HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

15 iulie 2015(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a oțelului pentru precomprimare – Stabilirea prețurilor, împărțirea pieței și schimbul de informații comerciale sensibile – Încălcare complexă – Încălcare unică și continuă – Distanțare – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Egalitate de tratament – Principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor – Aprecierea capacității de plată – Comunicarea Comisiei din 2002 privind cooperarea – Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor – Fond”

În cauza T‑393/10,

Westfälische Drahtindustrie GmbH, cu sediul în Hamm (Germania),

Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG, cu sediul în Hamm,

Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. KG, cu sediul în Iserlohn (Germania),

reprezentate inițial de C. Stadler și de N. Tkatchenko, ulterior de C. Stadler și de S. Budde, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de V. Bottka, de R. Sauer și de C. Hödlmayr, în calitate de agenți, asistați de M. Buntscheck, avocat,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare și de reformare a Deciziei C(2010) 4387 final a Comisiei din 30 iunie 2010 privind o procedură în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38344 – Oțel pentru precomprimare), modificată prin Decizia C(2010) 6676 final a Comisiei din 30 septembrie 2010 și prin Decizia C(2011) 2269 final a Comisiei din 4 aprilie 2011, precum și o cerere de anulare a scrisorii directorului general al Direcției Generale Concurență a Comisiei din 14 februarie 2011,

TRIBUNALUL (Camera a șasea),

compus din domnii S. Frimodt Nielsen (raportor), președinte, F. Dehousse și A. M. Collins, judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 iulie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre(1)

[omissis]

 II – Cu privire la admisibilitatea cererii de anulare a scrisorii din 14 februarie 2011

92      Trebuie amintit că, în cursul judecății, directorul general a notificat reclamantelor o scrisoare, datată 14 februarie 2011, privind respingerea cererii de reapreciere a capacității lor de plată pe care aceasta au depus‑o la Comisie la 12 august 2010, respectiv între adoptarea deciziei inițiale și introducerea prezentei acțiuni.

93      În această scrisoare, intervenită după examinarea elementelor de fapt prezentate de reclamante și a răspunsurilor date de acestea la mai multe întrebări pe care serviciile Comisiei le adresaseră acestora între 12 august 2010 și 7 februarie 2011, directorul general a considerat, pentru motive opuse celor care fuseseră reținute în decizia atacată, că nu era necesar ca reclamantelor să li se acorde o reducere a amenzii ca urmare a luării în considerare a capacității lor de plată.

94      În replică, reclamantele au solicitat să fie autorizate să își extindă concluziile din acțiune la anularea scrisorii din 14 februarie 2011 (a se vedea punctul 66 de mai sus).

95      Comisia se opune acestei cereri pentru motivul, în primul rând, că această scrisoare nu modifică situația juridică a reclamantelor și, prin urmare, nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare și, în al doilea rând, că reclamantele, în susținerea cererii lor de reapreciere a capacității lor de plată, nu au prezentat fapte noi și substanțiale. Așadar, în aceste condiții, scrisoarea din 14 februarie 2011 ar avea un caracter pur confirmativ. În plus, Comisia susține că, întrucât aprecierea capacității de plată a reclamantelor este de competența de fond a Tribunalului, care are obligația, în exercitarea acestei obligații, să ia în considerare situația de fapt existentă la data la care se pronunță, reclamantele nu au interes ca Tribunalul să se pronunțe asupra caracterului adecvat al aprecierii capacității lor de plată, astfel cum aceasta se prezenta la data scrisorii din 14 februarie 2011.

96      Desigur, este adevărat că o manifestare a unei opinii scrise emise de o instituție a Uniunii sau o simplă declarație de intenție nu poate constitui o decizie de natură să facă obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 primul paragraf TFUE, întrucât aceasta nu este susceptibilă să producă efecte juridice sau nu urmărește să producă asemenea efecte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1980, Sucrimex și Westzucker/Comisia, 133/79, Rec., EU:C:1980:104, punctele 15-19, și Hotărârea din 27 septembrie 1988, Regatul Unit/Comisia, 114/86, Rec., EU:C:1988:449, punctele 12-15).

97      S‑a statuat, pe de altă parte, în ceea ce privește acțiunile în anulare introduse de particulari, că orice scrisoare emisă de un organism al Uniunii, transmisă ca răspuns la o cerere formulată de destinatarul acesteia, nu constituia un act care îl privește în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, care deschide destinatarului calea acțiunii în anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 27 ianuarie 1993, Miethke/Parlamentul European, C‑25/92, Rec., EU:C:1993:32, punctul 10).

98      În schimb, în temeiul unei jurisprudențe constante, măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele terților, modificând în mod distinct situația lor juridică, reprezintă acte care pot face obiectul unei acțiuni în anulare, în sensul articolului 263 TFUE (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, Rec., EU:C:1981:264, punctul 9; a se vedea de asemenea Hotărârea din 17 aprilie 2008, Cestas/Comisia, T‑260/04, Rep., EU:T:2008:115, punctul 67 și jurisprudența citată).

99      Mai mult, pentru a stabili dacă măsura a cărei anulare este solicitată poate face obiectul unei acțiuni în anulare, trebuie acordată atenție fondului acestei măsuri, forma în care a fost adoptată fiind, în principiu, irelevantă în această privință (Hotărârea IBM/Comisia, punctul 98 de mai sus, EU:C:1981:264, punctul 9; a se vedea de asemenea Hotărârea Cestas/Comisia, punctul 98 de mai sus, EU:T:2008:115, punctul 68 și jurisprudența citată).

100    Numai actul prin care un organism al Uniunii își determină poziția în mod neechivoc și definitiv, într‑o formă care să permită identificarea naturii acestuia, constituie o decizie care poate face obiectul unei acțiuni în anulare, însă cu condiția ca această decizie să nu constituie confirmarea unui act anterior (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 mai 1982, Germania și Bundesanstalt für Arbeit/Comisia, 44/81, Rec., EU:C:1982:197, punctul 12).

101    În cazul în care actul este pur confirmativ, acțiunea este admisibilă numai cu condiția ca actul confirmat să fi fost atacat în termen (a se vedea Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, Rec., EU:T:1995:141, punctul 27, și Hotărârea din 10 iulie 1997, AssiDomän Kraft Products și alții/Comisia, T‑227/95, Rec., EU:T:1997:108, punctul 29 și jurisprudența citată). Astfel, o acțiune formulată împotriva unei decizii de confirmare este inadmisibilă numai dacă decizia confirmată a devenit definitivă în privința persoanei interesate, prin neintroducerea în termenele legale a unei acțiuni împotriva sa. În caz contrar, persoana interesată are dreptul de a ataca fie decizia confirmată, fie decizia de confirmare, fie ambele decizii (Hotărârea din 11 mai 1989, Maurissen și Union syndicale/Curtea de Conturi, 193/87 și 194/87, EU:C:1989:185, punctul 26, și Hotărârea din 18 decembrie 2007, Weißenfels/Parlamentul, C‑135/06 P, Rep., EU:C:2007:812, punctul 54).

102    În schimb, în cazul în care un reclamant lasă să expire termenul pentru a acționa împotriva unei decizii prin care s‑a adoptat în mod neechivoc o măsură ce produce efecte juridice care îi afectează interesele și care i se impune în mod obligatoriu, el nu poate reiniția acest termen solicitând instituției să revină asupra deciziei și formulând o acțiune împotriva deciziei de refuz care confirmă decizia luată anterior (a se vedea Hotărârea din 15 martie 1995, COBRECAF și alții/Comisia, T‑514/93, Rec., EU:T:1995:49, punctul 44 și jurisprudența citată).

103    În lumina considerațiilor de mai sus trebuie examinată admisibilitatea cererii reclamantelor prin care solicită anularea scrisorii din 14 februarie 2011, în care directorul general a respins o cerere pe care reclamantele au depus‑o după adoptarea deciziei inițiale în vederea reaprecierii capacității lor de plată (a se vedea punctele 60 și 61 de mai sus).

104    În această privință, argumentul întemeiat de Comisie pe faptul că nu ar avea obligația să se pronunțe asupra cererilor prin care se solicită reaprecierea capacității de plată a întreprinderilor, depuse ulterior adoptării deciziilor prin care se aplică amenzi, este, în speță, inoperant. Astfel, este cert că, în speță, serviciile Comisiei s‑au pronunțat asupra cererii nou‑depuse de reclamante după ce au examinat documente noi pe care reclamantele le prezentaseră în susținerea acesteia și după ce le‑au adresat reclamantelor mai multe întrebări referitoare în special la aceste documente.

105    În plus, la finalizarea acestei examinări, directorul general și‑a întemeiat refuzul de a admite cererea de reducere a amenzii depusă de reclamante pe motive contradictorii față de cele care fuseseră reținute în decizia inițială. Astfel, deși, în decizia inițială, Comisia a arătat că situația reclamantelor era atât de precară încât făcea probabilă dispariția lor, indiferent de cuantumul amenzilor care le‑ar fi aplicate, în schimb, în scrisoarea din 14 februarie 2011, directorul general a considerat că, având în vedere previziunile de cash‑flow ale WDI furnizate de reclamante ulterior deciziei inițiale, ele nu au demonstrat că doar această societate nu era în măsură să obțină finanțările necesare pentru a plăti toate amenzile.

106    În plus, cuantumul amenzilor în privința căruia directorul general și‑a exercitat aprecierea asupra capacității de plată a reclamantelor era cel care a fost stabilit în sarcina lor ca urmare a primei decizii de modificare. Totuși, acest cuantum era diferit de cel în privința căruia fusese efectuată, în decizia inițială, prima apreciere a acestei capacități de plată.

107    Din considerațiile de mai sus rezultă că, în scrisoarea din 14 februarie 2011, directorul general a apreciat capacitatea de plată a reclamantelor luând în considerare elemente de fapt și de drept diferite de cele care fuseseră examinate în decizia inițială și că motivul pentru refuzul de a reduce amenda stabilită în sarcina lor, care a fost reținut de directorul general, este diferit de motivul care întemeiase în decizia inițială respingerea primei cereri de reducere formulate de reclamante. Prin urmare, scrisoarea din 14 februarie 2011 nu poate fi considerată, astfel cum susține Comisia, ca fiind pur confirmativă a deciziei inițiale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 februarie 2001, Inpesca/Comisia, T‑186/98, Rec., EU:T:2001:42, punctele 44-51, și Hotărârea din 22 mai 2012, Sviluppo Globale/Comisia, T‑6/10, EU:T:2012:245, punctele 22-24).

108    În orice caz, trebuie amintit că, în termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, reclamantele au depus cererea de anulare a scrisorii din 14 februarie 2011 în cadrul prezentei acțiuni, care este îndreptată și împotriva deciziei atacate. Prin urmare, la data la care reclamantele au solicitat extinderea obiectului prezentei acțiuni la scrisoarea din 14 februarie 2011, decizia inițială nu devenise definitivă. Or, din jurisprudența amintită la punctul 101 de mai sus rezultă că, în aceste condiții, chiar dacă se presupune că scrisoarea din 14 februarie 2011 trebuie considerată act pur confirmativ al deciziei inițiale, această împrejurare nu ar fi de natură să determine inadmisibilitatea unei asemenea cereri de anulare.

109    În sfârșit, trebuie să se arate că exercitarea de către instanța Uniunii a competenței sale de fond nu exclude, ci presupune că aceasta exercită, în măsura în care este solicitată de reclamant și sub rezerva motivelor de ordine publică pe care trebuie să le invoce din oficiu cu respectarea principiului contradictorialității, controlul asupra aprecierilor de drept și de fapt efectuate de Comisie (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12, Rep., EU:C:2014:2062, punctele 51-57 și jurisprudența citată). Or, deși instanța de fond, astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, trebuie, în principiu, să țină seama de situația de drept și de fapt care prevalează la data la care se pronunță atunci când consideră că se justifică exercitarea competenței sale de reformare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 1974, Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia, 6/73 și 7/73, Rec., EU:C:1974:18, punctele 51 și 52, Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, Rec., EU:T:1995:141, punctul 61, și Hotărârea din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, Rep., EU:T:2011:560, punctele 282-285), această obligație nu are ca efect să priveze întreprinderile sancționate de Comisie pentru încălcarea articolului 101 TFUE de orice interes ca acest control jurisdicțional să privească și temeinicia aprecierilor de fapt și de drept ale Comisiei, având în vedere situația de drept și de fapt care prevala la data acestor aprecieri. Prin urmare, singura eventualitate, în ceea ce privește aprecierea capacității de plată a reclamantelor, ca Tribunalul să decidă să își exercite competența de fond nu are ca efect, astfel cum susține Comisia, de a lipsi de obiect controlul aprecierilor cuprinse în scrisoarea din 14 februarie 2011.

110    În consecință, cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie în privința cererii de anulare a scrisorii din 14 februarie 2011 trebuie înlăturate.

[omissis]

 A – Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe faptul că, în mod greșit, Comisia a considerat că, începând cu 1 ianuarie 1984, reclamantele au participat neîntrerupt la o încălcare unică și continuă

121    În cadrul primului aspect al primului motiv, reclamantele susțin că, din cauza, pe de o parte, a întreruperii de aproape un an și jumătate, în intervalul cuprins între încetarea Clubului din Zürich și debutul Clubului Europa, și, pe de altă parte, din cauza diferențelor în ceea ce privește organizarea și funcționarea celor două acorduri, Comisia nu putea considera că aceste două încălcări distincte au constituit o încălcare unică și complexă. Ar rezulta că încălcările săvârșite anterior de debutul Clubului Europa, la 12 mai 1997, erau prescrise, în temeiul articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003.

122    În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, reclamantele susțin că Comisia nu a ținut nicidecum seama de faptul că, astfel cum ar atesta caietele care conțin notele luate de Emesa, WDI s‑a distanțat, într‑un mod evident pentru toate celelalte întreprinderi care au asistat la reuniunea din 9 ianuarie 1996, de acordurile puse în aplicare în cadrul Clubului din Zürich. Prin urmare, toate încălcările săvârșite de WDI înainte de 12 mai 1997 ar fi, pentru acest motiv, de asemenea prescrise, în temeiul articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003.

123    Prin intermediul celui de al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, reclamantele susțin că încălcarea ce le este imputată ar fi trebuit, cel mult, să fie considerată repetată și că, în privința duratei reținute pentru calculul amenzilor, Comisia ar fi trebuit să țină seama de întreruperea înțelegerii în perioada de tranziție.

124    Prin urmare, trebuie să se examineze mai întâi dacă Comisia a putut constata în mod întemeiat că WDI a participat la o încălcare unică și continuă.

 1. Cu privire la existența unei încălcări unice și continue

 a) Componentele încălcării și caracterizarea încălcării unice în decizia atacată

125    Deși Comisia susține în memoriul în apărare și în duplică faptul că încălcarea în discuție în speță este „continuă sau repetată”, trebuie amintit de la bun început că, în decizia atacată, această încălcare a fost calificată doar „unică și continuă” [considerentul (609) al deciziei atacate], iar nu repetată. Astfel, reclamantele au fost sancționate pentru o încălcare săvârșită neîntrerupt de Klöckner Draht, devenită WDI, de la 1 ianuarie 1984, și de WDV și de Pampus, de la datele la care aceste societăți au dobândit controlul asupra WDI (a se vedea punctele 54-57 de mai sus).

126    Astfel, în considerentul (122) al deciziei atacate, Comisia a descris înțelegerea la care s‑a imputat reclamantelor că au participat ca fiind „un acord paneuropean constând într‑o fază cunoscută sub numele din Zürich și o fază cunoscută sub numele de europeană și/sau în acorduri naționale/regionale, după caz”.

127    Considerentele (123)-(135) ale deciziei atacate prezintă pe scurt aceste diferite acorduri și practici concertate care sunt în continuare expuse în detaliu și examinate în lumina articolului 101 alineatul (1) TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE. Potrivit Comisiei, astfel cum s‑a amintit la punctele 40-53 de mai sus, înțelegerea se compune, în mod specific și în ordine cronologică, din șapte componente esențiale.

128    În primul rând, Clubul din Zürich, și anume prima fază a acordului paneuropean, a durat de la 1 ianuarie 1984 până la 9 ianuarie 1996 și a privit stabilirea cotelor în funcție de țară (Germania, Austria, Benelux, Franța, Italia și Spania), alocarea clienților, prețurile și schimbul de informații comerciale sensibile. Într‑o primă etapă, membrii acestuia au fost Tréfileurope, Nedri, WDI, DWK și Redaelli, care reprezenta, în plus, mai multe întreprinderi italiene – cel puțin începând cu anul 1993 –, la care s‑au alăturat ulterior Emesa, în anul 1992, și Tycsa, în anul 1993.

129    În al doilea rând, Clubul Italia, un acord național care a durat de la 5 decembrie 1995 până la 19 septembrie 2002, a privit stabilirea cotelor în Italia, precum și exporturile din această țară către restul Europei. Membrii acestuia au fost întreprinderile italiene Redaelli, ITC, CB și Itas, cărora li s‑au alăturat ulterior Tréfileurope și Tréfileurope Italia, la 3 aprilie 1995, SLM, la 10 februarie 1997, Trame, la 4 martie 1997, Tycsa, la 17 decembrie 1996, DWK, la 24 februarie 1997, și Austria Draht, la 15 aprilie 1997.

130    În al treilea rând, Acordul din Sud este un acord regional negociat și încheiat în anul 1996 de întreprinderile italiene Redaelli, ITC, CB și Itas cu Tycsa și cu Tréfileurope pentru a stabili cota de penetrare a fiecărui participant în țările din sud (Spania, Italia, Franța, Belgia și Luxemburg) și pentru a cuprinde un angajament din partea acestora de a negocia cotele împreună cu ceilalți producători din Europa de Nord.

131    În al patrulea rând, Clubul Europa, și anume a doua fază a acordului paneuropean, a fost încheiat în luna mai 1997 de Tréfileurope, de Nedri, de WDI, de DWK, de Tycsa și de Emesa. Reuniunile Clubului Europa, la care au putut să se asocieze în mod ocazional și alți producători europeni (a se vedea punctul 48 de mai sus), au încetat în luna septembrie 2002. Acordul a urmărit depășirea crizei Clubului din Zürich și a privit împărțirea unor noi cote (calculate în perioada cuprinsă între al patrulea trimestru al anului 1995 până în primul trimestru al anului 1997), alocarea clientelei și stabilirea prețurilor. Membrii permanenți au adoptat reguli de coordonare care au inclus numirea coordonatorilor responsabili pentru punerea în aplicare a acordurilor în mai multe țări și pentru coordonarea cu alte întreprinderi interesate, care își desfășurau activitatea în țările respective sau care priveau aceiași clienți. Reprezentanții acestora s‑au reunit în mod regulat la diferite niveluri pentru a monitoriza punerea în aplicare a acordurilor. Aceștia au schimbat informații comerciale sensibile. În caz de îndepărtare de la comportamentul comercial convenit, se aplica un sistem adecvat de compensare.

132    În al cincilea rând, în cadrul componentelor paneuropene ale înțelegerii, cei șase membri permanenți, cărora li s‑au alăturat ocazional producătorii italieni și Fundia, au întreținut și contacte, bilaterale sau multilaterale, și au participat la stabilirea prețurilor și la alocarea clientelei ad‑hoc, dacă aveau un interes. Astfel, Tréfileurope, Nedri, WDI, Tycsa, Emesa, CB și Fundia au coordonat împreună prețurile și volumele în privința clientului Addtek. Aceste proiecte vizau în principal Finlanda, Suedia și Norvegia, dar și Țările de Jos, Germania, statele baltice și Europa Centrală și de Est. Coordonarea referitoare la Addtek a debutat în perioada Clubului din Zürich a acordului paneuropean și a continuat cel puțin până la sfârșitul anului 2001.

133    În al șaselea rând, în perioada cuprinsă între, cel puțin, luna septembrie 2000 și luna septembrie 2002, cei șase membri permanenți, ITC, CB, Redaelli, Itas și SLM s‑au reunit în mod regulat cu scopul de a integra întreprinderile italiene în Clubul Europa în calitate de membri permanenți. Întreprinderile italiene doreau să își majoreze cotele în Europa, în timp ce Clubul Europa susținea statu‑quoul. În acest scop, au avut loc reuniuni în cadrul Clubului Italia pentru a defini o poziție comună întreprinderilor italiene, reuniuni în cadrul Clubului Europa pentru a examina pretențiile întreprinderilor italiene și reuniuni între participanții la Clubul Europa și reprezentanți italieni pentru a se ajunge la un acord între membrii celor două acorduri. În cursul acestor negocieri, întreprinderile implicate au schimbat informații comerciale sensibile. Pentru necesitățile redistribuirii cotelor europene în vederea includerii producătorilor italieni, aceste întreprinderi au convenit să utilizeze o nouă perioadă de referință (30 iunie 2000-30 iunie 2001). Aceste întreprinderi au ajuns de asemenea la un acord privind volumul exportului global al întreprinderilor italiene către restul Europei. În paralel, ele au discutat cu privire la prețuri, membrii Clubului Europa încercând să extindă la nivel european mecanismul de stabilire a prețurilor aplicat de producătorii italieni în cadrul Clubului Italia.

134    În al șaptelea rând, Comisia a relevat de asemenea existența Clubului España, un acord paralel față de celelalte elemente ale înțelegerii și care privea piețele spaniolă și portugheză (a se vedea punctul 52 de mai sus).

135    În considerentele (610)-(612) ale deciziei atacate, Comisia a menționat motivele pentru care a considerat că toate acele elemente ale încălcării au constituit un ansamblu coerent de măsuri având ca obiectiv unic restrângerea concurenței pe piața OPC la nivel european și la nivel regional. Astfel, Comisia a apreciat că toate acordurile anticoncurențiale identificate concurau către un obiectiv comercial anticoncurențial unic, și anume denaturarea sau eliminarea condițiilor de concurență normale pe piața OPC și instituirea unui echilibru global prin mecanisme comune la diferite niveluri la care încălcarea a fost săvârșită, respectiv stabilirea prețurilor, alocarea cotelor, alocarea clientelei și schimbul de informații comerciale sensibile.

136    Mai specific, în considerentul (613) al deciziei atacate, Comisia a precizat motivele pentru care fazele Clubului din Zürich și Clubului Europa au constituit o încălcare unică, în pofida perioadei de tranziție. În special, Comisia a arătat că unele reuniuni al căror obiect era de a aduce atingere liberei concurențe și de a institui un acord paneuropean durabil au avut loc de la încetarea Clubului din Zürich. Comisia a arătat deopotrivă că efectele contractelor încheiate sub egida Clubului din Zürich s‑au produs și în perioada de tranziție și că funcționarea acordurilor regionale, care contribuiau la același obiectiv unic ca cel urmărit prin fiecare componentă a înțelegerii, continuase în aceeași perioadă.

137    În considerentele (614) și (615) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că mecanisme concrete de funcționare a diferitor elemente ale înțelegerii au asigurat coordonarea dintre acordurile paneuropene și diferitele acorduri naționale. Astfel, potrivit Comisiei, sistemul de cote instituit în cadrul Clubului Italia ar fi inspirat sistemul reținut de Clubul din Zürich. Pe de altă parte, coordonarea dintre Clubul Europa și producătorii italieni era asigurată de Tréfileurope, iar coordonarea dintre Clubul Europa și Clubul España era asigurată de Tycsa și de Emesa, care participau la cele două cluburi.

138    Rezumând, potrivit considerentelor (616)-(621), toți participanții la acordurile anticoncurențiale au participat, la niveluri diferite, la un plan anticoncurențial comun, a cărui punere în aplicare a fost continuă, atât în privința obiectivelor sale, cât și în privința caracteristicilor sale esențiale, din anul 1984 până la sfârșitul anului 2002.

139    În considerentul (622) al deciziei atacate, Comisia a arătat că, deși nu toți participanții la încălcare au participat, în mod individual, la toate elementele încălcării, toți au beneficiat de schimburile de informații intervenite între participanți și aveau cunoștință că participarea lor se înscria într‑un plan de ansamblu.

140    Reclamantele contestă aprecierea potrivit căreia Clubul din Zürich și Clubul Europa, în privința cărora nu neagă că au participat la ele, constituie două elemente ale unei încălcări unice.

 b) Noțiunea de încălcare unică

141    Potrivit unei jurisprudențe constante, o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau dintr‑un comportament continuu, deși chiar unul sau mai multe elemente ale acestei serii de acte sau ale comportamentului continuu ar putea constitui ele însele și privite izolat o încălcare a dispoziției menționate. Astfel, atunci când diferitele acțiuni se înscriu într‑un plan de ansamblu ca urmare a obiectului identic al acestora privind denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, Comisia are dreptul să impute răspunderea acestor acțiuni în funcție de participarea la încălcare considerată în ansamblul său (Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., EU:C:1999:356, punctul 81, Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., EU:C:2004:6, punctul 258, și Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens, C‑441/11 P, Rep., EU:C:2012:778, punctul 41).

142    O întreprindere care a participat la o asemenea încălcare unică și complexă prin comportamente proprii, care intrau în sfera de aplicare a noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, și care aveau drept scop să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul său, poate fi astfel în egală măsură răspunzătoare, pentru toată perioada participării sale la încălcarea menționată, pentru comportamentele altor întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări. Această situație se regăsește atunci când se stabilește că întreprinderea în cauză intenționa să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toți participanții și că cunoștea comportamentele ilicite urmărite sau puse în aplicare de ceilalți participanți pentru atingerea acelorași obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și că era pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 141 de mai sus, EU:C:1999:356, punctele 83, 87 și 203, Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2004:6, punctul 83, și Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, punctul 141 de mai sus, EU:C:2012:778, punctul 42).

143    Astfel, o întreprindere poate să fi participat în mod direct la toate comportamentele anticoncurențiale care compun încălcarea unică și continuă, caz în care Comisia are dreptul să stabilească în sarcina sa răspunderea pentru toate aceste comportamente și, prin urmare, pentru încălcarea menționată în totalitate. O întreprindere poate deopotrivă să nu fi participat în mod direct decât la o parte din comportamentele anticoncurențiale care compun încălcarea unică și continuă, dar să fi cunoscut toate celelalte comportamente ilicite urmărite sau puse în aplicare de ceilalți participanți la înțelegere pentru atingerea acelorași obiective sau putea să le prevadă în mod rezonabil și era pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea. Într‑un asemenea caz, Comisia are de asemenea dreptul să stabilească în sarcina acestei întreprinderi răspunderea pentru toate comportamentele anticoncurențiale care compun o asemenea încălcare și, prin urmare, pentru aceasta în totalitate (Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, punctul 141 de mai sus, EU:C:2012:778, punctul 43).

144    În schimb, dacă o întreprindere a participat în mod direct la una sau la mai multe dintre comportamentele anticoncurențiale care compun o încălcare unică și continuă, dar nu s‑a stabilit că, prin propriul comportament, aceasta intenționa să contribuie la ansamblul obiectivelor comune urmărite de ceilalți participanți la înțelegere și că aceasta cunoștea toate celelalte comportamente ilicite urmărite sau puse în aplicare de ceilalți participanți la înțelegere pentru atingerea acelorași obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și era pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea, Comisia nu are dreptul să stabilească în sarcina sa răspunderea decât pentru comportamentele la care a participat în mod direct și pentru comportamentele urmărite sau puse în aplicare de ceilalți participanți pentru atingerea acelorași obiective ca cele pe care ea le urmărea și cu privire la care s‑a dovedit că aceasta le cunoștea sau putea să le prevadă în mod rezonabil și era pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea (Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, punctul 141 de mai sus, EU:C:2012:778, punctul 44).

145    Acest lucru nu poate totuși să conducă la exonerarea răspunderii acestei întreprinderi pentru comportamentele la care este cert că a luat parte sau pentru care poate fi considerată efectiv răspunzătoare. Cu toate acestea, o decizie a Comisiei prin care aceasta califică o înțelegere globală drept încălcare unică și continuă poate fi divizată numai dacă, pe de o parte, întreprinderii în cauză i s‑a oferit posibilitatea, în cursul procedurii administrative, să înțeleagă că îi era imputat fiecare dintre comportamentele care o compun și, prin urmare, să se apere cu privire la acest aspect și dacă, pe de altă parte, respectiva decizie este suficient de clară în această privință (Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, punctul 141 de mai sus, EU:C:2012:778, punctele 45 și 46).

146    În această privință, mai multe criterii au fost identificate de jurisprudență ca fiind pertinente pentru aprecierea caracterului unic al unei încălcări, și anume identitatea obiectivelor practicilor în cauză, identitatea serviciilor și a produselor în cauză, identitatea întreprinderilor care au participat la încălcare și identitatea modalităților de punere în aplicare a acesteia. În plus, identitatea persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor și identitatea domeniului de aplicare geografic al practicilor în cauză sunt de asemenea elemente susceptibile să fie luate în considerare în cadrul acestei examinări (a se vedea Hotărârea din 17 mai 2013, Trelleborg Industrie și Trelleborg/Comisia, T‑147/09 și T‑148/09, Rep., EU:T:2013:259, punctul 60 și jurisprudența citată).

147    În sfârșit, faptul că o întreprindere nu a participat la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau că aceasta a avut un rol minor în aspectele la care a participat trebuie luat în considerare la momentul aprecierii gravității încălcării și, dacă este cazul, al stabilirii amenzii (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 141 de mai sus, EU:C:1999:356, punctul 90, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2004:6, punctul 86).

 c) Elemente reținute în privința reclamantelor

148    În considerentele (796)-(799), Comisia a arătat că răspunderea reclamantelor a fost reținută în ceea ce privește, în primul rând, participarea Klöckner Draht, ulterior a WDI, în cadrul Clubului din Zürich de la 1 ianuarie 1984 la 9 ianuarie 1996 (a se vedea punctul 128 de mai sus), în al doilea rând, participarea WDI la reuniunile intervenite în perioada de tranziție (de la 9 ianuarie 1996 până la 12 mai 1997), în al treilea rând, participarea WDI la clubul Europa, de la 12 mai 1997 până la 19 septembrie 2002 (a se vedea punctul 131 de mai sus), în special în calitate de coordonator pentru Germania, și, în al patrulea rând, coordonarea în privința clientului Addtek, între anii 1984 și 2002.

149    Având în vedere criteriile formulate de jurisprudența amintită la punctele 141-147 de mai sus, reclamantele nu contestă nici că au participat la Clubul din Zürich și la Clubul Europa, nici faptul că au avut cunoștință despre diferitele elemente ale încălcării. În schimb, ele consideră că aceste diferite elemente ale încălcării nu se înscriu într‑un plan de ansamblu și că WDI și‑a încetat acțiunile anticoncurențiale în perioada de tranziție.

 În ceea ce privește existența unui plan de ansamblu

150    Reclamantele consideră că, pentru a demonstra existența unui plan de ansamblu, Comisia nu se putea limita să arate că diferitele elemente ale încălcării priveau același sector economic, fără a stabili un raport de complementaritate între diferitele elemente în discuție, de exemplu, existența unui acord‑cadru. În această privință, Comisia nu se poate întemeia pe prezența unor participanți comuni. În schimb, Comisia nu a dedus în mod greșit nicio consecință din faptul că sfera geografică a deciziilor luate în materie de cote privea piețele naționale în cadrul Clubului din Zürich și întreaga piață europeană în cadrul Clubului Europa. Pe de altă parte, modalitățile de coordonare erau diferite, deoarece directorii de vânzări participau la reuniunile Clubului Europa, în timp ce la reuniunile Clubului din Zürich asistau numai cadrele de conducere. În plus, în cadrul Clubului Europa, ar fi fost instituiți coordonatori naționali, în timp ce Clubul din Zürich funcționa cu un birou central unic de notificare.

151    Totuși, niciunul dintre aceste argumente nu este de natură să afecteze demonstrația efectuată în decizia atacată.

152    Astfel, după cum a arătat Comisia, înțelegerea sancționată prin decizia atacată era constituită dintr‑un ansamblu de acorduri care s‑au succedat în timp atât la nivel local (național sau regional), cât și la nivel european, al cărui obiectiv comun viza asigurarea unui echilibru neconcurențial al pieței europene a OPC, caracterizată de o supracapacitate structurală.

153    În plus, este cert că mijloacele utilizate pentru a urmări acest obiectiv, și anume stabilirea prețurilor, alocarea cotelor, alocarea clientelei și schimbul de informații comerciale sensibile, erau comune tuturor elementelor înțelegerii. Principalii participanți la Clubul din Zürich și la Clubul Europa, printre care și reclamantele, erau aceleași întreprinderi. Comisia susține, fără a fi contrazisă, că aceste întreprinderi erau în cea mai mare parte a cazurilor reprezentate de aceleași persoane fizice în cadrul Clubului din Zürich, ulterior în cadrul Clubului Europa.

154    Mai mult, în toate cazurile, au fost instituite mecanisme de coordonare între Clubul din Zürich, ulterior Clubul Europa, pe de o parte, și acordurile naționale și regionale (Acordurile din Sud, Clubul Italia și Clubul España), pe de altă parte, deși acestea nu sunt în mod riguros identice. Astfel, pe de o parte, este cert că producătorii italieni participau direct la Clubul din Zürich, în timp ce coordonarea dintre Clubul Europa și Clubul Italia a fost asigurată de Tréfileurope. Pe de altă parte, coordonarea dintre Clubul España și Clubul Europa a fost realizată prin integrarea Emesa și a Tycsa în cadrul acestuia din urmă.

155    Aceste constatări de fapt efectuate de Comisie în decizia atacată și necontestate de reclamante permit să se concluzioneze în sensul caracterului unic al încălcării, care este constituită din mai multe elemente, potrivit jurisprudenței citate la punctul 146 de mai sus.

156    În ceea ce privește diferențele dintre Clubul din Zürich și Clubul Europa, pe care se întemeiază reclamantele, care, în definitiv, au fost evidențiate în decizia atacată, trebuie să se observe că, departe de a se opune constatării unei încălcări unice, dimpotrivă, ele se manifestă prin voința de instituire a unor mijloace mai eficiente pentru a atinge același obiectiv ca cel urmărit de toți participanții la diferitele acorduri ale înțelegerii, și anume limitarea efectelor concurenței pe o piață aflată în supracapacitate structurală, în special prin intermediul unor acorduri privind prețurile, cotele de producție și alocarea clienților principali.

157    Această constatare permite explicarea contradicției aparente, evidențiată de reclamante, dintre considerentele (186) și (629) ale deciziei atacate. Astfel, deși este dovedit caracterul unic al obiectului general prevăzut de înțelegere în componentele sale succesive, fiecare dintre acorduri, al căror ansamblu constituie încălcarea unică, era caracterizat prin dimensiunea sa geografică, mai mult sau mai puțin restrânsă, precum și prin metodele puse în aplicare pentru asigurarea supravegherii angajamentelor care, la rândul lor, au rămas identice și au privit prețurile, cotele de livrare, alocarea clienților și schimbul de informații comerciale sensibile.

158    Prin urmare, diferențele de funcționare între cele două faze succesive ale acordurilor paneuropene nu se opun recunoașterii existenței unui plan de ansamblu, caracterizat printr‑o identitate de obiect anticoncurențial, în care s‑au înscris succesiv Clubul din Zürich și Clubul Europa (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2004:6, punctul 258, Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, Rec., EU:C:2006:592, punctul 110, și Hotărârea Trelleborg Industrie și Trelleborg/Comisia, punctul 146 de mai sus, EU:T:2013:259, punctul 60 și jurisprudența citată).

 În ceea ce privește efectul afirmațiilor reclamantelor referitoare la întreruperea înțelegerii asupra calificării încălcării și a intervenirii prescripției

159    În înscrisurile lor, reclamantele au susținut că, în urma unor disensiuni puternice intervenite în cadrul Clubului din Zürich începând cu anul 1995, acesta a încetat să funcționeze înainte să debuteze Clubul Europa. Așadar, în funcționarea înțelegerii ar fi existat o întrerupere de un an și patru luni, împrejurare care s‑ar opune posibilității de a se considera că Clubul din Zürich și Clubul Europa sunt elemente distincte ale unei încălcări unice.

160    Chiar dacă nu este necesar să se țină seama de faptul că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și în cursul ședinței, reclamantele au recunoscut că acordurile regionale și naționale au fost întrerupte în perioada de tranziție, trebuie amintit că, pentru motivele arătate la punctele 152-158 de mai sus, caracterul comun al obiectivelor urmărite și al mijloacelor puse în aplicare de fiecare dintre acordurile anticoncurențiale identificate de Comisie, precum și, a fortiori, în cazul Clubului din Zürich și al Clubului Europa, prezența acelorași producători principali permite caracterizarea existenței unui plan de ansamblu, în sensul jurisprudenței amintite la punctele 141-147 de mai sus, în care s‑au înscris succesiv cele două cluburi.

161    Or, reclamantele nu contestă că au participat la Clubul din Zürich până la 9 ianuarie 1996 și admit că au participat la Clubul Europa începând cu 12 mai 1997. Prin urmare, chiar dacă se presupune că perioada de tranziție constituie o întrerupere în funcționarea înțelegerii sau doar o perioadă de încetare a oricărei activități ilicite din partea reclamantelor, având în vedere caracterul continuu al obiectivelor și al mijloacelor, constatat mai sus, în sarcina acestora s‑a stabilit în mod întemeiat răspunderea pentru faptul de a fi participat la o încălcare unică. În plus, întrucât perioada de tranziție a fost mai mică decât perioada de cinci ani prevăzută la articolul 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, ar trebui ca încălcarea unică la care au participat reclamantele, cel puțin dacă se admite că această perioadă constituie o întrerupere, să fie considerată mai degrabă ca repetată decât continuă (a se vedea în acest sens Hotărârea Trelleborg Industrie și Trelleborg/Comisia, punctul 146 de mai sus, EU:T:2013:259, punctele 70-95 și jurisprudența citată).

162    Rezultă că primul motiv, întrucât este întemeiat pe intervenirea prescripției în ceea ce privește perioada anterioară datei de 12 mai 1996, trebuie respins în totalitate, indiferent dacă perioada de tranziție a constituit sau nu a constituit o întrerupere a încălcării.

163    Cu toate acestea, dacă argumentul pe care reclamantele îl întemeiază pe întreruperea încălcării în perioada de tranziție s‑ar dovedi fondat, în acest caz ele ar putea solicita să nu fie sancționate pentru perioada în care a avut loc întreruperea (a se vedea în acest sens Hotărârea Trelleborg Industrie și Trelleborg/Comisia, punctul 146 de mai sus, EU:T:2013:259, punctul 88). Așadar, este necesară pronunțarea și cu privire la această argumentație și să se examineze, într‑o primă etapă, afirmațiile referitoare la întreruperea înțelegerii în general și, într‑o a doua etapă, afirmațiile referitoare la încetarea participării reclamantelor la înțelegere.

 2. În ceea ce privește temeinicia afirmațiilor reclamantelor referitoare la întreruperea participării lor la înțelegere

164    Pentru a aprecia că acțiunile ilicite anticoncurențiale ale participanților la Clubul din Zürich au continuat în perioada de tranziție, în considerentul (613) al deciziei atacate, Comisia s‑a întemeiat pe argumentele amintite la punctul 136 de mai sus. Pe de altă parte, anexa 2 la decizia atacată menționează 11 reuniuni în cursul cărora ar fi avut loc schimburi de informații și ar fi intervenit acorduri privind prețurile și alocări de cote. Reclamantele au avut ocazia să consulte mijloacele de probă scrise la care Comisia a făcut trimitere în anexa 2 prima dată la sediul Comisiei, în urma comunicării privind obiecțiunile, iar a doua oară la grefa Tribunalului, ca urmare a măsurilor de cercetare judecătorească adresate Comisiei înaintea ședinței.

165    Trebuie amintit că, în ședință, reclamantele au precizat că nu contestă faptul că acordurile regionale își produseseră efectele în perioada de tranziție, ci au susținut că componenta paneuropeană a înțelegerii a cunoscut o întrerupere între încetarea Clubului din Zürich și debutul Clubului Europa.

 a) Evocarea principiilor în materia sarcinii și a administrării probelor

166    Potrivit unei jurisprudențe constante în materia sarcinii probei, pe de o parte, partea sau autoritatea care invocă o încălcare a dreptului concurenței are obligația de a o dovedi, corespunzător cerințelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea, iar pe de altă parte, revine întreprinderii care invocă un mijloc de apărare împotriva constatării unei încălcări sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor de aplicare a acestui mijloc de apărare, astfel încât autoritatea menționată va trebui, așadar, să recurgă la alte elemente de probă (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., EU:T:2006:350, punctul 50; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., EU:C:1998:608, punctul 58, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2004:6, punctul 78). Durata încălcării este un element constitutiv al noțiunii de încălcare în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE, revenind în principal Comisiei sarcina probei acestuia (Hotărârea din 7 iulie 1994, Dunlop Slazenger/Comisia, T‑43/92, Rec., EU:T:1994:79, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, citată anterior, EU:T:2006:350, punctul 51).

167    Această repartizare a sarcinii probei poate însă varia în măsura în care elementele factuale invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să ofere o explicație sau o justificare, în lipsa căreia este permis să se concluzioneze în sensul furnizării dovezii (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2004:6, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 166 de mai sus, EU:T:2006:350, punctul 53).

168    În ceea privește mijloacele de probă care pot fi reținute de Comisie, principiul care prevalează în dreptul concurenței este cel al administrării libere a probelor (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., EU:C:2007:53, punctul 63, și Hotărârea din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., EU:T:2004:221, punctul 273). Întrucât interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit, activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret, cel mai adesea într‑o țară terță, iar documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri ce atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori precum procesele‑verbale ale unor reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și disparate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2004:6, punctele 55-57). Asemenea indicii și coincidențe permit evidențierea nu numai a existenței unor comportamente sau a unor acorduri anticoncurențiale, ci și a duratei comportamentului anticoncurențial continuu și a perioadei de aplicare a unui acord încheiat cu încălcarea dreptului concurenței (Hotărârea din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, Rec., EU:C:2006:593, punctul 166).

169    Este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită (a se vedea Hotărârea din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., EU:T:2000:180, punctele 43 și 72 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., EU:T:2005:367, punctul 217). Cu toate acestea, nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să corespundă în mod obligatoriu acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Astfel, este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:T:2004:221, punctul 180, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, EU:T:2005:367, punctul 218; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., EU:T:1999:80, punctele 768-778). În ceea ce privește durata încălcării, jurisprudența impune ca, în lipsa unor elemente de probă susceptibile să stabilească în mod direct durata unei încălcări, Comisia să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise (Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:C:2006:593, punctul 169, Hotărârea Dunlop Slazenger/Comisia, punctul 166 de mai sus, EU:T:1994:79, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 166 de mai sus, EU:T:2006:350, punctul 51).

170    În ceea ce privește valoarea probantă care trebuie atribuită diferitor elemente de probă, trebuie subliniat că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:C:2007:53, punctul 63; a se vedea de asemenea Hotărârea din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., EU:T:2004:218, punctul 84 și jurisprudența citată, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:T:2004:221, punctul 273). Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probantă a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii acestuia, de persoana căruia îi este adresat și de conținutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., EU:T:2000:77, punctul 1053, Concluziile judecătorului Vesterdorf îndeplinind funcția de avocat general în cauza Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., EU:T:1991:38). În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T‑157/94, Rec., EU:T:1999:54, punctul 312) sau de un martor direct al acestor fapte (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:T:2004:221, punctul 207). Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi și că acestea au urmărit tocmai obiectivul de a elimina de la început incertitudinea referitoare la comportamentul viitor al concurenților demonstrează, corespunzător cerințelor legale, existența unei practici concertate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., EU:C:1975:174, punctele 175 și 179). În plus, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alți/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:T:2004:221, punctele 207, 211 și 212).

171    Pe de altă parte, s‑a statuat în mod constant că faptul de a comunica informații concurenților în vederea pregătirii unui acord anticoncurențial este suficient pentru a dovedi existența unei practici concertate în sensul articolului 101 TFUE (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Solvay/Comisia, C‑455/11 P, EU:C:2013:796, punctul 40, Hotărârea din 6 aprilie 1995, Trefilunion/Comisia, T‑148/89, Rec., EU:T:1995:68, punctul 82, și Hotărârea din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., EU:T:2008:254, punctul 178).

172    În sfârșit, trebuie amintit că rolul instanței sesizate cu o acțiune îndreptată împotriva unei decizii a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a dreptului concurenței și prin care se aplică amenzi destinatarilor acesteia constă în a aprecia dacă probele și alte elemente invocate de Comisie în decizia sa sunt suficiente pentru a demonstra existența încălcării (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:T:2004:221, punctul 175; a se vedea de asemenea în această privință Hotărârea PVC II, punctul 169 de mai sus, EU:T:1999:80, punctul 891). Existența unui dubiu al instanței trebuie interpretată în favoarea destinatarilor deciziei, astfel încât instanța nu poate concluziona în sensul dovedirii de către Comisie a existenței încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 168 de mai sus, EU:T:2004:221, punctul 177, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 169 de mai sus, EU:T:2005:367, punctul 215). Astfel, în această ultimă situație, este necesar să se țină cont de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), care se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată, de altfel, la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sunt protejate în ordinea juridică a Uniunii. Având în vedere natura încălcării în discuție, precum și natura și gradul de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență aplicabile întreprinderilor, care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârile din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., EU:C:1999:358, punctele 149 și 150, și Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., EU:C:1999:362, punctele 175 și 176, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 169 de mai sus, EU:T:2005:367, punctul 216).

 b) În ceea ce privește reuniunile intervenite în perioada de tranziție și continuarea încălcării în această perioadă

173    Continuarea reuniunilor al căror obiect era schimbul de informații, stabilirea prețurilor și alocarea cotelor este considerată dovedită în decizia atacată, iar anexa 2 la decizia atacată menționează 11 reuniuni în cursul cărora au avut loc schimburi de informații, precum și acorduri privind prețurile și cotele. La rândul lor, reclamantele, după ce au recunoscut în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile că anumiți alți participanți la Clubul din Zürich, în special DWK și Tréfileurope France, își continuaseră acțiunile ilicite anticoncurențiale în perioada de tranziție, nu formulează nicio critică detaliată în privința acestor reuniuni, ci se limitează să susțină că elementele de probă menționate de Comisie nu sunt suficiente pentru a se demonstra continuarea încălcării în perioada de tranziție.

174    În această privință, trebuie amintit că nu este neobișnuit ca, având în vedere conflictele de interese inerente acestui tip de acorduri, o înțelegere pusă în aplicare pe o perioadă lungă să cunoască evoluții atât în ceea ce privește identitatea participanților, cât și în ceea ce privește formele și intensitățile coluziunii dintre aceștia.

175    În decizia atacată [considerentul (613)], pentru a afirma că acțiunile ilicite anticoncurențiale ale foștilor membri ai Clubului din Zürich au continuat în perioada de tranziție, Comisia a reținut 6 reuniuni.

176    În primul rând, potrivit Comisiei, o reuniune s‑ar fi desfășurat la Paris (Franța) la 1 martie 1996. Cu ocazia acestei reuniuni, ar fi avut loc discuții despre cotele și prețurile în Europa.

177    Astfel, din cererea de clemență formulată de ITC, în care această întreprindere se referă la un proces‑verbal al reuniunii respective, întocmit la 12 martie 1996, cu alte cuvinte la puțin timp după aceasta, reiese că la acea dată s‑a desfășurat la Paris o reuniune între reprezentanții ITC, ai Tycsa, ai Tréfileurope, ai DWK, ai Redaelli, ai Nedri și ai WDI. Potrivit cererii de clemență formulate de ITC, subiectele abordate la această reuniune au privit prețurile și cotele în Europa, precum și starea stocurilor întreprinderilor prezente. Din jurisprudența amintită la punctul 170 de mai sus rezultă că această declarație a ITC, care este autoincriminatoare și se întemeiază pe un proces‑verbal contemporan faptelor relatate, prezintă o valoare probantă ridicată. La rândul lor, reclamantele nu au prezentat niciun element de probă contrar și nu reiese din niciun înscris cuprins în dosarul prezentat Tribunalului inexactitatea acestor informații. Existența acestei reuniuni, identitatea participanților și subiectele abordate trebuie, așadar, să fie considerate dovedite.

178    În al doilea rând, potrivit Comisiei, la 8 octombrie 1996 s‑ar fi desfășurat o reuniune la Rosmalen (Țările de Jos).

179    Această reuniune este atestată de Nedri în cererea de clemență pe care această societate a prezentat‑o Comisiei. Potrivit Nedri, în afară de ea, la această reuniune au asistat reprezentanți ai DWK, ai Fontaine Union și ai WDI, iar discuțiile au privit situația pieței olandeze. Această declarație, autoincriminatoare, nu este contrazisă prin niciun element de probă contrară prezentat de reclamante și prin niciun înscris din dosar. Așadar, trebuie să se considere ca fiind dovedite existența acestei reuniuni, identitatea participanților, precum și subiectul abordat.

180    În al treilea rând, Comisia se referă la o reuniune desfășurată la 4 noiembrie 1996 la Düsseldorf.

181    În această privință, din cererea de clemență formulată de Nedri reiese că participanții la această reuniune erau aceiași ca cei care au participat la o reuniune organizată în același oraș la 8 ianuarie 1996 și că obiectul acestor două reuniuni a fost identic. Or, din cererea de clemență respectivă reiese că prima reuniune, la care au participat DWK, Nedri, Tréfileurope, Tycsa și WDI, a privit situația determinată de dificultățile avute începând cu luna mai 1995 în punerea în aplicare a acordurilor privind piețele încheiate în cadrul Clubului din Zürich. În schimb, din cererea de clemență formulată de Nedri, unicul element de probă invocat în această privință de Comisie, nu rezultă că reuniunea din 4 noiembrie a privit, astfel cum s‑a arătat în decizia atacată, și situația pieței din Țările de Jos.

182    În al patrulea rând, Comisia invocă o reuniune, desfășurată la 4 decembrie 1996 la Bruxelles (Belgia), privind un „nou sistem de cote”.

183    În cererea sa de clemență, Nedri a arătat, cu privire la reuniunea menționată, că la aceasta au participat ea, Emesa, DWK, Tréfileurope, Tycsa, precum și WDI. Potrivit Nedri, obiectul acestei reuniuni a constat în discuțiile referitoare la punerea în aplicare a unui nou sistem paneuropean de cote. Totuși, aceste discuții nu au condus la un rezultat. Aceste declarații autoincriminatoare nu sunt contrazise prin niciun element de probă contrară.

184    În al cincilea rând, în decizia atacată, Comisia se referă la o reuniune desfășurată la 3 aprilie 1997 la Paris, având ca obiect un „nou sistem de cote”.

185    Din cererea de clemență formulată de DWK reiese că această reuniune s‑a desfășurat la inițiativa Nedri și a Tréfileurope. La această reuniune au participat, în afară de aceste trei întreprinderi, Tycsa, Emesa, precum și WDI. Potrivit DWK, în cursul acestei reuniuni, au continuat discuțiile referitoare la punerea în aplicare a unui nou sistem de cote, fără a se ajunge însă la un rezultat. DWK adaugă că, în cadrul acestei reuniuni și ulterior, participanții au făcut schimb de informații comerciale sensibile. În răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, precum și în răspunsul pe care l‑au dat la o întrebare scrisă care le‑a fost adresată de Tribunal în cadrul prezentei proceduri, reclamantele au confirmat că au asistat la această reuniune.

186    În sfârșit, în al șaselea rând, Comisia a făcut aluzie la o reuniune desfășurată la 9 aprilie 1997 la Düsseldorf, care a privit de asemenea un „nou sistem de cote”.

187    Existența acestei reuniuni este atestată de Nedri în cererea sa de clemență. Nedri confirmă astfel că participanții la reuniunea din 3 aprilie 1997 (a se vedea punctele 184 și 185 de mai sus) și‑au continuat discuțiile în vederea instituirii unui nou sistem paneuropean de cote, incluzând Norvegia și Elveția, însă excluzând Regatul Unit și Irlanda. În răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, precum și în răspunsul pe care l‑au dat la o întrebare scrisă care le‑a fost adresată de Tribunal în cadrul prezentei proceduri, reclamantele au confirmat că au asistat la această reuniune.

188    Din cele de mai sus rezultă că trebuie să se considere că s‑a dovedit că, cel puțin de șase ori într‑o perioadă de un an și patru luni, principalii producători europeni, și anume atât membrii Clubului din Zürich până la dizolvarea acestuia, cât și membrii Clubului Europa de la constituirea acestuia, printre care și reclamantele, s‑au reunit pentru a face schimb de informații comerciale sensibile și pentru a încerca să instituie un nou sistem paneuropean obligatoriu de cote. Din jurisprudență (a se vedea punctul 171 de mai sus) rezultă că asemenea acțiuni ilicite sunt suficiente pentru a caracteriza o încălcare a articolului 101 TFUE. Prin urmare, argumentul întemeiat de reclamante pe faptul că fiecare producător european a adoptat un comportament autonom pe piață în perioada de tranziție nu este de natură să combată afirmația Comisiei, potrivit căreia încălcarea unică la care au participat reclamantele a continuat în perioada de tranziție.

189    În rest, pe de o parte, reclamantele nu contestă că, în perioada de tranziție, au continuat reuniunile Clubului Italia și ale Clubului España (a se vedea anexele 3 și 4 la decizia atacată). Or, astfel cum s‑a constatat la punctele 152-154 de mai sus, aceste acorduri regionale se înscriau, din cauza obiectivului și a mijloacelor comune, precum și a existenței mecanismelor prin care se urmărea coordonarea dintre diferitele elemente ale încălcării, într‑un plan de ansamblu care permitea caracterizarea unei încălcări unice. În plus, în perioada de tranziție, membrii Clubului Italia au participat la reuniunea din 1 martie 1996 (a se vedea punctele 176 și 177 de mai sus), iar membrii Clubului España au fost asociați la toate reuniunile a căror existență a fost considerată dovedită, cu excepția celei desfășurate la 8 octombrie 1996 la Rosmalen. Pentru acest motiv suplimentar, Comisia avea deopotrivă temei să considere, astfel cum a procedat în decizia atacată, că încălcarea unică nu a fost întreruptă.

190    Pe de altă parte, Comisia are temei să susțină că această prelungire a efectelor acordurilor încheiate între producătorii de OPC și clienții acestora în perioada Clubului din Zürich este suficientă pentru a demonstra că încălcarea a continuat după dizolvarea acestui club. În această privință, argumentul întemeiat de reclamante pe faptul că aceste contracte erau negociate la date variabile în timpul anului și că unele contracte au încetat la începutul anului 1996 nu poate infirma analiza Comisiei, întrucât reclamantele nici nu au demonstrat, nici măcar nu au susținut că nu fusese încheiat niciun contract cu puțin timp înainte de dizolvarea Clubului din Zürich.

191    Rezultă din toate cele de mai sus că Comisia avea temei să considere că înțelegerea pe care a caracterizat‑o în decizia atacată nu s‑a întrerupt în perioada de tranziție și că, prin urmare, aceasta a constituit o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE.

192    Prin urmare, trebuie să se examineze în continuare afirmația reclamantelor potrivit cărora, în perioada de tranziție, acestea au încetat cel puțin orice acțiune ilicită.

 c) În ceea ce privește pretinsa întrerupere a participării reclamantelor la încălcare

193    În ceea ce privește participarea WDI la acțiuni ilicite anticoncurențiale în perioada de tranziție, reclamantele susțin, în primul rând, că WDI s‑a distanțat, în sensul jurisprudenței, cu ocazia reuniunii din 9 ianuarie 1996 și, în al doilea rând, că Comisia nu a reușit să dovedească participarea sa la acțiuni ilicite anticoncurențiale în perioada de tranziție.

 Cu privire la pretinsa distanțare

 – Evocarea principiilor aplicabile în materie de distanțare

194    Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, pentru a pune capăt răspunderii sale, întreprinderea trebuie să se distanțeze în mod deschis și fără echivoc de înțelegere, astfel încât ceilalți participanți să fie conștienți de faptul că aceasta nu mai susține obiectivele generale ale înțelegerii. În plus, sarcina probei acestei distanțări revine întreprinderii care o afirmă (Hotărârea din 27 septembrie 2006, GlaxoSmithKline Services/Comisia, T‑168/01, Rec., EU:T:2006:265, punctul 86, și Hotărârea din 3 martie 2011, Siemens/Comisia, T‑110/07, Rep., EU:T:2011:68, punctul 176; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 6 ianuarie 2004, BAI și Comisia/Bayer, C‑2/01 P și C‑3/01 P, Rec., EU:C:2004:2, punctul 63, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 141 de mai sus, EU:C:2004:6, punctele 81-84.

 – Cu privire la temeinicia afirmației reclamantelor

195    Reclamantele apreciază că WDI s‑a distanțat în mod valabil de înțelegere, în sensul jurisprudenței, întrucât reprezentantul său la reuniunea din 9 ianuarie 1996 ar fi arătat:

„În prezent, pentru noi, clubul nu mai are niciun sens.”

196    Trebuie să se constate de la bun început că veridicitatea acestei declarații, care, în definitiv, nu este contestată de Comisie, este atestată de Emesa, cu privire la care reclamantele și Comisia au prezentat un extras din carnetul de note. Totuși, o asemenea declarație nu poate fi considerată o manifestare clară și fără echivoc a voinței WDI de a se distanța de înțelegere.

197    Astfel, din lecturarea notelor luate de Emesa cu ocazia reuniunii din 9 ianuarie 1996 rezultă că intervențiile reprezentanților WDI au avut loc în cadrul unei discuții referitoare la remediile pe care participanții la această reuniune puteau să le preconizeze pentru a depăși criza Clubului din Zürich. Astfel, după ce au exprimat îndoieli cu privire la posibilitatea aplicării în continuare a angajamentelor din cadrul Clubului din Zürich, reprezentantul WDI a arătat, în cursul unui tur de masă privind problema dacă era necesară instituirea unui nou sistem de cote și ca răspuns la poziția exprimată de reprezentanții Tréfileurope, care propuneau menținerea sistemului existent – și anume, în acea perioadă, Clubul din Zürich – că, în opinia sa, Clubul din Zürich nu mai avea sens. Pentru acest motiv, WDI a fost încadrată de reprezentantul Emesa printre întreprinderile care, în acea perioadă, erau în favoarea instituirii unui sistem nou. Prin urmare, o asemenea declarație nu poate fi interpretată că este o dovadă a voinței WDI de a‑și înceta participarea la încălcare și de a adopta un comportament concurențial pe piața OPC.

198    Această interpretare a declarației reprezentantului WDI este, în plus, confirmată de înscrierea de către reprezentantul Emesa, ca urmare a notelor referitoare la discuția privind oportunitatea instituirii unui nou sistem de cote, a unui tabel care prezenta rezultatul unei discuții privind alocarea cotelor, în care figurează WDI. În mod contrar celor susținute de reclamante, interpretarea Comisiei, potrivit căreia înscrierea de către reprezentantul Emesa a acestui tabel ulterior notelor în care se relatează declarația reprezentantului WDI denotă că discuția referitoare la cote a urmat acestei declarații, este cea mai plauzibilă, asemenea note fiind, în general, luate în ordine cronologică.

199    Rezultă că reclamantele nu au făcut dovada, obligație care le revine, a distanțării WDI în cadrul reuniunii din 9 ianuarie 1996.

 Cu privire la participarea reclamantelor la reuniunile desfășurate în perioada de tranziție

200    Fără a contesta în mod formal prezența lor la reuniunile menționate în considerentul (613) al deciziei atacate, reclamantele susțin însă că, în cadrul acestor reuniuni, nu au adoptat comportamente anticoncurențiale.

201    Totuși, trebuie amintit că, astfel cum s‑a constatat la punctele 173-188 de mai sus, în perioada de tranziție, reclamantele au participat la 6 reuniuni în cursul cărora au fost schimbate informații comerciale sensibile și s‑a discutat despre instituirea unui nou sistem de cote pentru depășirea eșecului Clubului din Zürich. Or, potrivit jurisprudenței menționate la punctul 171 de mai sus, obiectul acestor reuniuni este suficient pentru a caracteriza o încălcare a articolului 101 TFUE. Prin urmare, se poate considera că Comisia a reușit să demonstreze că reclamantele, care nu au dovedit că se distanțaseră în cadrul reuniunii din 9 ianuarie 1996 și fuseseră menționate, în mod asemănător altor participanți, în cererile de clemență formulate de ITC, de DW și de Nedri care relatau aceste reuniuni, nu și‑au întrerupt participarea la încălcare în perioada de tranziție. Astfel, acestea nu pot solicita o reducere a amenzii pentru durata reținută în decizia atacată.

 3. Concluzie cu privire la primele două motive ale acțiunii

202    Din cele de mai sus rezultă că, în mod întemeiat, Comisia a reținut existența unei încălcări unice, constituită dintr‑un plan de ansamblu în care se înscriau diferitele acorduri în cadrul cărora încălcarea a fost pusă în aplicare.

203    Mai mult, Comisia a dovedit lipsa întreruperii acestei încălcări unice în perioada de tranziție, cuprinsă între încetarea Clubului din Zürich și debutul Clubului Europa, întrucât, în primul rând, în aceeași perioadă, participanții la Clubul din Zürich au ținut reuniuni cu caracter anticoncurențial, în al doilea rând, s‑au menținut componentele locale și regionale ale înțelegerii și, în al treilea rând, efectele anticoncurențiale ale măsurilor adoptate în cadrul Clubului din Zürich s‑au produs după încetarea acestui element al înțelegerii.

204    În plus, Comisia a demonstrat deopotrivă că WDI, care nu dovedește că s‑a distanțat în mod valabil de ultima reuniune a Clubului din Zürich, desfășurată la 9 ianuarie 1996, și‑a continuat acțiunile ilicite anticoncurențiale în perioada de tranziție.

205    Prin urmare, primul motiv al acțiunii, ca și al doilea motiv, prezentat cu titlu subsidiar, trebuie respinse.

[omissis]

 B – Cu privire la aprecierea capacității de plată a reclamantelor

267    Reclamantele contestă aprecierea capacității lor de plată în cadrul a patru motive ale acțiunii.

268    Pe de o parte, ele contestă legalitatea externă a deciziei atacate. În acest scop, în cadrul celui de al șaptelea motiv al acțiunii, ele invocă motivarea insuficientă a deciziei atacate în ceea ce privește aplicarea punctului 35 din Orientările din 2006. În cadrul celui de al optulea motiv, reclamantele susțin că, prin faptul că nu a organizat o audiere și nu le‑a permis să își susțină punctul de vedere referitor la poziția pe care Comisia intenționa să o adopte în privința aprecierii capacității lor de plată, anterior adoptării deciziei atacate, Comisia a încălcat articolul 27 din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale.

269    Pe de altă parte, reclamantele contestă temeinicia aprecierilor capacității lor de plată, efectuate atât în decizia atacată (al șaselea motiv al acțiunii), cât și în scrisoarea din 14 februarie 2011 (al nouălea motiv al acțiunii).

270    În această privință, trebuie amintit că, pentru motivele arătate la punctele 96-110 de mai sus, scrisoarea din 14 februarie 2011 este un act care poate fi atacat. Cu toate acestea, astfel cum a susținut Comisia în răspunsul la întrebările scrise care i‑au fost adresate de Tribunal și în ședință, decizia cuprinsă în această scrisoare, care constituie o apreciere a situației reclamantelor ulterioară celei care fusese avută în vedere în decizia atacată și este efectuată de directorul general, iar nu de colegiul membrilor Comisiei, care este emitentul deciziei atacate, nu se poate substitui acesteia din urmă. Rezultă că aprecierile efectuate în decizia atacată și în scrisoarea din 14 februarie 2011 trebuie să facă obiectul unui control jurisdicțional distinct și că intervenția scrisorii din 14 februarie 2011 nu a lipsit de obiect concluziile și motivele acțiunii îndreptate împotriva deciziei atacate.

 1. În ceea ce privește aprecierea capacității de plată a reclamantelor în decizia atacată

271    Aprecierea specifică a capacității de plată a reclamantelor a fost prezentată la punctul 19.5.11 al deciziei atacate [considerentele (1176)-(1179)], reproduse în continuare:

„19.5.11 [WDI], [WDV] și [Pampus]

1176      Întrucât [WDI], [WDV] și [Pampus] au depus o cerere prin care invocă lipsa capacității de plată, aceste cereri sunt examinate în comun la nivelul [Pampus], care unește WDI și [WDV]. Astfel, pentru a evalua capacitatea financiară a [Pampus], este luat în considerare cuantumul global al amenzilor impuse WDI, [WDV] și [Pampus], fără a se ține seama de eventuala răspundere a [Pampus]. Acesta echivalează cu un cuantum de 56 050 000 EUR, care corespunde sumei de 15 485 000 EUR, reprezentând suma pentru care WDI, [WDV] și [Pampus] ar trebui să răspundă în comun, 30 115 000 EUR, reprezentând suma pentru care WDI și [WDV] ar trebui să răspundă în comun, și 10 450 000 EUR, reprezentând suma pentru care WDI ar trebui să răspundă individual.

1177      Cererile formulate de [Pampus], de [WDV] și de WDI prin care invocă lipsa capacității de plată trebuie să fie respinse pentru motivele arătate în considerentele (1178) și (1179).

1178      Elementele următoare arată în privința [Pampus] și a WDI dificultăți financiare serioase, astfel încât ele par incapabile să plătească amenda: (i) [Pampus] nu mai are capitaluri proprii, (ii) [Pampus] are un capital circulant de aproximativ 100 de milioane EUR, care include amenda, (iii) [Pampus] a împrumutat sume de bani altor societăți ale grupului într‑un cuantum de aproximativ 140 de milioane EUR, împrumuturi care nu au fost înscrise în contul de pierderi, însă pentru care [Pampus] nu preconizează o rambursare, întrucât fiecare dintre acestea au capitaluri proprii negative, și (iv) WDI a trebuit să contracteze un împrumut pe termen scurt de 20 de milioane EUR, în luna februarie 2010, pentru a‑și menține activitatea. Băncile așteaptă un plan de restructurare la sfârșitul lunii iunie, pentru a le ajuta să decidă menținerea liniilor de credit până la sfârșitul anului 2010.

1179      O reducere a amenzii în temeiul punctului 35 din [Orientările din 2006] poate fi acordată numai dacă există o legătură de cauzalitate între dificultățile financiare și existența amenzii. Informația prezentată de [Pampus], de [WDV] și de WDI nu indică existența acestei legături de cauzalitate. În primul rând, datele financiare rezumate în considerentul (1178) denotă că, probabil, PIB și WDI nu vor supraviețui, independent de plata amenzii. Cu alte cuvinte, pare improbabil ca o reducere a cuantumului amenzii să crească șansele de supraviețuire a grupului într‑un viitor previzibil. Supraviețuirea întreprinderii nu va depinde, așadar, de cuantumul amenzii, ci mai degrabă de deciziile luate de acționari (care includ, la nivelul WDI, pe ArcelorMittal pentru un terț). În al doilea rând, o mare parte a problemelor financiare avute de [Pampus] și de WDI au fost cauzate de mișcări recente de capitaluri de la [Pampus] către alte societăți deținute de aceiași acționari. În lumina jurisprudenței constante și a practicii, potrivit cărora Comisia are dreptul să aprecieze în ce măsură acționarii pot asista financiar societățile care invocă dificultăți pentru plata unei amenzi, nu există niciun motiv pentru acordarea unei reduceri într‑o situație în care mijloacele financiare sunt transferate către societăți afiliate, după primirea unei comunicări privind obiecțiunile, cu voința aparentă sau cu efectul de a nega politicile de sancționare ale Comisiei.”

 a) Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe o nemotivare în ceea ce privește aprecierea capacității de plată a reclamantelor

272    Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., EU:C:1998:154, punctul 63, Hotărârea din 30 septembrie 2003, Germania/Comisia, C‑301/96, Rec., EU:C:2003:509, punctul 87, și Hotărârea din 22 iunie 2004, Portugalia/Comisia, C‑42/01, Rec., EU:C:2004:379, punctul 66).

273    Trebuie să se constate că criticile referitoare la aprecierea capacității lor de plată, pe care reclamantele le prezintă în cadrul celui de al șaptelea motiv, se înscriu în critica temeiniciei aprecierilor Comisiei și, pentru acest motiv, trebuie atașate la al șaselea motiv.

274    În schimb, interpretarea considerentelor deciziei atacate, reproduse la punctul 271 de mai sus, permite să se constate, astfel cum o demonstrează și critica detaliată din partea reclamantelor a temeiniciei acestor motive, că Comisia a arătat cu suficientă precizie, pentru a permite reclamantelor să le înțeleagă, iar Tribunalului să își exercite controlul, motivele pentru care aceasta a apreciat că nu trebuie să acorde o reducere a amenzii în temeiul punctului 35 din Orientările din 2006.

275    Rezultă că al șaptelea motiv trebuie respins.

 b) Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe faptul că, întrucât nu a audiat reclamantele înainte de refuzul de a admite, în decizia atacată, cererea prin care au solicitat luarea în considerare a capacității lor de plată, Comisia a încălcat articolul 27 din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale

276    În cadrul celui de al optulea motiv, reclamantele susțin că, prin faptul că nu au fost audiate înainte de adoptarea deciziei atacate cu privire la motivele refuzului de a lua în considerare lipsa capacității lor de plată, Comisia le‑a refuzat în mod nejustificat dreptul la audiere care decurge din articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și din articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale.

277    Potrivit articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, înainte de adoptarea deciziilor prevăzute la articolele 7, 8, 23 și la articolul 24 alineatul (2) din regulamentul menționat, Comisia acordă întreprinderilor care fac obiectul procedurii ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de Comisie. Potrivit aceleiași dispoziții, Comisia are obligația să își fundamenteze deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii.

278    Pe de altă parte, articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale prevede că dreptul oricărei persoane de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil, care este garantat la articolul 41 alineatul (1), cuprinde, printre altele, dreptul de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere.

279    În primul rând, trebuie să se constate că reclamantele nu contestă organizarea unei audieri înainte de adoptarea deciziei atacate, la care, de altfel, au participat (a se vedea punctul 34 de mai sus). Totuși, reclamantele susțin că ar fi trebuit organizată o nouă audiere care să privească poziția pe care Comisia intenționa să o adopte în legătură cu cererea lor de reducere întemeiată pe aprecierea capacității lor de plată.

280    Or, organizarea unei asemenea audieri nu este prevăzută la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, deoarece, prin această dispoziție, este recunoscut doar dreptul întreprinderilor de a‑și exprima punctul de vedere în ceea ce privește „obiecțiunile” pe care Comisia intenționează să își întemeieze deciziile. Cu toate acestea, aprecierea capacității de plată a întreprinderilor nu constituie o obiecțiune care să poată întemeia o decizie de sancționare a unei încălcări a articolului 101 TFUE, ci permite Comisiei să ia în considerare un anumit număr de elemente invocate în susținerea unei cereri de reducere a amenzii, care se întemeiază pe motive independente de elementele constitutive ale încălcării.

281    În al doilea rând, nici articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale nu întemeiază un drept al întreprinderilor de a fi ascultate înainte de luarea unei decizii privind cererea lor de reducere întemeiată pe aprecierea capacității lor de plată, având în vedere informațiile furnizate de acestea.

282    Desigur, o asemenea decizie reprezintă o măsură individuală care aduce atingere, în sensul acestei dispoziții. Nu este mai puțin adevărat că dreptul de a fi ascultat, prevăzut de dispoziția menționată, trebuie să fie considerat că a fost respectat în situațiile în care, precum în speță, decizia adoptată este întemeiată numai pe elemente comunicate de solicitant și având în vedere contextul juridic și factual cunoscut de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Euris Consult/Parlamentul, T‑637/11, Rep., EU:T:2014:237, punctul 119). Astfel, din înscrisurile cuprinse în dosarul prezentat Tribunalului, aspect care nu a fost contestat de reclamante, reiese că informațiile pe care Comisia și‑a întemeiat aprecierea capacității de plată a reclamantelor sunt cele care i‑au fost furnizate de acestea în răspunsul la chestionarul pe care Comisia le adresase sau din propria inițiativă.

283    Este adevărat că, în temeiul articolului 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale, Comisia ar avea obligația să permită unei întreprinderi, care a depus o cerere de reducere din cauza capacității sale de plată, să își exprime punctul de vedere cu privire la elementele de fapt sau de drept pe care ar intenționa să le rețină pentru a respinge această cerere, în cazul în care aceste elemente nu i‑ar fi fost comunicate de întreprinderea respectivă. În schimb, simpla împrejurare că elementele care i‑au fost prezentate nu sunt convingătoare nu o obligă să comunice această apreciere înainte de a se pronunța asupra cererii.

284    Rezultă că al optulea motiv trebuie respins.

 c) Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe faptul că, în decizia atacată, Comisia a încălcat articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, în sensul că a „abuzat de puterea sa de apreciere” și a încălcat principiul proporționalității întrucât nu a luat în considerare lipsa capacității de plată a reclamantelor

285    În cadrul celui de al șaselea motiv, reclamantele contestă motivele pentru care, în decizia inițială, Comisia le‑a respins cererea de reducere a amenzii din cauza luării în considerare a capacității lor de plată.

 Considerații generale referitoare la aprecierea capacității de plată a întreprinderilor sancționate pentru că au încălcat articolul 101 TFUE

286    Punctul 35 din Orientările din 2006 are în vedere efectul pe care îl poate avea capacitatea de plată a unei întreprinderi sancționate pentru că a încălcat articolul 101 TFUE asupra calculului amenzii care îi poate fi aplicată. Acest punct are următorul cuprins:

„În circumstanțe excepționale, Comisia poate, la cerere, să țină seama de absența capacității de plată a unei întreprinderi într‑un anumit context social și economic. Comisia nu acordă o reducere a amenzii într‑un astfel de caz doar pe baza simplei constatări a unei situații financiare nefavorabile sau precare. Reducerea se poate acorda numai pe baza unor probe obiective potrivit cărora aplicarea unei amenzi, în condițiile stabilite de prezentele orientări, ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia.”

287    Potrivit unei jurisprudențe constante, adoptând norme de conduită precum cele cuprinse în orientări și anunțând, prin intermediul publicării acestora, că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează exercitarea propriei puteri de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără justificare, în caz contrar riscând să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 251 de mai sus, EU:C:2005:408, punctul 211, și Hotărârea din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, EU:T:2012:675, punctul 40).

288    Trebuie să se arate de la bun început că, potrivit punctului 35 din Orientările din 2006, o reducere a amenzii poate fi acordată numai în circumstanțe excepționale și în condițiile care sunt definite în aceste orientări. Astfel, pe de o parte, trebuie să se demonstreze că amenda aplicată „ar pune iremediabil în pericol viabilitatea economică a întreprinderii implicate și ar conduce la devalorizarea completă a activelor acesteia”. Pe de altă parte, trebuie demonstrată și existența unui „anumit context social și economic”. Trebuie să se amintească, în plus, că aceste două ansambluri de condiții au fost determinate în prealabil de instanțele Uniunii.

289    În ceea ce privește primul ansamblu de condiții, s‑a statuat că, în principiu, Comisia nu este obligată ca, la stabilirea cuantumului amenzii care va fi aplicată pentru o încălcare a normelor de concurență, să țină seama de situația financiară precară a unei întreprinderi, întrucât recunoașterea unei asemenea obligații ar echivala cu conferirea unui avantaj concurențial nejustificat întreprinderilor care sunt cel mai puțin adaptate condițiilor pieței (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 251 de mai sus, EU:C:2005:408, punctul 327, și Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 287 de mai sus, EU:T:2012:675, punctul 94).

290    Astfel, într‑o asemenea situație, ar exista riscul ca aceste întreprinderi să fie favorizate în detrimentul altor întreprinderi, mai eficiente și mai bine administrate. Pentru acest motiv, singura constatare a unei situații financiare defavorabile sau precare a întreprinderii în cauză nu poate fi suficientă pentru a constitui temeiul unei cereri prin care se solicită Comisiei ca aceasta să țină seama de lipsa capacității sale de plată pentru a acorda o reducere a amenzii.

291    Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că o măsură adoptată de o autoritate a Uniunii provoacă falimentul sau lichidarea unei anumite întreprinderi nu este interzis ca atare de dreptul Uniunii. Deși o asemenea operațiune poate aduce atingere intereselor financiare ale proprietarilor sau ale acționarilor, aceasta nu înseamnă totuși că și elementele personale, materiale și nemateriale reprezentate de întreprindere și‑ar pierde, la rândul lor, valoarea (Hotărârea din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., EU:T:2004:118, punctul 372, și Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 287 de mai sus, EU:T:2012:675, punctul 50).

292    Din această jurisprudență se poate deduce că doar ipoteza unei pierderi a valorii elementelor personale, materiale și nemateriale reprezentate de întreprindere, cu alte cuvinte, a activelor sale, ar putea justifica, la stabilirea cuantumului amenzii, luarea în considerare a eventualității falimentului sau a lichidării acesteia ca urmare a impunerii amenzii respective (Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 287 de mai sus, EU:T:2012:675, punctul 51).

293    Astfel, lichidarea unei societăți nu presupune în mod necesar dispariția întreprinderii în cauză. Ea poate continua să existe ca atare, fie în cazul recapitalizării societății, fie în cazul preluării globale a elementelor sale de activ de către o altă entitate. O astfel de preluare poate interveni fie printr‑o cumpărare voluntară, fie printr‑o vânzare forțată a activelor societății, cu continuarea activității (a se vedea în acest sens Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 287 de mai sus, EU:T:2012:675, punctul 97).

294    Așadar, mențiunea cuprinsă la punctul 35 din Orientările din 2006, referitoare la devalorizarea completă a activelor întreprinderii în cauză, trebuie înțeleasă că are în vedere situația în care preluarea întreprinderii în condițiile amintite la punctul precedent pare improbabilă, chiar imposibilă. Într‑o asemenea ipoteză, elementele care alcătuiesc activul întreprinderii respective vor fi oferite spre vânzare unul câte unul și este probabil că multe dintre acestea nu își vor găsi cumpărător sau, într‑un caz mai bun, vor fi vândute doar la un preț semnificativ redus (Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 287 de mai sus, EU:T:2012:675, punctul 98).

295    În ceea ce privește al doilea ansamblu de condiții, referitor la existența unui anumit context social și economic, potrivit jurisprudenței, acesta face trimitere la efectele pe care le‑ar putea determina plata unei amenzi, în special pe planul unei creșteri a șomajului sau al unei deteriorări a sectoarelor economice aflate în amonte sau în aval față de întreprinderea în cauză (Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia, C‑308/04 P, Rec., EU:C:2006:433, punctul 106, și Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 287 de mai sus, EU:T:2012:675, punctul 99).

296    În consecință, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile cumulative avute în vedere mai sus, impunerea unei amenzi care ar risca să provoace dispariția unei întreprinderi s‑ar arăta contrară obiectivului urmărit de punctul 35 din Orientările din 2006. Aplicarea punctului menționat întreprinderilor în cauză constituie, astfel, o expresie concretă a principiului proporționalității în materie de sancțiuni aplicate pentru încălcările dreptului concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 287 de mai sus, EU:T:2012:675, punctul 100).

297    În sfârșit, astfel cum Comisia a amintit în mod întemeiat în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, precum și, în mai multe rânduri, în cadrul procedurilor scrisă și orală în fața Tribunalului, întrucât aplicarea punctului 35 din Orientările din 2006 constituie ultimul element luat în considerare la stabilirea cuantumului amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență aplicabile întreprinderilor, aprecierea capacității de plată a întreprinderilor sancționate se încadrează în competența de fond prevăzută la articolul 261 TFUE și la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003.

298    În ceea ce privește întinderea acestei competențe, trebuie amintit că ea constituie o modalitate de punere în aplicare a principiului protecției jurisdicționale efective, principiu general al dreptului Uniunii care este afirmat în prezent la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale și care corespunde, în dreptul Uniunii, articolului 6 din CEDO (Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, Rep., EU:C:2011:815, punctul 51, Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții, C‑199/11, Rep., EU:C:2012:684, punctul 47, și Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, Rep., EU:C:2013:522, punctul 36).

299    Astfel, potrivit jurisprudenței, respectarea articolului 6 din CEDO nu exclude ca, într‑o procedură de natură administrativă, să fie aplicată o „pedeapsă” mai întâi de către o autoritate administrativă. Aceasta presupune însă ca decizia unei autorități administrative care nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competență de fond. Printre caracteristicile unui organ judiciar învestit cu competență de fond se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia luată. Un asemenea organ trebuie să aibă în special competența de a examina toate problemele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat (Hotărârea Schindler Holding și alții/Comisia, punctul 298 de mai sus, EU:C:2013:522, punctul 35; a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Menarini Diagnostics împotriva Italiei din 27 septembrie 2011, nr. 43509/08, § 59, și Hotărârea Segame împotriva Franței din 7 iunie 2012, nr. 4837/06, § 55).

300    Pe de altă parte, lipsa unui control din oficiu asupra întregii decizii în litigiu nu încalcă principiul protecției jurisdicționale efective. Nu este indispensabil în vederea respectării acestui principiu ca Tribunalul, care este, desigur, ținut să răspundă la motivele invocate și să exercite un control atât de drept, cât și de fapt, să aibă obligația de a efectua din oficiu o nouă cercetare judecătorească completă a dosarului (Hotărârea Chalkor/Comisia, punctul 298 de mai sus, EU:C:2011:815, punctul 66).

301    Astfel, sub rezerva unor motive de ordine publică, pe care trebuie să le examineze și, după caz, să le invoce din oficiu, instanța Uniunii trebuie să își efectueze controlul pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate și nu se poate întemeia pe marja de apreciere de care dispune Comisia în ceea ce privește analiza acestor elemente pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat atât în drept, cât și în fapt (a se vedea în acest sens Hotărârea Chalkor/Comisia, punctul 298 de mai sus, EU:C:2011:815, punctul 62).

302    În sfârșit, astfel cum s‑a amintit la punctul 109 de mai sus și cum susține în mod întemeiat Comisia, instanța de fond trebuie, în principiu și sub rezerva examinării elementelor care îi sunt prezentate de părți, să țină seama de situația de drept și de fapt care prevalează la data la care se pronunță atunci când consideră că se justifică exercitarea competenței sale de reformare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 1974, Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia, 6/73 și 7/73, Rec., EU:C:1974:18, punctele 51 și 52, Hotărârea din 14 iulie 1995, CB/Comisia, T‑275/94, Rec., EU:T:1995:141, punctul 61, și Hotărârea din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, Rep., EU:T:2011:560, punctele 282-285). A fortiori, această concluzie trebuie să se aplice și în cazurile în care, precum în speță, cuantumul amenzii pe care trebuie să o plătească societatea sancționată, care ia în considerare capacitatea sa de plată, este cel care rezultă din decizia adoptată de Tribunal ca urmare a acțiunii introduse de aceasta, iar plata efectivă a amenzii a fost amânată.

303    Aprecierea raționamentului din decizia atacată trebuie efectuată în lumina acestor considerații și având în vedere motivele de fapt și de drept prezentate de părți în fața Tribunalului.

 2. În ceea ce privește temeinicia aprecierii, în decizia atacată, a capacității de plată a reclamantelor

304    În considerentele (1176)-(1178) ale deciziei atacate (a se vedea punctul 271 de mai sus), Comisia a respins cererile reclamantelor, arătând că WDI și Pampus cunoșteau dificultăți financiare serioase, astfel încât păreau incapabile să plătească amenda. Acest diagnostic a fost întemeiat pe următoarele elemente.

305    În primul rând, în luna februarie 2010, WDI a trebuit să contracteze un împrumut pe termen scurt de 20 de milioane de euro, indispensabil pentru a‑i permite să își continue activitățile. Băncile așteptau un plan de restructurare în luna iunie 2010, dată la care luau o decizie cu privire la menținerea liniilor de credit până la sfârșitul anului.

306    În al doilea rând, Pampus nu mai avea capitaluri proprii. Potrivit Comisiei, capitalul circulant al acestei societăți era negativ, de aproximativ 100 de milioane de euro, incluzând și amenda.

307    În al treilea rând, Pampus a împrumutat sume de bani altor societăți ale grupului, în cuantum de aproximativ 140 de milioane de euro. Deși aceste împrumuturi nu au fost înscrise într‑un cont de pierderi, Pampus nu avea în vedere rambursarea lor, întrucât capitalurile proprii ale fiecăreia dintre societățile debitoare erau negative.

308    În considerarea acestei evaluări a situației financiare a reclamantelor, în considerentul (1179) al deciziei atacate (a se vedea punctul 271 de mai sus), Comisia a respins cererea de reducere a amenzii formulată de reclamante pentru următorii trei ani.

309    În primul rând, Comisia a considerat că o reducere eventuală a cuantumului amenzii nu ar spori șansele de supraviețuire a grupului într‑un viitor previzibil. Astfel, chiar dacă amenda era eliminată, probabil Pampus și WDI nu ar fi supraviețuit.

310    În al doilea rând, potrivit Comisiei, indiferent de cuantumul amenzii aplicate, supraviețuirea grupului ar depinde de deciziile luate de acționari, printre care ArcelorMittal, care deținea o treime din capitalul WDI.

311    În al treilea rând, o mare parte a problemelor financiare ale Pampus și ale WDI își aveau originea în mișcări recente de capital, de la Pampus către alte societăți ale grupului. În opinia Comisiei, nu ar exista niciun motiv pentru acordarea unei reduceri într‑o situație în care, după primirea comunicării privind obiecțiunile, mijloacele financiare sunt transferate către societăți afiliate, cu „voința aparentă sau cu efectul de a elimina politica Comisiei în materie de sancțiuni”. În ședință, Comisia a precizat că doar acest ultim motiv era suficient pentru a justifica respingerea oricărei cereri de reducere a amenzii, depusă de reclamante, pretinsa lipsă a capacității de plată având originea în decizii de administrare discreționare pe care le‑au adoptat chiar ele.

312    Or, spre deosebire de aspectele avute în vedere în decizia atacată, reclamantele nu au dispărut după luna iunie 2010. Desigur, această împrejurare nu produce efecte asupra legalității aprecierii efectuate în decizia atacată. Nu este mai puțin adevărat că poate determina o îndoială, cel puțin pentru instanță, în ceea ce privește caracterul serios și temeinicia analizei referitoare la perspectivele pe care le‑ar oferi situația financiară a reclamantelor la data adoptării deciziei atacate, având în vedere conținutul informațiilor care fuseseră comunicate Comisiei la acel moment.

313    În această privință, reclamantele prezintă în mod convingător motivele pentru care, având în vedere conținutul elementelor pe care le‑au prezentat în susținerea cererii prin care au solicitat aprecierea capacității lor de plată, aprecierile efectuate de Comisie nu corespund scenariului cel mai probabil la acel moment.

314    În primul rând, reclamantele demonstrează în mod suficient că perspectivele lor pe termen mediu și lung erau pozitive și le‑ar fi permis astfel să obțină susținere din partea creditorilor lor pe întreaga perioadă a crizei survenite în anul 2009. Înscrisurile furnizate în acest sens de reclamante exprimă eforturile semnificative făcute pentru a‑și reduce costurile și pentru restructurarea grupului Pampus după prăbușirea cifrei de afaceri în legătură cu criza economică. Din aceste documente reiese de asemenea că grupul Pampus a știut să mențină întotdeauna o relație bună cu băncile sale, încercând să obțină în mod continuu cele mai bune condiții de finanțare posibile pentru a menține și a‑și continua activitatea, în pofida dificultăților serioase cu care s‑a confruntat.

315    Astfel, este vorba despre împrumutul de 20 de milioane de euro, acordat de bănci reclamantelor în luna februarie 2010, care le‑a permis să obțină lichiditatea necesară pentru a evita încetarea de plăți. Acest acord de statu‑quo (standstill), a cărui prelungire a fost preconizată în mod serios înainte de adoptarea deciziei atacate și care a intervenit la 2 iulie 2010, a constituit un exemplu al voinței instituțiilor financiare de a depăși dificultățile de lichiditate cu care grupul s‑a confruntat. Or, în decizia atacată, Comisia nu a dedus nicio concluzie din eventualitatea acestei reînnoiri. În contextul urmărilor crizei economice generale apărute în anul 2008, susținerea continuă a reclamantelor din partea băncilor lor putea totuși să determine prezumția că acestea nu considerau că grupul Pampus se confrunta cu o deficiență structurală de rentabilitate, ci, mai degrabă, cu o problemă de lichidități. În pofida acestor considerații, în analiza sa, Comisia a omis în mod vădit să aibă în vedere ca fiind suficient de probabilă menținerea facilităților de trezorerie acordate reclamantelor de băncile acestora în cazul în care rentabilitatea lor nu se deteriora în mod semnificativ. Impunerea unei amenzi într‑un cuantum ca cel avut în vedere în decizia inițială era, în schimb, susceptibil să determine o deteriorare de acest tip. Așadar, cu privire la aprecierea acestui element contextual, pe care a reținut‑o în privința motivelor de respingere a cererii de reducere a amenzii, care a fost formulată de reclamante, Comisia a considerat de asemenea în mod greșit că acest cuantum al amenzii aplicate în final reclamantelor nu avea niciun rol.

316    În al doilea rând, primo, reclamantele prezintă, de asemenea în mod detaliat și convingător, motivele pentru care transferurile care corespund sumelor mai mari de 100 de milioane de euro [împrumutul acordat de Pampus pentru Pampus Stahlbeteiligungsgesellschaft mbH (denumită în continuare „PSB”), corespunzător unei creanțe a PSB asupra grupului Ovako] și mai mari de 140 de milioane de euro [creanțele Pampus asupra Pampus Automotive GmbH & Co. KG (denumită în continuare „PAM”), de aproximativ 55 de milioane de euro, asupra TSW Trierer Stahlwerk GmbH (denumită în continuare „TSW”), de 79 de milioane de euro, și asupra Speralux SA, de 10 milioane de euro] nu puteau, având în vedere elementele pe care le‑au expus în susținerea cererii lor, să fie considerate pierderi pure și simple, astfel cum Comisia a estimat în decizia atacată. Într‑adevăr, pentru a ajunge la concluzia radicală a pierderii totale a valorii creanțelor deținute de Pampus asupra altor societăți ale grupului, Comisia nu se putea concentra doar pe o analiză a situației financiare a societăților debitoare, limitată la examinarea soldurilor conturilor lor anuale, fără a încerca măcar să evalueze rentabilitatea lor, chiar pe termen scurt. Prin faptul că nu a efectuat o asemenea analiză, Comisia a neglijat un element determinant esențial al șanselor de rambursare a împrumuturilor în discuție.

317    De altfel, faptele ulterioare adoptării deciziei atacate – chiar dacă nu pot fi reținute pentru aprecierea legalității acesteia – confirmă lejeritatea analizei efectuate de Comisie. Astfel, este cert că împrumutul acordat de Pampus pentru PSB nu s‑a depreciat în totalitate, ci numai la jumătate, respectiv într‑un cuantum de 50,5 milioane de euro, ceea ce a determinat, după cum recunoaște Comisia, o „ameliorare netă a stării capitalurilor proprii ale Pampus”. De asemenea, este cert că creanța avută de Pampus asupra PAM s‑a depreciat numai la valoarea de 26,5 milioane de euro, respectiv la jumătate, iar nu în totalitate, din împrumutul acordat.

318    Secundo, reclamantele au temei să susțină că Comisia nu putea, fără a săvârși o eroare de apreciere, să considere că orice cerere de reducere a amenzii pe care au formulat‑o nu putea decât să fie respinsă din cauza transferurilor financiare realizate între Pampus și alte societăți ale aceluiași grup după notificarea comunicării privind obiecțiunile.

319    Pe de o parte, Comisia nu putea refuza, cum a procedat, să țină seama de motivele pentru care au fost realizate aceste transferuri intragrup. Or, din elementele de fapt comunicate Comisiei înainte de adoptarea deciziei atacate reiese că aceste finanțări acordate societăților grupului urmăreau să răspundă necesității de finanțare a achizițiilor realizate înainte de trimiterea comunicării privind obiecțiunile, precum și, în ceea ce privește transferurile realizate după notificarea comunicării privind obiecțiunile, să permită continuarea activităților acestor societăți.

320    Astfel, în timp ce comunicarea privind obiecțiunile a fost adoptată la 30 septembrie 2008 [considerentul (115) al deciziei atacate], a fost notificată reclamantelor, potrivit declarațiilor acestora care nu sunt contestate de Comisie, la 2 octombrie 2008. Or, din informațiile furnizate de reclamante în răspunsul la întrebările pe care Comisia le‑a adresat pe parcursul procedurii administrative reiese că grupul Ovako fusese achiziționat în anul 2006 și că transferurile financiare intervenite pentru a permite această achiziție, printre care și împrumutul în litigiu acordat PSB, a avut loc în anul 2007. De asemenea, PAM a fost achiziționată în anul 2007, iar TSW în anul 2005. Transferurile în litigiu intervenite după comunicarea privind obiecțiunile precum împrumuturile acordate Speralux urmăreau astfel să acopere necesitățile de lichidități ale societăților care, la data la care a fost notificată comunicarea privind obiecțiunile, făceau parte din grupul Pampus.

321    Pe de altă parte, astfel cum arată în mod întemeiat reclamantele, Comisia nu putea să omită să ia în considerare situația financiară a grupului Pampus în ansamblu și viabilitatea acestui grup. Se dovedește că, după cum reclamantele au informat Comisia despre acest aspect înainte de adoptarea deciziei atacate, cu excepția TSW, toate societățile care au beneficiat de transferurile financiare în litigiu se aflau sub controlul exclusiv al societăților holdingului familial, precum Pampus, care erau deținute, toate, în aceleași proporții de aceiași asociați, și anume domnul Pa. și cele două fiice ale sale. În privința TSW, aceasta era deținută în proporție de două treimi de domnul Pa., iar o treime de una dintre fiicele sale și, astfel, în vederea aprecierii capacității de plată a Pampus, putea fi considerată că făcea parte din același grup. În împrejurările cauzei, Comisia ar fi trebuit, așadar, să rețină că transferurile financiare realizate în favoarea altor societăți care aparțineau aceluiași grup nu produceau niciun efect asupra aprecierii capacității de plată a Pampus.

322    În al treilea rând, din erorile de apreciere care tocmai au fost prezentate rezultă că Comisia nu putea considera în mod întemeiat, cum a procedat în decizia atacată, că cuantumul amenzii pe care intenționa să o aplice reclamantelor nu putea avea efecte asupra viabilității acestora. Așadar, Comisia a apreciat deopotrivă în mod greșit că acest cuantum era irelevant pentru aprecierea capacității lor de plată.

323    În sfârșit, în al patrulea rând, argumentele reclamantelor prin care încearcă să demonstreze că intervenția acționarilor lor era improbabilă recurg la o interpretare inexactă a deciziei atacate și, astfel, sunt inoperante. Într‑adevăr, în decizia atacată, Comisia nu a apreciat că o asemenea intervenție era probabilă, ci s‑a limitat, cu titlu incident, să arate că, în opinia sa, supraviețuirea reclamantelor nu putea depinde decât de asemenea intervenții [a se vedea considerentul (1179) al deciziei atacate, reprodus la punctul 271 de mai sus].

324    Din cele de mai sus rezultă că, la aprecierea capacității de plată a reclamantelor, Comisia a săvârșit erori de natură să afecteze decizia atacată de nelegalitate. Prin urmare, o asemenea constatare justifică, în principiu, ca Tribunalul să aprecieze, dacă este necesar și astfel cum i‑au solicitat reclamantele, să reformeze cuantumul amenzilor stabilite în sarcina lor. Totuși, este posibil să nu intervină o asemenea reformare, astfel cum Comisia a susținut în ședință, în cazul în care analiza pe care a efectuat‑o directorul general în scrisoarea din 14 februarie 2011 putea furniza un temei în fapt și în drept pentru respingerea cererii de reducere a amenzii, formulată de reclamante. Întrucât reclamantele contestă și a doua analiză, trebuie să se examineze temeinicia acesteia.

 3. În ceea ce privește temeinicia aprecierii capacității de plată a reclamantelor în scrisoarea din 14 februarie 2011

325    Trebuie amintit că noua cerere formulată de reclamante privind aprecierea capacității lor de plată a fost respinsă din nou prin scrisoarea din 14 februarie 2011, pentru motive diferite de cele care fuseseră reținute în decizia atacată. Fragmentele relevante ale scrisorii din 14 februarie 2011 au următorul cuprins:

„La 12 august 2010, WDI, WDW și [Pampus] […] au solicitat o reducere a cuantumului amenzilor acestora, în conformitate cu condițiile prevăzute la punctul 35 din Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor, condiții care s‑ar aplica prin analogie din cauza insolvenței pe care o invocă.

Întemeindu‑se pe această cerere și pe alte informații furnizate de părți până la 7 februarie 2011, serviciile competente ale Comisiei au supus controlului aceste informații și date și au verificat dacă cele trei întreprinderi sus‑menționate nu ar fi în măsură să plătească amenzile, astfel cum afirmă. Acestea au analizat în special efectele amenzilor asupra viabilității celor trei întreprinderi și au ținut seama și de relațiile lor cu băncile și cu acționarii, precum și de capacitatea acestora din urmă de a ajuta întreprinderile pe plan financiar pentru ca acestea să poată plăti amenzile impuse prin [decizia atacată].

Din această examinare rezultă că WDI nu a furnizat noi informații și probe prin care s‑ar demonstra că plata amenzii de 46 550 000 de euro ar compromite iremediabil viabilitatea acesteia. Dimpotrivă, din informațiile pe care WDI le‑a furnizat până la 7 februarie 2011 rezultă că aceasta este în măsură să plătească în totalitate cuantumul amenzii. Ne referim în special la previziunile de cash‑flow net pe următorii ani pe care ni le‑ați transmis în cazul WDI: 13,3 milioane de euro în anul 2011 (inclusiv 1,37 milioane pentru rambursarea unui împrumut pe termen lung), 17,7 milioane de euro în anul 2012 (inclusiv 0,7 milioane de euro pentru rambursarea unui împrumut pe termen lung), 14,8 milioane de euro în anul 2013, 21,5 milioane de euro în anul 2014, 22,3 milioane în anul 2015 și 25,4 milioane în anul 2016. Aceste previziuni de cash‑flow net sunt rezultatul analizei privind cash‑flow‑ul pozitiv al activităților în curs și al investițiilor limitate. WDI nu a demonstrat că, în cazul unor previziuni de cash‑flow atât de solide, nu ar fi în măsură să plătească amenda.

Aceste previziuni de cash‑flow net nu țin seama de rambursările, chiar și parțiale, ale împrumuturilor acordate de WDI societăților care îi aparțin, deși asemenea rambursări nu pot fi excluse. În plus, din informațiile care au fost furnizate rezultă că băncile WDI pot imputa alte datorii funciare asupra imobilizărilor corporale ale WDI.

Considerăm de asemenea că, în speță, nu este necesară examinarea capacității de plată a WDV și a [Pampus], întrucât WDI, care este singura societate a grupului Pampus care a fost obligată să răspundă pentru amenda totală de 46 550 000 de euro, este în măsură să finanțeze întreaga amendă sau să obțină o garanție bancară pentru același cuantum total. Estimăm că o plată provizorie sau o garanție acceptabilă pentru serviciile contabile ale Comisiei, care să acopere cuantumul de 46 550 000 de euro pe durata întregii proceduri jurisdicționale, va fi suficientă Comisiei pentru a garanta datoria individuală și solidară a celor trei întreprinderi în cauză până la terminarea procedurii jurisdicționale.

Doresc de asemenea să subliniez că, în opinia noastră, până în prezent, nicio întreprindere nu a demonstrat o legătură cauzală sau clară, în sensul punctului (1179) din [decizia atacată], între amenda aplicată și situația financiară pretins foarte delicată a WDI. Dimpotrivă, informațiile noi care au fost furnizate Comisiei între adoptarea [deciziei atacate] și 7 februarie 2011 indică în mod clar că, după notificarea comunicării privind obiecțiunile, WDI a acordat împrumuturi unor întreprinderi terțe ale grupului Pampus fără să fi impus beneficiarilor planuri de rambursare. Aceste împrumuturi, în valoare de aproximativ 115 milioane de euro, depășesc în mod vădit cuantumul amenzii impuse WDI.

Prin urmare, trebuie să vă informez că, după o examinare atentă a noilor informații și date pe care ni le‑ați furnizat între data la care ați primit decizia atacată și 7 februarie 2011, nu observăm niciun motiv pentru a revizui sau pentru a reduce cuantumul amenzilor aplicate WDI, WDV și [Pampus] prin articolul 2 din [decizia atacată] și, în consecință, nu putem da curs cererii dumneavoastră.”

326    Pentru a contesta raționamentul expus în scrisoarea din 14 februarie 2011, care ia în considerare în principal previziunile de cash‑flow net ale WDI, reclamantele susțin, în esență, că acest criteriu, privit individual, nu ar putea întemeia analiza capacității de plată a unei întreprinderi în raport cu punctul 35 din Orientările din 2006.

327    Este adevărat că previziunile de cash‑flow net prezintă un caracter net aleatoriu, de care analiza capacității de plată a unei întreprinderi nu poate depinde în mod exclusiv. Cu toate acestea, în mod contrar considerațiilor reclamantelor, acest caracter aleatoriu nu poate fi suficient pentru a repune în discuție deducțiile care pot fi făcute din aceste informații pe care le‑au furnizat în cadrul cererii de reapreciere a capacității de plată, în ceea ce privește capacitatea verosimilă a WDI de a obține beneficii.

328    În schimb, reclamantele au temei să susțină că, pentru a le respinge cererea de reducere a amenzii, directorul general nu putea face abstracție de faptul că dovediseră în mod suficient, prin prezentarea a numeroase refuzuri din partea băncilor care le acordaseră deja împrumuturi, precum și prin prezentarea mai multor rapoarte de analiză financiară, că sunt în imposibilitate atât să achite printr‑o singură plată cuantumul total al amenzii care a fost instituit în sarcina lor, astfel cum rezulta din prima decizie de modificare, cât și să obțină o finanțare sau chiar o garanție bancară la nivelul acestui cuantum.

329    În această privință, astfel cum a constatat deja judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii (Ordonanța Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, EU:T:2011:178, punctele 35 și 43), reclamantele au prezentat mai mult de zece refuzuri motivate de acordare a unui împrumut și este necesar să se prezume că o bancă, atunci când adoptă o decizie, pozitivă sau negativă, în materie de împrumuturi și garanții, urmează întotdeauna propriile interese în calitate de instituție de credit și trebuie, de altfel, să acționeze pentru binele acționarilor.

330    În rest, considerațiile pentru care motivul întemeiat pe intervenția transferurilor financiare intragrup nu puteau fi suficiente în speță pentru respingerea cererii de reducere a amenzilor, formulată de reclamante, au fost prezentate la punctele 316-321 de mai sus.

331    Rezultă că, pentru a respinge cererea reclamantelor de reapreciere a capacității de plată, directorul general a săvârșit erori de natură să determine nelegalitatea scrisorii din 14 februarie 2011.

332    Din cele de mai sus reiese săvârșirea de către Comisie a unor erori atunci când, în două rânduri, a apreciat capacitatea de plată a reclamantelor. Aceste erori sunt de natură, pe de o parte, să determine anularea deciziei atacate în măsura în care, prin aceasta, li se aplică reclamantelor o amendă, precum și a scrisorii din 14 februarie 2011 și, pe de altă parte, să justifice exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond.

 4. În ceea ce privește exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond

333    Astfel cum s‑a amintit la punctele 286-303 de mai sus, condițiile prevăzute la punctul 35 din Orientările din 2006 rezultă din jurisprudență și nimic nu se opune ca Tribunalul, în cazul în care nu este ținut de orientările generale adoptate de Comisie (a se vedea punctul 227 de mai sus), să aplice aceleași condiții în exercitarea competenței sale de fond.

334    Întrucât examinarea primelor patru motive ale acțiunii nu a revelat nicio eroare de natură să determine nelegalitatea deciziei atacate și întrucât Tribunalul nu a detectat niciun motiv pentru a considera inadecvat cuantumul amenzilor aplicate reclamantelor, astfel cum rezultă din articolul 2 punctul 8 din decizia atacată, noua apreciere a capacității de plată a reclamantelor trebuie să intervină având în vedere acest cuantum.

335    Pe de altă parte, în vederea asigurării efectului util al aprecierii capacității de plată a unei întreprinderi prin prisma cuantumului amenzii care trebuie stabilită în sarcina sa, este necesar ca Tribunalul, atunci când își exercită competența de fond, să aprecieze situația care prevalează la data la care adoptă decizia (a se vedea punctele 109 și 302 de mai sus) în raport cu documentele pe care părțile i le pot prezenta, sub rezerva condițiilor de admisibilitate prevăzute la articolul 48 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, până la închiderea procedurii orale.

336    În această privință, părțile au avut posibilitatea să depună la dosarul cauzei documente ulterioare închiderii procedurii scrise, a căror existență au invocat‑o în ședința publică. Părțile au recurs la această posibilitate și fiecare parte a prezentat observații cu privire la documentele respective. În plus, fiecare parte s‑a pronunțat cu privire la observațiile părții adverse.

337    Reclamantele susțin că examinarea datelor celor mai recente demonstrează că nu dispun de lichidități suficiente pentru a asigura plata întregii amenzi care le‑a fost aplicată prin decizia atacată. În plus, ele nu ar mai putea conta să se adreseze instituțiilor de credit. În aceste condiții, exigibilitatea plății amenzii ar determina lichidarea acestora, în cadrul căreia creanța Comisiei nu ar avea prioritate.

338    Instituțiile care le‑au acordat deja credite nu ar fi dispuse să își sporească susținerea, după cum ar atesta refuzul acestora de a acorda prelungirea facilităților de credit pe care le solicitaseră pentru trei ani în 2013. Astfel, băncile ar fi acceptat să prelungească liniile de credit acordate reclamantelor doar între 14 septembrie 2014 și 30 noiembrie 2015.

339    Pe de altă parte, reclamantele nu au reușit să își vândă activele în privința cărora contau să afecteze prețul obținut pentru plata datoriei. Această situație ar atesta rentabilitatea scăzută a terenurilor și a instalațiilor și, prin urmare, valoarea scăzută a activelor pe care intenționau să le dezafecteze.

340    Ameliorarea rezultatului lor contabil ar rezulta în mare parte din reintegrarea provizioanelor pe care le‑au constituit în vederea plății amenzii. Mai mult, plata datoriei Pampus nu ar produce efecte asupra capacității lor de plată. În plus, efectele reducerii sarcinii fiscale determinate de amortizările referitoare la investițiile realizate în urmă cu cinci ani ar fi pe punctul de a se stinge.

341    Plățile eșalonate pe care reclamantele le efectuează în temeiul Ordonanței Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus (EU:T:2011:178) ar reprezenta o sarcină financiară anuală de 3,6 milioane de euro, care le‑ar împiedica să realizeze investițiile necesare pentru a‑și menține competitivitatea.

342    Reclamantele consideră că lichidarea lor ar determina pierderea valorii activelor pe care le dețin. În opinia reclamantelor, ar trebui să se ia în considerare faptul că, în cazul în care un cumpărător unic ar intenționa să le cumpere, valoarea activelor lor s‑ar diminua imediat cu 25 %.

343    În sfârșit, nu ar trebui să se țină seama de declarațiile efectuate de grupul Penta/Equinox în ceea ce privește viabilitatea bilanțului lor, întrucât asemenea declarații corespund unor preocupări de imagine și nu oferă nicio garanție de sinceritate.

344    În consecință, reclamantele susțin că Tribunalul ar trebui să reducă în mod substanțial cuantumul amenzii, întrucât cumularea unei reduceri cu eșalonarea plăților ar putea prezenta doar un caracter excepțional. În opinia lor, ar putea fi plătită orice amendă, indiferent de cuantum, dacă plățile ar putea fi eșalonate pe o perioadă suficient de lungă. În plus, Tribunalul ar trebui să se plaseze la data la care Comisia a realizat aprecierea capacității lor de plată, cu riscul de a încălca principiul egalității de tratament, întrucât capacitatea de plată a celorlalte întreprinderi a fost apreciată la aceeași dată.

345    Comisia contestă această argumentație.

346    Trebuie să se constate, cu titlu introductiv, că în Ordonanța Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus (EU:T:2011:178), reclamantele au fost obligate să plătească, cu titlu provizoriu, un cuantum de 2 milioane de euro, precum și un cuantum lunar reprezentând o sarcină anuală suplimentară de 3,6 milioane de euro. Este cert că, până în prezent, reclamantele și‑au îndeplinit această obligație, deși chestiunea dacă situația lor financiară le permite să plătească amenda nu privește mai mult decât o sumă ce reprezintă aproximativ două treimi din cuantumul inițial stabilit în sarcina WDI. Astfel, este cert că sumele deja plătite reprezintă mai mult de 15 milioane de euro.

347    Este de asemenea cert că, în intervalul 2011-2013, reclamantele au recurs la restructurarea lor, la finalul căreia se întrevede că Pampus nu mai are datorii către instituțiile de credit. În plus, Comisia susține, fără a fi contrazisă de reclamante, că, din scrisoarea pe care acestea i‑au adresat‑o la 28 mai 2014, rezultă că nivelul de îndatorare cumulată a grupului Pampus a evoluat de la 350 de milioane de euro în anul 2010 la 160 de milioane de euro în anul 2013 ca urmare în special a renunțării la creanțe consimțite de instituții de credit și al schimbului de creanțe (swap) cu investitorul Penta/Equinox care, în acea perioadă, a intenționat să se constituie cumpărător al grupului, transformându‑și creanțele în participații. Cu această ocazie, Penta/Equinox a publicat un comunicat de presă, depus de Comisie, potrivit căruia considera că bilanțul reclamantelor era „viabil” (sustainable balance sheet).

348    Comisia arată de asemenea, fără a fi contrazisă, că reclamantele au vândut participații pe care le dețineau la alte societăți, iar prețul obținut pe acestea a fost afectat plății datoriei. Este deopotrivă cert că, de la adoptarea deciziei atacate, liniile de credit acordate reclamantelor au fost de fiecare dată prelungite înainte de scadența acestora. Comisia susține și că reclamantele au reușit să își diminueze costurile de producție, atât prin negocierea unor condiții comerciale favorabile (stocuri consemnate la clienți, extinderea termenelor de plată aprobată de furnizorul acestora), cât și prin încheierea de convenții cu salariații acestora în vederea diminuării costurilor legate de muncă.

349    Din rapoartele anuale pentru exercițiul 2013, depuse la dosar de către părți, reiese de asemenea că perspectivele operaționale ale WDI erau favorabile atât în ceea ce privește previziunile referitoare la comenzi, cât și viabilitatea întreprinderii.

350    În mod contrar celor susținute de reclamante, trebuie să se rețină că toate aceste indicii atestă încrederea partenerilor lor financiari și comerciali în privința viabilității acestora, deși, astfel cum s‑a amintit la punctul 288 de mai sus, întreprinderea care formulează cererea are obligația de a demonstra că situația sa financiară se prezintă astfel încât plata amenzii aplicate ar determina pierderea întregii valori a activelor sale. Or, înseși reclamantele susțin că, în ipoteza în care plata amenzii ar determina lichidarea lor, ar trebui să rezulte o reducere a valorii activelor lor de aproximativ 25 %, care nu poate constitui o pierdere totală a valorii.

351    În plus, trebuie înlăturat ca inoperant argumentul întemeiat de reclamante pe faptul că nu dispun de lichiditățile necesare pentru a face față plății amenzii, întrucât nu se poate acorda nicio reducere a amenzii pentru acest motiv.

352    Pe de altă parte, astfel cum s‑a constatat la punctele 347 și 348 de mai sus, în intervalul 2011-2013, reclamantele au reușit să realizeze o plată a datoriei într‑un cuantum ce reprezintă în fiecare an o sumă mai mare decât cuantumul inițial al amenzii, în timp ce instituțiile de credit au acceptat întotdeauna să prelungească facilitățile acordate. În aceste condiții, afirmația reclamantelor potrivit căreia nicio instituție de credit nu ar mai fi dispusă să le susțină în cazul în care le‑ar fi solicitată plata cuantumului amenzii care le rămâne de achitat nu poate fi considerată ca fiind dovedită, fără a aduce atingere posibilității reclamantelor de a solicita Comisiei acordarea de către aceasta a unor facilități de plată.

353    Mai mut, incapacitatea reclamantelor de a găsi cumpărători pentru toate elementele de activ, în privința cărora ele susțin că unele dintre ele nu sunt suficient de rentabile, nu poate fi un element suficient pentru a demonstra incapacitatea acestora de a‑și asuma plata amenzii.

354    În ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia ameliorarea rezultatelor lor rezultă din reintegrarea provizionului pe care îl constituiseră pentru a face față plății amenzii, trebuie să se observe, asemănător Comisiei, că această reintegrare corespunde cuantumurilor plătite deja cu titlu provizoriu în executarea Ordonanței Westfälische Drahtindustrie și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus (EU:T:2011:178), și că provizioanele corespunzătoare cuantumurilor care ar rămâne să fie plătite în cazul respingerii acțiunii de către Tribunal nu au fost reangajate.

355    În ceea ce privește efectele negative determinate de plata amenzii, trebuie amintit că posibilitatea unei întreprinderi de a obține o reducere din cauza lipsei capacității sale de plată nu are ca obiect de a o preveni de toate efectele nefavorabile care pot fi determinate de plata amenzii, inclusiv lichidarea acesteia, ci doar, într‑o asemenea ipoteză, de pierderea întregii valori a activelor sale.

356    În ceea ce privește argumentul întemeiat de reclamante pe încălcarea principiului egalității de tratament care ar rezulta din faptul că Tribunalul apreciază capacitatea lor de plată la data la care se pronunță, deși capacitatea de plată a altor întreprinderi a fost apreciată la data adoptării deciziei atacate, acesta nu poate fi decât înlăturat. Astfel, reclamantele nu se află într‑o situație comparabilă cu situația în care se află celelalte întreprinderi care nu au introdus o acțiune prin care să conteste aprecierea capacității lor de plată efectuată de Comisie, din moment ce, în special, introducerea de către reclamante a prezentei acțiuni, precum și admiterea în parte a cererii lor de măsuri provizorii a avut ca efect suspendarea exigibilității plății întregii amenzi stabilite în sarcina lor până la data pronunțării prezentei hotărâri.

357    Din cele de mai sus rezultă că reclamantele nu au temei să susțină că o reducere a amenzii trebuie să le fie acordată din cauza capacității lor de plată, pentru motive analoge celor avute în vedere de Comisie la punctul 35 din Orientări.

358    Rezultă că, pe de o parte, trebuie anulate articolul 2 punctul 8) din decizia atacată, precum și scrisoarea din 14 februarie 2011 și, pe de altă parte, reclamantele trebuie obligate la plata unei amenzi având un cuantum identic cu cel al amenzii care le‑a fost aplicată prin decizia atacată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

359    Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte. În împrejurările cauzei, trebuie să se decidă că reclamantele vor suporta jumătate din cheltuielile de judecată ale acestora și că Comisia va suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și jumătate din cheltuielile de judecată ale reclamantelor, inclusiv pe cele aferente procedurii măsurilor provizorii.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

1)      Constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra prezentei acțiuni în ceea ce privește reducerea amenzii acordată Westfälische Drahtindustrie GmbH și Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. KG prin Decizia C(2010) 6676 final a Comisiei din 30 septembrie 2010.

2)      Anulează articolul 2 punctul 8 din Decizia C(2010) 4387 final a Comisiei din 30 iunie 2010 privind o procedură în temeiul articolului 101 TFUE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38344 – Oțel pentru precomprimare), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2010) 6676 final a Comisiei din 30 septembrie 2010 și prin Decizia C(2011) 2269 final a Comisiei din 4 aprilie 2011.

3)      Anulează scrisoarea din 14 februarie 2011 a directorului general al Direcției Generale Concurență a Comisiei.

4)      Obligă Westfälische Drahtindustrie, Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. la plata în solidar a unei amenzi de 15 485 000 de euro.

5)      Obligă Westfälische Drahtindustrie și Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. la plata în solidar a unei amenzi de 23 370 000 de euro.

6)      Obligă Westfälische Drahtindustrie la plata unei amenzi de 7 695 000 de euro.

7)      Respinge în rest acțiunea.

8)      Westfälische Drahtindustrie, Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. și Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co. suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată, inclusiv pe cele aferente procedurii măsurilor provizorii. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată ale Westfälische Drahtindustrie, ale Westfälische Drahtindustrie Verwaltungsgesellschaft mbH & Co. și ale Pampus Industriebeteiligungen GmbH & Co., inclusiv pe cele aferente procedurii măsurilor provizorii.

Frimodt Nielsen Dehousse Collins

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 iulie 2015.

Semnături

* Limba de procedură: germana.

1 – Sunt redate numai punctele din prezenta hotărâre a căror publicare este considerată utilă de către Tribunal.