – era eronată, GlaxoSmithKline Services nu a reușit să repună în discuție concluzia subsidiară a Comisiei potrivit căreia această dispoziție avea ca efect restrângerea concurenței și, prin urmare, era contrară articolului 101 alineatul (1) TFUE (hotărârea pronunțată în cauza T‑168/01, punctele 147 și 194). În schimb, Tribunalul a admis acțiunea în măsura în care privea articolele 2-4 din Decizia din anul 2001 și a anulat aceste articole pentru motivul că Comisia nu a examinat în mod corespunzător dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE (hotărârea pronunțată în cauza T‑168/01, punctele 308 și 316-318).

9        Prin recursurile formulate, GlaxoSmithKline Services, Comisia și reclamanta au solicitat Curții anularea în parte a hotărârii pronunțate în cauza T‑168/01.

10      Prin Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P”, EU:C:2009:610), în primul rând, Curtea a infirmat raționamentul Tribunalului, confirmând concluzia Comisiei din Decizia din anul 2001 potrivit căreia acordul avea ca obiect restrângerea concurenței, cu încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE. Cu toate acestea, Curtea a considerat că eroarea de drept săvârșită de Tribunal nu era de natură să îi invalideze hotărârea, întrucât prin aceasta se constatase că acordul era contrar articolului 101 alineatul (1) TFUE (hotărârea pronunțată în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, punctele 64-67). În al doilea rând, Curtea a confirmat concluzia Tribunalului potrivit căreia Comisia nu a efectuat o examinare completă a argumentelor invocate de GlaxoSmithKline Services cu privire la exceptarea în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE (hotărârea pronunțată în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, punctele 68-168). Prin urmare, Curtea a respins recursurile introduse.

 Procedura în fața Comisiei în urma hotărârii pronunțate în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P

11      La 26 ianuarie 2010, GSK și‑a retras în mod oficial cererea de certificat privind lipsa obiecțiilor sau de exceptare individuală din 6 martie 1998, pentru motive de economie a procedurii și pentru a evita pierderi inutile de timp și de resurse, subliniind că notificarea acordului a fost introdusă în anul 1998, că de atunci nu a mai utilizat sistemul tarifar în Spania și că condițiile pieței s‑au schimbat mult.

12      În urma pronunțării hotărârii în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Comisia a ținut o serie de reuniuni cu reclamanta și cu alte părți interesate, a avut contacte cu autoritățile spaniole, a examinat noi observații ale reclamantei și a deschis, la 24 ianuarie 2012, o anchetă privind presupusele practici de dublu preț în Spania ale altor întreprinderi decât GSK (cazul AT.39973 – Regimul de prețuri pentru distribuția de medicamente în Spania).

13      Prin scrisoarea din 9 aprilie 2013, reclamanta a solicitat Comisiei, în temeiul articolului 265 TFUE, să „adopte o decizie referitoare la [plângerea din anul 1999] și să își îndeplinească obligația de reexaminare a cazului Glaxo, după cum au dispus instanțele europene”.

14      Prin scrisoarea din 6 iunie 2013, întemeiată pe articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), Comisia a comunicat reclamantei intenția sa de a respinge plângerea din anul 1999. În urma cererii reclamantei din 19 iunie 2013, Comisia i‑a acordat acesteia accesul, în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/2004, la 5 iulie 2013, la documentele care au stat la baza evaluării sale provizorii.

15      Prin scrisoarea din 18 iulie 2013, reclamanta a comunicat observațiile sale în răspuns la scrisoarea Comisiei din 6 iunie 2013 și a susținut că aceasta trebuia să continue ancheta.

16      La 11 septembrie și la 3 octombrie 2013, Comisa a întâlnit reprezentanți ai reclamantei pentru a discuta poziția sa și argumentele sale din cuprinsul scrisorii din 6 iunie 2013.

 Decizia atacată

17      Prin Decizia C(2014) 3654 final din 27 mai 2014 (cazul COMP/AT.36957 – Glaxo Wellcome) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a respins plângerea din anul 1999 în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 773/2004, pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii în continuarea anchetei privind încălcările pretinse. După ce a amintit, în considerentele (19)-(22) ale deciziei atacate, că dispunea de o putere discreționară în soluționarea plângerilor, care îi permitea printre altele să respingă o plângere pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii pentru continuarea examinării cauzei, Comisia a concluzionat că se impunea respingerea plângerii din anul 1999 având în vedere considerațiile următoare.

18      În primul rând, în considerentele (24) și (25) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că comportamentul în discuție nu a mai avut loc de la 16 octombrie 1998 și că niciun element din dosar sau din ansamblul faptelor și al argumentelor invocate în comunicările reclamantei nu indica că GSK a reinstituit sau intenționează să reinstituie regimul său de dublu preț în Spania.

19      În al doilea rând, în considerentul (26) din decizia atacată, Comisia a notat inexistența unor efecte persistente ale încălcărilor prezumate. Printre altele, Comisia a afirmat că nu exista niciun element de probă care să indice că, de la suspendarea acordului din 16 octombrie 1998, capacitatea angrosiștilor spanioli de a exporta cele 82 de medicamente prevăzute de acord a fost restrânsă. Pe de altă parte, Comisia a apreciat că efectele persistente erau puțin probabile, având în vedere și faptul că aceste practici nu au durat decât șapte luni, și anume de la 9 martie la 16 octombrie 1998. Comisia a observat de asemenea, în considerentul (27) al deciziei atacate, că nu exista nicio legătură de cauzalitate între conduita sa în acest caz și adoptarea altor practici tarifare de către alți producători în Spania.

20      În al treilea rând, Comisia a apreciat, în considerentele (39)-(41) ale deciziei atacate, că acest caz putea fi prezentat în fața autorităților naționale, observând totodată că nu s‑a dovedit că drepturile reclamantei au fost insuficient protejate de autoritățile de concurență și de instanțele naționale.

21      În al patrulea și ultimul rând, în considerentele (42)-(47) ale deciziei atacate și ca răspuns la argumentele prezentate de reclamantă, Comisia a considerat că nu era obligată să adopte o nouă decizie în lumina hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P și în temeiul articolului 266 TFUE, în care să examineze dacă acordul îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE. Comisia a subliniat, primo, că o abținere de a acționa, în sensul articolelor 265 și 266 TFUE, consta în abținerea de a hotărî sau de a‑și preciza poziția, iar nu în adoptarea unui act diferit de cel dorit de persoanele interesate, secundo, că nu se putea pronunța asupra unei cereri de exceptare retrase, tertio, că nu era obligată să dea curs plângerii din anul 1999 din cauza anulării de către Curte a Deciziei din anul 2001 și, quarto, că un autor al plângerii în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003 nu avea dreptul de a solicita Comisiei o decizie cu privire la existența unei încălcări.

 Procedura și concluziile părților

22      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 1 august 2014, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

23      Comisia a depus un memoriu în apărare la 16 octombrie 2014.

24      Prin Decizia președintelui Tribunalului din 28 octombrie 2014, prezenta cauză a fost atribuită unui judecător raportor care este membru al Camerei a șasea.

25      Reclamanta a depus o replică la 19 decembrie 2014.

26      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 7 ianuarie 2015, GSK a solicitat să intervină în prezenta procedură în susținerea concluziilor Comisiei, conform articolului 115 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991.

27      Comisia a depus o duplică la 25 februarie 2015.

28      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 10 martie 2015, reclamanta a solicitat aplicarea regimului de confidențialitate față de GSK în privința anumitor elemente ale cererii introductive, ale memoriului în apărare și ale replicii, inclusiv a anexelor.

29      Prin Ordonanța din 6 mai 2015, președintele Camerei a șasea a Tribunalului a admis cererea de intervenție formulată de GSK. GSK a depus memoriul său în intervenție la 8 iulie 2015, iar Comisia și reclamanta au prezentat observații cu privire la acest memoriu la 8 septembrie și, respectiv, la 9 septembrie 2015.

30      Prin Ordonanța din 9 noiembrie 2015, EAEPC/Comisia (T‑574/14, nepublicată, EU:T:2015:872), președintele Camerei a șasea a Tribunalului a admis cererea de aplicare a regimului de confidențialitate față de GSK.

31      La 18 aprilie 2016, prezenta cauză a fost atribuită unui nou judecător raportor, care era inițial membru al Camerei a treia, iar ulterior, ca urmare a noii compuneri a camerelor Tribunalului, al Camerei a patra, căreia i‑a fost, așadar, atribuită cauza.

32      Pe baza propunerii judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra) a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

33      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 4 aprilie 2017.

34      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei, precum și a intervenientelor la plata cheltuielilor de judecată.

35      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate de Comisie în cadrul intervenției.

36      Intervenientele solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate de ele în cadrul intervenției.

 În drept

37      În susținerea acțiunii, reclamanta invocă trei motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în aplicarea articolelor 266, 101 și 105 TFUE și a articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, în ceea ce privește interpretarea hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, precum și pe încălcarea obligației de motivare și a dreptului de a fi ascultat. Al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea obligației de motivare în ceea ce privește interesul Uniunii de a continua ancheta, precum și pe încălcarea dreptului de a fi ascultat. Al treilea motiv este întemeiat în esență pe o insuficiență a motivării, în sensul că decizia atacată nu conține o analiză a anumitor elemente de fapt și de drept comunicate Comisiei de către reclamantă după pronunțarea hotărârii în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P.

38      Comisia și GSK contestă toate argumentele reclamantei.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în aplicarea articolelor 266, 101 și 105 TFUE și a articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește interpretarea hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, precum și pe încălcarea obligației de motivare și a dreptului de a fi ascultat

39      Prin intermediul primului motiv, reclamanta arată că, prin respingerea plângerii din anul 1999, Comisia a aplicat în mod vădit eronat articolele 266, 101 și 105 TFUE și articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003. Decizia atacată s‑ar baza pe premisa eronată că hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P declară Decizia din anul 2001 „nulă și neavenită”, deși această decizie rămâne în parte validă, în măsura în care constată că acordul este contrar articolului 101 alineatul (1) TFUE. Prin urmare, Comisia ar fi trebuit să pună în aplicare aceste hotărâri nu prin „desfăș[urarea unei] no[i] anchet[e] aprofundat[e] în temeiul plângerii [din anul 1999]”, astfel cum arată Comisia, ci prin reluarea procedurii administrative exact din punctul în care a intervenit nelegalitatea, pentru a examina dacă acordul putea să fie exceptat în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. În plus, reclamanta susține că Comisia, pe de o parte, nu și‑ar fi respectat obligația de motivare în sensul articolului 296 TFUE, întrucât a omis să explice de ce considera că Decizia din anul 2001 era „nulă și neavenită”, și, pe de altă parte, i‑ar fi încălcat dreptul de a fi ascultată cu privire la efectele care urmează să fie atribuite hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P.

40      Potrivit Comisiei și intervenientelor, acest prim motiv este inoperant și, în orice caz, lipsit de orice temei.

 Cu privire la caracterul operant al primului motiv

41      Comisia și intervenientele apreciază că primul motiv trebuie să fie respins ca inoperant, întrucât o eventuală interpretare eronată a efectelor hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P nu ar putea repune în discuție legalitatea deciziei atacate. Mai precis, respingerea plângerii din anul 1999 s‑ar baza numai pe puterea de apreciere de care dispune Comisia în soluționarea plângerilor și, prin urmare, argumentul reclamantei nu ar putea avea ca rezultat anularea acesteia. Astfel, reclamanta nu ar urmări să conteste aprecierea principală a Comisiei pe care se întemeiază decizia atacată, și anume inexistența unui interes al Uniunii în continuarea anchetei.

42      Trebuie amintit cu titlu introductiv că, în cadrul unei acțiuni în anulare, caracterul inoperant al unui motiv invocat se raportează la aptitudinea acestuia – în ipoteza în care ar fi fondat – de a conduce la anularea urmărită de reclamant (Hotărârea din 21 septembrie 2000, EFMA/Consiliul, C‑46/98 P, EU:C:2000:474, punctul 38, și Hotărârea din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată, EU:T:2007:267, punctul 127).

43      În speță, prin intermediul primului motiv, reclamanta se întemeiază pe obligația Comisiei de a respecta dispozitivul hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P pentru a constata că aceasta era obligată, în raport cu dispozițiile articolelor 266, 101 și 105 TFUE și ale articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, să decidă dacă erau îndeplinite condițiile de exceptare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, admițând astfel, a fortiori, plângerea sa pe fond. Cu alte cuvinte, reclamanta apreciază că Comisia nu poate considera, fără a încălca hotărârile menționate, că nu este necesară continuarea anchetei. Comisia, pe de o parte, ar fi obligată să îndrepte nelegalitățile săvârșite în Decizia din anul 2001 și constatate prin aceste hotărâri și, pe de altă parte, nu ar fi fost îndreptățită să închidă ancheta pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii.

44      Prin urmare, dat fiind că decizia atacată este întemeiată tocmai pe o lipsă a interesului Uniunii pentru continuarea examinării plângerii, în ipoteza în care ar fi fondat, acest prim motiv ar putea conduce la anularea urmărită de reclamantă.

45      Din ceea ce precedă rezultă că prezentul motiv nu poate fi respins de la bun început ca inoperant. Astfel, trebuie să se examineze temeinicia acestuia.

 Cu privire la temeinicia primului motiv

46      Primul motiv cuprinde în esență trei aspecte, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea articolului 266 TFUE, în al doilea rând, pe încălcarea articolelor 101 și 105 TFUE coroborate cu articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003 și, în al treilea rând, pe un viciu de motivare și pe încălcarea dreptului de a fi ascultat.

–       Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 266 TFUE

47      Reclamanta susține că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, încălcând astfel articolul 266 TFUE.Comisia ar fi interpretat hotărârile menționate în mod eronat întrucât a arătat, în primul rând, că Decizia din anul 2001 era în esență „nulă și neavenită”, în al doilea rând, că nu era „obligată să dea curs plângerii ca urmare a anulării deciziei de către Curte” și, în al treilea rând, că trebuia să „desfășoare o nouă anchetă aprofundată în temeiul plângerii [din anul 1999]”. Astfel, reclamanta susține că, în urma acestor hotărâri, pe de o parte, Decizia din anul 2001 nu a fost anulată decât în parte, întrucât articolul 1 din decizia menționată, prin care se constată încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, nu a făcut obiectul unei anulări, și, pe de altă parte, Comisia era obligată doar să aprecieze, pe baza elementelor de probă pe care deja i le furnizase GSK, dacă încălcarea prin obiect constatată putea să fie exceptată în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

48      De la bun început, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 266 primul paragraf TFUE, instituția emitentă a actului anulat era obligată să ia măsurile pe care le presupunea executarea hotărârii pronunțate în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P. Aceste dispoziții prevăd o repartizare a competențelor între autoritatea judiciară și autoritatea administrativă, potrivit căreia instituția emitentă a actului anulat are sarcina să determine măsurile necesare pentru executarea unei hotărâri de anulare (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 55 și jurisprudența citată).

49      Potrivit unei jurisprudențe constante, hotărârile de anulare pronunțate de instanțele Uniunii beneficiază, din momentul în care au devenit definitive, de autoritate absolută de lucru judecat. Aceasta privește nu doar dispozitivul hotărârii de anulare, ci și motivele care constituie temeiul necesar al dispozitivului și care, din acest motiv, nu pot fi disociate de acesta (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 56 și jurisprudența citată).

50      Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri nu privește însă decât elementele de fapt și de drept care au fost efectiv sau în mod necesar soluționate (Hotărârea din 19 februarie 1991, Italia/Comisia, C‑281/89, EU:C:1991:59, punctul 14). Astfel, articolul 266 TFUE nu obligă instituția emitentă a actului anulat decât în limitele a ceea ce este necesar pentru a asigura executarea hotărârii de anulare (Hotărârea din 6 martie 2003, Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctul 30).

51      Pe de altă parte, anularea în parte a unui act de drept al Uniunii nu este posibilă decât în măsura în care elementele a căror anulare este solicitată pot fi separate de restul actului. Această condiție de separabilitate nu este îndeplinită atunci când anularea în parte a unui act ar avea ca efect modificarea substanței acestuia, fapt care trebuie apreciat în temeiul unui criteriu obiectiv, iar nu al unui criteriu subiectiv, legat de voința politică a autorității care a adoptat actul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens, C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 38 și jurisprudența citată).

52      În plus, procedura având ca obiect înlocuirea unui act anulat trebuie să fie reluată exact din punctul în care a survenit nelegalitatea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 1986, Consiliul/Parlamentul, 34/86, EU:C:1986:291, punctul 47), întrucât anularea unui act nu afectează în mod necesar actele pregătitoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fédesa și alții, C‑331/88, EU:C:1990:391, punctul 34). Anularea unui act care încheie o procedură administrativă care cuprinde mai multe etape nu atrage în mod necesar după sine anularea întregii proceduri care precedă adoptarea actului atacat, indiferent de motivele de fond sau procedurale din hotărârea de anulare (a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 1998, Industrie des poudres sphériques/Consiliul, T‑2/95, EU:T:1998:242, punctul 91 și jurisprudența citată). Astfel, autorul actului trebuie să se plaseze la data la care a adoptat actul anulat pentru a adopta actul de înlocuire [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2006, O2 (Germany)/Comisia, T‑328/03, EU:T:2006:116, punctele 47 și 48]. Autorul poate totuși invoca în noua sa decizie alte motive decât cele pe care și‑a întemeiat prima decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2003, Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctele 30-32). În plus, acesta nu este obligat să se pronunțe din nou cu privire la aspecte ale deciziei inițiale care nu au fost repuse în discuție prin hotărârea de anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 noiembrie 1997, Tremblay și alții/Comisia, T‑224/95, EU:T:1997:187, punctul 53).

53      În lumina considerațiilor care precedă trebuie să se verifice dacă, în speță, Comisia a luat măsurile pe care le presupunea executarea hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P și, în acest cadru, să se examineze printre altele dacă dispozitivul și motivele acestor hotărâri obligau Comisia să dea curs plângerii din anul 1999, indiferent de prezența unui interes suficient al Uniunii pentru a se da curs acestei plângeri.

54      Cu titlu introductiv, trebuie amintite motivele și dispozitivul hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, pentru o apreciere mai bună a măsurilor pe care le presupune executarea acestor hotărâri.

55      Pe de o parte, cu privire la încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, trebuie amintit că, prin hotărârea pronunțată în cauza T‑168/01, Tribunalul a apreciat în esență că acordul nu avea ca „obiect”, ci avea ca „efect” o restrângere a concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea punctul 8 de mai sus). În schimb, Curtea a arătat că acordul avea ca „obiect” restrângerea concurenței și că Tribunalul a săvârșit, așadar, o eroare de drept în motivele hotărârii. Totuși, potrivit Curții, eroarea de drept respectivă nu era de natură să determine anularea hotărârii pronunțate în cauza T‑168/01, întrucât dispozitivul hotărârii respective cu privire la acest aspect părea fondat, în măsura în care confirma în esență că acordul încălca articolul 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea punctul 9 de mai sus). Prin urmare, articolul 1 din Decizia din anul 2001, menționat la punctul 6 de mai sus, care constată încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, nu a fost niciodată anulat efectiv.

56      Pe de altă parte, în ceea ce privește încălcarea articolului 101 alineatul (3) TFUE, trebuie amintit că, întrucât a considerat că Comisia nu examinase în mod corect cererea de exceptare a acordului în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, Tribunalul a anulat articolele 2-4 din Decizia din anul 2001, concluzionând la punctele 319 și 320 din hotărârea pronunțată în cauza T‑168/01 că, „[î]n conformitate cu articolul [266 primul paragraf TFUE], Comisia [era] obligată să ia măsurile impuse de executarea prezentei hotărâri” și că, „[î]n acest scop, chiar dacă procedura de notificare prevăzută de Regulamentul nr. 17 nu mai exist[a] sub imperiul [Regulamentului nr. 1/2003], [era] de competența sa – ținând seama de anularea în parte a [deciziei atacate] și de efectul retroactiv corespunzător – să se pronunțe asupra cererii de exceptare depuse de GSK, raportându‑se la data acesteia […] în măsura în care rămân[ea] sesizată în acest sens”. Curtea a confirmat analiza Tribunalului în această privință, considerând că „nu [era] de competența Tribunalului să substituie aprecierea emitentului deciziei a cărei legalitate i se cere[a] să o controleze cu propria apreciere economică” (hotărârea pronunțată în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, punctul 163). Prin urmare, după cum reiese din dispozitivul hotărârii pronunțate în cauza T‑168/01, articolele 2-4 din Decizia din anul 2001, menționate la punctul 6 de mai sus, au fost anulate.

57      Din ceea ce precedă rezultă că, pentru a executa hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Comisia era obligată, în temeiul efectului retroactiv al anulării în parte a Deciziei din anul 2001, să se pronunțe numai asupra cererii de exceptare depuse de GSK, raportându‑se la data notificării acordului și efectuându‑și, în consecință, examinarea în cadrul Regulamentului nr. 17. Astfel, sub regimul anterior al autorizării administrative prevăzut de Regulamentul nr. 17, doar Comisia putea să adopte o decizie în urma unei cereri de exceptare individuală în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, această instituție neavând puterea discreționară de a decide examinarea sau neexaminarea cererii de exceptare. Pe de altă parte, conform jurisprudenței, împrejurarea că Regulamentul nr. 1/2003 – care guvernează începând de la 1 mai 2004 punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 101 și 102 TFUE – a eliminat procedura de notificare care exista anterior nu are nicio consecință asupra executării unei hotărâri prin care se admite o cerere de anulare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2006, O2 (Germany)/Comisia, T‑328/03, EU:T:2006:116, punctul 48].

58      Cu toate acestea, după cum reiese din cuprinsul punctului 320 din hotărârea pronunțată în cauza T‑168/01, Comisia nu era obligată să se pronunțe asupra cererii de exceptare decât „în măsura în care rămân[ea] sesizată în acest sens”. Cu alte cuvinte, ea nu era scutită de această obligație decât dacă solicitantul decidea să își retragă cererea. Exact aceasta a fost situația în speță din moment ce, la 26 ianuarie 2010, la câteva luni după pronunțarea hotărârii în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, GSK și‑a retras cererea de certificat privind lipsa obiecțiilor sau de exceptare individuală din 6 martie 1998, formulată în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. Prin urmare, Comisia nu mai era efectiv obligată să se pronunțe asupra unei cereri de exceptare care nu îi mai era prezentată.

59      În ceea ce privește presupusa obligație a Comisiei de a da curs plângerii din anul 1999 pentru simplul motiv că cererea de reexaminare depusă de reclamantă privea Decizia din anul 2001, care nu a fost anulată decât în parte, trebuie să se constate că articolul 266 TFUE nu obligă instituția emitentă a actului anulat decât în limitele a ceea ce este necesar pentru a asigura executarea hotărârii de anulare (a se vedea punctul 50 de mai sus). După cum observă în mod întemeiat intervenientele, la punctul 320 din hotărârea pronunțată în cauza T‑168/01, Tribunalul a solicitat în mod explicit Comisiei să se pronunțe asupra cererii de exceptare, iar nu asupra diferitor plângeri depuse împotriva GSK.

60      Prin urmare, din moment ce nu mai era sesizată cu cererea de certificat privind lipsa obiecțiilor sau de exceptare depusă de GSK, Comisia a respectat motivele și dispozitivul hotărârii pronunțate în cauza T‑168/01 în sensul articolului 266 TFUE, întrucât din această hotărâre nu reiese că Comisia era obligată să desfășoare o nouă anchetă cu privire la plângerile legate de Decizia din anul 2001, ci că avea această obligație numai în ceea ce privește cererea de exceptare.

61      Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele reclamantei prin care se invocă o apreciere vădit eronată a efectelor hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, în considerentele (9), (18) și (46) ale deciziei atacate.

62      În ceea ce privește, mai întâi, caracterizarea pretins eronată a Deciziei din anul 2001 ca fiind în esență „nulă și neavenită”, este necesar să se constate, după cum reiese din cuprinsul punctelor 55 și 56 de mai sus, că efectul hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P consta în mod clar în anularea în parte a Deciziei din anul 2001, întrucât articolul 1 din Decizia din anul 2001 nu a fost niciodată anulat, iar articolele 2-4 din această decizie au fost anulate.

63      Prin urmare, aprecierea Comisiei din considerentele (9) și (46) ale deciziei atacate – potrivit căreia „[h]otărârea Curții a avut ca efect nulitatea Deciziei din anul 2001, care trebuia considerată ca nefiind vreodată adoptată de Comisie” și, respectiv, „dat fiind că, în speță, din hotărârea Curții rezultă că Decizia [din anul 2001] este declarată nulă și neavenită și că trebuie considerată ca nefiind vreodată adoptată, Comisia nu este obligată să dea curs plângerii ca urmare a anulării Deciziei [din anul 2001] de către Curte” – este eronată, întrucât, în realitate, articolul 1 din Decizia din anul 2001 nu a fost niciodată anulat.

64      Situația este aceeași în ceea ce privește formularea cel puțin ambiguă din considerentul (18) al deciziei atacate, potrivit căreia Comisia ar fi trebuit „să desfășoare o nouă anchetă aprofundată în temeiul plângerii [din anul 1999]”, dacă această frază ar fi interpretată ca referindu‑se la o nouă anchetă privind toate aspectele articolului 101 TFUE, inclusiv însăși existența unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE, astfel cum pretinde reclamanta.

65      Pe de altă parte, aceste constatări nu pot fi infirmate de argumentația Comisiei potrivit căreia, pe de o parte, efectele juridice ale Deciziei din anul 2001 ar decurge numai din articolele 2-4 din decizia respectivă, care au fost anulate, iar nu din articolul 1 din aceasta, și, pe de altă parte, sub regimul anterior al Regulamentului nr. 17, GSK nu ar fi încălcat articolul 101 TFUE în întregime, întrucât situația ar fi fost ca și cum nu ar fi fost luată nicio decizie cu privire la cererea de exceptare.

66      Cu toate acestea, chiar dacă Comisia nu a considerat că articolul 1 din Decizia din anul 2001 era încă valabil, trebuie arătat că, după cum s‑a stabilit la punctele 57 și 58 de mai sus, sub regimul Regulamentului nr. 17 Comisia nu mai avea obligația de a lua măsuri de executare, din moment ce GSK își retrăsese cererea de certificat privind lipsa obiecțiilor sau de exceptare. Prin urmare, întrucât a fost sesizată cu privire la cererea de reexaminare a plângerii din anul 1999 la 9 aprilie 2013, la mai mult de trei ani de la retragerea, la 26 ianuarie 2010, a cererii de certificat privind lipsa obiecțiilor sau de exceptare a GSK, Comisia era îndreptățită să examineze plângerea din anul 1999 în lumina noilor circumstanțe, inclusiv a faptului că cererea de certificat privind lipsa obiecțiilor sau de exceptare fusese retrasă între timp. În cadrul acestei configurații factuale foarte specifice, Comisia era, așadar, îndreptățită să evalueze interesul Uniunii la data adoptării deciziei atacate, în pofida menținerii în parte a Deciziei din anul 2001.

67      Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se respingă aspectul motivului întemeiat pe încălcarea articolului 266 TFUE.

–       Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 101 și 105 TFUE coroborate cu articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003

68      În primul rând, reclamanta susține că, întrucât a decis să „abandoneze cazul” pentru motivul că GSK și‑a retras cererea de exceptare, Comisia nu și‑a îndeplinit obligația, în temeiul articolului 105 TFUE, de a asigura aplicarea articolului 101 TFUE. Potrivit reclamantei, atât sub imperiul vechiului Regulament nr. 17, cât și sub cel al Regulamentului nr. 1/2003, din moment ce fusese identificată de către Comisie o încălcare „prin obiect” a articolului 101 alineatul (1) TFUE, iar GSK refuza să demonstreze că puteau fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE, Comisia nu ar avea decât o opțiune pentru a nu încălca articolul 105 TFUE: să efectueze ea însăși analiza impusă de articolul 101 alineatul (3) TFUE „prin mijloace proprii” sau, dacă această opțiune s‑ar dovedi imposibilă, să interzică acordul și să prevină repetarea comportamentului. În speță, Comisia ar fi trebuit să considere că, prin retragerea cererii sale de exceptare, GSK renunța să se apere invocând articolul 101 alineatul (3) TFUE.

69      În al doilea rând, reclamanta susține că Comisia ar fi trebuit cel puțin să înlocuiască articolele 3 și 4 din Decizia din anul 2001 – anulate prin hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P – printr‑o nouă decizie de stabilire a consecințelor încălcării constatate, în conformitate cu articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003, care dispune că se impune „încetarea efectivă a încălcării”, și prin respectarea principiului securității juridice, întrucât Comisia este obligată să informeze întreprinderile în mod clar și precis cu privire la consecințele constatării unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE.

70      În al treilea rând, reclamanta amintește că Comisia este încă îndreptățită să adopte decizii individuale potrivit articolului 101 TFUE și în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, chiar dacă o autoritate națională de concurență examinează deja cauza. Astfel, în replică, ea subliniază că în speță Comisia a privat autoritatea spaniolă de competența de a continua să examineze cauza care privea sistemul de dublu preț al GSK (a se vedea Decizia R 515/02 a autorității spaniole de concurență din 30 iunie 2003). Prin urmare, Comisia ar fi fost obligată să dea curs anchetei în raport cu litera și spiritul articolului 105 TFUE și ale articolelor 7 și 11 din Regulamentul nr. 1/2003.

71      Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003 nu conferă autorului unei plângeri dreptul de a solicita Comisiei o decizie definitivă cu privire la existența sau la inexistența încălcării invocate și nu obligă Comisia să continue procedura indiferent de situație până la stadiul adoptării unei decizii finale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, EFIM/Comisia, C‑56/12 P, nepublicată, EU:C:2013:575, punctele 57 și 82, și Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Topps Europe/Comisia, T‑699/14, nepublicată, EU:T:2017:2, punctul 61; a se vedea de asemenea punctul (41) din Comunicarea Comisiei privind examinarea de către Comisie a plângerilor depuse în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, C 101, p. 65, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 133, denumită în continuare „comunicarea privind soluționarea plângerilor”)].

72      Astfel, Comisia, învestită prin articolul 105 alineatul (1) TFUE cu misiunea de a asigura aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE, este răspunzătoare pentru definirea și pentru punerea în aplicare a politicii de concurență a Uniunii. Or, Comisia nu dispune decât de resurse limitate pe care trebuie să le utilizeze pentru a acționa împotriva unui număr potențial ridicat de comportamente contrare dreptului concurenței. Prin urmare, pentru a‑și îndeplini în mod eficient această atribuție, Comisia este îndreptățită să acorde grade de prioritate diferite plângerilor cu care este sesizată și dispune în acest scop de o putere discreționară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Topps Europe/Comisia, T‑699/14, nepublicată, EU:T:2017:2, punctul 62 și jurisprudența citată).

73      Pentru a aprecia interesul Uniunii care trebuie urmărit în examinarea unei cauze, Comisia trebuie să țină seama de circumstanțele speței și în special de elementele de fapt și de drept care îi sunt prezentate în plângerea cu care este sesizată (a se vedea Hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia, C‑450/98 P, EU:C:2001:276, punctul 57 și jurisprudența citată). Acesteia îi revine în special obligația ca, după ce a evaluat cu toată atenția necesară elementele de fapt și de drept invocate de autorul plângerii, să pună în balanță importanța încălcării pretinse în ceea ce privește funcționarea pieței interne, probabilitatea stabilirii existenței încălcării și întinderea măsurilor de investigație necesare pentru a‑și îndeplini, în cele mai bune condiții, misiunea de supraveghere a respectării articolelor 101 și 102 TFUE (Hotărârea din 18 septembrie 1992, Automec/Comisia, T‑24/90, EU:T:1992:97, punctul 86, și Hotărârea din 12 septembrie 2007, UFEX și alții/Comisia, T‑60/05, EU:T:2007:269, punctul 178).

74      Cu toate acestea, întrucât evaluarea interesului Uniunii pe care îl prezintă o plângere se face în funcție de împrejurările fiecărei cauze, nu trebuie nici să se limiteze numărul criteriilor de apreciere pe care Comisia poate să le utilizeze, nici, dimpotrivă, să i se impună acesteia să recurgă în mod exclusiv la anumite criterii. Ținând seama de faptul că, într‑un domeniu precum cel al dreptului concurenței, contextul factual și juridic poate varia semnificativ de la o cauză la alta, este posibil, pe de o parte, să se aplice criterii care pot să difere semnificativ, iar nu criterii prestabilite a căror aplicare ar fi obligatorie, sau, pe de altă parte, să se aplice criterii care nu fuseseră preconizate anterior sau să se acorde prioritate unui singur criteriu pentru a evalua acest interes al Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, EFIM/Comisia, C‑56/12 P, nepublicată, EU:C:2013:575, punctul 85 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Topps Europe/Comisia, T‑699/14, nepublicată, EU:T:2017:2, punctul 65 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea punctul (43) din comunicarea privind soluționarea plângerilor].

75      În plus, trebuie amintită jurisprudența potrivit căreia Comisia poate adopta o decizie de clasare a unei plângeri pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii, nu numai înainte de a începe o investigare a cauzei, ci și după ce a luat măsuri de investigare, dacă face această constatare în acest stadiu al procedurii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia, C‑449/98 P, EU:C:2001:275, punctul 37, și Hotărârea din 24 ianuarie 1995, BEMIM/Comisia, T‑114/92, EU:T:1995:11, punctul 81; a se vedea de asemenea punctul (45) din comunicarea privind soluționarea plângerilor].

76      Cu toate acestea, puterea discreționară a Comisiei nu este nelimitată. Pe de o parte, pentru a aprecia interesul Uniunii de a continua examinarea unei cauze, Comisia trebuie să ia în considerare toate elementele de drept și de fapt relevante pentru a decide modul de soluționare a unei plângeri. Mai concret, aceasta este obligată să examineze cu atenție toate elementele de fapt și de drept care sunt aduse la cunoștința sa de autorul plângerii [a se vedea Hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia, C‑450/98 P, EU:C:2001:276, punctul 57 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 11 iulie 2013, BVGD/Comisia, T‑104/07 și T‑339/08, nepublicată, EU:T:2013:366, punctul 157 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea punctul (42) din comunicarea privind soluționarea plângerilor]. În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, atunci când instituțiile dispun de o largă putere de apreciere, respectarea garanțiilor conferite de ordinea juridică a Uniunii în procedurile administrative dobândește o importanță cu atât mai mare și că printre aceste garanții figurează obligația instituției competente de a examina atent și imparțial toate elementele relevante ale cauzei (a se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 2015, easyJet Airline/Comisia, T‑355/13, EU:T:2015:36, punctul 19 și jurisprudența citată).

77      Pe de altă parte, Comisia este supusă unei obligații de motivare atunci când refuză să continue examinarea unei plângeri. Întrucât motivarea trebuie să fie suficient de precisă și de detaliată pentru a permite Tribunalului să exercite un control efectiv al exercitării de către Comisie a puterii sale discreționare de a defini priorități, această instituție este obligată să expună elementele de fapt de care depinde justificarea deciziei și considerațiile juridice care au determinat‑o să o adopte (Hotărârea din 4 martie 1999, Ufex și alții/Comisia, C‑119/97 P, EU:C:1999:116, punctele 90 și 91, și Ordonanța din 31 martie 2011, EMC Development/Comisia, C‑367/10 P, nepublicată, EU:C:2011:203, punctul 75).

78      În sfârșit, trebuie arătat că controlul instanței Uniunii asupra exercitării de către Comisie a puterii discreționare care îi este recunoscută în soluționarea plângerilor nu trebuie să conducă la substituirea aprecierii Comisiei cu propria apreciere a interesului Uniunii, ci urmărește să verifice că decizia în litigiu nu se bazează pe fapte inexacte din punct de vedere material și că nu este afectată de nicio eroare de drept și de nicio eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere (a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2010, CEAHR/Comisia, T‑427/08, EU:T:2010:517, punctul 65 și jurisprudența citată). Astfel, nu este de competența Tribunalului să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere a interesului Uniunii, verificând dacă alte criterii decât cele reținute de Comisie în decizia care este atacată ar fi trebuit să o determine pe aceasta din urmă să rețină existența unui interes al Uniunii ca ea să continue examinarea cauzei [a se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2014, Si.mobil/Comisia, T‑201/11, EU:T:2014:1096, punctul 89 (nepublicată), și Hotărârea din 30 septembrie 2016, Trajektna luka Split/Comisia, T‑70/15, EU:T:2016:592, punctul 76 (nepublicată)]. De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante în materie de respingere a plângerilor, aprecierile efectuate de Comisie cu privire la pretinsa încălcare a articolului 101 TFUE sau a articolului 102 TFUE presupun aprecieri economice complexe, cu atât mai mult atunci când Comisia efectuează analize cu caracter prospectiv, al căror control de către instanța Uniunii se limitează la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, precum și a exactității materiale a situației de fapt, a inexistenței unei erori vădite de apreciere și a unui abuz de putere (a se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2006, Haladjian Frères/Comisia, T‑204/03, EU:T:2006:273, punctul 30 și jurisprudența citată, Hotărârea din 11 iulie 2013, Spira/Comisia, T‑108/07 și T‑354/08, nepublicată, EU:T:2013:367, punctul 185).

79      În lumina acestor principii care guvernează deciziile de respingere a plângerilor de către Comisie trebuie să se examineze criticile reclamantei.

80      În speță, reclamanta apreciază în esență că Comisia ar fi trebuit să aplice hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, în temeiul articolului 105 TFUE coroborat cu articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003, fie prin examinarea posibilității ca comportamentul anticoncurențial prin obiect să fie exceptat în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, fie prin interzicerea acordului și prevenirea repetării comportamentului. Cu alte cuvinte, reclamanta susține că Comisia ar fi trebuit să adopte o decizie definitivă cu privire la existența sau la inexistența încălcării invocate în plângerea din anul 1999.

81      În primul rând, trebuie amintit, pe de o parte, că, potrivit unei jurisprudențe constante citate la punctele 71-79 de mai sus, Comisia dispune de o marjă de apreciere în investigarea cauzelor rezultate în urma unei plângeri și nu este obligată să adopte o decizie definitivă cu privire la existența sau la inexistența încălcării invocate în plângere. Obligația Comisiei de a lua în considerare elementele de fapt și de drept relevante pentru a decide modul de soluționare a unei plângeri nu se referă – în ceea ce privește o plângere respinsă pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii – la elementele constitutive ale unei încălcări a articolului 101 TFUE sau a articolului 102 TFUE, ci la elemente relevante în raport cu criteriul reținut pentru a constata o asemenea lipsă a unui interes suficient al Uniunii (Hotărârea din 11 iulie 2013, Spira/Comisia, T‑108/07 și T‑354/08, nepublicată, EU:T:2013:367, punctul 155).

82      Prin urmare, dat fiind că, din punct de vedere juridic, Comisia nu este obligată să adopte o decizie definitivă cu privire la existența sau la inexistența încălcării invocate într‑o plângere, trebuie să se considere că, indiferent de temeinicia afirmației întemeiate pe interpretarea eronată a efectelor hotărârii pronunțate în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, reclamanta nu poate susține că revenea Comisiei obligația de a se pronunța definitiv cu privire la existența sau la inexistența unei încălcări a dispozițiilor articolului 101 TFUE și, mai precis, de a se pronunța cu privire la problema dacă un comportament care încalcă articolul 101 alineatul (1) TFUE îndeplinește totuși cele patru condiții pentru obținerea unei exceptări individuale în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

83      Trebuie amintit, pe de altă parte și în plus, că existența puterii discreționare a Comisiei nu depinde de cât de avansată este investigarea unei cauze. Astfel, potrivit jurisprudenței citate la punctul 75 de mai sus, Comisia poate adopta o decizie de clasare a unei plângeri pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii, nu numai înainte de a începe investigarea unei cauze, ci și după ce a luat măsuri de investigare, dacă face această constatare în acest stadiu al procedurii. Prin urmare, puterea de apreciere a Comisiei se manifestă în orice stadiu al procedurii, indiferent dacă examinarea dorită se referă la o nouă plângere sau, precum în prezenta cauză, la o plângere pendinte în fața Comisiei în urma unei proceduri în fața instanțelor Uniunii.

84      În al doilea rând, în ceea ce privește, mai precis, pretinsa încălcare a articolului 101 TFUE coroborat cu articolul 105 TFUE, desigur, Comisiei îi revine sarcina de a asigura aplicarea principiilor stabilite la articolul 101 TFUE, investigând presupusele cazuri de încălcare și „propun[ând] măsuri adecvate pentru ca aceasta să înceteze”. Cu toate acestea, în speță, nu numai că fusese suspendată aplicarea acordului începând din luna octombrie a anului 1998 de către Tribunal de Defensa de la Competencia (Tribunalul pentru Concurență), ci, de asemenea, Comisia a verificat că nu mai persistau efecte ale comportamentului GSK din anul 1998 pe piață și că nu mai exista nici riscul ca încălcarea să se repete (a se vedea punctele 18-20 de mai sus).

85      În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și nerespectarea principiului securității juridice prin omiterea înlocuirii articolelor 3 și 4 din Decizia din anul 2001, după cum subliniază Comisia, articolul 7 din regulamentul menționat prevede că aceasta „poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare”, lăsându‑i astfel posibilitatea de a stabili calea de urmat pentru a impune respectarea dreptului concurenței. Comisia a apreciat că, în lipsa unui interes al Uniunii de a continua examinarea unui acord care a încetat de mult timp și ale cărui efecte nu mai persistau, nu era necesar să adopte o decizie în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003. În această privință, legalitatea deciziei atacate în raport cu lipsa unui interes suficient al Uniunii pentru a continua examinarea plângerii va fi examinată în cadrul celui de al doilea motiv (a se vedea punctele 97-138 de mai jos).

86      În al patrulea rând, în ceea ce privește trimiterea reclamantei la articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie observat că, desigur, decizia Comisiei de a iniția o procedură în vederea adoptării unei decizii a avut ca efect privarea autorității spaniole de concurență de competențele sale de aplicare a articolului 101 TFUE în prezenta cauză. Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamantă, simplul motiv că a fost inițiată o procedură și că autoritatea spaniolă de concurență a fost privată de competență nu poate însemna că Comisia era obligată să adopte o decizie în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003. După cum s‑a arătat la punctul 83 de mai sus, Comisia poate adopta o decizie de clasare a unei plângeri pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii chiar și după ce a luat măsuri de investigare dacă face această constatare în acest stadiu al procedurii. Pe de altă parte, nimic nu se opune ca competența de aplicare a articolului 101 TFUE să revină autorității de concurență spaniole în urma respingerii plângerii din anul 1999. Astfel, din jurisprudență reiese că articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 nu privează de competență autoritățile de concurență naționale în mod permanent, ci numai pe durata procedurii în fața Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, EU:C:2012:72, punctele 68-92).

87      În al cincilea rând și în plus, trebuie observat că, astfel cum arată Comisia în observațiile sale, în urma hotărârii pronunțate în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, aceasta a reexaminat cazul și a demarat o serie de acțiuni care au avut ca rezultat printre altele deschiderea unei anchete separate privind practicile în curs în materie de prețuri legate de comerțul paralel în Spania (cazul AT.39973 – Regimul de prețuri pentru distribuția de medicamente în Spania). Prin urmare, este inexact să se declare că Comisia a decis să „abandoneze” cazul, astfel cum pretinde reclamanta.

88      Prin urmare, al doilea aspect al primului motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

–       Cu privire la al treilea aspect al primului motiv, întemeiat pe lipsa unei motivări suficiente și pe încălcarea dreptului de a fi ascultat

89      Pe de o parte, reclamanta susține că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de motivare în sensul articolului 296 TFUE, în special prin omiterea menționării în decizia atacată a motivelor pentru care a considerat că articolul 1 din Decizia din anul 2001 fusese de asemenea anulat prin hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P.

90      Pe de altă parte, reclamanta consideră că, în lipsa oricărei mențiuni cu privire la efectele hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P în scrisoarea din 6 iunie 2013, prin care Comisia îi comunicase intenția sa de a respinge plângerea din anul 1999, ea nu a avut niciodată posibilitatea de a‑și prezenta observațiile scrise cu privire la interpretarea efectelor pe care trebuie să le aibă hotărârile menționate, fiind astfel încălcat dreptul de a fi ascultat, în temeiul articolului 27 din Regulamentul nr. 1/2003 și al articolului 11 din Regulamentul nr. 773/2004.

91      În primul rând, în ceea ce privește obiecțiunea întemeiată pe un viciu de motivare, trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că motivarea unui act trebuie să fie adaptată naturii sale și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 147 și jurisprudența citată).

92      În speță, din motivarea deciziei atacate reiese că Comisia a considerat că o intervenție suplimentară din partea sa nu era în interesul Uniunii, pentru motivele clar arătate în decizia menționată (a se vedea punctele 18-21 de mai sus), precum și în scrisoarea din 6 iunie 2013 adresată în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/2004. Astfel, Comisia a arătat elementele de fapt de care depinde justificarea deciziei atacate și considerațiile juridice care au determinat‑o să adopte această decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2012, Comité de défense de la viticulture charentaise/Comisia, T‑192/07, nepublicată, EU:T:2012:116, punctul 69 și jurisprudența citată). Faptul că Comisia nu a analizat în mod corect sau suficient efectele hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P nu schimbă cu nimic această constatare (a se vedea de asemenea punctul 106 de mai jos). Pe de altă parte, trebuie să se menționeze în această privință că Comisia nu are obligația de a adopta o poziție cu privire la toate argumentele prezentate de persoanele interesate în sprijinul plângerii lor. Este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2007, AEPI/Comisia, T‑229/05, nepublicată, EU:T:2007:224, punctul 61 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1984, VBVB și VBBB/Comisia, 43/82 și 63/82, EU:C:1984:9, punctul 22). Prin urmare, reclamanta nu poate susține în mod valabil că decizia atacată prezintă un viciu de motivare în acest sens.

93      În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de a fi ascultat, Tribunalul amintește că din jurisprudență reiese că procedura inițiată în urma unei plângeri nu constituie o procedură în contradictoriu între întreprinderile interesate, ci o procedură deschisă de Comisie în urma unei cereri, în cadrul îndeplinirii misiunii sale de a asigura respectarea normelor de concurență. Prin urmare, întreprinderile împotriva cărora a fost deschisă procedura și cele care au introdus o plângere nu se găsesc în aceeași situație procedurală, iar acestea din urmă nu pot invoca dreptul la apărare. În schimb, autorii plângerilor trebuie să fie în măsură să își protejeze interesele legitime în cadrul procedurii deschise de Comisie și, astfel, să fie strâns implicați în procedura menționată, chiar dacă drepturile lor procedurale sunt mai limitate decât dreptul de apărare al întreprinderilor care fac obiectul anchetei Comisiei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1987, British American Tobacco și Reynolds Industries/Comisia, 142/84 și 156/84, EU:C:1987:490, punctele 19 și 20, și Hotărârea din 30 noiembrie 2000, Industrie des poudres sphériques/Comisia, T‑5/97, EU:T:2000:278, punctul 229; a se vedea de asemenea considerentul (8) al Regulamentului nr. 773/2004 și punctul (59) din comunicarea privind soluționarea plângerilor]. Pe de altă parte, din jurisprudență rezultă că terții nu pot solicita să dispună de un drept de acces la dosarul deținut de Comisie în condiții identice cu cele care pot fi solicitate de întreprinderile anchetate [Hotărârea din 15 iulie 1994, Matra Hachette/Comisia, T‑17/93, EU:T:1994:89, punctul 34; Hotărârea din 30 martie 2000, Kish Glass/Comisia, T‑65/96, EU:T:2000:93, punctul 34, și Hotărârea din 30 noiembrie 2000, Industrie des poudres sphériques/Comisia, T‑5/97, EU:T:2000:278, punctul 229; a se vedea de asemenea punctul (59) din comunicarea privind soluționarea plângerilor]. De altfel, din cuprinsul punctelor (7), (8), (30) și (31) din Comunicarea Comisiei privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE], al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul privind SEE și al Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (JO 2005, C 325, p. 7, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 220) reiese că dreptul de acces al autorilor plângerilor se limitează la documentele pe baza cărora Comisia și‑a formulat aprecierea provizorie și nu are aceeași întindere ca dreptul de acces la dosarul Comisiei recunoscut persoanelor, întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi cărora Comisia le‑a transmis o comunicare privind obiecțiunile, care vizează totalitatea documentelor care au fost obținute, produse sau compilate de Comisie în timpul anchetei.

94      În speță, prin scrisoarea sa din 6 iunie 2013, adresată în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/2004, Comisia a precizat elementele determinante în ceea ce privește lipsa interesului Uniunii de a continua examinarea plângerii, interpretarea dată hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P nefigurând printre aceste elemente determinante în cadrul aprecierii sale provizorii. În această privință, reclamanta nu a demonstrat în ce mod a fost privată de posibilitatea de a‑și prezenta observațiile scrise cu privire la efectele hotărârilor menționate mai sus, dat fiind că, în scrisoarea sa din 18 iulie 2013, pe de o parte, rezumă scrisoarea din 6 iunie 2013 a Comisiei ca „descriind acțiunile întreprinse de Comisie în urma hotărârii Curții” și, pe de altă parte, la punctul 4.3, intitulat „Obligația Comisiei în temeiul articolului 266 TFUE”, prezintă interpretarea sa cu privire la efectele hotărârilor menționate, fără a contesta lipsa oricărei analize a hotărârilor amintite în scrisoarea Comisiei.

95      Prin urmare, rezultă că niciuna dintre presupusele încălcări invocate de reclamantă în cadrul celui de al treilea aspect al motivului nu există.

96      Pentru motivele prezentate la punctele 47-95 de mai sus, primul motiv trebuie să fie respins în ansamblul său ca nefondat.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în aplicarea articolelor 101 și 105 TFUE, pe un viciu de motivare cu încălcarea articolului 296 TFUE cu ocazia aprecierii existenței unui interes al Uniunii, precum și pe o încălcare a dreptului reclamantei de a fi ascultată

97      Prin intermediul celui de al doilea motiv, formulat cu titlu subsidiar, reclamanta contestă ansamblul aprecierilor Comisiei care au condus la respingerea de către aceasta a plângerii din anul 1999 pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii. Mai precis, Comisia ar fi încălcat articolele 101 și 105 TFUE în cadrul aprecierii interesului Uniunii, obligația de motivare în sensul articolului 296 TFUE și dreptul fundamental de a fi ascultată cu ocazia aprecierii interesului Uniunii de a continua o anchetă.

98      Mai întâi, deși recunoaște că Comisia dispune de o putere de apreciere în ceea ce privește respingerea unei plângeri, reclamanta susține că cauza prezintă o „caracteristică specială”, în special întrucât Comisia a adoptat o decizie care a făcut obiectul a două hotărâri importante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și în raport cu care nu se poate concluziona că lipsește interesul Uniunii.

99      În continuare, raportându‑se la diferite criterii pe care jurisprudența le‑a considerat pertinente pentru aprecierea interesului Uniunii, reclamanta concluzionează că decizia atacată menționează în mod selectiv și eronat doar trei motive pe care Comisia întemeiază lipsa interesului Uniunii: în primul rând, faptul că încălcarea denunțată în plângerea din anul 1999 a încetat de mai mulți ani, în al doilea rând, faptul că încălcarea în cauză nu producea efecte persistente și, în al treilea rând, faptul că cauza a fost și putea fi încă soluționată de instanțele și de autoritățile naționale.

100    Astfel, al doilea motiv cuprinde în esență patru aspecte.

 Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe existența unui interes al Uniunii doar datorită hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P

101    Reclamanta susține că există un interes al Uniunii doar datorită caracteristicii speciale a prezentei cauze, care o distinge de cele precedente analizate până în prezent de instanțele Uniunii, referitoare la interesul Uniunii de a se continua examinarea plângerii, și anume adoptarea de către Comisie a unei decizii care a făcut obiectul a două hotărâri pronunțate de Curte și de Tribunal, în speță hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, și care au fost îndelung dezbătute în doctrină.

102    Pentru a se răspunde argumentelor reclamantei, conform jurisprudenței, este necesar să se verifice că decizia atacată, prin faptul că a respins plângerea din anul 1999 în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 773/2004, nu se bazează pe fapte inexacte din punct de vedere material și nu este afectată de nicio eroare de drept și de nicio eroare vădită de apreciere sau vreun abuz de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2010, CEAHR/Comisia, T‑427/08, EU:T:2010:517, punctul 65 și jurisprudența citată). Astfel, nu este de competența Tribunalului să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere a interesului Uniunii, verificând dacă alte criterii decât cele reținute de Comisie în decizia care este atacată ar fi trebuit să o determine pe aceasta din urmă să rețină existența unui interes al Uniunii ca ea să continue examinarea cauzei [Hotărârea din 17 decembrie 2014, Si.mobil/Comisia, T‑201/11, EU:T:2014:1096, punctul 89 (nepublicată)].

103    În speță, faptul că Comisia nu a luat în considerare efectele hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P în scopul aprecierii existenței interesului Uniunii nu constituie o nelegalitate. Astfel, după cum s‑a observat deja, pe de o parte, Comisia dispune de o putere discreționară în ceea ce privește alegerea criteriilor la care se poate raporta pentru a aprecia existența unui asemenea interes (a se vedea Hotărârea din 9 martie 2012, Comité de défense de la viticulture charentaise/Comisia, T‑192/07, nepublicată, EU:T:2012:116, punctul 80) și, pe de altă parte, după cum s‑a constatat la punctul 66 de mai sus, în cadrul configurației factuale foarte specifice a prezentei cauze, Comisia era îndreptățită să aprecieze interesul Uniunii la data adoptării deciziei atacate, în lumina noilor circumstanțe.

104    În al doilea rând, trebuie arătat că, desigur, după cum susține reclamanta, hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P au suscitat un interes juridic privind analiza sistemelor de dublu preț în raport cu articolul 101 TFUE. Totuși, această constatare nu poate, în sine, să justifice anchetarea plângerii reclamantei. Astfel, obiectul deciziei atacate nu se referă la existența unui interes abstract și academic rezultat din executarea acestor două hotărâri, ci la existența unui interes concret și real care justifică punerea la dispoziție a resurselor Comisiei pentru a se da curs plângerii din anul 1999, ținând seama de toate circumstanțele relevante.

105    Având în vedere ceea ce precedă, Tribunalul nu poate să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere a interesului Uniunii luând în considerare un alt criteriu – și anume faptul că Curtea a pronunțat o hotărâre având același obiect cu plângerea din anul 1999 –, indiferent de pertinența incontestabilă a acestei hotărâri pentru examinarea fondului plângerii din anul 1999. Cu alte cuvinte, acest criteriu suplimentar invocat de reclamantă nu poate, în sine, să împiedice Comisia să constate lipsa unui interes suficient al Uniunii pe baza altor considerații, în special a celor trei considerații menționate la punctul 99 de mai sus și examinate în continuare.

106    În sfârșit, presupunând că argumentația reclamantei trebuie să fie înțeleasă ca vizând se asemenea, în raport cu existența unui interes al Uniunii, o încălcare de către Comisie a domeniului de aplicare al hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, în măsura în care acestea mențin, în parte, Decizia din anul 2001, trebuie amintită eroarea săvârșită în decizia atacată, constatată la punctele 62-64 de mai sus. Rămâne să se aprecieze dacă această eroare putea avea o influență determinantă, în împrejurările cauzei, asupra aprecierii de către Comisie a unui interes suficient al Uniunii de a continua investigarea plângerii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2002, Graphischer Maschinenbau/Comisia, T‑126/99, EU:T:2002:116, punctele 48 și 49, și Hotărârea din 12 septembrie 2007, UFEX și alții/Comisia, T‑60/05, EU:T:2007:269, punctele 77 și 78). În speță, din considerentul (23) al deciziei atacate reiese că, pentru a constata lipsa interesului Uniunii, Comisia se sprijină pe trei criterii legate de încetarea, în luna octombrie a anului 1998, a comportamentului în discuție, de neproducerea unor efecte persistente, precum și de faptul că instanțele și autoritățile naționale erau bine plasate pentru a soluționa problemele ridicate. În această privință, Comisia era îndreptățită să limiteze numărul criteriilor la care înțelegea să se raporteze la cele trei criterii în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia, C‑449/98 P, EU:C:2001:275, punctele 45-47, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, EFIM/Comisia, T‑296/09, nepublicată, EU:T:2011:693, punctul 105). Rezultă că trebuie apreciată influența pe care a putut să o aibă aprecierea eronată de către Comisie a domeniului de aplicare al hotărârilor pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P și, prin urmare, a domeniului de aplicare al Deciziei din anul 2001 în raport cu cele trei criterii reținute în decizie. Or, niciunul dintre aceste criterii nu poate fi afectat în mod semnificativ, în cadrul aplicării sale, prin menținerea în parte a Deciziei din anul 2001. Astfel, existența Deciziei din anul 2001, care este o împrejurare de drept, nu afectează continuarea comportamentului în discuție sau efectele acestuia, care reprezintă o împrejurare de fapt. Situația este aceeași în ceea ce privește intervenția autorităților și a instanțelor naționale, care rămâne posibilă, după cum s‑a arătat la punctul 86 de mai sus, inclusiv după ce Comisia însăși a adoptat o decizie cu privire la comportamentul în discuție (Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, EU:C:2012:72, punctele 68-92). În plus, din considerentele (39)-(41) ale deciziei atacate reiese de asemenea că Comisia nu examinează acest criteriu decât în raport cu eventuala aplicare de către autoritățile sau de către instanțele naționale a articolului 101 alineatul (3) TFUE, pe care este cert că Decizia din anul 2001, după anularea sa în parte, nu îl aplică.

107    Prin urmare, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie să fie respins ca nefondat.

 Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere vădit eronată și pe un viciu de motivare ale Comisiei, referitoare la încetarea comportamentului GSK în anul 1998 ca criteriu de apreciere a existenței unui interes al Uniunii

108    În primul rând, reclamanta reproșează Comisiei că nu a examinat și nu și‑a motivat în mod corespunzător concluziile, în special în considerentele (24) și (25) ale deciziei atacate, potrivit cărora încălcarea încetase deja în anul 1998 și nu durase decât șapte luni (de la 9 martie la 16 octombrie 1998), în timp ce Comisia s‑ar fi întemeiat pe această durată limitată și pe dispariția riscului de repetare de către GSK pentru a justifica lipsa interesului Uniunii. În al doilea rând, ea constată o contradicție între împrejurarea că comportamentul încetase în luna octombrie a anului 1998 și decizia Comisiei de a continua ancheta după această dată, între anii 1998 și 2009, prin adoptarea Deciziei din anul 2001 și prin apărarea acesteia în fața instanțelor Uniunii.

109    Potrivit jurisprudenței, Comisia poate decide că nu este oportun să se dea curs unei plângeri prin care se denunță practicile care au încetat ulterior. Pe de altă parte, Comisia poate considera că nu mai există un interes suficient al Uniunii atunci când întreprinderile în cauză acceptă să își modifice comportamentul într‑un sens favorabil interesului general [Hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia, C‑449/98 P, EU:C:2001:275, punctele 48 și 49; a se vedea de asemenea punctul (44) a șasea liniuță din comunicarea privind soluționarea plângerilor].

110    În speță, în primul rând, critica reclamantei întemeiată pe o apreciere vădit eronată și pe un viciu de motivare referitoare la încetarea comportamentului în anul 1998 nu poate fi reținută. Astfel, primo, reclamanta nu contestă în mod direct că comportamentul GSK a luat sfârșit efectiv în luna octombrie a anului 1998 și nu prezintă niciun element de probă concret care să permită demonstrarea contrariului. Secundo, motivarea deciziei atacate este suficientă în această privință, întrucât în considerentul (7) al deciziei atacate se precizează în mod clar că aplicarea clauzelor contestate ale acordului fusese suspendată de Tribunal de Defensa de la Competencia (Tribunalul pentru Concurență) la 16 octombrie 1998 și că GSK se abținuse să le aplice de la data suspendării până la data Deciziei din anul 2001. Tertio, în considerentul (24) al deciziei atacate, Comisia menționează că niciun element din dosar nu pare să indice că GSK intenționa să aplice din nou aceste măsuri în Spania.

111    În al doilea rând, trebuie să se constate că data încetării comportamentului nu poate fi repusă în discuție prin decizia Comisiei de a apăra Decizia din anul 2001 până la pronunțarea hotărârii în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, în anul 2009. Astfel, această pretinsă contradicție nu demonstrează nicidecum că comportamentul GSK nu încetase și, prin urmare, că Comisia a concluzionat în mod eronat că comportamentul nu a mai avut loc de la această dată.

112    În aceste condiții, în lipsa furnizării de către reclamantă a unor indicii concrete că comportamentul a continuat să existe după 16 octombrie 1998 sau că GSK intenționa să aplice din nou aceste măsuri în Spania, Comisia nu a viciat decizia atacată printr‑o eroare vădită de apreciere prin faptul că a considerat că comportamentul GSK încetase efectiv în anul 1998.

113    În consecință, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la al treilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere vădit eronată a Comisiei referitoare la inexistența unor efecte persistente pe piața spaniolă rezultate din acord

114    Reclamanta susține în esență că efectele anticoncurențiale ale încălcării persistă într‑o mare măsură pe piața spaniolă din cauza numeroaselor sisteme de dublu preț practicate în prezent de majoritatea fabricanților de produse farmaceutice. Potrivit reclamantei, raționamentul Comisiei din considerentele (27)-(37) ale deciziei atacate este afectat de erori de apreciere atât de grave și de vădite încât Comisia nu ar putea concluziona în mod valabil că cauza nu prezintă interes pentru Uniune. În special, reclamanta contestă concluziile potrivit cărora nu ar exista nicio legătură de cauzalitate între practicile GSK și instituirea ulterioară a unui dublu preț de către alți fabricanți [considerentele (27) și (28) ale deciziei atacate].

115    Potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia nu poate să se întemeieze numai pe faptul că au încetat unele presupuse practici contrare Tratatului FUE pentru a decide să claseze definitiv, pentru lipsa unui interes suficient al Uniunii, o plângere prin care se denunță aceste practici, fără să fi verificat dacă nu persistau anumite efecte anticoncurențiale și, eventual, dacă gravitatea atingerilor invocate aduse concurenței sau persistența efectelor acestora nu erau de natură să confere acestei plângeri un interes al Uniunii [Hotărârea din 4 martie 1999, Ufex și alții/Comisia, C‑119/97 P, EU:C:1999:116, punctul 95, și Hotărârea din 14 februarie 2001, SEP/Comisia, T‑115/99, EU:T:2001:54, punctul 33; a se vedea de asemenea punctul (44) a cincea liniuță din comunicarea privind soluționarea plângerilor]. Această jurisprudență se aplică numai în cazul în care Comisia se întemeiază, pentru adoptarea deciziei sale, pe încetarea practicilor pretins anticoncurențiale (Hotărârea din 12 septembrie 2007, UFEX și alții/Comisia, T‑60/05, EU:T:2007:269, punctul 74, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Spira/Comisia, T‑108/07 și T‑354/08, nepublicată, EU:T:2013:367, punctul 178).

116    În primul rând, din ceea ce precedă rezultă că în mod întemeiat, în decizia atacată, Comisia nu s‑a limitat doar să constate încetarea acordului în anul 1998, ci a verificat de asemenea că efectele anticoncurențiale nu persistau.

117    În al doilea rând, trebuie să se constate că reclamanta nu a prezentat niciun element de probă concret care să demonstreze că capacitatea angrosiștilor spanioli de a exporta medicamentele care erau direct afectate prin clauza de dublu preț aplicată de GSK în anul 1998 era restrânsă sau că amploarea acestei restricții în anul 1998 era de așa natură încât efectele anticoncurențiale persistaseră pe piața spaniolă. Astfel, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, Comisia concluzionează, în considerentul (26) al deciziei atacate, că „[a]ngrosiștii spanioli se confruntă în prezent cu prețuri și cu volume de cumpărare pentru exportul acestor 82 de medicamente care sunt determinate mai curând de dinamica actuală a pieței decât de comportamentul GSK din anul 1998”.

118    În al treilea rând, este necesar să se sublinieze că jurisprudența citată la punctul 115 de mai sus este axată în esență pe efectele anticoncurențiale legate în mod direct de practicile pretins anticoncurențiale care au încetat și care fac obiectul plângerii din anul 1999. Prin urmare, efectele anticoncurențiale nu pot fi stabilite, în principiu, prin raportare la practici ale unor terți. Cu toate acestea, nu este exclusă examinarea unor efecte anticoncurențiale în raport cu practicile folosite de terți, atunci când este stabilită în mod clar o legătură de cauzalitate între aceste practici și practica ce face obiectul plângerii. Reclamanta nu furnizează însă, în speță, niciun element de probă care să poată stabili o legătură de cauzalitate între practicile GSK aplicate în anul 1998 și instituirea ulterioară a unui dublu preț de către alți fabricanți. Pe de altă parte, faptul că aceste practici ale altor întreprinderi este posibil să ridice aceleași probleme legate de concurență cu cele din cauza care face obiectul plângerii din anul 1999 este, în sine, lipsit de relevanță, din moment ce faptul că un comportament este similar în două cauze nu înseamnă că unul l‑a cauzat sau l‑a influențat pe celălalt.

119    În al patrulea rând, trebuie de asemenea să se respingă afirmația potrivit căreia ar putea fi stabilită o asemenea legătură cauzală între aceste practici prin faptul că pretinsa inacțiune a Comisiei în cauza care face obiectul plângerii din anul 1999 ar fi dat „de facto undă verde” pentru instituirea restricțiilor la export în Spania. Pe de o parte, după cum a observat în mod întemeiat Comisia, neadoptarea unei decizii cu privire la o încălcare nu poate fi, în sine, determinantă pentru autoevaluarea efectuată de întreprinderi în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, din moment ce aceasta ar trebui să se facă pe baza circumstanțelor actuale ale pieței, iar nu pe baza unei decizii de respingere a unei plângeri pentru lipsa interesului Uniunii cu privire la o încălcare ce a încetat să producă efecte din anul 1998. Pe de altă parte, acțiunea Comisiei în urma pronunțării hotărârii în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P (a se vedea punctul 14 de mai sus), precum și deschiderea unei noi anchete privind presupusele practici de dublu preț în Spania ale altor întreprinderi decât GSK (cazul AT.39973 – Regimul de prețuri pentru distribuția de medicamente în Spania) nu pot fi percepute de celelalte întreprinderi ca o „inacțiune” care le dă undă verde pentru a institui regimuri de dublu preț în Spania.

120    În al cincilea rând, trebuie să se constate că nu se poate identifica o contradicție între, pe de o parte, considerentul (28) al deciziei atacate, potrivit căruia utilizarea pretins răspândită a sistemelor de dublu preț de către fabricanții din Spania ar fi legată, printre alți factori, de măsurile legislative introduse în timpul investigării cazului GSK, în special de Ley 29/2006 de garantías y uso racional de los medicamentos y productos sanitarios (Legea 29/2006 privind garanțiile și utilizarea rațională a medicamentelor și a produselor sanitare) din 26 iulie 2006 (BOE nr. 178 din 27 iulie 2006, p. 28122), și, pe de altă parte, respingerea printr‑o scrisoare a Comisiei din data de 4 noiembrie 2008 a unei alte plângeri introduse de reclamantă cu privire la aceste noi modificări legislative introduse prin Legea 29/2006. Pe de o parte, din modul de redactare a considerentului (28) al deciziei atacate reiese că aceste măsuri legislative constituie unul dintre factorii pretinsei utilizări a sistemelor de dublu preț, iar nu singurul factor al acesteia și, pe de altă parte, contradicția menționată este legată de considerații care depășesc domeniul de aplicare al plângerii din anul 1999 și care, în orice caz, nu pot dovedi efectele persistente ale practicii contestate în speță.

121    Având în vedere ceea ce precedă, teza reclamantei potrivit căreia comportamentul GSK continuă să genereze efecte anticoncurențiale nu este întemeiată, întrucât nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între sistemul aplicat pentru scurt timp de GSK în anul 1998 și pretinsele „efecte anticoncurențiale” care ar rezulta din practici aplicate în prezent de alți producători farmaceutici.

122    Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că nu s‑a demonstrat că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere în legătură cu inexistența unor efecte persistente pe piața spaniolă rezultate din acord.

 Cu privire la al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere vădit eronată a Comisiei referitoare la posibilitatea prezentării în mod valabil în fața autorităților naționale a cauzei care face obiectul plângerii din anul 1999

123    Reclamanta apreciază că, contrar celor susținute de Comisie, cauza care face obiectul plângerii din anul 1999 nu poate fi prezentată în mod util în fața autorităților naționale, întrucât acestea nu sunt bine plasate pentru a evalua o cauză de o asemenea natură. Potrivit reclamantei, Comisia ar fi în general mai bine plasată decât autoritățile naționale. În primul rând, aceasta dispune de elementele relevante depuse la dosar. În al doilea rând, comerțul paralel, datorită naturii sale speciale, afectează, prin definiție, mai multe state membre. În al treilea rând, nu se poate contesta că autoritățile și instanțele spaniole nu dispun de mijloacele, de cunoștințele sau chiar de experiența necesară pentru a obține și pentru a analiza datele economice complexe care ar fi esențiale în cadrul analizei efectuate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. În al patrulea rând, reclamanta arată că Comisia a săvârșit o eroare vădită de interpretare a articolelor 5 și 10 din Regulamentul nr. 1/2003 atunci când a afirmat că autoritatea spaniolă de concurență putea „să adopte o decizie valabilă referitoare la articolul 101 alineatul (3) TFUE în cazul GSK”. Potrivit reclamantei, în temeiul articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003, autoritățile naționale nu pot adopta decizii individuale prin care se afirmă că condițiile de la articolul 101 alineatul (3) TFUE sunt îndeplinite și, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1/2003, doar Comisia poate să constate, printr‑o decizie, că cele patru condiții prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE sunt aplicabile. În al cincilea rând, Comisia era de asemenea mai bine plasată pentru a examina și pentru a adopta o decizie referitoare la articolul 101 alineatul (3) TFUE, cu scopul de a asigura, pe de o parte, eficiența administrativă, dat fiind că Comisia depusese deja numeroase eforturi în legătură cu această cauză, și, pe de altă parte, securitatea juridică în raport cu autoritățile naționale de concurență, care se vor confrunta cu situații similare în viitor.

124    În primul rând, trebuie amintit că, în temeiul articolelor 4 și 5 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre dispun de competențe paralele pentru aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE și că economia Regulamentului nr. 1/2003 se întemeiază pe o strânsă cooperare între acestea (Hotărârea din 16 octombrie 2013, Vivendi/Comisia, T‑432/10, nepublicată, EU:T:2013:538, punctul 26), Prin urmare, în cadrul aprecierii sale, Comisia poate să țină seama și de măsurile întreprinse de autoritățile naționale (a se vedea Hotărârea din 3 iulie 2007, Au Lys de France/Comisia, T‑458/04, nepublicată, EU:T:2007:195, punctul 72 și jurisprudența citată). Astfel, Comisia este îndreptățită să respingă o plângere pentru motivul că autorul plângerii poate introduce acțiuni pentru a‑și valorifica drepturile în fața autorităților și a instanțelor naționale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 1992, Automec/Comisia, T‑24/90, EU:T:1992:97, punctele 88-96, Hotărârea din 24 ianuarie 1995, Tremblay și alții/Comisia, T‑5/93, EU:T:1995:12, punctele 65-74, și Hotărârea din 9 ianuarie 1996, Koelman/Comisia, T‑575/93, EU:T:1996:1, punctele 78 și 79; a se vedea de asemenea comunicarea privind soluționarea plângerilor, punctul (44) prima liniuță și capitolul II]. În schimb, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici Comunicarea Comisiei privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență (JO 2004, C 101, p. 43, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 111) nu prevăd o regulă de repartizare a competențelor între Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre și nu creează pentru o întreprindere vreun drept sau vreo așteptare în ceea ce privește examinarea cauzei sale de către o anumită autoritate de concurență (Hotărârea din 13 iulie 2011, ThyssenKrupp Liften Ascenseurs/Comisia, T‑144/07, T‑147/07-T‑150/07 și T‑154/07, EU:T:2011:364, punctul 78, și Hotărârea din 17 decembrie 2014, Si.mobil/Comisia, T‑201/11, EU:T:2014:1096, punctele 38 și 39).

125    Prin urmare, chiar dacă s‑ar presupune, după cum susține reclamanta, că Comisia ar fi deosebit de bine plasată pentru a instrumenta o cauză și că autoritățile naționale ar fi inferior plasate pentru a face acest lucru, întreprinderile autoare ale plângerilor, precum reclamanta, nu au niciun drept să determine instrumentarea cauzei lor de către Comisie [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2014, Si.mobil/Comisia, T‑201/11, EU:T:2014:1096, punctul 40, și Hotărârea din 30 septembrie 2016, Trajektna luka Split/Comisia, T‑70/15, EU:T:2016:592, punctul 43 (nepublicată)].

126    În al doilea rând, trebuie amintit că reiese din fundamentarea Regulamentului nr. 1/2003 și în special din cuprinsul considerentelor (1), (6), (8) și (35) ale acestuia că participarea mai strânsă a autorităților de concurență ale statelor membre la aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE și obligația impusă acestora de a aplica dispozițiile respective atunci când comerțul dintre statele membre poate fi afectat se referă tocmai la asigurarea obiectivului de eficiență urmărit prin regulamentul menționat. Astfel, cerința de eficiență nu poate genera, cu riscul de a repune în discuție domeniul de aplicare al articolului 13 din Regulamentul nr. 1/2003 – potrivit căruia Comisia poate să respingă plângerea pe motiv că o autoritate de concurență a unui stat membru se ocupă de respectiva cauză –, obligația Comisiei de a verifica, în cadrul punerii în aplicare a acestei dispoziții specifice, dacă autoritatea de concurență în cauză dispune de mijloacele instituționale, financiare și tehnice pentru a îndeplini misiunea care îi este încredințată de Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea din 17 decembrie 2014, Si.mobil/Comisia, T‑201/11, EU:T:2014:1096, punctele 56 și 57).

127    Prin urmare și având în vedere sistemul de cooperare instituit prin Regulamentul nr. 1/2003 între Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre, este necesar să se constate că Comisia putea să prezume, fără a săvârși o eroare de apreciere, că autoritățile naționale aveau capacitatea de a pune în aplicare în mod eficient normele, standardele și politicile care formau corpusul legislativ al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 septembrie 2016, Trajektna luka Split/Comisia, T‑70/15, EU:T:2016:592, punctul 53) și, mai ales, să considere că autoritățile naționale spaniole aveau competența de a soluționa cauza care face obiectul plângerii din anul 1999 la nivel național, prin obținerea tuturor probelor necesare, inclusiv prin utilizarea mecanismelor de cooperare prevăzute la articolele 12 și 15 din Regulamentul nr. 1/2003. În plus și în orice caz, elementele prezentate de reclamantă în fața Comisiei, în special cele referitoare la o pretinsă lipsă de experiență necesară pentru a efectua o analiză economică sau la o dificultate de a obține informații esențiale, nu dovedesc în mod suficient existența unor deficiențe instituționale în cadrul autorității spaniole de concurență care ar împiedica‑o să îndeplinească această misiune.

128    De asemenea, nu s‑a demonstrat că instanțele spaniole nu ar fi capabile să verifice legalitatea deciziilor autorității spaniole de concurență. După cum a observat Comisia în mod întemeiat, niciuna dintre procedurile pendinte privind presupuse practici de dublu preț în Spania pe care le invocă reclamanta nu poate dovedi pretinsa incapacitate a instanțelor spaniole de a aplica în mod corect articolul 101 alineatul (3) TFUE. Pe de o parte, niciuna dintre aceste proceduri judiciare nu se referă la acord și, pe de altă parte, în ceea ce le privește pe cele care se referă la practicile pretins folosite de alte întreprinderi, din elementele furnizate de reclamantă nu reiese că instanțele naționale au interpretat în mod eronat hotărârile pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P. Cu titlu indicativ, hotărârea Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) din 3 decembrie 2014 în cauza nr. 4792/2011, Pharma/Pfizer SLU, care, de altfel, se referă la hotărârile menționate pronunțate în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, chiar dacă privește în principal interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, demonstrează că această instanță dispune de toate mijloacele pentru a putea efectua o analiză conformă cu jurisprudența rezultată din aceste hotărâri și în ceea ce privește articolul 101 alineatul (3) TFUE, dacă este cazul.

129    În al treilea rând, trebuie observat că, chiar dacă practica contestată afectează teritoriul mai multor state membre, având în vedere natura specifică a comerțului paralel, această împrejurare nu poate fi suficientă în sine pentru a concluziona că plângerea din anul 1999 prezenta un interes suficient al Uniunii. În caz contrar, Comisia ar fi obligată să dea curs oricărei plângeri privind o pretinsă încălcare ce ar afecta mai multe state membre, indiferent de aprecierea celorlalte criterii de evaluare a interesului Uniunii și de caracterul fondat sau nefondat al plângerii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2007, UFEX și alții/Comisia, T‑60/05, EU:T:2007:269, punctul 158, și Hotărârea din 13 septembrie 2012, Protégé International/Comisia, T‑119/09, nepublicată, EU:T:2012:421, punctul 77). Rezultă de aici că anvergura transnațională a comportamentului în discuție nu este suficientă în sine pentru a conferi un interes al Uniunii.

130    În al patrulea rând, în ceea ce privește aplicarea articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003, din modul de redactare a acestui articol reiese în mod clar că „[a]utoritățile de concurență ale statelor membre sunt competente să aplice articolele [101] și [102 TFUE] în cazuri individuale” și că, „[î]n acest scop, acționând din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, ele pot lua următoarele decizii: […] să solicite încetarea unei încălcări, […] să dispună măsuri provizorii, […] să accepte angajamente [și] să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul lor național”. În conformitate cu articolul 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, autoritățile naționale de concurență „pot decide de asemenea că nu există motive pentru a interveni”. Pe de altă parte, trebuie amintit că Regulamentul nr. 1/2003 a pus capăt sistemului centralizat din Regulamentul nr. 17, care era bazat pe un sistem de notificare prin intermediul unei cereri de certificat privind lipsa obiecțiilor sau, alternativ, de exceptare individuală, prin înlocuirea acestuia cu un sistem de exceptări direct aplicabil, în temeiul căruia autoritățile de concurență și instanțele statelor membre să aibă competența de a aplica nu doar articolul 101 alineatul (1) și articolul 102 TFUE, ci și articolul 101 alineatul (3) TFUE [a se vedea considerentele (3) și (4) ale Regulamentului nr. 1/2003]. Prin urmare, contrar celor susținute de reclamantă, autoritățile naționale de concurență pot în mod clar să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite la articolul 101 alineatul (3) TFUE.

131    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul reclamantei potrivit căruia, pe baza articolului 10 din Regulamentul nr. 1/2003 și în conformitate cu Hotărârea din 3 mai 2011, Tele2 Polska (C‑375/09, EU:C:2011:270), doar Comisia poate să constate, printr‑o decizie, că cele patru condiții enunțate la articolul 101 alineatul (3) TFUE sunt aplicabile.

132    Mai întâi, este necesar să se observe că, în realitate, articolul 10 din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că Comisia „poate să constate, printr‑o decizie, că articolul [101 TFUE] nu este aplicabil unui acord […] fie pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul [101 alineatul (1) TFUE], fie pentru că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul [101 alineatul (3) TFUE]”. În conformitate cu prima teză a aceluiași articol, o asemenea decizie, care nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, nu poate fi adoptată de Comisie decât „acționând din oficiu” și „[a]tunci când interesul public [al Uniunii] privind aplicarea articolelor [101 și 102 TFUE] o impune” [a se vedea de asemenea considerentul (14) al Regulamentului nr. 1/2003]. Dat fiind că prin decizia atacată nu se concluzionează că autoritățile naționale pot adopta o decizie în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1/2003, această critică trebuie să fie de asemenea înlăturată.

133    În continuare, în ceea ce privește Hotărârea din 3 mai 2011, Tele2 Polska (C‑375/09, EU:C:2011:270), desigur, Curtea a arătat, la punctul 32 din această hotărâre, că „o autoritate națională de concurență nu [putea] adopta o decizie prin care să se concluzioneze că articolul 102 TFUE nu a fost încălcat”. Această jurisprudență se aplică prin analogie și în cazul articolului 101 TFUE, întrucât Curtea a apreciat că „o asemenea decizie «negativă» privind fondul ar risca să aducă atingere aplicării uniforme a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE” (Hotărârea din 3 mai 2011, Tele2 Polska, C‑375/09, EU:C:2011:270, punctul 28; a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2015, easyJet Airline/Comisia, T‑355/13, EU:T:2015:36, punctul 32).

134    Cu toate acestea, faptul că o autoritate națională nu poate adopta decizii de constatare a inexistenței unei încălcări a articolului 101 TFUE nu poate echivala cu incapacitatea autorității naționale de concurență de a aplica articolul 101 alineatul (3) TFUE. Mai precis, potrivit articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, atunci când consideră, pe baza informațiilor de care dispune, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 101 TFUE, o autoritate națională de concurență poate decide că nu există motive pentru a interveni. În consecință, o autoritate națională de concurență poate să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite prin articolul 101 alineatul (3) TFUE și, în caz afirmativ, să decidă că nu există motive pentru a interveni.

135    În plus, trebuie subliniat că ceea ce contează pentru a aprecia dacă o cauză poate fi prezentată în mod valabil în fața unei autorități naționale nu este rezultatul examinării plângerii de către autoritatea de concurență menționată, ci faptul că există o posibilitate ca plângerea să fie examinată de aceasta din urmă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 ianuarie 2015, easyJet Airline/Comisia, T‑355/13, EU:T:2015:36, punctul 27), situație care se regăsește, fără îndoială, în speță.

136    În al cincilea și ultimul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia era obligată de asemenea să dea curs anchetei, din moment ce privase autoritatea spaniolă de concurență de competența sa de a continua să examineze cauza, pe de o parte, trebuie notat că, potrivit jurisprudenței Curții, Regulamentul nr. 1/2003 nu prevede că deschiderea unei proceduri de către Comisie ar priva, în mod permanent și definitiv, autoritățile naționale de concurență de competența lor de a aplica legislația națională în materie de concurență. Competența autorităților naționale de concurență este restabilită din momentul în care procedura inițiată de Comisie se încheie (Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, EU:C:2012:72, punctele 78-80). Pe de altă parte și în orice caz, potrivit considerentului (18) al Regulamentului nr. 1/2003, o eventuală suspendare sau închidere a unei cauze pe motiv că o altă autoritate se ocupă sau s‑a ocupat deja de acesta „nu trebuie să împiedice Comisia să respingă o plângere pentru lipsă de interes [al Uniunii], din moment ce jurisprudența Curții […] a stabilit că poate să facă acest lucru, chiar dacă nicio altă autoritate de concurență nu și‑a manifestat intenția de a se ocupa de cauză”.

137    Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se concluzioneze că nu s‑a demonstrat că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a arătat că cauza putea fi prezentată în fața autorităților naționale. Prin urmare, acest aspect al celui de al doilea motiv trebuie să fie respins.

138    Rezultă din tot ceea ce precedă că al doilea motiv trebuie să fie respins în ansamblul său ca nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe lipsa examinării și pe o motivare insuficientă cu privire la anumite elemente de fapt și de drept comunicate Comisiei de către reclamantă după pronunțarea hotărârii în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P

139    Reclamanta susține că Comisia nu a examinat toate elementele de drept și de fapt pe care i le‑a comunicat după pronunțarea hotărârilor în cauza T‑168/01 și în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, și anume pe cele menționate în memorandumurile pe care le‑a depus la 4 martie 2010 și la 8 octombrie 2011, și că motivele deciziei atacate nu evidențiază nicio analiză a acestor elemente efectuată de către Comisie.

140    În primul rând, în ceea ce privește pretinsa lipsă a examinării de către Comisie, din jurisprudență reiese că, pentru a aprecia interesul Uniunii de a continua examinarea unei cauze, Comisia trebuie să ia în considerare toate elementele de drept și de fapt relevante pentru a decide modul de soluționare a unei plângeri. Mai concret, aceasta este obligată să examineze cu atenție toate elementele de fapt și de drept care sunt aduse la cunoștința sa de autorul plângerii (a se vedea punctul 76 de mai sus).

141    În speță, trebuie amintit că din decizia atacată reiese că Comisia a urmat procedura prevăzută la articolul 7 din Regulamentul nr. 773/2004. Astfel, în scrisoarea sa din 6 iunie 2013, Comisia a adus la cunoștința reclamantei analiza sa cu privire la plângerea din anul 1999 și i‑a oferit posibilitatea de a‑și susține argumentele. Într‑adevăr, la 18 iulie 2013, reclamanta a prezentat observații de care Comisia a ținut seama în decizia atacată. În ceea ce privește memorandumurile prezentate de reclamantă la 4 martie 2010 și la 8 octombrie 2011, care fac obiectul prezentului motiv, din considerentul (11) al deciziei atacate rezultă că Comisia le‑a „examinat cu atenție”. În această privință, trebuie să se constate că aceste două memorandumuri priveau, primul, analiza sistemului de dublu preț al GSK în urma hotărârii pronunțate în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, prin care se concluziona în esență că acordul nu poate fi exceptat în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, iar al doilea, nevoia unei acțiuni urgente din partea Comisiei, cu sugestii de posibile căi de urmat. Deși nu se poate confirma, pe baza conținutului deciziei atacate, că aceste memorandumuri au fost examinate efectiv de către Comisie, din conținutul lor reiese că acestea nu invocă aspecte care nu fuseseră invocate în cursul procedurii administrative, inclusiv a celei ulterioare pronunțării hotărârii în cauzele C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P. Prin urmare, luarea în considerare a acestora printr‑o trimitere explicită la conținutul lor în decizia atacată nu era, pe bună dreptate, indispensabilă. În consecință, critica întemeiată pe faptul că aceste memorandumuri nu au fost luate în considerare trebuie să fie respinsă.

142    În al doilea rând, în ceea ce privește critica întemeiată pe viciul de motivare, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea unui act trebuie să fie adaptată naturii acestuia și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 147 și jurisprudența citată). În această privință, Comisia este ținută de o obligație de motivare atunci când refuză să continue examinarea unei plângeri. Întrucât motivarea trebuie să fie suficient de precisă și de detaliată pentru a permite Tribunalului să exercite un control efectiv al exercitării de către Comisie a puterii sale discreționare de a stabili priorități (Hotărârea din 21 ianuarie 2015, easyJet Airline/Comisia, T‑355/13, EU:T:2015:36, punctul 70), această instituție este obligată să expună elementele de fapt de care depinde justificarea deciziei și considerațiile juridice care au determinat‑o să o adopte (a se vedea Hotărârea din 9 martie 2012, Comité de défense de la viticulture charentaise/Comisia, T‑192/07, nepublicată, EU:T:2012:116, punctul 69 și jurisprudența citată). În sfârșit, Comisia nu are obligația de a lua o poziție asupra tuturor argumentelor invocate de persoanele interesate în sprijinul plângerii lor. Este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (Hotărârea din 17 ianuarie 1984, VBVB și VBBB/Comisia, 43/82 și 63/82, EU:C:1984:9, punctul 22; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2007, AEPI/Comisia, T‑229/05, nepublicată, EU:T:2007:224, punctul 61 și jurisprudența citată).

143    În speță, în ceea ce privește pretinsa încălcare a obligației de motivare care revine Comisiei, chiar dacă aceasta nu a răspuns la toate argumentele reclamantei prezentate în cele două memorandumuri menționate la punctul 142 de mai sus, ea a explicat totuși în mod clar raționamentul pe care l‑a urmat și în special cele trei criterii enunțate în considerentul (23) al deciziei atacate, care au determinat‑o să constate lipsa interesului Uniunii, oferind astfel reclamantei posibilitatea să înțeleagă motivele respingerii plângerii sale. După cum s‑a arătat la punctul 141 de mai sus, Comisia nu are obligația de a lua în mod explicit o poziție asupra tuturor argumentelor invocate de persoanele interesate în sprijinul plângerii lor. Este suficient ca aceasta să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei sale.

144    Prin urmare, din aceste observații rezultă că Comisia și‑a îndeplinit obligația de examinare și obligația de motivare prezentând în mod clar și neechivoc elementele de fapt și considerațiile juridice care au determinat‑o să respingă plângerea din anul 1999. Dat fiind că aceste precizări permit Tribunalului să efectueze un control efectiv al exercitării de către Comisie a puterii sale discreționare cu ocazia adoptării deciziei atacate, este necesar să se concluzioneze că decizia atacată este suficient de motivată în această privință, chiar și în lipsa unei luări de poziție a Comisiei asupra argumentelor invocate în cadrul memorandumurilor reclamantei din 4 martie 2010 și din 8 octombrie 2011.

145    Al treilea motiv trebuie să fie, așadar, înlăturat ca nefondat și, prin urmare, acțiunea trebuie să fie respinsă în întregime.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

146    În temeiul articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, în temeiul articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

147    În speță, reclamanta a căzut în pretenții. Totuși, în cadrul examinării prezentei acțiuni, s‑a dovedit că Comisia, pe de o parte, a făcut o caracterizare eronată a Deciziei din anul 2001 în considerentele (9) și (46) ale deciziei atacate (a se vedea punctele 62 și 63 de mai sus) și, pe de altă parte, în considerentul (18) al deciziei atacate, a utilizat o formulare cel puțin ambiguă în ceea ce privește ancheta pe care trebuia să o desfășoare în temeiul plângerii din 1999 (a se vedea punctul 64 de mai sus).

148    În aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că este echitabil ca fiecare parte, inclusiv intervenientele, să își suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra),

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Kanninen Iliopoulos Calvo‑Sotelo Ibáñez‑Martín

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 26 septembrie 2018.

Grefier Președinte

E. Coulon

Cuprins

Istoricul litigiului

Procedura administrativă inițială

Procedura în fața Tribunalului și a Curții

Procedura în fața Comisiei în urma hotărârii pronunțate în cauzele C 501/06 P, C513/06 P, C515/06 P și C519/06 P

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în aplicarea articolelor 266, 101 și 105 TFUE și a articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește interpretarea hotărârilor pronunțate în cauza T 168/01 și în cauzele C501/06 P, C513/06 P, C515/06 P și C519/06 P, precum și pe încălcarea obligației de motivare și a dreptului de a fi ascultat

Cu privire la caracterul operant al primului motiv

Cu privire la temeinicia primului motiv

– Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 266 TFUE

– Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 101 și 105 TFUE coroborate cu articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003

– Cu privire la al treilea aspect al primului motiv, întemeiat pe lipsa unei motivări suficiente și pe încălcarea dreptului de a fi ascultat

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în aplicarea articolelor 101 și 105 TFUE, pe un viciu de motivare cu încălcarea articolului 296 TFUE cu ocazia aprecierii existenței unui interes al Uniunii, precum și pe o încălcare a dreptului reclamantei de a fi ascultată

Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe existența unui interes al Uniunii doar datorită hotărârilor pronunțate în cauza T 168/01 și în cauzele C501/06 P, C513/06 P, C515/06 P și C519/06 P

Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere vădit eronată și pe un viciu de motivare ale Comisiei, referitoare la încetarea comportamentului GSK în anul 1998 ca criteriu de apreciere a existenței unui interes al Uniunii

Cu privire la al treilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere vădit eronată a Comisiei referitoare la inexistența unor efecte persistente pe piața spaniolă rezultate din acord

Cu privire la al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere vădit eronată a Comisiei referitoare la posibilitatea prezentării în mod valabil în fața autorităților naționale a cauzei care face obiectul plângerii din anul 1999

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe lipsa examinării și pe o motivare insuficientă cu privire la anumite elemente de fapt și de drept comunicate Comisiei de către reclamantă după pronunțarea hotărârii în cauzele C 501/06 P, C513/06 P, C515/06 P și C519/06 P

Cu privire la cheltuielile de judecată

*      Limba de procedură: engleza.