Language of document : ECLI:EU:T:2015:515

Cauza T‑393/10

(publicare în extras)

Westfälische Drahtindustrie GmbH și alții

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a oțelului pentru precomprimare – Stabilirea prețurilor, împărțirea pieței și schimbul de informații comerciale sensibile – Încălcare complexă – Încălcare unică și continuă – Distanțare – Gravitatea încălcării – Circumstanțe atenuante – Egalitate de tratament – Principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor – Aprecierea capacității de plată – Comunicarea Comisiei din 2002 privind cooperarea – Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor – Fond”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea) din 15 iulie 2015

1.      Acțiune în anulare – Acte supuse căilor de atac – Noțiune – Acte care produc efecte juridice obligatorii – Scrisoare a unui director general din cadrul Comisiei prin care este respinsă o cerere de reducere a unei amenzi aplicate unei întreprinderi pentru încălcarea normelor de concurență – Scrisoare care cuprinde o apreciere a capacității de plată a întreprinderii, distinctă de decizia inițială – Lipsa caracterului pur confirmativ – Admisibilitate

(art. 263 TFUE)

2.      Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Interesul de a exercita acțiunea – Decizie a Comisiei de aplicare a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență – Competență de fond a instanței Uniunii pentru a controla și pentru a reforma decizia, cu luarea în considerare a situației de drept și de fapt care prevalează la data deciziei sale – Interes al întreprinderilor sancționate pentru controlul jurisdicțional al aprecierilor de fapt și de drept efectuate de Comisie

(art. 101 TFUE și 263 TFUE)

3.      Înțelegeri – Interzicere – Încălcări – Acorduri și practici concertate care constituie o încălcare unică – Stabilirea răspunderii în sarcina unei întreprinderi pentru întreaga încălcare – Condiții – Existența unui plan de ansamblu – Apreciere – Perioadă tranzitorie între două componente ale unei încălcări unice – Consecințe

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 25 alin. (1)]

4.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Întinderea sarcinii probei – Gradul de precizie necesar al elementelor de probă reținute de Comisie – Serie de indicii – Obligații în materia probelor ale întreprinderilor care contestă existența sau durata încălcării – Distanțare publică

(art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

5.      Dreptul Uniunii Europene – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Aplicabilitate – Întindere – Consecințe

(art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

6.      Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Aprecierea obligației de motivare în funcție de împrejurările cauzei – Necesitatea de a specifica toate elementele de fapt și de drept pertinente – Inexistență

(art. 296 TFUE)

7.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Audierea întreprinderilor – Întreprindere care a participat la o audiere privind obiecțiunile reținute de Comisie – Solicitare a unei noi audieri în legătură cu o cerere de reducere a amenzii întemeiată pe aprecierea capacității de plată a întreprinderii – Respingere – Încălcarea dreptului de a fi ascultat – Inexistență

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 41 alin. (2) lit. (a); Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27 alin. (1)]

8.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Metodă de calcul definită de orientările adoptate de Comisie – Obligația Comisiei de a aplica orientările cu respectarea principiilor egalității de tratament și încrederii legitime

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei]

9.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Capacitate de plată – Obligația de a lua în considerare situația financiară precară a întreprinderii în cauză – Inexistență – Capacitatea de plată reală a întreprinderii, într‑un context social și economic specific – Luare în considerare – Condiții

[art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, pct. 35]

10.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Putere de apreciere a Comisiei – Control jurisdicțional – Competența de fond a instanței Uniunii – Întindere – Încălcarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă – Inexistență

(art. 101 TFUE și 261 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 31; Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, pct. 35)

11.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Capacitate de plată – Control de fond exercitat de instanța Uniunii – Erori de apreciere ale Comisiei – Anulare – Exercitare de către instanța Uniunii a competenței sale de fond

[art. 101 TFUE și 261 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și art. 31; Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, pct. 35]

1.      În ceea ce privește admisibilitatea acțiunilor în anulare, măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele terților, modificând în mod distinct situația lor juridică, reprezintă acte care pot face obiectul unei acțiuni în anulare, în sensul articolului 263 TFUE. În acest context, pentru a stabili dacă măsura a cărei anulare este solicitată poate face obiectul unei acțiuni în anulare, trebuie acordată atenție fondului acestei măsuri, forma în care a fost adoptată fiind, în principiu, irelevantă în această privință. Astfel, numai actul prin care un organism al Uniunii își determină poziția în mod neechivoc și definitiv, într‑o formă care să permită identificarea naturii acestuia, constituie o decizie care poate face obiectul unei acțiuni în anulare, însă cu condiția ca această decizie să nu constituie confirmarea unui act anterior. În schimb, în cazul în care actul este pur confirmativ, acțiunea este admisibilă numai cu condiția ca actul confirmat să fi fost atacat în termen. Astfel, în cazul în care un reclamant lasă să expire termenul pentru a acționa împotriva unei decizii prin care s‑a adoptat în mod neechivoc o măsură ce produce efecte juridice care îi afectează interesele și care i se impune în mod obligatoriu, el nu poate reiniția acest termen solicitând instituției să revină asupra deciziei și formulând o acțiune împotriva deciziei de refuz care confirmă decizia luată anterior.

În această privință, în contextul unei decizii de aplicare a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență, scrisoarea prin care un director general din cadrul Comisiei, pe de o parte, apreciază capacitatea de plată a întreprinderii incriminate luând în considerare elemente de fapt și de drept diferite de cele care fuseseră examinate în decizia inițială și, pe de altă parte, reține un motiv de refuz de a reduce amenda diferit de motivul care întemeiase decizia inițială nu poate fi considerată ca fiind pur confirmativă a deciziei inițiale.

(a se vedea punctele 98-102 și 107)

2.      În materia acțiunii în anulare împotriva unei decizii a Comisiei de aplicare a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență, exercitarea de către instanța Uniunii a competenței sale de fond nu exclude, ci presupune că aceasta exercită, în măsura în care este solicitată de întreprinderile incriminate și sub rezerva motivelor de ordine publică pe care trebuie să le invoce din oficiu cu respectarea principiului contradictorialității, controlul asupra aprecierilor de drept și de fapt efectuate de Comisie. Or, deși instanța de fond trebuie, în principiu, să țină seama de situația de drept și de fapt care prevalează la data la care se pronunță atunci când consideră că se justifică exercitarea competenței sale de reformare, această obligație nu are ca efect să priveze întreprinderile sancționate de Comisie pentru încălcarea articolului 101 TFUE de orice interes ca acest control jurisdicțional să privească și temeinicia aprecierilor de fapt și de drept ale Comisiei, având în vedere situația de drept și de fapt care prevala la data acestor aprecieri.

Prin urmare, singura eventualitate, în ceea ce privește aprecierea capacității de plată a întreprinderilor sancționate, ca instanța Uniunii să decidă să își exercite competența de fond nu are ca efect să lipsească de obiect controlul aprecierilor cuprinse într‑o scrisoare în care un director general din cadrul Comisiei a apreciat capacitatea de plată a acestor întreprinderi luând în considerare elemente de fapt și de drept diferite de cele care fuseseră examinate în decizia inițială.

(a se vedea punctul 109)

3.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 141-147, 152-155, 158, 161, 163 și 189-191)

4.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 166-171, 188 și 194)

5.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 172)

6.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 272)

7.      În cadrul procedurilor administrative în materia concurenței, în cazul în care a fost organizată o audiere înainte de adoptarea unei decizii de aplicare a unor amenzi, Comisia nu are obligația să organizeze o nouă audiere în ceea ce privește cererea de reducere formulată de o întreprindere incriminată, întemeiată pe aprecierea capacității sale de plată.

Astfel, organizarea unei asemenea audieri nu este prevăzută la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, deoarece, prin această dispoziție, este recunoscut doar dreptul întreprinderilor de a‑și exprima punctul de vedere în ceea ce privește obiecțiunile pe care Comisia intenționează să își întemeieze deciziile. Cu toate acestea, aprecierea capacității de plată a întreprinderilor nu constituie o obiecțiune care să poată întemeia o decizie de sancționare a unei încălcări a articolului 101 TFUE, ci permite Comisiei să ia în considerare un anumit număr de elemente invocate în susținerea unei cereri de reducere a amenzii, care se întemeiază pe motive independente de elementele constitutive ale încălcării.

Pe de altă parte, nici articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu întemeiază un drept al întreprinderilor de a fi ascultate înainte de luarea unei decizii privind cererea lor de reducere întemeiată pe aprecierea capacității lor de plată, având în vedere informațiile furnizate de acestea. Desigur, o asemenea decizie reprezintă o măsură individuală care aduce atingere, în sensul acestei dispoziții. Totuși, dreptul de a fi ascultat, care este prevăzut de dispoziția menționată, trebuie să fie considerat că a fost respectat în situațiile în care decizia adoptată este întemeiată numai pe elemente comunicate de solicitant și având în vedere contextul juridic și factual cunoscut de acesta.

În această privință, este adevărat că, în temeiul articolului 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Comisia are obligația să permită unei întreprinderi, care a depus o cerere de reducere din cauza capacității sale de plată, să își exprime punctul de vedere cu privire la elementele de fapt sau de drept pe care intenționează să le rețină pentru a respinge această cerere, în cazul în care aceste elemente nu i‑au fost comunicate de întreprinderea respectivă. În schimb, simpla împrejurare că elementele care i‑au fost prezentate nu sunt convingătoare nu o obligă să comunice această apreciere înainte de a se pronunța asupra cererii.

(a se vedea punctele 279-283)

8.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 287)

9.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 288-296)

10.    A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 297-302)

11.    În materia concurenței, întrucât aplicarea punctului 35 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 constituie ultimul element luat în considerare la stabilirea cuantumului amenzilor, aprecierea capacității de plată a întreprinderilor sancționate pentru încălcarea articolului 101 TFUE se încadrează în competența de fond prevăzută la articolul 261 TFUE și la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, unele erori săvârșite de Comisie în cadrul aprecierii capacității de plată a întreprinderilor incriminate sunt de natură să determine anularea deciziei sale, în măsura în care, prin aceasta, întreprinderilor respective li se aplică o amendă, și să justifice exercitarea de către instanța Uniunii a competenței sale de fond.

În această privință, într‑o situație în care, după primirea unei comunicări privind obiecțiunile, societățile vizate au transferat fonduri către alte societăți aparținând aceluiași grup, împrejurarea că lipsa capacității de plată își are originea în decizii de administrare discreționare nu este suficientă, în mod individual, să justifice respingerea oricărei cereri de reducere a amenzii. În vederea aprecierii capacității de plată, Comisia trebuie să țină seama de motivele pentru care au fost realizate aceste transferuri. Astfel, finanțările acordate altor societăți dintr‑un grup pot să răspundă, printre altele, necesității de finanțare a achizițiilor realizate înainte de trimiterea comunicării privind obiecțiunile. Pe de altă parte, Comisia trebuie să considere eventual că asemenea transferuri financiare nu produc niciun efect asupra aprecierii capacității de plată a grupului de întreprinderi, privit în ansamblu.

În plus, pentru a respinge o cerere de reducere a amenzii, Comisia nu poate face abstracție de faptul că întreprinderea în cauză a dovedit în mod suficient că este în imposibilitate atât să achite printr‑o singură plată cuantumul total al amenzilor care au fost instituite în sarcina sa, cât și să obțină o finanțare sau chiar o garanție bancară la nivelul acestui cuantum.

În acest context, deși instanța Uniunii, având în vedere erorile de apreciere care o viciază, anulează decizia Comisiei în măsura în care prin aceasta este aplicată o amendă întreprinderii în cauză, nimic nu se opune ca instanța respectivă să concluzioneze, în exercitarea competenței sale de fond, că nu trebuie să fie acordată nicio reducere a amenzii din cauza capacității de plată a acestei întreprinderi și să o oblige la plata unei amenzi având un cuantum identic cu cel al amenzii aplicate prin decizia anulată.

(a se vedea punctele 297, 311, 319, 321, 328, 332, 357 și 358)